Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:
dorinfather@yahoo.com
sau donând banii în contul:
Picioruş Gianina Maria Cristina
BCR
RO31RNCB0080079049010001
Vă mulţumim frumos tuturor!
Curtea cu jurați
Ați fost oare vreodată la Curtea cu jurați?
Acolo sunt victime și sunt și vinovați.
Acolo poate-oricine să meargă ca să-nvețe,
Că viața e un taler ce are două fețe:
Pe-o față este Raiul și pe-alta Iadul. – Rai
E dulcea bogăție cu vecinicul ei mai,
Cu paturi, cu poloage, cu jețuri de mătase,
Cu searbede ființe în șiruri lungi de case,
C-o lume de dorințe ce-ndată se-mplinesc
Cu „pun-te, ia-te, masă” în chip împărătesc,
Cu slugi, care stau gata să-ți fie la poruncă,
Cu tot ce e plăcere și tot ce nu e muncă;
Cu toate câte-n fire sunt Rai și nu sunt Iad.
Trecând prin amândouă, cunosc pe unul ș-altul.
Splendoarea și noroiul, parchetul și asfaltul,
Și fără-a-mi frânge gâtul la Iad știui să cad,
Știui să-nvăț ce este cumplita sărăcie,
Cu boli sau trebuințe ce corpul ne sfâșie,
Cu soba înghețată pe viforul de foc,
Cu ghete scâlciate prin bălți și prin noroaie,
C-o inimă pe care restriștea o-ncovoaie,
C-o muncă fără roade ș-un trai fără noroc.
Știui să-nvăț ce este a banului valoare…
Aflai că e stăpânul pe viață și onoare…
Aflai că fără dânsul ești mort deși ești viu; /…/
Și toate împreună formează-o bogăție
De fiere distilată pe-o fragedă junie,
Și toate împreună făcându-mă bogat
Îmi sunt a mea putere și-mi fac a mea mândrie…
La douăzeci și unu de ani în pușcărie,
Alături cu tâlharii, să-i plâng am învățat.
Cunosc a vieței carte, și-acel care-o cunoaște
Citind-o timp de zile sub lacăte și broaște,
Cunoaște și ce este o Curte de jurați…
Mi-aduc și azi aminte de ziua achitărei,
De zgomotul din sală, de domnii avocați,
De-aprozii de la ușă, de vorbele-acuzărei,
Țipând să mă trimită pe șase luni la gros,
De mine-n haine negre, gătit ca de paradă,
De lumea ce-alergase voind ca să mă vadă,
De stradele-mbulzite de-un public furtunos,
De-ntreaga-mi tinerețe în sala judecăței,
De muzele-mi satirici pe banca de-acuzați,
Aduse între săbii și puște de soldați…
Îmi pare că simt încă palpitele etății,
Palpitele acelea sunt imnul libertăței,
Ferice de acela ce-n pieptu-i le-a simțit,
Deși, la urma urmei, rămâne păcălit.
Ai dreptul , nu e vorbă, afar din pușcărie
În toată libertatea de foame ca să mori…
Jurații m-achitară, făcând o nerozie,
Noroc că se arată cu minte uneori.
Alexandru Macedonski (Literatorul 1883)
În Letopisețul cantacuzinesc al lui Stoica Ludescu se vorbește, la un moment dat, despre pedeapsa pe care o suferă Grigore-vodă, de la Dumnezeu, pentru uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino în trapeza mănăstirii Snagov, de ziua Sfântului Ignatie Teoforul:
„iar Gligorașco deaca veni de la oaste și al doilea rând /a doua oară/ , la august 1712, și lui încă-i trimise Dumnezeu judecată, că se bolnăvi un cocon /copil/ ce avea, foarte rău și făcea grozăvii multe. Că era mic, înfășat, iar el sărea ca unul de 30 de ani și tot țipa și zbiera, ca caii, până-și dede duhul.
Și-l îngropară în biserică la Mihai-vodă. Iar Gligorie-vodă încă să întristă și tot să căia de moartea lui Constandin. Și pierdu mintea și sfatul, cât nu știia ce face, ci umbla, tăvălindu-se din zi în zi”.
În ultimul timp parcă oamenii nu mai au logică deloc. E bună și logica la ceva. Silogismul nu e doar o formulă. Toată lumea face aserțiuni, dar puțini le așază într-un context cu premise și concluzie, ca să vadă dacă presupunerile lor se validează, dacă au sens și rațiune.
Rămânerea în orizontul imediat a ceea ce se vede cu ochiul liber și se insinuează ca adevărat duce la erori fatale de judecată. Iar erorile fatale de judecată duc la erori fatale de viață, la nefericire, accidente, singurătate, nebunie, sinucidere, moarte și moarte veșnică.
Este, în esență, ceea ce nu mai înțeleg tinerele generații ale zilelor noastre, oripilate din ce în ce mai mult, că trebuie să meargă la școală și să învețe. Și, într-o măsură poate la fel de mare și de gravă, ceea ce nu înțeleg nici cei maturi sau cei bătrâni, destul de mulți, că cititul mult, educația multă, învățătura neîncetată înseamnă istovire fizică și mentală, dar și exercițiul atenției și al libertății interioare, fără de care suntem – cu adevărat – maimuțe lucrătoare și mâncătoare de E-uri.
Ceea ce văd din ce în ce mai mult în oameni este revolta irațiunii. De la cei mici până la cei mari, indivizii mai întâi fac și apoi gândesc. Fac ce le trece prima dată prin cap. Dacă le vine să înjure, să scuipe, să dea cuiva cu ceva-n cap, să strige sau să-și exprime nemulțumirea în orice formă, asta fac. Să te fereacă Dumnezeu de altercații, pentru că poți găsi persoane, care nu mai au limite, chiar și pentru motive banale sau puerile.
Am văzut, în Bucureștiul nostru drag, femei venerabile ca vârstă și înfățișare înjurând nu doar birjărește, dar și cu o răutate șocantă, pentru o nimica toată. Aberațiile răutății se răzbună pe cei care se lasă pradă ei și îi transformă în monștri. Mă întreb dacă asemenea oameni n-ar fi în stare de atrocități sau în cazul unui regim exterminator, câți din cei de azi s-ar oferi fericiți să devină torționari și justițiarii unei puteri demente. Cred că destul de mulți.
Nu știu cât de mult e de vină alimentația sau câte mutații ne produc un regim alimentar și o atmosferă contaminate, dar înregistrez zilnic nenumărate mutații în mentalul unei populații abrutizate de o muncă mecanic-abstractă și de stres, de presiunile unei vieți comercializate până în cele mai mici detalii, în care singurul vis al oamenilor e să ajungă să stea, și în care stresul cronic al unora se varsă ca o maree asupra tuturor și nu ai unde să te ascunzi.
Intoleranța psihicului uman la aberațiile și insanitățile lumii contmporane se transformă, irațional, în intoleranța omului față de semenii săi și determină răzbunarea lui pe mediul dimprejur, deși acesta, săracul, nu e decât o victimă în lanțul victimelor, care se extinde. Pentru că omul ilogic sau irațional nu judecă profund motivațiile durerii și ale mâniei sale, ale agitației sau disperării sale, ci le dă curs fără menajamente față de cei din jur.
Logica te învață să gândești cu premise, demonstrație, scop sau finalitate. Dacă te uiți jur-împrejur, ca Mircea Badea, observi că Dumnezeu nu există, pentru că nu se vede. Dar dacă începi să te gândești, care ar fi premisele unei lumi fără Dumnezeu, ce șanse ar fi ca ea să apară din senin, ce finalitate are un astfel de univers, vezi că nimica nu mai are sens fără Dumnezeu. Până aici, apologia e acceptabilă pentru cei credincioși. Dar și credincioșii și necredincioșii trebuie să folosească unealta minții în orice moment al vieții, pentru că altfel se îndreaptă spre o logică duhovnicească și spre o gândire rațională numai în aparență.
Păcatul și prelestul sunt gânduri fracturate și stări nelămurite interior sau în conștiință, care par bune sau plăcute, dar cărora nu li s-au cercetat temeinic rădăcinile și urmările. Sfinții Părinți din vechime studiau logica, filosofia și retorica ani de zile, mai înainte de a deveni dumnezeiești teologi. Și adesea aveau dascăli păgâni și nu fugeau de ei pentru că aceia erau păgâni și se închinau la idoli, ci învățau ceea ce era natural pentru suflet și folositor pentru gimnastica mentală și pentru sănătatea judecății.
Așa vin astăzi neoprotestații și fură tot ce se poate de la ortodocși și apoi le transformă în neghină. Dar ortodocșii nu se duc să învețe ce e bun și de la ritori, și de la filosofi, și de la literați, și de la artiști, și de la oamenii de știință și de la teologii eretici și apoi să transforme totul în aur, ci bagă capul în nisip, ca să nu se smintească, bieții, cumva, și rămân tot la fel de proști, cum erau și mai înainte, doar cu ecuson de binecredincioși.
Când am început să vin la Biserică, să citesc Filocaliile și Sfinții Părinți, printre primele lucruri pe care le-am înțeles au fost: să privesc patimile din mine și să le înțeleg resorturile, să cunosc logica duhovnicească, a războiului cu gândurile și să reciclez ortodox orice material brut din realitate sau din cărți, transformându-l, implicit, în apologetică.
Credeam că ceea ce am înțeles eu a înțeles toată lumea, care se întoarce cu pocăință la Biserică. Dar aflu, peste mulți ani, că destui se înrolează în partidul ortodox și defilează zgomotos fără niciun drept și niciun merit, doar cu declarații inflamate și autoflatare, cu decupaje textuale și umori resentimentare.
Și toate au legătură cu logica și cu inapentența modernă pentru silogism. Adică pentru legătura neîntreruptă în gândire.
Biserica necunoscută, cu hramul șters, cu vârful rupt,
Cu turla leșintă-n aer, se înconvoaie-n osteneală,
Și streșinile-i, adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt,
Păzesc și-a îngerilor palizi închipuită poleială.
Un tei acoperă cu frunza șindrila sfântului locaș
Un preot cântă liturghia, bătrân și gârbov, în veșminte,
Pentru creștinii și păgânii acestei margini de oraș
Și pentru câți, după pomelnic, își mai aduce, știrb, aminte.
Tu n-ai de piatră decât semnul unui mormânt de domnitor,
De niciun stil arhitectura ta nu râvnește ca să ție.
Zidită-n lut, din grinzi și bârne, și povârnită pe pridvor,
Istoria și arta nu stau auzul să și-l plece ție.
Dar el, oltean cu coșuri pline și cu balanța fără greș,
Întârzie din drum la tine, când drumul lui spre tine duce.
Ia cobilița din spinare, cu coșurile de cireși,
O pune jos și, cu sfială, scoțând căciula, face cruce.
Tudor Arghezi
În viață se petrec lucruri extraordinare. Când văd lucruri extraordinare, oamenii plâng, aplaudă, se emoționează. Cel mai rău se emoționează americanii, dar nici românii nu stau de-o parte. Despre lucrurile extraordinare se vorbește în presa scrisă și la televizor. Un om a căzut de la etajul 10 și n-a pățit nimic. Altul mănâncă sticlă. Altul are o minte brici cu care învârtește pe degete matematica. Altul a scăpat o fetiță de la înec din cascada Niagara.
