Omul cu stea şi omul cu noroc

Sunt fiinţe cu destine diferite, opuse chiar, pentru Mihai Eminescu. Cine nu cunoaşte Luceafărul şi versurile lui celebre: Ei doar au stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte / [...] Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece. ?

Probabil că multă lume le cunoaşte sau şi le aminteşte. Studiile de literatură consacrate au sesizat diferenţa dintre omul cu stea şi omul cu noroc, din opera eminesciană, dar nu au stabilit prea limpede originea şi semnificaţiile acestor simboluri. Mai ales că exegeza noastră şi-a făcut obiceiul să nu se uite mai întâi în curtea tradiţiei proprii, ci să caute explicaţii, uneori antagonice, în mitologii / filosofii de peste nouă mări şi nouă ţări.

Semiotica stelară este prezentă ca un fir roşu în toată opera lui Eminescu. Ea reprezintă o problematică foarte vastă, despre care am putea scrie – numai despre ea – o teză de doctorat. Şi toată această simbolistică vastă şi complexă este de inspiraţie tradiţional-ortodoxă, românească şi bizantină.

Însă noi ne referim acum numai la un singur aspect, care l-a obsedat pe Eminescu de-a lungul întregii sale vieţi, şi anume: destinul omului care este trimis cu o misiune pe pământ, al omului care are o stea în cer, spre deosebire de masa amorfă de oameni care vieţuiesc „în zodia” norocului. Ideea este numai în parte romantică. Eminescu însuşi s-a simţit un ales, un geniu, un învăţător al poporului său, un trimis de Dumnezeu cu un anumit scop pe pământ. Acest scop a căutat toată viaţa să-l desluşească. El a încercat, pe de-o parte, să afle întemeiere pentru credinţa sa în teologia ortodoxă, iar pe de altă parte a fost el însuşi inventator de mitologii fanteziste, ca în poemul publicat postum, Povestea magului călător în stele.

Eminescu credea că este din specia oamenilor care au o stea a lor în cer, care au un rol de îndeplinit în această viaţă, născut fiind ca să-şi ridice poporul din ignoranţă şi letargie. La 16 ani dorea să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume / Şi de steaua mea. [în poemul La Bucovina]. La cest ideal şi la această ipostază a tinereţii va face referire pe la 30 şi ceva de ani, în Oda sa, cu nostalgie: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, / Ochii mei nălţam visători la steaua / Singurătăţii. Unde steaua singurătăţii este cea a unicităţii, a singularităţii persoanei sale. Luceafărul este şi el un alter ego al poetului, o proiecţie mitică a idealului său. Spre sfârşitul vieţii, poemul Mai am un singur dor stă mărturie că încă mai credea în destinul său singular: Luceferi, ce răsar / Din umbră de cetini, / Fiindu-mi prieteni, / O să-mi zâmbească iar.

Asemenea, iubita sa trebuia să fie femeie între stele şi stea între femei [„Din valurile vremii..."], iar iubirea era, în viziunea sa, o lumină cerească, o stea care dăinuie şi nu se poate stinge uşor: La steaua.

Exemplele pot fi mult mai numeroase şi comentariul nostru poate deveni exhaustiv, însă credem că această trecere în revistă a unora dintre cele mai reprezentative poeme din opera eminesciană, pentru a sublinia fundamentalitatea acestei teme, este de ajuns deocamdată.

Pe de altă parte, norocul guvernează existenţa oamenilor care nu pun preţ pe sensul adânc al vieţii, care trăiesc la voia întâmplării, duşi de valurile vieţii. Ideea este regăsibilă în numeroase poeme. Tema norocului nestatornic este, din fericire pentru noi, abordată în poemul Viiaţa lumii, al lui Miron Costin, care ne limpezeşte sensul său în tradiţia românească, de unde l-a împrumutat şi Eminescu. Într-un al doilea epilog, teoretico-explicativ, al poemului, Miron Costin ne oferă chiar o definiţie a norocului: „Norocul nu iaste alta, numai lucrurile ce ni să prilejuiesc şi ni să întâmplă, ori bune, ori rele, zicem acestor întâmplări norocul. De ni se prilejuiesc lucruri bune şi pre voe, zicem: noroc bun; de ni-s împotrivă au peste voe şi cu scădere, zicem: norocul rău.”

Aşadar, a avea noroc, bun sau rău, înseamnă a merge şi a trăi după capriciul evenimentelor sau după cum dă Dumnezeu, cum zice românul, a nu te zbate pentru a ieşi la suprafaţa valurilor vieţii, a nu dori să trăieşti şi să mori pentru ceea ce crezi.

Acest sens îl regăsim şi la Eminescu. De aceea există două feluri de oameni pe lume, în opinia sa: unii care au stea, şi alţii care nu au doar noroc : Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece…

Însă stelele în Biserica Ortodoxă sunt Sfinţii: „Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. Alta este strălucirea soarelui [Hristos] şi alta strălucirea lunii [Maica Domnului] şi alta strălucirea stelelor [Sfinţii]. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire.” (I Cor. 15, 40-41). Adică fiecare Sfânt are slava sa, care se deosebeşte în strălucire de slava altui Sfânt, în Împărăţia lui Dumnezeu.