A supraviețuit singur în Everest. S-a îndrăgostit de o femeie surdă, fără mâini și fără picioare și nu-și imaginează viața cu nimeni altcineva. N-are niciun ban și crește singură 12 copii. Și-a regăsit mama după 40 de ani. La 5 ani are o voce miraculoasă. S-a născut orb și pictează remarcabil.
Chiar și mai puțin de atât ne reține atenția. Drogurile, bolile, sarcinile premature, familiile instabile, toate subiectele lumii postmoderne ne fixează în fața televizorului. E lumea noastră, o recunoaștem. Sunt oamenii lângă care trăim sau am putea să trăim. Dacă cineva trece peste un obstacol existențial major, dacă cineva cade grav, dacă cineva devine inuman, aflăm ceva despre lumea noastră, ne instalăm într-un orizont și o perspectivă.
Cu toată decăderea învățământului de tip umanist, trăim într-o lume umanistă. O lume care nu-și propune schimbarea omului, schimbarea lui interioară în bine, pentru că îi respectă libertatea atât de mult, încât nu crede în orientarea și edificarea lui în valoare.
Umanismul postmodern e un asistent pasiv al omului, o soră medicală care pune un plasture fără să privească pacientul în ochi sau privindu-l cu o compasiune distantă. Compasiunea ideologică, cea care există numai în virtutea cartei drepturilor omului, nu și a inimii.
Cetățenii lumii trăiesc și li se pare normal să trăiască fără să viseze mai mult decât le îngăduie realitatea. Li se pare normal să facă copii, să se înmulțească adică, să aibă familii, un loc de muncă, prieteni și din când în când să li se întâmple lucruri neprevăzute. Să fie consolați, să se vadă la televizor sau pe internet. Li se pare normal să fie normali. Normalitate în care se integrează și anormalul bolilor, deficiențelor, accidentelor, fenomenelor excepționale sau supranaturale chiar. La cam atât se rezumă umanismul.
Un singur lucru nu mai văd în tot acest peisaj. Ceva a devenit mai rar și mai anormal decât toate anomaliile la un loc: conștiința valorii, a bunului și necesarului spiritual, sau idealul urmărit o viață întreagă, cu asiduitate nebună, cu riscul de a nu fi crezut de nimeni sau crezut de toți excentric și nesănătos. Grija de a-ți fi crescut vederile interioare cu o maternitate care să întreacă în iubire toate mamele.
Acest lucru care nu se vede cu ochiul liber, nu se vede nici de presă, nici de televizor, nici de filme, nici de filozofia umanistă postmodernistă. Ceea ce înseamnă că umanismul nostru este de consum, este utilitar și nu privește niciodată la desăvârșirea umanului, ci numai la protejarea unei umanități discursive în mecanica ei existențială.
Cât de învechită e literatura veche românească?
Chiar nu mai avem nevoie de literatura romana veche?
Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.
Fiecare cultura – spunea un mare filosof al nostru – fiinteaza ca un ansamblu de solutii pe care spiritul unui popor le da istoriei – adica timpului – si conditiilor geografice – adica spatiului; heterogenia fiecarei culturi trebuie sa produca, in cazul unor intrebari si al unor raspunsuri corecte, imaginea spiritului creator al comunitatii in chestiune. Sigur ca aceste intrebari nu pot fi globale, dupa cum nici raspunsurile nu vor fi atotcuprinzatoare. S-ar naste pericolul eterogenitatii si solutia nu o poate oferi decat secventialitatea. Marile epoci se cade sa fie chestionate separat, iar raspunsurile asamblate dupa aceea.
Evident ca prima intrebare, intrebarea primordiala, trebuia, cred, sa incerce a deslusi substanta si caracteristicile celor dintai organizari spirituale ale romanilor. Ea nu se poate adresa decat literaturii vechi (sau medievale), caci in acea vreme – nesatisfacator delimitata pana acum (iata o prima tema de dezbatere), au fost codificate marcile duhului romanesc.
Sa constatam ca acest depozit de raspunsuri – literatura romana veche (ii propunem cititorului sa accepte, macar pentru discutia de fata, aceasta sintagma impusa de o traditie a cercetarii) – este tratat, in anii din urma, cu tot mai putin interes. Se intampla acest lucru, in chip bizar, tocmai in vremea care, pe de o parte, a eliminat toate oprelistile ridicate candva in cercetarea aportului Bisericii si a literaturii ei – furnizoare a cartii si a propunerilor privind cele dintai temeiuri pentru o miscare cu caracter cultural si literar cat de cat coerenta, constienta de menirea ei – intr-un timp cand spatiul unde s-a nascut acest neam fremata de primejdii, cand asezarile politice erau incipiente, iar ordinea sociala abia isi cauta, trudnic, rosturile – si capabila sa produca, in timp, elementele unor definiri particulare, iar pe de alta parte, ofera toate deschiderile trebuincioase unor cercetari in stare sa dovedeasca mersul sincron (in genere) al scrisului romanesc cu evolutiile europene.
In aceasta fraza – parca nesfarsita – se afla suficient de multe teme (ce pot fi oricand transformate in motive) care sa sustina relatia cu literatura veche. Pentru abordarea acestor teme, scrisul vechi romanesc ar trebui sa fie cunoscut. Or, intr-o „biblioteca“, cea romaneasca, unde nici macar textele lui Dimitrie Cantemir nu au fost editate in intregime, este greu de pretindem asa ceva. Depozitele de carte veche pot oferi material de lucru editorilor pentru inca vreo cateva decenii. Cu conditia ca acesti editori sa existe… In clipa de fata, ei pot fi numarati pe degetele a doua maini: cercetatorii vechisti din institutele Academiei Romane (cu cateva realizari remarcabile, caci vreo cateva dintre multele edituri in functie acum nu sunt deloc ostile tiparirii textelor vechi) si cativa universitari incapatanati (tot mai putini, din pacate, pentru ca filologia clasica este pe cale de disparitie, iar slavistica s-a stins). Si numarul lor va scadea constant, pentru ca literatura veche trebuie cunoscuta. Iar scoala de pana la universitate pare a fi delegat altcuiva aceasta indatorire.
Un text vechi se citeste mai ales la porunca programei scolare (caci el, desi precursor al unei discipline retorice remarcabile, nu mai poate provoca delectii stilistice lectorilor de azi); elevii ar trebui sa plece din liceu cu cateva nume in minte si cu cateva texte in amintire. Dar programa actuala a invatamantului preuniversitar nu mai ingaduie astfel de situatii. Literatura romana veche abia daca este prezenta, Cantemir (sa ramanem langa acest nume – emblema a romanitatii) abia daca este pomenit… (Literatura veche era predata in liceu si in perioada interbelica si dupa reforma invatamantului; in anii dintre cele doua razboaie mondiale existau manuale alternative – doar trei pentru fiecare disciplina si pentru fiecare clasa de liceu, iar scrisului vechi ii era repartizat un an intreg, iar manualul – unul dintre cele trei – era semnat de Adamescu).
Secventa aceasta fundamentala a istoriei literaturii romane mai traieste acum in universitati. Si acolo, insa, defectuos plasata in economia semestrelor, fiindca averea ei este mai greu de insusit in primul an de studii.
Scrisul nostru vechi ar trebui sa reprezinte in continuare un obiect predilect al cercetarii literare. Obstructiile – o spun din nou – nu vin acum din partea caselor de editura. Anii din urma au adus in librarii contributii remarcabile, dar, daca cercetam actele de identitate ale autorilor, vom vedea ca anii lor sunt multi. Prin urmare, tot vechea scoala (remarcabila, dar marcata, uneori, de vechile habitudini)… Tinerii sunt putini. Nu lipsesc – din fericire – in totalitate, dar figurile lor nu au cum sa umple o sala de seminar… Si cata nevoie ar fi de ei pentru rezolvarea „temelor“ de care vorbeam mai sus si a altora.
Ei ar putea sa contribuie la fixarea limitei intre Vechi si Modern in literatura romana (caci istoricii de la Cluj, de pilda, au o opinie, parerea academicianului Razvan Theodorescu difera de a lor, iar ipoteza propusa de mine se deosebeste de ambele) ar putea sa parcurga textele vechi cu ochii lor proaspeti si cu instrumentele acestui timp, ar trebui sa-i convinga pe cititori ca poemul „Viiata lumii“ al lui Miron Costin este, de fapt, un florilegiu de poezie antica scris in duh baroc, ori ca nu stiu care cronicar – nici noi nu-i cunoastem numele – s-a priceput sa afle in literatura bizantina motivul „intalnirii dintre monah si imparat“ (subordonat temei „regelui care consulta un mag, un ghicitor, un proroc“) si sa-l adapteze, innobilandu-si compunerea. Nu degeaba mi-am intitulat cartea la care tin cel mai mult „Recitind literatura romana veche“. Textele vechi trebuie parcurse din nou, nu doar rasfoite, si comorile lor, cercetate prin grile adecvate, aduse la lumina.
Aceste comori reprezinta indreptatirea indiscutabila a incizarii numelui romanului Dimitrie Cantemir (fiindca tot l-am pomenit de doua ori) pe frontonul unei vestite biblioteci din Paris, alaturi de numele celor mai mari glorii ale umanitatii. Este, pana una-alta, singurul…
Elvira Sorohan
Restructurarea invatamantului superior
Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.
Restructurarea scolii superioare, aplicata grabit si in domeniul Literelor, aduce dupa sine o ingrijoratoare scadere a nivelului, in loc sa-i aduca un spor. Impunerea „programului Bologna“ se intampla intr-un moment prielnic tuturor confuziilor si contestarilor ce tind sa pulverizeze, de la radacina si pana in varfurile culturii si literaturii romane, tot ce e valoare caracteristica.
Furia de a pune eticheta „expirat“ pe opere reprezentative pentru ce va fi fost, la un moment dat, mentalul romanesc, parte din ce a fost si este dintotdeauna, nu va fi potolita prin reducerea duratei studiilor universitare de profil umanist. Dimpotriva, va fi intetita. Pare ca o eminenta cenusie pregateste „materia“ pentru un tratat de „nimicologie“, cum spunea cerchistul I. D. Sarbu. Cine incurajeaza fenomenul, chemand la posturi de televiziune, spre manipularea unui tineret oricum ratacit, niste negativisti semidocti, fara opera, condamnati la complexe? Este acesta inca un mare rau, le mal roumain postcomunist. O ciudatenie suicidara, un blestem.
In aceste conditii, speranta ramane in scoala, cu precadere in scoala superioara, adica in Universitate. Cu un program redus la trei ani de studiu, cum erau vechile institute pedagogice, ironizate de universitatile traditionale, nu risca invatamantul superior umanistic sa abdice de la menirea initiala si perfect rationala? In facultatile de Litere, unde se intra fara examen de admitere, se resimte deja o dramatica prabusire a nivelului cultural, in general, si a pregatirii de profil, in special. Submediocritatea se generalizeaza alarmant, iar capii scolii romanesti asista netulburati la un sacrificiu care ne va costa pierderea personalitatii specifice, traditional aparata de invatamantul umanistic. E un tip de invatamant care pune in lumina sunetul unic al artelor romanesti, intre care literatura are un rol de prim ordin.
Facultatile de Litere, asa cum erau organizate pana acum trei ani, formau nu numai profesori, dar in general oameni de larga cultura literara romaneasca si universala. Fenomenul literar se studia in istoria lui, ca devenire valorica. Selectia valorilor era un criteriu operant hotarator pentru calitatea si limbajul exegezelor. Indiferent de perioada predata, profesorul cult si talentat ca didact intretine interesul studentilor. Din experienta se stie ca nu materia face prestigiul profesorului, ci profesorul face prestigiul materiei. Si asta cu atat mai mult cu cat numarul orelor saptamanale de literatura romana ale unui student este de patru, in timp ce, printr-o disproportie inadmisibila, pentru un elev din clasele terminale ale unui liceu umanist este de cinci plus doua. Profesorii universitari, ingrijorati de pregatirea viitoare a absolventilor fara masterat si doctorat, nu-si mai pot asuma deplina responsabilitate.
Este absoluta nevoie sa se mentina predarea fenomenului literar romanesc in evolutia lui, pe criterii estetice, bineinteles, nu fracturat si fracturile reluate concentric. Orice istorie are un inceput. Scrisul original romanesc (nu traducerile) din perioada medievala reprezinta un moment fara de care nu se poate concepe evolutia stilului narativ. Este un punct de referinta implicat adanc in coerenta procesului de constituire a valorilor din secolele urmatoare, ce nu s-au nascut din nimic. Ex nihilo, nihil. Moralismul, fibra constitutiva a mentalului romanesc, a coborat in cuvinte expresive pentru prima data in naratiunea cronicarilor. In buna traditie latina, ei au concentrat sensul lectiei istoriei in maxime, proverbe si cugetari care au traversat secolele. Si-au organizat astfel discursul, incat el sa aiba functie modelatoare pentru cititor. Se face dovada ca au intuit rostul pragmatic al scrisului.
Din operele lor s-a constituit prima serie narativa, alcatuita ca organizare, stil si scop dupa acelasi canon. Este o matrice stilistica ale carei urme se citesc in literatura de evocare istorica pana in secolul XX. Creatorii de „scene istorice“ si-au recunoscut sursa in seria narativa a cronicilor, iar astazi nu se mai face nici macar efortul minim de a accepta ceea ce ei au acceptat, ca au trait pe creditul naratiunii vechi. Unde ne sunt astazi prozatorii modelatori de constiinte morale? Nu-i avem, dar ii negam pe cei vechi, intr-o maniera paguboasa pentru personalitatea prozei romanesti, profund marcata de accentul moralizator, mostenit si din stilul sententios, cu asupra de masura, al fictionalei „Istorii ieroglifice“, ca si al „Tiganiadei“. Ele insele desprinse din magma celei dintai naratiuni originale in limba noastra.
De vrem sa aflam originea noului, n-o putem face decat daca ne intoarcem la timpul intemeietorilor. Specialist clasic in istoria literaturii engleze, Saintsbury decreta ca „vechiul fara nou e o piedica, iar noul fara vechi e o prostie extrema si iremediabila“. Asadar, nu putem comite greseala, cu incalculabile consecinte, de a taia radacinile literaturii proprii. Traditia nu e un punct fix, e un pattern mereu perfectibil. Cum spuneau Calinescu si Paul Zarifopol, trebuie sa ai un gust rafinat printr-un lung exercitiu cultural ca sa poti asculta pulsatia inca vie a textelor vechi. In aceste texte e conservata imaginea umanitatii noastre medievale, atat cat putea fi de spirituala in context. Istoria mentalitatilor are in aceste texte vechi, citite cu instrumente moderne, un generos punct de plecare. Sa fim la fel de seriosi si responsabili, incat sa repetam, odata cu Miron Costin: „Biruit-au gandul sa…“ ne integram traditia.
De la Hegel, preafrumoasa soata a Strutocamilei, la Nea Goe Basarab
Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.
Mai are literatura veche cititori? A avut, de fapt, ea vreodata un public larg, nu egal, dar macar apropiat ca numar de cel care urmareste literatura contemporana? Cine mai citeste, azi, vechile pagini ale cronicilor sau romanul lui Cantemir ori „poemationul eroi-comico-satiric“ al lui Budai-Deleanu? Mai nimeni, s-o recunoastem. Ceea ce conventional numim literatura veche a fost mereu un obiect de studiu inaccesibil maselor largi. Rarii studiosi s-au mai aplecat asupra operelor celor din vechime, nu cititorii obisnuiti. Si nici macar criticii literari, care nu prea au detenta filologica, obligatorie in cercetarea acestui sector vitregit. Vi-l imaginati pe Alex. Stefanescu scriind comprehensiv despre „Istoria ieroglifica“? Mai bine nu…
Cum intamplarea face ca unul dintre cursurile pe care, de putina vreme, le predau la Literele din Iasi sa fie chiar cel de literatura veche, ma voi feri sa comit niscaiva ipoteze pandite de riscul unor „densitati periculoase“ si va voi impartasi doar cateva aspecte pitoresti, dar elocvente, ale experientei mele cu studentii din anul I. Prima constatare pe care sunt nevoit sa o fac, inca de la primele intalniri cu ei, de la primele tentative de dialog, este ca absolventii de liceu, care au obtinut note foarte mari la bacalaureat, nu au habar de ceea ce reprezinta inceputurile literaturii romane. Au in schimb prejudecati pe necitite: presupun ei ca ar fi vorba de ceva plictisitor, greoi, care nu are cum sa-i atraga.
Nu manifesta nici macar deschiderea de a-si bate cat de cat capul: Antim parca le-ar placea, dar nu sunt dispusi sa invete cate ceva despre retorica sacra, Ureche e cam sec, Miron Costin cam cicalitor, iar Neculce, ei, da, Neculce aduce cu ce se scrie in tabloidele de azi: e cronicarul barfitor si foloseste cuvantul „curva“. Le place, fireste, episodul celei de a doua domnii a lui Dumitrasco Voda Cantacuzino, de unde afla ca existau si in secolul al XVIII-lea proteze dentare. Poate vi se pare ca e de saga, dar nu e: exact acesta este nivelul la care e perceputa literatura veche. Pentru ca vin din liceu cu ideea inerta ca important intr-un text este ce anume transmite el, nu cum o face. Inutil sa mai adaug ca si particularitatile unui limbaj datat ii incurca destul de mult.
Care e, totusi, solutia de a ii atrage? Am incercat sa ii fac sa se apropie de cronicari prin mijloacele narativitatii, simplificate destul de mult. Letopisetele nu sunt literatura propriu-zisa, ci doar prin ricoseu, dar discursul narativ, rudimentar de regula, aici si-a deprins ticurile. E un fel de protoliteratura… Ii plimb prin Eco si incerc sa ii fac sa aplice cateva concepte in analiza unor fragmente, dar din „Sase plimbari prin padurea narativa“ retin de obicei deosebirea dintre filmele porno si celelalte. Lucrurile mai merg cum mai merg: din cronicari, din „Viiata lumii“ si din „Psaltirea“ lui Dosoftei mai pricep cate ceva… Cartile populare le plac, ca sunt povesti, chiar daca e mult misoginism in „Povestea lui Sindipa filosoful“ si nu prea se lamuresc ei ce l-a apucat pe Sadoveanu de a rescris textul in „Divanul persian“. Limba veche are surprizele ei, care uneori pot atrage… Pana la un punct insa.
Iar acest punct este Dimitrie Cantemir. Rar student care sa citeasca in intregime romanul. De vreo cinci ani, de cand fac seminarii la literatura veche, am intalnit unul singur. Ambitios tare, baiatul… Lucrurile generale, legate de mecanismul alegoriei animaliere si de structura romanului sunt destul de limpezi, cand le expun. Cand trecem insa la lucrul concret pe text, totul se complica. In ce limba o mai fi scriind si Cantemir asta? Ce e cu sintaxa asta sucita, cu topica asta nefireasca? De unde sa stie, saracutii, ca ei latina nu au facut nici in liceu si nu fac nici in facultate?
„Istoria ieroglifica“ pretinde o lectura-studiu, iar ei nu prea sunt obisnuiti cu asa ceva… Prin urmare, analiza unor fragmente trebuie sa depaseasca, mai intai, stadiul de traducere propriu-zisa. Cand fac acest efort, cu care nu sunt invatati, se simt atat de obositi, incat totul devine un talmes-balmes in capul lor. Daca ar fi dupa mine, as pune romanul lui Cantemir in programa de la ultimul an sau in cea de la Master. E nevoie de mai multa experienta pentru a deslusi si a degusta cum trebuie romanul printului moldav.
De cele mai multe ori, studentii fac ceea ce stiu ei ca trebuie sa faca: invata pe de rost. Si atunci sa vezi boacane, gafe, rateuri… Marea problema este ca ei vin din liceu cu o cultura generala extrem de precara: nu stiu mai nimic despre umanism, despre iluminism, nu au o idee corecta despre literatura romana in diacronia ei. Cum sa ma mai mir ca o studenta il considera pe Hegel soata Strutocamilei? Ca doar de la Helgea la Hegel e doar un pas. Sau ca alta considera ca Ibraileanu ar fi nici mai mult, nici mai putin decat un personaj din subsolul „Tiganiadei“. Ce sa mai spun cand intalnesc scris intr-o lucrare, negru pe alb, „Nea Goe Basarab“? Ca domnul Goe al lui Caragiale s-a facut mare si a devenit student la Litere? N-ar fi exclus… Desigur ca exista si exceptiile imbucuratoare, dar ele sunt atat de rare, incat nu reusesc sa stearga impresia negativa pe care majoritatea o imprima.
Si atunci? Daca nici printre literati cartile vechi nu-si mai afla cititori, ce concluzie putem trage? Ca literatura medievala, atata cata este ea, va ramane un domeniu destinat exclusiv cercetatorilor chitibusari, filologilor rabdatori? Cred ca da… Reeditarile din ultima vreme ofera mai multe editii filologice decat de uz scolar. Nu e un semn ca ne indepartam prea usor de niste texte inca neexplorate pana la capat? Totusi, fara aprofundarea acestui sector al literaturii autohtone, multe altele iti raman cam necunoscute. Chiar poti citi „Levantul“ fara sa stii nimic despre „Tiganiada“? Chiar poti pricepe de ce proza noastra de fictiune demareaza atat de greu fara sa stii care era stadiul naratiunii nonfictionale in secolele XVII-XVIII? Si oare anumite poeme din Eminescu nu te trimit la „Viiata lumii“, a lui Costin? Care, e drept, te trimite automat la poetii antichitatii…
Lucrurile se leaga, iar eclipsa pe care literatura veche o traverseaza se explica, in mare masura, prin lipsa de cultura a studentului mediu. Accesul e conditionat de minimele cunostinte pe care, din pacate, liceul de azi nu prea le mai asigura unui absolvent. Ca sa apreciezi, de pilda, „Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie“, e nevoie sa stii cate ceva despre traditia cartilor de morala princiara, de la „Principele“ lui Machiavelli, la „Orologiul domnilor“ al lui Antonio de Guevara, tradus la noi de Nicolae Costin ori „Curteanul“ lui Baltassare Castiglione. La fel, pentru a te putea bucura de virtuozitatea parodica a „Tiganiadei“ trebuie sa fi parcurs, in afara de marile epopei, „Batrachomiomahia“, „Gli animali arlanti“, „La secchia rapita“ si tot asa… Cine mai e dispus sa faca tot acest efort? Studentul de la Litere? Nu prea cred…Sa fie solutia rescrierea acestor capodopere? Au existat incercari, nu foarte reusite… Si, oricum, „Istoria ieroglifica“ repovestita e orice altceva, numai „Istoria ieroglifica“ nu…
In concluzie, cred ca trebuie sa ne consolam cu ideea ca literatura veche e Cenusareasa literaturii romane. Ca ea devine un domeniu destinat doar cunoscatorilor. Eu unul cred ca e pacat…
Laura Lazar Zavaleanu
Un bine necesar
Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.