De aici, într-o concepţie personalizată poetic, a ajuns Eminescu la concluzia, oarecum populară, că omul cu stea este un om deosebit, cu un destin aparte în lume.

Psa. Gianina Picioruş

Eminescu şi Ortodoxia. Sfânta Scriptură: punctul de plecare în alcătuirea unei viziuni eshatologice în poezie [I]

Începem astăzi o nouă serie de articole în care ne propunem să analizăm pe texte şi să arătăm şi publicului larg, felul în care Mihai Eminescu şi-a impropriat poetic viziunea ortodoxă asupra lumii, înţelegeri ortodoxe, care sunt inserate în poemele sale uneori într-un mod evident, ca parafraze scripturistice mai ales, alteori într-un mod acoperit, metaforic şi simbolic, care trebuie dedus din adâncurile de sens ascunse în imagini poetice.

Trebuie însă să menţionăm că nu este un debut cu totul nou pentru noi, ci există şi alte articole, formulate anterior, care s-ar putea înscrie foarte bine în această temă: Eminescu şi idealul feminin, Doar un vers din Eminescu, Eminescu împotriva arianismului manifestat în arta modernă, Omul cu stea şi omul cu noroc.

Ne referim aşadar în articolul de faţă, doar la câteva versuri care sunt foarte cunoscute publicului larg, cu atât mai mult celui studios, din Scrisoarea I, versuri care dau foarte multe bătăi de cap celor care încearcă să le interpreteze, deşi înţelesul lor e la îndemâna oricui. A oricui care deschide Sfânta Scriptură.

Sunt versuri din celebrul pasaj cu nuanţă eshatologică, din Scrisoarea I, şi anume:

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi. (…)
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit.

Vom reda mai jos, pentru cei care nu cunosc – şi sunt destul de mulţi – o parte din versetele din Sfânta Scriptură care au inspirat aceste versuri. Sunt versete profetice, care fac referire la sfârşitul acestei lumi, la Apocalipsă, şi pe care vechea literatură ortodoxă în limba română le-a solicitat adesea, urmând unei tradiţii patristice şi bizantine îndelungate, în acest sens.

Isaia 34, 4: Toată oştirea cerului se va topi, cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor va cădea cum cad frunzele de viţă şi cele de smochin.

Ioil 2, 10; 3, 4: Înaintea lor tremură pământul, cerul se cutremură, soarele şi luna se întunecă, iar stelele îşi pierd strălucirea lor.”; “Soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele, înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a Domnului.

Matei 24, 29: Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui.

Apocalipsă 6, 12-13: Şi m-am uitat când a deschis pecetea a şasea şi s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele, şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de vijelie.

Aşadar, Eminescu numeşte cerul înstelat drept catapeteasma lumii, pentru că în Biserică tocmai catapeteasma cu icoanele Mântuitorului şi ale Sfinţilor pictate pe ea, este chipul Împărăţiei Cerurilor, în care strălucesc Soarele Hristos şi stelele Sfinţilor.

Şi această catapeteasmă a cerului văzut se va întuneca la sfârşitul lumii, pentru că “cetatea [Ierusalimului ceresc - n.n.] nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. (…) Şi noapte nu va mai fi, şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor.” (Apoc. 21, 23; 22, 5).

Aceeaşi imagine apare şi în Memento mori, astfel: Se-nmulţesc semnele vremii, iară cerul de-nserare / Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare (…) / Soarele divin ce-apune varsă ultimele-i raze / Pe-a istoriei câmpie mult iubită şi se lasă / În oceanul de-ntuneric, ce s-arată inamic. (…) // Marea valuile să-şi mişte şi să tremure murindă, (…) / În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească, / Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească / Şi să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort.

Eminescu mai are aici în vedere şi versetele de la Matei 24, 6 (”Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul.”) şi Apocalipsă 21, 1 (”şi marea nu mai este”).

Numai că, de această dată, metafora eminesciană urmează traiectului impus de Ps. 103, 3 (”Cel ce întinzi cerul ca un cort”) şi de Is. 34, 4 (citat deja, în care “cerurile se vor strânge ca un sul”). Un detaliu care nu apare în Scrisoarea I, este deci cortul cu catapeteasma de pânză, specifică Vechiului Testament.

Sfâşierea catapetesmei cereşti la sfârşitul lumii, aidoma unei catapetesme de pânză, seamănă foarte mult cu un detaliu iconografic, care ne poartă cu gândul la sfâşierea catapetesmei petrecută la Răstignirea şi moartea Mântuitorului pe Cruce. Adică, aşa cum s-a sfâşiat catapeteasma templului la moartea Domnului, aşa se va sfâşia şi catapeteasma cerului şi se va rupe vălul acestei lumi materiale, care acoperă ochii oamenilor, când va veni Hristos a doua oară, cu slavă multă.

Nu ştiu dacă această paralelă – inedită pentru mine – îi aparţine lui Eminescu, însă mai degrabă aş crede că sursa ei este tot în lecturile sale din cărţile vechi ale Bisericii. De unde anume, nu ştiu încă.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Eminescu şi Ortodoxia. “Cântarea cântărilor” şi “Oda (în metru antic)” [II]

Oda (în metru antic) ne-a produs surpriza să identificăm, între versurile sale, o sintagmă care este regăsibilă în Sfânta Scriptură, mai precis, în Cântarea Cântărilor. Eminescu se înfăţişază pe sine ca ars, mistuit de un foc interior, al iubirii care a devenit una cu sine şi pe care nu o poate detaşa de sine.

Spune poetul: Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării. Ceea ce pare a fi o metaforă şi o inspiraţie sublimă a acestuia, credem noi că este mai degrabă o prelucrare a următorului verset biblic: “Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească”(Cânt. 8, 7).

Mai mult decât atât, întregul poem pare a fi o sinteză a versetului anterior, în care se spune că “iubirea ca moartea e de tare” (Cânt. 8, 6). Pentru că Oda lui Eminescu pedalează pe această idee, anume că poetul nu-şi poate smulge dragostea din suflet decât odată cu moartea: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată … Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!

Interioritatea sa a devenit un rug viu şi focul iubirii este de nestins: Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări… De la ipostaza de contemplator al stelei singurătăţii, din adolescenţă, Eminescu a trecut la cea de contopit cu iubirea de care nu se poate dezlipi, pentru a dori în final ca să se reîntoarcă la odihnă, la pacea sufletească, la regăsirea de sine. Căci, după cum afirmă în altă parte, Moartea vindec-orice rană / Dând la patime repaos.

Recurgerea poetului la unele simboluri mitologice păgâne, precum Nessus, Hercule sau pasărea Phoenix, nu trebuie să ne inducă în eroare, pentru a exclude inspiraţia sa din Sfânta Scriptură, căci simbolurile respective, care sunt ale arderii şi ale mistuirii, sunt recuperabile în creştinism. Aşa cum a fost, din plin, pentru primii apologeţi creştini, cel al păsării Phoenix, de care s-au folosit pentru a propovădui Învierea lui Hristos şi învierea cea de obşte, a întregului neam omenesc, la sfârşitul veacurilor.

Drd. Psa. Gianina Picioruş

Eminescu şi Ortodoxia. Vise de tipul vedeniilor duhovniceşti în proza eminesciană [III]

Ataşamentul lui Eminescu faţă de Ortodoxie, faţă de credinţa străbună, de tradiţia românească şi de valorile naţionale este plenar reprezentat ca în nuvela (sau mai degrabă romanul) Geniu pustiu, operă în care se regăsesc, in nuce, foarte multe dintre ideile şi imaginile multiplicate apoi în poeme. Mai precis, acest scurt roman poate fi considerat ca o chintesenţă a gândirii eminesciene, ca un text esenţial care poate să lămurească multe pentru cei care vor să înţeleagă perspectiva lui Eminescu asupra lumii şi a istoriei.

În primul rând, Eminescu stabileşte dintru început care sunt motivaţiile pentru care tradiţia este hulită:

Oamenii noştri, zic eu, sunt de-un cosmopolitism sec, amar, sceptic – ba şi mai mult: au frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de-a urî tot ce-i românesc. Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de-a privi şi a cugeta; căci altfel n-am putea trece în ochii Europei de naţiune civilizată. (…) Vei afla mai lesne oameni ce pun la vot existenţa lui Dumnezeu, decât suflete înamorate de limba şi datinile străbunilor lor…

Intelectualii României sunt o “inteligenţă falsă care cunoaşte mai bine istoria Franţei decât pe cea a României… (…) Ei îşi urăsc ţara lor mai rău şi mai cumplit decât străinii. O privesc ca un exil, ca o supărătoare condiţiune a existenţei lor…” şi, mai spune Eminescu, dacă ar putea, ar emigra cu toţii.

Însă ceea ce ne-a uimit pe noi în acest roman este prezenţa a trei fragmente, absolut esenţiale în înţelegerea a cât de mult era Eminescu un cunoscător autentic al învăţăturilor ortodoxe. Mai exact, în aceste fragmente se descriu vedenii care au ca punct de pornire vedeniile duhovniceşti cunoscute de poet din cărţile şi bibliotecile ortodoxe lecturate. Descrierile vizează anumite vise extatice, pe care unele dintre personaje le au, într-un moment extrem de dureros al vieţii lor. Prin urmare, inclusiv contextul este ales ca să fie unul intim realităţii duhovniceşti ortodoxe, aşa cum Eminescu o cunoştea din nenumăratele sale lecturi din cărţile Bisericii.

Încă şi mai uluitor este conţinutul acestor vise, care nu se îndepărtează foarte mult de sursele hagiografice şi patristice ortodoxe, care le-au inspirat, vise care nu ar fi putut fi imaginate de un scriitor care nu avea, nu numai cunoştinţă, dar mai ales o intimizare profundă cu textele esenţiale ale Ortodoxiei. Noi nu mai avem, în toată literatura română, descrieri ale unui extaz duhovnicesc sau vis extatic, cu o unică excepţie, cea a romanului Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu.