Care e interesul actual al tinerilor (studenti si cercetatori) pentru literatura veche? O percep ca pe o corvoada, ca pe o materie „de umplutura“, cu care e bine sa-si incheie cat mai repede conturile si s-o uite dupa aceea, sau exista si pasiuni „reale“ in directia asta?
Ceva din sensul subsidiar al intrebarilor, asa cum se percepe el in ansamblu, pare sa sugereze ca pornim de la premisa unei indiscutabile crize a receptarii literaturii romane vechi. Daca miza avuta in vedere se refera, punctual, la locul pe care ar trebui sa-l ocupe domeniul in discutie in contextul dinamicii universitare actuale – cu transformarile continue de curricula, cu adaptari si ajustari repetate, intr-un efort cu inflexiuni sisifice vizand asezarea in matca bologneza a reformelor invatamantului romanesc – , cu siguranta varianta in care literatura romana veche ar putea fi redusa la statutul de optional nu poate decat sa dea impresia unui scenariu de apocalipsa a literelor, unde, din lipsa de priza la realitatea imediata, pulsanda, ar suporta acelasi regim literatura premoderna, ori, de-a valma, pasoptistii, clasicii, interbelicii, ba chiar si o parte considerabila a autorilor contemporani. Daca, dimpotriva, sistemul de referinta este cel amplu, panoramic, al istoriei literaturii romane in cadrul careia literatura veche ar parea sa aiba nevoie neintarziata de tehnici de resuscitare, cred ca, din fericire, spaimele milenariste nu ne vor tulbura nici de data aceasta.
Desi, probabil, cu o campanie de promovare a imaginii nu la fel de spectaculoasa si controversata ca tot ce iese pe piata – si nu numai pe piata culturala, unde PR-ul este, inca, destul de ezitant – la ora actuala, mi-as permite sa sustin ca receptarea literaturii romane vechi se afla sub bune auspicii, gratie, fie unui zeu al literelor (un Teuth platonician autohtonizat), fie, pur si simplu, unor profesionisti experimentati sau unor cercetatori tineri aplicati. Chiar daca nu mai exista, ca la inceputul secolului, o Catedra consacrata exclusiv domeniului asupra caruia ne focalizam acum atentia, pot fi punctate cateva repere esentiale. Mai concret, reintroducerea studiului literaturii vechi in manualele de literatura romana din liceu promite, ca prim spatiu de contact, recuperarea perspectivei diacronice (putem spera iar ca, reasezati la locul lor, poetii „de dinainte de Eminescu“ nu vor mai fi „Barbu si Arghezi“ numai pentru ca programa scolara, conceputa pe criterii tematice, propunea spre predare intai textele lor) si, deja, un necesar nivel de familiarizare cu autorii perioadei si opera acestora, ori cu trasaturile marilor curente culturale, ca sa notam numai cateva dintre avantajele semnificative.
Intr-o a doua etapa, la facultatile de litere, cursul de literatura romana veche, plasat, in planul de invatamant, pe parcursul intregului semestru intai al primului an, nu numai ca nu permite studentilor sa o perceapa ca pe „o materie de umplutura“, ci se constituie ca materie fundamenala, cea dintai cu care intra in contact noii invatacei. Este adevarat, varianta fericita a studierii domeniului pe parcursul intregului an universitar provoaca, inca, nostalgie, insa si in aceasta formula condensata, cursul cu statut magistral, finalizat cu un examen caruia i se atribuie un numar maxim de credite, depune marturie despre recunoasterea importantei legitime a acestei etape a istoriei literare romanesti, fara intelegerea careia nu ar fi trunchiata numai intreaga receptare a spatiului literar in ansamblul si in dialectica sa intrinseca, ci ar fi, in realitate, imposibila. Specialistul si-ar asuma astfel, in mod cu totul lipsit de logica demonstratiei, dar si de deontologie profesionala, izbucnirea literaturii moderne din neant, un fel de nastere nenaturala din apele marii, care, de data aceasta, n-ar mai fi sustinuta, asemenea nasterii Afroditei, de frumusetea mitului.
„Pasiunile reale“ ale caror baze se stabilesc in acest cadru curricular se materializeaza, in urmatoarele etape, prin lucrari de licenta sau disertatii de masterat. Existenta, la Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti a unor Studii Aprofundate cu specializarea Literatura romana medievala, sau a unui Masterat de Literatura romana veche si premoderna la Universitatea din Pitesti confirma o data in plus nivelul de interes pe care il suscita domeniul nostru de interes. Doctoranzii aflati sub coordonarea stiintifica a specialistilor de referinta in literatura romana veche – d-na prof.dr. Elvira Sorohan, d-na prof.dr. Doina Curticapeanu si dl. prof. dr. Dan Horia Mazilu – realizeaza studii laborioase, mizand nu numai pe acribia si spiritul academic al cercetarilor, ci si pe originalitatea interpretarii textelor deja intrate in circuit sau pe aducerea in lumina, din manuscrise, a unor pagini nesupuse inca publicarii. In aceasta directie, Scoala de Vara de la Manastirea Cozia, coordonata de Dl. prof. dr. Dan Horia Mazilu, la care au participat, incepand cu anul 2000, studenti, masteranzi si doctoranzi pasionati de literatura romana veche, se impune tocmai prin efortul de descifrare si publicare a unor manuscrise inedite de secol al XVIII-lea aflate in biblioteca manastirii oltene.
Ce-i de facut in privinta literaturii vechi? E un „rau necesar“ pentru „cei mici“? Ar trebui redusa la statutul de optional? Poate fi rescuscitata prin noi metode de lectura / strategii de predare? Daca da, care?
Nu numai ca scrisul vechi nu este „un rau necesar“ pentru „cei mici“ (ar fi, poate, de amintit ca, la Facultatea de Litere a Universitatii „Babes-Bolyai“, in planurile mai vechi de invatamant, literatura franceza medievala era studiata abia in anul IV, de catre „cei mari“, pornind nu numai de la considerentul dificultatilor de limba, ci si al celor legate de complexitatea si efortul hermeneutic matur pe care il presupun textele timpului), dar el este receptat, chiar de protagonistii perioadei, ca un „bun necesar“, aproape indispensabil supravietuirii cotidianului care consuma si tulbura. Din aceasta perspectiva, o insemnare pe un manuscris transilvanean de pe la 1762 – „Eu, Nicolae, mai mic de toti, am facut aceasta putintica minune , fiind ostenit de barda…“ – nu mai vorbeste doar despre momentul scrierii sau impodobirii cartii, ci poate fi citita, cu ochiul contemporanului fracturist, ce-si focalizeaza atentia pe reactia individuala imediata, ca vers al unui poem.
Literatura „pentru oamenii mici“ (Catalina Velculescu), construieste, asadar, imaginea unei kalokagathii traite zi de zi, unde binele si frumosul scrierii ofera, in cele din urma, o alternativa de acces la frumusete si intelepciune, intr-o varianta autohtona a neoplatonismului bizantin. Tocmai de aceea, intr-o contemporaneitate ce pare sa sucombe sub semnul scatologicului, al uratului omniprezent, al licentiosului ca arta poetica a revoltei si autenticitatii absolute, iata ca literatura veche nu doar ca nu pare deloc ca ar trebui resuscitata, ci, mai mult, inca ne mai trezeste pe noi, resuscitandu-ne ea prin idealul sau estetic trait ca solutie ontologica, fara sa faca, in acelasi timp, rabat de la adevarul realitatii necontrafacute.
Poate ca aceasta si este una dintre metodele care pot pastra deplina bucuria intalnirii cu textele vechi: lectura lor proaspata, cu ochiul contemporanului mirat ca mare parte din ceea ce el declara acum ca avangarda absoluta a fost deja scris si trait. Nu blestemul repetitivitatii modernului obsedat de originalitate si de neputinta ei, ci binecuvantarea celor care, scriind, se scriau pe ei insisi, povestindu-se, ca sa se salveze de intunericul uitarii, si se defineau, precum Miron Costin, ca purtatori de cuvinte (logophoros).
Care este raportul dintre „interpretare“ si „suprainterpretare“ in literatura veche? Tot incercand sa „reactualizam“ fenomenul, nu cumva riscam sa-l transformam intr-un fenomen exotic, impregnat cu un anume procent de spectaculos si chiar de vulgarizare, si asta doar ca sa nu ne pierdem „clientii“?
Caius Dobrescu vorbea, intr-un numar recent al revistei „Cultura“, despre capacitatea „Istoriei ieroglifice“ de a ne reprezenta, prin traducere, pe piata occidentala a ideilor, mizand pe fascinatia pe care ar putea sa o produca „o fabula filozofica autobiografica, plina de semnificatii ezoterice si de ironii, inventata de un print levantin care avea atat veleitati de alchimist, cat si de filozof al Luminilor“. Ne intoarcem, in acest fel, la raportul decelat intre „interpretare“ si „suprainterpretare“, precizand, astfel, cealalta latura pe care o propune arhitectura textelor vechi: cea evazionista, a fabulosului, a exceptionalului acceptat ca real, a miraculosului ca parte din viata cotidiana.
Minunile, spatiile utopice perfecte sau inspaimantatoare sunt receptate de medieval ca apartinand unei realitati de multe ori altfel decat a lui, dar nu mai putin adevarate. Traind in vecinatatea lui Dumnezeu (vezi vietile sfintilor si apocrifele) sau peregrinand in cautarea „locului unde odihneaste ceriul“ (Dosoftei) ori a Imparatiei Regelui Ioan, omul Veacului de Mijloc accepta ca totul e posibil si stie sa se bucure de poveste, vindecandu-se de neasezarea cumplitelor vremi printr-un proces de chronoterapie. Textul farmakon construieste, astfel, spatii compensatorii sau punitive (literatura apocaliptica), impunandu-le, pe langa criteriile estetice, pe cele etice. Revenim, in acest fel, la principiul kalokaghatiei, dar si la problema autonomiei esteticului pe care o aduceati in discutie.
Propunand subiecte „exotice“, spectaculoase prin insasi natura lor, literatura romana veche se salveaza de la a deveni ea insasi „fenomen exotic“.
Care mai e statutul cercetatorului de literatura veche? Mai poate el miza pe un factor strict estetic, sau e nevoit sa bata palma cu metodele „extraestetice“ (studii culturale, neoistorism, sociologie, imagologie etc.) ca sa poata rezista pe piata ideilor?