Cei care au aceste vedenii în vis sunt Ioan, la moartea mamei sale, şi Toma, la moartea iubitei sale, Poesis, şi respectiv, la moartea Mariei, fiica preotului transilvan torturat şi ucis de unguri, şi care devine un simbol al martiriului românesc. Vom reda mai jos aceste fragmente:

1. Şi iată ce-am visat. De sus, sus, din acele stânci mişcătoare, ce lumea li zice nori, vedeam o rază coborându-se tocmai asupra mea. Şi pe rază scobora o femeie îmbrăcată într-o haină lungă şi albă… era mai ca mea… Ea mă descântă şi din pieptul meu am văzut o turturică mică, albă, ce s-a pus la mama-n braţe… (…) Pe braţele mamei m-am schimbat din turturică într-un copilaş alb şi frumos, cu nişte aripioare de puf de argint [imaginea cu aripioarele de puf ni se pare o imixtiune romantică - n.n.]

Raza cea de aur se suia cu noi… am trecut printr-o noapte de nouri – prin o zi întreagă de stele, pân-am dat de-o lume de miros şi cântec, de-o grădină frumoasă deasupra stelelor. Copacii erau cu foi de nestemate, cu flori de lumină, şi în loc de mere luceau prin crengile lor mii de stele de foc. Cărările grădinei acoperite cu nisip de argint duceau toate în mijlocul ei, unde era o masă întinsă, albă, cu lumânări de ceară ce luceau ca aurul – şi de jur împrejur Sfinţi în haine albe ca şi mama şi împregiurul capului lor strălucea de raze.

Este evident faptul că Eminescu inventează, că nu este un vis duhovnicesc, cu adevărat, pentru că se interpune o anumită necunoaştere, care vine din lipsa de experienţă personală, precum şi un anumit mod de a imagina lucrurile, care se recunoaşte din felul în care descrierea este tributară oarecum gândirii lumeşti şi imaginilor care nu se pot despărţi de realitatea pământească. Însă există şi amănunte care dovedesc aprofundarea de către poet a lecturilor ortodoxe şi inspiraţia lui din acestea.

2. M-am trezit deodată într-un codru verde ca smaragdul, în care stâncile erau de smirnă şi izvoarele de ape vergine [ape foarte curate, netulburate - n.n.] şi sfinte. Printre arbori cântau privighetori cu glasuri de înger, prin cărări rătăceau umbre [se plimbau suflete, duhuri - n.n.] diafane şi fericite şi se pierdeau prin verdura întunecată a dumbrăvilor sfinte. În depărtare vedeam o dumbravă de aur care cu freamătul frunzelor sale cânta o melodie molatecă şi lină ca aceea a undelor adormite. Între toate umbrele sfinte şi albe, numai eu aveam corp…

Rătăcii ce rătăcii prin pădure, până dedei de un râu cu undele de argint, în mijlocul râului o insulă încongiurată de ape – cu păduri şi grădini din a căror mijloc se rădică la ceruri o Biserică naltă cu cupole rotunde – toată de aur gravat, ce strălucea astfel, căci soarele cerului curat se oglindea în cupola cea mare a Bisericei. La ţărm era o barcă de aur… Eu mă suii într-însa şi, spărgând cu lopeţile undele de argint ale râului, ajunsei la malul insulei. Aicea totul tăcea, nu cântau păsări, nimica; numai din Biserică s-auzea un cântec încet, trist, mormântar, ca bocetul ce înăduşit lângă patul muribundului. Intrai, prin portalele de aur ale Bisericei, înăuntru.

Pe jos, marmură albă ca laptele, pe sus, arcadele nalte de aur, stâlpii de aur… iconostasul cu icoane nalte şi palide de sfinţi şi îngeri de-o frumuseţe suprapământească, ce păreau suflate pe pânze de argint – în altar, o masă de marmură cu Sfintele Taine… În Biserică nu era nimeni jos, ci numai sus în cor cântau călugăriţe cântece de mort… Când dintr-o uşă văzui intrând cu lumânări de ceară albă-n mână chipuri palide cu vălul lung, alb, ce acoperea şi capul …, etc.

Visul se vroia profetic, anunţând moartea lui Poesis.

3. Într-adevăr că muntele pe care dormeam mi se păru una din acele grădini pandante ale Semiramidei, grădini a cărei traptă de sus unită cu cerul răsfăţa în lumina cea etern neturburată a soarelui, un Eden frumos cu largi alee de palmiferi, cu cărări acoperite cu nicip alb, cu avulsuri de raze lungi şi diamantice, cu stânci zdrobite de smirnă, [...] de dulceţile şi mirosul ambrei. (…) Cerul era senin ca o boltă de smarand.. (…)

Dar deodată păru că lumea se-nsenină, că gaura în cer începe a deveni din ce în ce mai mare şi mai largă, încât prin ea se vedea asupra boltei albastre ce îmbrăţişează pământul, o altă boltă cu mult mai naltă, cu mult mai largă, însă de-aur curat şi limpede ca lumina cea galbenă a soarelui, astfel încât întreaga acea boltă părea un soare mare, care îmbrăţişa o lume, lumea deasupra cerului. Aerul tot era de lumină de aur – totul era lumină de aur, amestecat cu geamătul lin şi curat al arpelor de argint în mâinile unor îngeri ce pluteau în haine de argint, cu aripi lungi, albe, strălucite prin întinsul acel imperiu de aur [o Împărăţie a Luminii şi a aurului haric - n.n.].

Printre îngeri, Toma o vede pe Maria “divinizată, schimbată la faţă” – adică îndumnezeită, transfigurată, ca un suflet sfânt în Împărăţia lui Dumnezeu – “mie însă mi se părea că e geniul martirei naţiuni româneşti, geniu palid şi plâns, a cărui singură speranţă e Dumnezeu, a cărui singură tărie: cerul.”

Foarte interesant este faptul că în acest al treilea şi cel din urmă vis, se deschide un cer în altul, se trece dintr-un cer în altul şi mai înalt şi mai frumos, ca în extazele duhovniceşti ale Sfinţilor.

În plus, câteva versuri introduse, la un moment dat, de Eminescu în acest roman, leagă extazul de priveghere, de nevoinţă, conform cu tradiţia ortodoxă: Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze / Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază …

Drd. Psa. Gianina Picioruş.

Eminescu şi Ortodoxia. Precizări cu privire la perspectiva eshatologică [IV]

Cine ajunge să cunoască mai îndeaproape poezia şi opera lui Eminescu, înţelege un lucru esenţial: faptul că, concepţia sa fundamentală de viaţă a rămas aceeaşi şi acest lucru este uşor identificabil de la primele poezii şi până la asfinţitul său literar. Această liniaritate clasică a concepţiilor este aproape unică în rândul marilor noştri poeţi. La Blaga, la Arghezi, la Nichita Stănescu, descoperim fluctuaţii, diversitate şi evoluţie conceptuală într-o măsură aşa de mare, încât putem vorbi de mutaţii enorme în gândirea şi percepţia lor.

Nu tot la fel stau lucrurile cu Eminescu. Ba chiar cu totul dimpotrivă. Eminescu este o monadă în cugetare. Acest fapt este uluitor la prima constatare, dacă nu înţelegi sursa acestei imuabilităţi a fundamentelor sale interioare. Negoiţescu făcea observaţia că Eminescu nu pune concepte filosofice în poezie, ci el poetizează conceptele şi filosofia sa de viaţă.

Ceea ce ni se pare foarte adevărat: Eminescu poetizează credinţa sa despre lume şi existenţă, care este una foarte stabilă, formată din prima tinereţe, pe când consuma biblioteca familiei din Ipoteşti, precum şi bibliotecile mănăstirilor (la Agapia avea şi o mătuşă călugăriţă), cu mult înainte de a pleca să studieze la Viena şi Berlin.

O dovedeşte din plin creaţia sa de tinereţe, în care se regăsesc toate ideile sale majore, fundamentale. Poezia de maturitate nu face decât să stilizeze formulările sale anterioare, motiv pentru care este preferata studiilor de literatură, fără a se pune accentul pe faptul că personalitatea poetului era conturată de mult în acest sens şi că ideile sunt vechi.

Din această perspectivă, aserţiunile categorice ale lui Călinescu şi ale altor critici cu privire la influenţa fundamentală a lui Schopenhauer sau a Vedelor indice asupra poetului, nu pot să reziste nu numai unor studii aprofundate, dar nici măcar unei lecturi atente, care va observa că acea mult discutată influenţă nu este decât o mănuşă stilistică pentru poezia eminesciană.

Când, în 1874, după terminarea studiilor sale în străinătate, i se propunea să facă o teză de doctorat în Filozofie, pentru a fi numit profesor universitar la Iaşi, Eminescu preciza, refuzând oferta: „Kant mi-a căzut în mână relativ târziu, Schopenhauer de asemenea; ce-i drept, îi cunosc, însă renaşterea intuitivă a cugetărilor în mintea mea, cu specificul miros de pământ proaspăt a propriului meu suflet, nu s-a desăvârşit încă.”

Cu alte cuvinte, Eminescu considera la acea dată, că nu şi i-a însuşit prea bine pe cei doi filosofi germani, în sensul că nu i-a impropriat cugetării sale, că nu i-a asimilat în gândirea sa. Iar el nu dădea credit unor lucruri nemestecate în mintea şi în inima sa îndelung.

Tocmai pentru a ilustra aceste afirmaţii ale noastre, propunem cititorilor o perspectivă nouă asupra viziunii eshatologice a lui Eminescu. Nouă, pentru faptul că acest subiect are în vedere, de obicei, studiul versurilor din Scrisoarea I şi Memento mori, însă noi nu vom avansa către aceste poeme, despre care de altfel am şi discutat anterior (vezi articolul de aici), ci vom rămâne doar la o poezie de tinereţe, Mortua est!, publicată în 1871.

Poezia dă glas, în opinia Zoei Dumitrescu-Buşulenga, primei crize sceptice eminesciene. Dar pe noi ne preocupă momentan, numai aceste versuri, din respectivul poem: Când sorii se sting şi când stelele pică, / Îmi vine a crede că toate-s nimică. // Se poate (…) să văd cerul negru că lumile-şi cerne…

Versurile sunt identice, la nivel conceptual, cu cele similare ca subiect, din poemele amintite anterior, Scrisoarea I şi Memento mori. Ne-am oprit însă asupra lor pentru că ne-a atras atenţia în mod deosebit un amănunt pe care îl considerăm de o mare importanţă, esenţial în a înţelege viziunea eminesciană: şi anume, prezentul verbelor.