Adaugand, prin conceptia de viata a perioadei, principiului estetic intotdeauna si pe cel etic, ea obliga la cercetare interdisciplinara. De altfel, literatura romana veche (si ma intreb daca numai ea) si receptarea ei n-au mizat niciodata „pe un factor strict estetic“, iar faptul ca „a batut palma cu mijloacele extraestetice“ nu i-a adus, nicidecum, vorba cronicarului, vreo micsorare, ci, dimpotriva, i-a asigurat cadrul amplu de desfasurare interpretativa si actualitatea ideilor.
Valorizand trecutul din perspectiva integratoare, cu ambitia exhaustivului si a autenticitatii, cronicile obliga si la cercetare neoistorista. Construite pe o cultura a diferentei, a alteritatii, din care se construieste imaginea celorlalti, dar si imaginea de sine, textele Veacului Mijlociu reclama, in egala masura, instrumentele imagologiei, ale studiilor culturale, ale istoriei mentalitatilor si ideilor. Nu poti avea perspectiva completa a spiritului secolului al XVIII-lea romanesc daca nu citesti, de exemplu, si lucrarile remarcabile ale unor autori ca Stefan Lemny sau Daniel Barbu.
Mai mult, traind intr-o lume saturata de imagini si de simboluri, medievalul isi defineste lumea in ele si prin ele. Fie ca sunt creatii literare sau picturale, ele incifreaza, in fapt, aceleasi structuri ale imaginarului. Analiza conjugata de text si imagine (realizata, in exercitiul de relationare a similitudinilor culturale si artistice din spatii geografice si temporale diferite, tocmai pentru a demonstra privilegiul oferit de lectura textelor literaturii romane vechi dublate de iconografia perioadei), propusa de prof. dr. Doina Curticapeanu studentilor ce i-au frecventat cursurile, intr-un moment in care tehnica aplicata acestui domeniu era prin excelenta noua, configureaza, iata, itemii inca unei metode esentiale de lucru.
De altfel, toate aceste elemente demonstreaza ca relatia cu literatura romana veche este una dialogica, interactiva. Spre deosebire de literatura moderna si contemporana, textele medievale nu „raman in asteptarea lecturii“ (Paul Ricoeur). Ele isi creeaza cititorul, plasandu-l in tesatura operei, interogandu-l, formandu-l. De aceea, cercetatorul domeniului trebuie sa fie flexibil si deschis tuturor provocarilor la care este supus „iubitul cetitoriu“. Si, mai ales, sa raspunda cu proba iubirii, proba empatiei, a comprehensiunii, a participarii la poveste.
Pentru ca o literatura ce defineste iubirea ca forma absoluta de comunicare cu celalalt, fara de care orice act, oricat de aproape de idealul de perfectiune umana, este aneantizat, nu risca sa isi piarda actualitatea decat intr-o cultura sau o civilizatie ce si-ar nega, autodistructiv, accesul la cuvant: „Daca s-ar sui un om in ceruri si ar vedé marirea si frumusetea lui Dumnezeu, si stralucirea soarelui si a lunii si a stelelor si toate celelalte splendori si bucurii ceresti, ar fi ca nimic, daca nu ar avea un om cu care sa poata discuta intre ei cum a fost si ce a vazut “ („Floarea virtutilor si a obiceiurilor“, ed. Pandele Olteanu, p.39).
Chemat sa impartaseasca extazul trairii splendorii lumii acesteia si a celei de dincolo de ceruri, cum spun personajele platoniciene, statutul cercetatorului de literatura romana veche ramane unul prin excelenta privilegiat. El trebuie doar sa stie sa asculte povestea, sa-i recepteze/ descifreze sensurile si sa transmita mai departe bucuria.
Considerațiile sunt și ele mai vechi, dar nu învechite, ci… foarte actuale.
Prin ani același chipul tău de criptă
ca un surâs plutind în amintire,
ai fost, în bezne, crinul legănat
peste comori, unde dorm drumurile.
Niciun altar văzut nu-ți poartă numele,
nicio statuie nu-ți ivește pasul,
dar nu e zi care să nu-ți închine
corola ei fragedă
și nu e oră să nu te petreacă
prin timpul învins de o mare poveste.
Sfântă, din vis mărturie
că visul cel mai pur ne-ntâmpină,
cum să cuprind în zvonul cuvintelor
umbra ta lunecând fără margine,
cum să opresc în pragul lumii
fântâna ta sorbită de uitare,
cum să te încing cu soarta sunetului
când mersul tău se-ntunecă
de tot ce nu-i lumină?
Noaptea pe fruntea ta nu pogoară,
ca de o candelă ea se resfiră
și te arată palidă veciei,
care-n ființa ta se limpezește.
Ion Vinea
Nu înțeleg oamenii care se arată mai întâi generoși, ca mai apoi să devină indignați și sangvinari pentru că n-am făcut ce vroiau și se așteptau ei să facem. Unii introduc accesele/excesele lor parentale în relația cu ceilalți și încearcă să devină despoții vieții tale, să-ți facă bine cu forța, fără să-i fi invitat să facă pe tutorii.
Pentru mine e greu să accept un asemenea fel de relație, pentru că simt că dragostea care vrea să mă călăuzească, cu forța, nu mă mai lasă să respir. În viața mea am mers întotdeauna după inimă și nu după rațiuni practice, oricât m-ar fi pisat necesitatea și logica vieții. N-am dat niciodată doi bani pe logica vieții când simțeam că trebuie să fac altceva. Așa am făcut toate alegerile esențiale din existența mea.
Vocația e un indicator negreșit. Mai reperde pierde câinele de vânătoare urma vânatului decât își poate pierde instinctul omul care și-a simțit chemarea. De aceea, a ști ce e mai bine pentru mine când nici nu mă cunoști prea bine și când inima și conștiința mea mă duce drept, e o pretenție absurdă.
Aceasta nu este pasionalitate, nici fierbințeală a sângelui, nici mergere cu capul în nori, pierdut în abstracțiuni. Să nu încurcăm termenii. Eu vorbesc de curgeri pe prundișul cel mai afund al sufletului, acolo unde simți temelia tare, unde e piatra incasabilă și imuabilă a ființei tale nerenegabile.
Uneori – sau adeseori – viitorul nu se vede cu ochiul liber. Și cu toate acestea ochiul inimii are privirea cea mai pătrunzătoare, dincolo de orizonturile realității. Dacă te lași să cazi în plasa fatalistă a realității imediate, ai pierdut pariul cu tine, te faci ceea ce nu ești.
Dacă, în schimb, vrei să fii ceea ce nu ai fost niciodată – adânc, meditativ, interiorizat, tăcut, smerit, jertfitor de sine -, atunci devii ceea ce ești. Orice e mai puțin decât atât e o pierdere de sine, o pulverizare de existență. Deși poate părea că ai de toate sau că ai multe din ce-ți dorești, nici nu realizezi că satisfaci nevoile altora, ale unei lumi informe, că ți-ai propus să fii întotdeauna o mască, să nu te trăiești pe tine.
Iar acestea nu sunt sloganurile lumii postmoderne, care te îndeamnă să te adulezi pe tine și să trăiești numai pentru tine, pentru că egoismul nu înseamnă decât a împumuta masca lumii. În schimb, când te trăiești așa cum te vrea Dumnezeu, atunci nimic de la tine nu-i mai place lumii și pari absurd, nebun, idealist, aerian. Dar tu, cel ce vrei să fii ceea ce te învață inima lăuntric, nu ești aerian, doar că ai mutat orizonturile dincolo de hotarele logice ale lumii acesteia.
Când mă apropii de cineva, vreau ca sfera lui de experiență să interfereze cu a mea și să formeze o mulțime comună, cât mai vastă, dar nu să se suprapună perfect, pentru că nu este normal și posibil. Dacă încerci să ștergi experiența unui om și să-i suprapui concluziile tale existențiale și nu să-i transferi generos hardul tău sentimental și valoric, atunci îl anulezi, îl faci mulțime vidă și nu o personalitate dinamică, pentru că crezi că viața ta i se potrivește mai bine. Dar viețile noastre sunt unice, atât de unice încât e o blasfemie să vrei să te reduplici experiențial în altcineva, chiar dacă ar fi copilul tău.
Noi creștem învățând din toate părțile – chiar dacă ideologia postmodernă ne vrea insulari și brownieni – și de aceea o singură soluție nu e niciodtă definitivă și totală. Dumnezeu însuși nu ne impune soluția Lui, ci ne ivește în cale răspunsuri ca să ne ajute, fără să ne constrângă conștiința și libera voință. Dumnezeu ne ajută în sensul în care și ființa noastră se simte împlinită.
Libertatea adevărată e cea care se bucură de libertatea altuia. Cel care nu respectă libertatea altuia nu are el însuși nicio libertate – și nu este un sofism ieftin.
Motto:
E trist să vezi moartea cosind dimineaţa. /…/
Nu plângeţi fecioara frumoasă şi dulce
Ce fruntea sa pleacă spre negrul mormânt, /…/
Nu plângeţi fecioara! Ea moare-nainte
Să afle cât omul e amăgitor…;
Iar omul este-o iarbă ce vântul a pălit.
Dimitrie Bolintineanu, Verginia, Conrad
Structural, Bolintineanu se situează între prepaşoptişti şi paşoptişti. Dacă lăsăm de-o parte, momentan, poezia istorico-narativă, marile sale teme lirice sunt două, între care pendulează permanent: tema erotică şi tema morţii sau a deşertăciunii vieţii. Mai simplu spus: între eros şi thanatos…
Ca spirit erotic, Bolintineanu e un tânăr poet admirator al lui Anacreon şi Sapho, compunând versuri în stilul Văcăreştilor – dar mai rafinat –, vizitat însă şi de mustrări de conştiinţă şi încercând replieri morale.
Ca şi evocaţii poeţi prepaşoptişti, Bolintineanu exclamă: Oh! Cât eşti de frumoasă şi cât te iubesc eu, / Tu eşti a lumii viaţă, tu eşti un Dumnezeu (Evelina); Eu iubesc pe o femeie / Dulce ca un serafim / Delicată ca o zee (Amanta). Femeia este surâs al lui Dumnezeu (Barcarolă) şi a cerului lumină / Nu e mai dulce, mai lină / Ca ochiul ei înzeit (Tilia) [1].
Descoperim chiar şi anterior semnalata – la Văcăreşti şi Conachi – irizare a femeii, avându-şi sursa stilistică în Psaltirea lui Dosoftei: ea lumina-n frumuseţe ca soarele în rază (Cleopatra şi Marc Antoniu) sau are bucle blonde ce scânteie ca rază (La Elzira).
Nu lipsesc nici sprâncenele ei [ca] arcuri (Cleopatra şi Cezar), metaforă „vânătorească” transmisă (nu ştiu cum) de la Cantemir şi până la Eminescu şi nici echivocul moral enunţat de Ienăchiţă şi soluţionat, ca şi la acela, de „răul mai mic”: Eu perzării ei am dat-o / Vai! dar ce puteam a face? / Cine i-ar fi dat ei pace? / Un altul ar fi-nflăcărat-o (Vezi această frumuseţe).