Eminescu descrie un prim tablou eshatologic, în poezia sa, într-o poezie de tinereţe, când se presupune că nu ar fi avut destul timp ca să cugete asupra acestui lucru, iar perspectiva sa eshatologică este la timpul prezent! Este descrisă ca şi cum atunci ar trece prin faţa ochilor poetului, sau ca şi cum în mod continuu ar trece prin mintea sa, ar fi o prezenţă constantă a gândirii sale. Dar ca să fie o prezenţă constantă, trebuia să fie impropriată şi asimilată de multă vreme spiritualităţii sale, fapt pe care, trei ani mai târziu, poetul îl refuza încă lui Kant şi lui Schopenhauer!

Şi mai trebuie să mai facem o precizare absolut esenţială: eshatologia nu există la timpul prezent sau trecut, ca un lucru deja vizualizat, petrecut, decât în teologia ortodoxă, în cărţile Bisericii, cum ar fi Liturghierul, spre exemplu. Pentru că în Ortodoxie, istoria lumii, de la început până la sfârşit, este un fapt deja cunoscut, în esenţă, care nu mai reprezintă o surpriză pentru cei credincioşi.

Cerul negru care îşi cerne lumile va avea mai târziu corespondente vizuale mult mai fastuos dezvoltate în poezia eminesciană, fiind o imagine care devine sinonimă cu sfârşitului chipului acestei lumi. Într-un alt context sceptic, în care eroul intră sub o influenţă demonică, în poemul Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act), tabloul acesta figurativ al cerului care se zguduie şi al aştrilor care cad este astfel redat:

O! de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,
Pe cer talazuri mândre înalţă şi întinde,
Şi nourii ca sloiuri de gheaţă aruncate,
Sfărmându-se de-a sferei castele înstelate -
Cerul din rădăcină nălţându-se decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n caos întins fără de fine,
Zburând negre şi stinse surpatele lumine.
Văd caosul că este al lumilor săcrii,
Că sori mai pâlpâi roşii gigantice făclii
Şi-apoi se sting. – Nimicul, linţoliul se întinde
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde!

Moartea şi pieirea este percepută ca un eveniment negativ, nu este o apocatastază/restaurare platonic-origenistă sau o Nirvana din religia budistă, în care extincţia este concepută ca un fapt pozitiv , ci caosul este al lumilor săcrii, haosul sau nimicul este un sicriu care închide, întemniţează viaţa, o suspendă. Însă posibilitatea aceasta a nimicirii universului este o viziune demonică, propagată de sugestia demonului, după cum înţelegem din poemul respectiv. Ceea ce trebuie să ne facă să privim cu mult mai multă atenţie şi versurile corespondente din Scrisoarea I, care apar ca ilustrând viziunea dascălului.

Drd. Psa. Gianina Picioruş

Eminescu şi Ortodoxia. Gândul lui Dumnezeu [V]

Lumea este întruparea gândului lui Dumnezeu iar istoria omenirii este povestea căutării lui Dumnezeu de către oameni. Poetul care a încercat să-l găsească pe Dumnezeu prin înţelepciunea sa, renunţă să mai afle răspunsuri, pentru că raţiunea umană e neputincioasă. Ar dori să aibă încredinţarea întrupării lui Dumnezeu în om. Bănuim că ar fi dorit să Îl vadă pe Hristos, în mod extatic duhovnicesc, aşa cum foarte probabil cunoştea din lectura a numeroase cărţi patristice şi duhovniceşti parcurse de el.

Acestea sunt concluziile poemului Memento mori, un poem publicat postum al lui Mihai Eminescu şi care lămureşte multe necunoscute din lirica lui antumă.

Acelaşi dor neîmplinit şi tristeţe sfâşietoare, de a nu-L fi văzut pe Dumnezeu, o vor mărturisi şi Blaga şi Arghezi (primul, fiu de preot şi absolvent de seminar teologic, celălalt, ieromonah la Cernica timp de cinci ani). Însă vederea lui Dumnezeu este o experienţă duhovnicească nu numai posibilă, dar şi cerută de la cei credincioşi, numai în Ortodoxie, căci pentru catolici şi protestanţi, Dumnezeu S-a retras în transcendenţă (ca în Antichitatea păgână) şi nu mai are nicio legătură cu oamenii.

Mai înainte de a demonstra cele afirmate mai sus, prin evocarea versurilor eminesciene, trebuie să facem cunoscute cele pe care le crede şi le mărturiseşte Ortodoxia, prin Sfânta sa Tradiţie şi Teologie. Astfel, mai înainte de a fi creată lumea, ea a existat în intenţia iubitoare a lui Dumnezeu, de a o crea. Ea a existat în gândul lui Dumnezeu. Aceasta o spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Omul şi universul întreg au existat, mai înainte de a exista, în gândul şi în sfatul Preasfintei Treimi, Care ne-a iubit mai înainte de a ne aduce întru fiinţă.

Fericitul Părintele nostru Dumitru Stăniloae, în secolul XX, recapitula aceeaşi gândire patristică milenară, formulând-o astfel: lumea este plasticizarea gândirii lui Dumnezeu. Mai precis: „Cuvântul personal [Hristos Dumnezeu - n.n.] a pus în faţa noastră gândirea Sa, sau chipul creat al gândirii Sale plasticizate, la nivelul raţiunii şi al putinţei noastre de exprimare” (cf. Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 9).