Cu toată zeificarea şi divinizarea femeii, Bolintineanu nu-şi ascunde, ca şi Alecu Văcărescu, nemulţumirea faţă de firea ei capricioasă – Ea dă dulcea sa guriţă / Astăzi unui alt iubit / Şi în neagra sa cosiţă / Ca noapte l-a învelit (Eliza); Femeia e ca unda, când lină, când în spumă. / În vânt găseşte viaţa, cu sânul prefumat, / Abia iese din braţul unui frumos bărbat. / Când încă e umidă d-a sărutării rouă, / S-aruncă-n alte braţe, cătând plăcere nouă (La Lecra). Amorul pentru ea îl face un oarecare dintr-un şir nedefinit, legat în lanţul / Cu o mie de amanţi (Binica). Etc.
Altădată îi impută molateca dulceaţă în care îşi epuizează bărbăţia: În lanţu-ţi perdui juneţe, / Bărbăţia, dar senin! / Sub ale tale răsfeţe, / Sub surâsul tău divin. / În deşert pe a ta gură / Sufletul tău l-am băut / Şi din crin şi din purpură / Mic leagăn am făcut. / N-ai ştiut tu, o, femeie, / Să mă faci un om mărit. / Tu, frumoasă ca o zee, / Tu făcuşi un sibarit! (La Silica).
Şi cu toate acestea, atributele femeii, chiar şi cele fizionomice, irizante, deşi par a fi dezvoltate din lirica Văcăreştilor şi a lui Conachi, nu mai sunt aceleaşi, nu mai au aceeaşi calitate. Anumite imagini ne bulversează prin strălucirea metaforică şi limpezimea ideii şi ne redirecţionează sensul exegetic. Astfel, femeia e numită, eminescian, fiică-a dulcilor lumine (La Silica), iar Stelele şi luna plină / Te înec în foc de cer (Barcarolă).
Dacă ne uităm mai atent, observăm că în clipele de maximă voluptate, a privirii şi a declaraţiei amoroase, corpul femeii dispare în lumină: ochii strălucesc ca stelele în eter (Barcarolă), părul tău îl faci un soare (La Tecla), faţa ca raze de lună ce luce (La Dilia), …ochii frumoşi / Să străluce printre gene / Ca doi sori dulci, voluptoşi (Barcarolă), ea însăşi este ca o constelaţiune ce străluceşte prin nori (La principesa S.), etc.
Părul ei este ca un cer înstelat (Laşi beteala coamei tale / Pe corpul tău graţios / Plutind ca un foc de stele / Pe un lac vijelios – Evelina) şi cerul înstelat este ca părul în diamant (Gelozia). Metafora coamei cerului apare foarte des în versurile sale.
La Bolintineanu, trupul femeii dispare, inundat de lumină stelară şi se recreează din elemente cosmice, ca expresie a pudorii poetului.
Fizionomia femeii se conturează transfigurator: femeia dulce cu coamă umbrită şi faţa ca crinul, cu geana umbroasă plecată în jos, devine o umbră de lumină (o icoană de lumină, va zice Eminescu): Prin umbre, prin raze venind străluceşte (Dora).
Lumina orbitoare se confundă cu întunericul şi invers. La fel, stelele fac cerul mai obscur: un cer ce-atâtea stele îl fac şi mai obscur (Conrad). Sau, traversând noaptea, lumina stelelor ajunge la noi mai intensă, căci frumuseţea podoabelor stelare, cereşti amplifică frumuseţea „interioară” a luminii:
Toate acele podoabe ce de la artă le ai
Nu-ţi dau atâta strălucire câtă tu, dragă, le dai.
Tu le faci a fi frumoase, asfel cerul cel senin
Trece stelele în spaţiu şi mai dulce se lumin.
(La Zilia)
Femeia e frumoasă prin înzestrarea ei de la ceruri şi nu prin podoabe: ţi-a dat cerul frumuseţi fără model /…/ Frumuseţea-n simplitate se cunoaşte, dulcea mea.
Dar pentru prima dată apare o imagine atât de profundă în poezia română modernă, o sugestie abisală, având coordonate transliterare, aceea că frumuseţea este simplă şi intrinsecă, stă dincolo de forme şi de podoabe, aşa cum lumina vine din „interiorul” stelelor.
Mărturisesc că nu mă aşteptam la un discurs poetic despre esenţa frumuseţii. Observăm că Bolintineanu face diferenţa între frumuseţea naturală şi cea artificială, atribuită artei, dar o consideră autentică pe prima, spre deosebire de Baudelaire.
Stelele ca podoabă cosmică (de fapt, cosmos înseamnă podoabă în limba greacă) le cunoaştem din literatura veche. Tot de acolo ştim că aştrii sunt podoabe ale cerului şi vase/lămpi purtătoare ale luminii create în ziua întâi, ale luminii primordiale informe, simple.
În textele coresiene şi în Psaltirea lui Dosoftei, Dumnezeu le urzeşte în ziua a patra şi le aşază ca podoabe în ţesătura cerului.
Bolintineanu vede adânc în noapte! De abia Eminescu mai poate, ca el, să vadă cerul fără stele, denudat, ca o tâmplă cu găvanele goale, într-un pasaj din Călin (file din poveste), impresionant ca intensitate a vizualizării: Stele rare din tărie cad ca picuri de argint, / Şi seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind; / Dar dacă ar cădea toate el rămâne trist şi gol, / N-ai putea să faci cu ochii înălţimilor ocol.
Însă, ceea ce face posibilă această perspectivă este discrepanţa temporală originară, de trei zile, în care cerul n-a avut aştrii luminători, aceştia fiindu-i adăugaţi ca nişte podoabe ulterior. Literatura patristică stabileşte o paralelă între podoabele stelare ale cerului şi podoaba vegetală şi florală a pământului, creată anterior – pe larg vom dezbate subiectul într-un capitol despre Eminescu.
Revenind însă la discursul erotic, o preocupare esenţială a poetului este să-i acopere trupul femeii cu un văl sau cămaşă reliefate cosmic. Motivaţia este, după cum am spus, pudoarea lui.
Cămaşa e graniţa la care se opreşte vizualizarea poetică:
Aruncă feregeaua, iaşmacul vânt ţesut,
Ilecul de mătase, cu colţi de fir cusut,
Şalvarul cu brâu d-aur, molatecul cerchez
De stofe de la Meca, d-atlaz şi de geanfez.
Opreşte-a ta cămaşă de borangic prin care
Ca-n legiverul mării pătrunde o cătare.
Cămaşa să-nvelească al tău corp nalt, divin,
Şi părul văl de aur, cămaşa ta de crin.
O roză să îngâne pe graţioşii-ţi sâni
Pe alte două roze ce se rădic pe crini.
Piciorul nud să fie în auriţi conduri
Şi-atuncea ne vom perde în aste verzi păduri.
Şi legănaţi de vălul de roze şi de crin
Să ne urcăm privirea în spaţiul divin.
Dincolo de cămaşă nu pătrunde el însuşi – cel puţin nu în versuri: Cătarea ta când priveşte / Sânul tău desfătător / Şi mâna când rătăceşte / Sub cămaşa ce roşeşte, / Eu tremur şi voi să mor. / Cum să te feresc eu oare, / Trebuie palat de fer / Cu porţi d-oţel stătătoare? / Nu! Ci un văl de pudoare / Ce-ţi dau zorile din cer (Gelozia).
În locul cămăşii de borangic (pe care am subliniat-o mai sus), poetul îşi îmbracă iubita cu pudoarea zorilor (sublinind frumuseţea aurorală, de tip edenic) şi cu frumuseţea câmpurilor şi a cerurilor, a acelui cosmos urzit cu flori şi stele.
Sânii sunt garoafe născânde din globuri de crin sau un întreg câmp de flori, braţul ei este de roze, de aur, d-azur, de ninsoare (La Dilia), are degete de purpur, născând din dulce izvor şi gura foc de soare (Dora). Corpul feminin se reconverteşte în imagini cosmice, pentru că frumuseţea femeii stă în pudoarea ei:
Frumoasa auroră din roze amăgitoare
A împletit femeii un văl drag de pudoare.
(Evelina)
Vin şi deschide sânul ca cerul de pudic
Pe care două roze vederilor s-arată /…/
Vin tu cu ochii-n lacrimi, vin, o, frumoasa mea,
Cu gâtul de ivoriu ce moare de pudoare. /…/
Vin să uităm că-amorul e umbră trecătoare,
Că lumea e fragilă, vin, vin, căci noi murim!
(La Tilia)
Tu ce ai surâsul dulce pe-a ta rumenă guriţă,
Frumoasă cu ochi albaştri, cu-ntunecoasă cosiţă,
Tu ce străluceşti aice ca culorile de flori,
Sub vălul tău aeratic, ca roua de dimineaţă
Pe flori. Tu ascunzi pudoare, puritate şi dulceaţă!
Care din aceste daruri ce din ceruri se cobor
Eşti tu, dulce călătoare pe acest pământ de dor?
(La principesa S.)
Odată cu pudoarea piere şi frumuseţea femeii, virginală şi aurorală, ca şi a naturii cosmice. Plăcerile amorului tânăr sunt dulci, dar degradează frumuseţea şi iubirea:
Pe când erai tu jună, erai chiar o virtute
Şi niciun muritor
Nu cuteza a-ţi spune, cu vorbele plăcute,
Că inima lui bate de-al tău dulce amor.
Dar astăzi când se duce suava tinereţe,
Când inima îşi perde elanele ei vii,
Când p-al [tău] gât d-ivoriu apar amare creţe
Şi părul tău se duce ca frunza-n vijelii,
Când ochiu-ţi nu mai are lumina seducătoare
Şi sânul rotunzirea şi frăgezimea sa,
Perdutul timp faci astăzi să nu regreţi, o, floare
D-o zi! făcând amorul durerea-ţi îmbăta.
Treci timpul de când ziua pe orizon luceşte
Şi până când al lunii disc d-aur a venit,
Şi noaptea prefumată ce-n raze străluceşte
Îşi face jumătate al ei curs fericit.
Tu treci [petreci, trăieşti] c-un om ce are mai multă tinereţe
Ca tine şi-alt nimica decât pomada-n peri.
Când el te părăseşte, trecută frumuseţe,
Tu porţi pe gâtu-ţi urme de lupte, de plăceri.
Aşa când vijelia se duce şi se perde,
Când a gemut turbată în arbori şi în flori,
Ea lasă urme triste în coama lor cea verde
Şi-anunţă stricăciunea l-ai nopţii trecători.
Tu nu mai ai pudoare. Virtutea ta frumoasă
Zburând la cer, în vălul cereştilor pudori,
Cum vara ce seduce p-o floare graţioasă
O lasă fără viaţă şi fără de culori.
Oh! când mi-aduc aminte ce suferinţi mare
Şi dulci dureri şi-abateri ce inima tortur,
Când niciun nor pe frunte-i de hulă, degradare,
Nu se ivise încă să umbre-al ei azur,
Şi când s-abate vălul d-iluzii, de constanţe,
Văzui realitatea, plâng slabul muritor
Ce-şi face din femeie ghirlanda de speranţe
Cum la un val se lasă al mării călător.
(La Elora)
Erosul cântat de poet este iubirea dintâi: Eu o iubeam şi-ntrânsa iubeam pe Dumnezeu, / Căci ea era curată ca matinala floare / Ce nu şi-a uscat roua la razele de soare (Elora).
Bolintineanu, ca mai târziu Eminescu, regretă că: Sub formele divine trădarea s-a-nvelit; / Sub razele de lună zac urâcioase unde, / În forma ta frumoasă un suflet e perfid (La cea mai iubită femeie).
Fără aceste precizări nu putem înţelege nici poezia erotică, nici poezia cosmică. Prima stă sub semnul voluptăţilor anacreontice, a doua sub semnul diafanităţii de mătase dosofteiene. Mai bine zis, firele voluptăţii se ţes într-o urzeală eterică, subtilă, într-un văl aeratic, care transparentizează corpul, materia şi sentimentele, le transfigurează şi le transformă în imagini hieratice. El are nostalgia frumuseţii originare, principiale, dar şi dor pentru transfigurare (pe acest pământ de dor).
Bolintineanu se ridică de la ohtături la sublimarea sentimentului erotic. Dacă Fecioarele-au prefumul de flori din răsărit, / Nevestele-au ardoarea de vânt îmbălsămit (Conrad).
El are nevoie să inefabilizeze febrilitatea sentimentelor, să idealizeze femeia, trupul, erosul. Nuditatea totală îi repugnă, îl devirilizează. Vălul şi pudoarea fac frumuseţea care îi stârnesc voluptatea, dar nu stagnează nici în această voluptate, ci o răsfiră în ţesătura elementară a lumii. Erosul se transformă într-un amor cosmic (sintagmă o foloseşte Ion Negoiţescu, vorbind în contextul poeziei eminesciene), iar poetul e un vestimentar care îşi îmbracă organic amanta în cămaşa cerului şi a câmpiilor, cu toate podoabele lor: soare, lună, stele, flori, tot felul de flori care exală miresme îmbătătoare.
Tendinţa poetului este de a dematerializa erosul, de a-l spiritualiza, pentru a-l trece prin uşile morţii. Şi face aceasta dematerializând trupul femeii, descompunându-l şi recreându-l mioritic din elemente comice. Nu este însă un demers strict poetic. Conştiinţa lui e confruntată permanent cu perspectiva sfârşitului. De la sânul femeii la sânul morţii nu e decât un pas: Ferice-acela care pe gura foc de soare / Imprimă a gurii sale nevinovata-ardoare, / Ce ar simţi pe sânu-i bătând sânul de flori, / Ce ar bea a ei suflare ca aer de la zori, / Şi asfel ca un fluture beat de prefum de roze, / Răpit, pe sânul morţii ar merge să repoze (Dora).
Întreaga fabulaţie imagistică erotică, cu toată vegetaţia luxuriantă ţesută în borangicul de imagini stă de fapt sub semnul fragilităţii, al crudelităţii (Salut bălaie ziuă) şi al destrămării rapide, al pânzei de păianjen moştenite din Psaltire, de la Dosoftei şi Costin. De fapt, toate imaginile sunt nu ale gingăşiei seducătoare, erotice, cum s-ar putea crede la o primă lectură, ci ale gingăşiei circumscrise în sfera celor repede pieritoare: Orice frumuseţe ca roz-aurorei / Surâde şi trece aici pe pământ. / Nimic mai plăpândă, nici aer, nici norii, / Nici roua, prefumul ce fuge pe vânt (La Lido).
Omul e muritor, fiinţă născută a suferi / Şi a lăsa ţărâna! (Neapol), este Rege cărui cerul a dat tron de rouă [Ion Barbu i-a împrumutat tronul de rouă rigăi Crypto], / Omul vieţuieşte în lume o zi; / Asfel e ursita ce ne-a făcut nouă / A naşte în lume apoi a peri. / La-ncepututul vieţii tot este plăcere, / Iar în cursu-i lacrimi, amară durere. / Din zi până-n seară este un minut; / Sfârşitul se naşte chiar în început. / Gloria înainte de-a se naşte moare; / E ceva mai fraged decât chiar o floare / Ce naşte şi pere când a strălucit: / Inima femeii care am iubit (Elegie).
Ca Psalmistul şi ca Miron Costin, Bolintineanu ştie că sunt mai mult în lume ca umbra trecătoare (Scopul omului) şi că Această lume-i umbră ce fuge şi dispare /…/ Şi-avere şi mărire, tot se risip în vânt / Şi naşte pentru moarte şi pentru un mormânt. / Goniţi din mare-n mare, ferice cel ce-atinge / La port când ale vieţii amari patimi le-nvinge. /…/ Averi strălucitoare şi amorul frumuseţii, / Şi gloria, tot trece în noaptea-eternităţii (Virtutea).
Bolintineanu ştie mai înainte despre femeie – pe care altă dată pare să o divinizeze – ceea ce şi Eminescu va spune mai târziu (venind tot pe filieră patristică şi românesc-medievală):
Tu eşti mândră, doamna mea,
De cununa frumuseţei.
Dar când vântul bătrâneţei
Va sufla pe faţa ta,
Ăst păr d-aur, dulce doamnă,
Va cădea grămadă jos.
Asfel dă un plop în toamnă
Frunza la vântul geros.
Faţa ta pe care crinii
Ceaţa de purpură-ngân
Se va vesteji ca spinii,
Se va usca albu-ţi sân.
Dar atunci, o, frumuseţe
Crudă când tu vei privi
În mirază-acele feţe,
Ce de moarte-ţi vor vorbi,
Tu vei zice cu suspine
Şi cu sufletul zdrobit:
Aste frumuseţi divine
Pentru ce au trebuit?
(La ea)
Descompunerea corpului feminin în elemente ale naturii şi ale cosmosului nu ne mai apare acum ca o simplă metaforă poetică. Raţiunile sunt profunde. De dincolo de trup, poetul încearcă să vadă irizarea de lumină cosmică – sugerând însă aşteptarea unei alte lumini, spirituale, căci vederea lui se adânceşte în noapte şi în întuneric (al morţii), dincolo de lumina aceasta materială, stelară.
Faţa, ochii, părul femeii devin surse de lumini astrale, în timp ce sânii şi buzele răspândesc, în cantităţi mari, prefume şi miresme, dulceaţa ambroziei (de dulce-ambrozie revarsă miros – Dora). Bolintineanu e un intens vizual completat de un senzualist la fel de expresionist la nivel olfactiv şi papilar.
Uneori e şi muzical, frumuseţea femeii fiind eterizată armonic în sonorităţi exotice – exotismul e un liant paradisiac:
Se pune la piano şi degetele ei
Revars-o armonie ce-ar fi răpit pe zei.
O, dulce frumuseţe! când tu joci, lângă tine
Trag hora-mbălsămită dorinţele divine.
O, graţioasă fiică a dulcilor prelude!
Melodia ta-ncântă pe oricine-aude.
Zefirul între arbori şi prin plăcute flori,
Suspinul fraged, dulce, de dragi privighetori,
Şi unda de cristale mugind cu vijelia
Pe marea murmuroasă, îţi recunosc domnia.
Pe pleoape se întinde un văl plăcut de gene
Şi fraged îndivină langorile ebene…
(La S…)
Însă acest exces de simţualitate nu este simbolist, parnasian sau expresionist, la modul strict, ci e o strădanie dureroasă de a bălsămi lumea şi pe cea iubită, de a opri în loc moartea. Omul şi cosmosul au nevoie de îmbălsămare cu dragoste, de transfigurare. De aceea, în poezia sa, florile exală faraonic arome menite să spiritualizeze materia, să-i anihileze degradarea, să determine conservarea esenţei frumuseţii.
Materialitatea şi spiritualitatea se clatină ca marea una spre alta. Şi, de altfel, marea stă între ele ca o oglindă a ambelor, ca un tărâm intermediar: tărâmele lichide (Conrad) – expresie remarcată şi comentată de Eugen Simion (Dimineaţa poeţilor). Calitatea aceasta reflexivă a mării o va înţelege şi prelua Eminescu.
Şi dacă Eminescu nu-şi putea stinge focul cu toate apele mării, Bolintineanu ar fi topit marea în marea adâncă a inimii sale: De ce sunt om în lume? De ce nu sunt o mare, / În sânul meu de flăcări s-o beau şi să o-nec? (Morale).
Astfel încât, sub aparentul caracter preponderent erotic al lirismului său, descoperim o temă mult mai veche a poeziei româneşti, a fragilităţii existenţei umane terestre, şi o preocupare mult mai adâncă, conturată în reflecţia asupra morţii, în stare să nască primul poet al vizionarismului imagistic din epoca modernă.
Poetul se declară el însuşi un vizual : Privirea-mi bea azurul cum o amantă pură / Bea prima sărutare a dulcelui iubit (Morale). El vede miriade de lumine şi de umbre. O lumină şi un întuneric atomizate, alcătuite din mii de particule palpitante de viaţă. Lumina şi întunericul sunt, de fapt, culorile esenţiale ale vieţii, spectralizate în viaţa însăşi.
Acelaşi exotism al vieţii se vede în mozaicarea de fiinţe ale mării şi îl sesizează şi E. Simion: „Marea este azurie şi, privită de aproape, se vede lucrarea dumnezeiască:
O pulbere-argintoasă de mii de peştişori,
Frumoase mozaice, divine, infinite,
Ce schimbă-ale lor forme bizare, strălucite!
Ce ne amintă încă p-al vieţii autor,
Făcând ca să se uite durerea ce dărâmă! [...]”[3]
Între cutremurele voluptoase ale erosului şi reflecţia (cataclismică, sub aparenţa sedării) asupra morţii – aceeaşi ciocnire ni-l va dărui ceva mai târziu pe Blaga – se nasc viziunile hieratice ale lumii tripartite: cer şi pământ între care se află oglinzile apelor care îşi asumă astfel originaritatea (ca cele ce au stat între cer şi pământ la începutul lumii).
Nostalgia originilor se întâlneşte cu dorul transfigurării, o altă temă coerentă în literatura clasic-medievală:
Când mi-aduc aminte câte creature
Au văzut în juru-mi de când am născut,
Cum în toamnă cade frunza din pădure,
Mă văd trist şi singur, de dor abătut.
Dorul cel mai mare care ne supune
Nu e dorul care noi îl suferim.
Este doru-acelor ce sufăr în lume,
Este dorul celor pe care iubim.
La banchetul vieţii luminele stinse
Şi locuri deşerte, tăcere şi dor,
Nu mai este nimeni, coardele destinse,
Lirele murmură în vânt plângător.
(Elegie)
De aceea, din toate moleculele acestui univers ţâşneşte mireasmă şi lumină orbitoare care pare materială, mediteraneană, dar care e un dor de eternitatea luminii. Ceea ce face din Bolintineanu un poet situat la curbura dintre exerciţiul poetic levantin-anacreontic şi spiritualizarea dosofteian-gândiristă.
Între Veneţia şi Constantinopol, între Italia şi Bosfor (pendulăm între romanitatea occidentală şi romeitatea bizantină, răsăriteană), geografia lirică a lui Bolintineanu nu este una româneasă, ci exotic-fantastică, pentru că se vrea ideală, paradisiacă – Eminescu ne va muta înapoi (şi stabili) în Hiperboreea, readucând la suprafaţă elementul autohton traco-dac, dar vizualizat tot ca un rai dulce (Memento mori).