Iată, deci, şi ce scrie Eminescu, în finalul poemului amintit, după ce contemplă întreaga istorie a lumii, dorind să desluşească sensul curgerii timpului şi al desfăşurării istoriei omeneşti pe pământ. Comentariile noastre vor puncta pe alocuri versurile sale, însă considerăm că ele sunt aproape de prisos unei lecturi atente, după cele ce am precizat anterior:

Tu, ce în câmpii de chaos [haos] semeni stele – Sfânt şi mare,
Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare,
Rupe vălurile d-imagini, ce Te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana Ta… pe om.

Primul vers, în care se spune că Dumnezeu seamănă, sădeşte stelele în câmpiile cosmice, numite şi câmpii de haos, (haos fiind un cuvânt care sugerează mărimea necuprinzibilă cu mintea, incomensurabilă a cosmosului creat, iar nu nefiinţa sau nimicul), nu este altceva decât o poetizare a afirmaţiei Sfântului Vasile cel Mare, din Hexaemeron (comentarii la cele şase zile ale facerii lumii), anume că, după ce a creat şi a împodobit pământul cu flori şi cu plante minunate, în a patra zi, Dumnezeu a creat aştrii cereşti ca pe nişte flori ale cerului. Această afirmaţie a Sfântului Vasile i-a inspirat foarte multe versuri lui Eminescu, nu numai pe acesta, de care vorbim acum.

Penultimul vers al acestei strofe („Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire”), este tot o poetizare a unei precizări patristice esenţiale în Ortodoxie, şi care aparţine Sfântului Atanasie cel Mare: Dumnezeu a creat lumea din nimic şi tot El este Cel care o ţine întru fiinţă, Care o susţine ca să nu se reîntoarcă în neant. Dacă Dumnezeu nu ar susţine lumea întru fiinţă, universul, cât e de mare, cu lumile lui cosmice, s-ar risipi, ca să folosim expresia lui Eminescu, adică, ar pieri îndată.

Concluzia acestor versuri este că Singurul Care poate da sens istoriei lumii este Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos, pentru că lumea Îl caută cu disperare pe Dumnezeul său, Care a creat-o şi singurul răspuns al lui Dumnezeu la neliniştea lumii nu poate fi decât Întruparea Sa. Altfel, Dumnezeu este de neapropiat pentru lume.

Aşadar, să mergem mai departe:

Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime,
Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viaţa omenirei nu Te caută pe Tine ?
Eu, un om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine.
Dar să ştiu – semeni furnicei ce cutează-a Te gândi ?

Adică: chiar Te-ai întrupat, chiar Te-ai asemănat omului prin întrupare? Şi spune aceasta Eminescu, credem noi, nu pentru că nu putea deloc să creadă în Sfânta Întrupare a Mântuitorului, ci pentru că dorea o încredinţare supremă, o pipăire, o vedere. Şi această dorinţă nu se poate naşte în inimile celor care nu cred că este posibil aşa ceva, ci tocmai dimpotrivă, ea este un dor şi o nostalgie a celor care au cunoscut, chiar şi prin citire sau prin auzire, din cărţi şi în Biserică, precum Eminescu, că Dumnezeu este prezent în creaţia Sa şi că El Se arată oamenilor, celor ce Îl iubesc şi ascultă de poruncile Lui.

Versul „Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime” vorbeşte despre chenoza Mântuitorului, prin care Fiul lui Dumnezeu S-a golit de slava dumnezeiască pentru a Se întrupa, pentru a lua chip de rob (Filip. 2, 7), la plinirea vremii, acoperind astfel cu norii istoriei, ai timpului („norii de secoli”), slava Sa din veşnicie. Imperativul verbului a fulgera arată dorinţa poetului ca Hristos să Se reveleze ca Dumnezeu, după ce a îngropat mărimea, slava Sa dumnezeiască, în istoria noastră omenească, făcându-Se om. A îngropat poate face aluzie şi la moartea şi îngroparea Sa pentru noi, din care poetul vrea să vadă răsărind fulgerul dumnezeirii Sale (ultima sintagmă fiind eminamente teologică şi ortodoxă).

Însă fulgerul dumnezeirii lui Hristos (adică lumina dumnezeiască) S-a arătat pe Tabor şi la Înviere şi la Înălţarea Sa (sau cu alte ocazii). Ceea ce doreşte poetul nu e o călătorie în timp cu maşina timpului, ca în nişte desene animate cunoscute de noi, ci este o încredinţare personală, prin care „De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri”. Iar această încredinţare personală se numeşte în Ortodoxie extaz duhovnicesc, prin care creştinul ortodox, pe măsura curăţirii sale de patimi, vede lumina dumnezeiască şi este încredinţat de Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de Învierea Sa din morţi, alături de toată Binevestirea Evangheliei. (A se vedea, pentru cine doreşte, şi cartea Fericitului Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este. Însă şi orice altă lectură, din Sfinţii Teologi şi văzători de Dumnezeu ai Bisericii, din orice veac, este edificatoare în acest sens).