Deşi aflate sub un soare mediteranean arzător, lumile sale prind viaţă mai mult sub regimul nocturn, deşi nu putem spune că lumina diurnă nu joacă un rol important în reliefarea sentimentului său vizual.
Totuşi, am zice că poetul vede noaptea: lumina stelelor obscurizează cerul iar absenţa lunii face noaptea mai luminoasă. Traversând spaţiul cosmic, lumina stelară se intensifică, pentru vederea interioară, neobişnuită a poetului. O asemenea mobilitate în cosmos şi astfel de măsurători spaţiale erau posibile datorită unei mai vechi precizări a capacităţilor spirituale şi mentale ale omului, în raport cu imensitatea cosmică, pe care le făceau cărţile bizantine şi medievale. Vom mai vorbi când ajungem la Eminescu. De altfel, Bolintineanu sugerează despre sine a fi un dulce luceafăr prin stele (Almelaiur).
El vede ceea ce nu se vede: noaptea bogată de lumină când nu e lumină şi întuneric când strălucesc prea multe stele. Înserarea face un râu mai alb: În fundul unei râpe, mugind adânc, albeşte / Un râu ce umbra serii ascunde de acum (Fericiea). Pământul este o sprânceană neagră peste ochiul mării, luna meditează pe-al lumii aspru dor fiind moderatorul vieţii şi marea se poate preschimba – de neînchipuit – într-un peisaj patriarhal şi pastoral: valuri după valuri veneau ca turme-albind (Conrad).
Poetul priveşte apele lacului sau ale mării luminând la focul lunii (ori sub flăcările lunii – Conrad) şi sub foc de stele. Sau vede valul viu al mării (marea cu spume, cu via sa undă – La ea), cu mozaicurile de peşti, reprezentându-şi marea edificial, ca şi cum ar ascunde o uriaşă bazilică bizantină, cu picturi mozaicate în lumini vii ale culorilor.
Nu mai avem în poezia românească un cântăreţ al mării asemenea lui Bolintineanu, pe care o numeşte delicios tezaur, imperiu de-ncântare, sânt element d-azur (Conrad).
Trebuie să ne obişnuim cu ideea că poeţii noştri sunt nişte hermeneuţi şi nişte vizuali în sensul în care Antim, Costin şi Cantemir vorbesc despre primatul simţului vizual şi pictural asupra celorlalte senzaţii. Ortodoxia insistă pe el, având apetenţă pentru lumină şi pentru culorile calde, deşi nu este numai vizuală. În context liturgic şi eclesial, Hristos atrage la El nu numai prin minte şi inimă, dar şi prin toate simţurile: există un echilibru între vizual, muzical, olfactiv şi papilar, mai mult decât în cazul altor confesiuni creştine.
Catolicismul a dezechilibrat proporţiile spaţiului eclesial în raport cu lumea, optând pentru grandoare, înfăţişându-l uriaş, strivitor, dizolvând armoniile, în timp ce protestantismul reneagă vizualismul pictural, abstrage senzaţiile olfactive şi papilare şi se axează pe exaltarea muzicală. „Biserica, în sens de clădire destinată ritualului, este la catolici un spaţiu unde statul divin trebuie să devină vizibil. Ritualul va fi retoric, teatral, de gesturi mari; totul e regizat în vederea unui scop precis. Credincioşii sunt ţinuţi la distanţă, în atitudini stilate, despărţiţi de ritual prin limba sacrală şi prin cântecul metalic-mecanic al orgii, care copleşeşte suveran cântecul omului. [...] Prin toate aspectele ei, biserica e menită să se înalţe autoritară dincolo de comunitate.
Biserica la protestanţi e un fel de şcoală pentru adulţi, unde oamenii vin să înveţe, să găsească soluţii îndoielilor şi să interpreteze cu tot mai mare virtuozitate texte biblice.
Biserica ortodoxă, mai înainte de orice un spaţiu ritual, vrea să comunice credincioşilor o existenţă mai adâncă, printr-un magic sugestiv apel la viaţa subconştientă. Procesul de contaminare se petrece într-un chip firesc într-o atmosferă de familiaritate şi de cântec uman [...]. S-a remarcat din partea mai multor autori, că Paştile nu se serbează nicăieri cu aceeaşi lăuntrică bucurie şi strălucire c la ortodocşi”[4].
Mai înaintea lui Eminescu, universul lui Bolintineanu e cădelniţat de profume, miresme, arome, ambrozie – căci ochiul său vede dulce (Florile Bosforului). Trandafirii, crinii (predomină, deci, roşu şi alb) şi toate florile câmpiei sunt adevărate urne cu miresme, alabastre cu mir, pe care poetul le revarsă peste lume, bălsămind-o. Balsamul este indiciul eternităţii: Şi frumuseţea trece, virtuţile în lume / Rămân şi varsă-n aer prefum şi etern nume (Liala). Parfumurile transformă peisajele în Edene-mbălsămite (Conrad).
Şi tot ca, mai târziu la Eminescu, descoperim sugestii tanatice (narcoza lumii, îmbălsămarea care încearcă să-i împiedice necrozarea) în contextul unor voluptoase pasaje erotice (la Eminescu voluptatea e mai atenuată de sugestia adormirii), sugestii pe care un ochi mai puţin pătrunzător nu le poate recupera din versuri.
Ar trebui, totuşi, să ne atragă atenţia faptul că, în multe poeme, Bolintineanu face apologia erosului şi a frumuseţii iubitei, într-un cadru voluptos-volatil sau erotic-eteric, pentru ca la mijlocul sau la sfârşitul versurilor să ne şocheze inserând, fără avertismente, reflecţii morale dure despre insecuritatea sentimentală alături de femeie, despre senectute şi expiere. După ce trece amorul cu buze de rouă /…/ anii mei tineri apun în mormânt (O fată tânără pe patul morţii).
În versurile lui Bolintineanu, părut facil-anacreontice, sesizăm ceea ce va deveni direcţie şi ideal în poezia românească, instaurate definitiv prin Eminescu: hermetismul inaparent ca program estetico-poetic.
[1] Urmărim: Dimitrie Bolintineanu, Opere III. Poezii, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Teodor Vârgolici, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982 şi Poezii alese, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984.
[2] A se remarca cezura versului (şi nu este acesta singurul exemplu în poeziile lui Bolintineanu), care trădează o nedezlipire totală de formulele, prozaice dar non-epice, ale literaturii medievale, ataşament care îi aduce lui Bolintineanu acuzaţia frecventă de imperfecţiune a versurilor.
[3] Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, p. 117-118.
[4] Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, p. 61-62.
Trecutul e mai mult un sentiment decât o amintire. Mai bine zis, amintirea e prea puțin importantă. Amintirea poate să fie urâtă, dar iertarea să o îmbrace într-o lumină nouă și caldă. Sau amintirea poate să fie frumoasă dar invidia să o facă puțin străvezie, încețoșată.
Pentru conștiința noastră, timpul e propria sa haină. El îmbracă ziua de ieri în culorile estompate ale inimii. Din perspectiva prezentului, timpul trecut e … trecut, dar din perspectiva trecutului, timpul prezent e un trecut care se întâmplă.
Începi să ai percepția prezentului ca trecut atunci când rănile trecutului devin nevindecabile, devin hăuri primitoare de noi și noi dureri. Dar pentru aceasta mintea trebuie să se îngroape în legăturile timpului, să se lase străbătută de el ca de un accelerat, fără drept la replică, fără drept la apărare.
Ființa care se face cablu pentru curentul electric al vremii nu se arde, ci devine aptă pentru veșnicie. Pasagerii lumii și ai timpului vor să te calce în picioare, fără să înțeleagă că ei sunt cei prinși în capcană, ei sunt cei care n-au prins trenul din zbor și acum stau pe loc când totul se învârte.
Timpul e impermeabil când stai pe loc. Când accepți să te traverseze atunci vezi lumea, se înmulțesc și se acutizează simțurile. Al șaselea simț, cel al timpului care trece, spală totul în jur, ca mașina care spală străzile, și ia cu sine praful iluzionist că prezentul îți aparține.
Mintea, în colaborare cu timpul care trece creează o cu totul altă realitate decât realitatea: una sordidă sau una infinit mai sensibilă.
Nu știu dacă noi avem vreodată sentimentul morții sau avem numai simțul că timpul a început să stea, a început să nu mai fie.
Cu puțin timp înainte de 7 aprilie 1701 (declarația lui Atanasie Anghel), iezuitul clujean Gabriel Kapi scria la Viena:
E de ajuns dacă episcopul și ceilalți dintre ei (din clerul ortodox n.n.), care vor face mărturisirea credinței și a unirii, vor promite în comun că vor să atârne de Biserica Romei și de reprezentanții ei și să țină ritul grec după norma aprobată de ea și în alte părți, nu altul.
Va fi grija noastră pe urmă să schimbăm, în timpurile viitoare, pe nesimțite, multe din obiceiurile lor, chiar și din liturghie și din cele sfinte.
Cf. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, București, 1981, p. 310.
cu ochiul gravid de lumină
m-am sculat dimineaţa
şi am aşteptat asfinţitul
visam pustietatea sihastră
sub steaguri de aştri
în întunericul unui cuvânt
algoritmul unui mormânt
cerul albastru
s-a plecat nemişcărilor
am lăsat în urmă santinela ploilor
şi m-am dus să vânez o silabă ruptă
tac vulturii florilor
şi zăpada s-a depus pe ochi
cade o sabie peste raza de soare
afară e singurătate
mi-aprind candela de la lumina înserării
cine a auzit vreodată versul apelor
sau pasărea din sicomor?
*
orice floare e un dor
orice parfum e un timp pierdut
care ticăie în inima secundei
fă-mă durere
într-un coviltir cu stele
cel puţin
n-am să mai beau apă
din coşmarul zorilor
cel puţin
va plânge un tren cu amintiri
pe un câmp cu soldaţi
*
fantomatica zăpadă
iar mi-a rotit spre tine
simţul ochiului pur
care-mi aduci o carafă cu peşti
poezia înseamnă aripi
la roata căruţii
aripi
la inima păsării flămânde
ochi de vultur
la copita ierbii
lângă fântânile de mireasmă ale fânului
unde înserarea ochilor stinge vântul înflorit
unde inima domoleşte gândul rotit
*
deşertăciunea se prinsese de noi
ca iarba de ploi
dar tânguitor ca un munte rupându-se
se rezideşte smerenia solară
taina ei poartă pântecele afară
ochiul liniştind vederea
şi frăgezindu-i culorile
în iarna pură
pajiştea florii luminând sferele
sentimentul izvorului fulgurant
a venit spre mintea susurând de plâns
ochiul s-a arătat verdelui
curgând
femeile năşteau paltini în toamna aceea
şi niciodată nu s-a mai văzut
inul lacrimei desfătând
| L | M | Mi | J | V | S | D |
|---|---|---|---|---|---|---|
| « Oct | ||||||
| 1 | ||||||
| 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 |
| 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 | 15 |
| 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 |
| 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 | 29 |
| 30 | ||||||
|
Teologie pentru azi Biblioteca Teologică Patriarhia Română