Cine-a pus aste seminţe, ce-arunc ramure de raze,
Într-a chaosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om ?
A pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică,
O voinţă-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.

Dumnezeu, Cel ce a gândit lumea şi istoria ei, este Cel ce a pus în om nemargini de gândire, cum spune acelaşi poet şi în altă parte (în poemul Povestea magului călător în stele). Cred că e evidentă impregnarea profundă a lui Eminescu de teologia ortodoxă, încât premisa călinesciană a filosofiei indice impersonaliste, care ar sta la temelia concepţiei cosmogonice eminesciene, se năruieşte de la sine, numai citind aceste versuri.

Temeiul fiinţării lumii este un Dumnezeu care este Persoană, Treime de Persoane, şi care creează persoane după chipul Său, înzestrate cu raţiune şi, zice Eminescu, cu puterea de a zămisli lumi ale gândirii: Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa Lui cerească [viaţa Lui cerească = harul dumnezeiesc] / Lumi, stele, timp şi spaţ[iu] ş-atomul nezărit, / Cum toate-s El [gândul Lui sau harul Lui] şi Dânsul în toate e cuprins [Dumnezeu este în toate cele create prin harul Său, spun Sfinţii Părinţi], / Astfel tu [omul] vei fi mare ca gândul tău întins. (Aceste versuri fac parte din poemul Povestea magului călător în stele.) Eminescu greşeşte însă când valorifică suprem omul numai la nivelul gândirii sau poate că făcea o oarecare confuzie între viaţa duhovnicească şi ceea ce el numea nemărginire de gând ce-i pusă-n tine şi care o lume e în lume şi o vecie ţine. Vom mai cugeta asupra acestui aspect.

Însă înţelepciunea omului e firavă, vedem, când acesta se bazează numai pe raţiunea sa umană goală, fără har:

În zadar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie…
…………………………………………………..
Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare,
C-ochi adânci şi plini de mite [mituri], i-am trimis în cer să zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse [gândurile] pe pământ cad îndărăt;
Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă,
Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă
Şi când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet.

Aceste versuri sunt o reiterare a căderii din Sărmanul Dionis (care face aluzie la căderea Sfântului Adam, la căderea omului din dorinţa de a fi dumnezeu fără Dumnezeu), dar sunt şi o variantă mai sinceră a Luceafărului. (O altă poezie se numeşte chiar O,-nţelepciune [umană], ai aripi de ceară!). Ele denotă şi obsesia supremă a lui Eminescu, adevărul, care este în contradicţie cu obsesia artei moderne: metafora poetică, simplă, goală, stilistică.

Gândurile sale au zidit însă un turn al Babilonului care s-a năruit înaintea lui Dumnezeu. Însă e de reţinut că ţelul său a fost acela de a-L afla pe Dumnezeu:

Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pământ
Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri.
Un grăunte de-ndoială [a]mestecat în adevăruri
Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.

Cum eşti Tu nimeni n-o ştie. Întrebările de[spre] Tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine
Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev;
Nici un chip pe care lumea Ţi-l atribuieşte Ţie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinţi o mie,
C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev.

„Cum eşti Tu nimeni n-o ştie”: fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă atât oamenilor, cât şi îngerilor. Aceasta este dogma ortodoxă. Gândirea umană nu poate decât să construiască icoane (e vorba aici de un omonim al icoanelor ortodoxe, nu la acestea din urmă se referă Eminescu, ci la toate formele şi religiile care nu au fost revelate de sus, pe care le-a inventat gândirea umană în căutarea lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei), imagini ale lui Dumnezeu care nu sunt reale, sunt idei şterse ale măreţiei Sale.

Memento mori se sfârşeşte cu un tablou apocaliptic, al sfârşitului lumii. Ideile omenirii încep să se sfârşească, filosofiile şi religiile inventate de om încep să se epuizeze: E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei. (Şi aşa integrează Eminescu formula ateistă a gândirii nietzsche-ene într-o cugetare creştină.) Despre tabloul apocaliptic şi inspiraţia sa din Evanghelie am mai vorbit anterior. Vine sfârşitul lumii, pentru că, după cum a spus Mântuitorul, Se-nmulţesc semnele vremei [Mt. 24, 6-8; Lc. 21, 11], iar cerul de-nserare / Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare / Şi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic.

Ultimul vers al poemului, Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis, tot nu se poate interpreta în sensul visului brahmanic, ci în sensul în care sfântul David şi fiul său, Sfântul Solomon, au vorbit despre viaţa ca vis, referinţă pe care o regăsim foarte adesea la Sfântul Ioan Gură de Aur (ale cărui omilii au avut o vastă circulaţie pe teritoriul românesc în tot evul mediu, sub numele de Zlatoust sau Zlatostrui, căci Zlatoust este traducerea în slavonă a lui Hrisostom sau Gură de Aur) şi în toate cărţile noastre vechi.

Pentru Eminescu, cugetarea omenească, gândirile arhitectonici umane [în acelaşi poem, Memento mori], care construiesc civilizaţii sau sisteme filosofice de tot felul, sunt zădărnicie înaintea acelei gândiri a lui Dumnezeu, din care răsare lumea şi istoria.

Prin urmare, nu ar fi putut avea preopinenţă pentru sine oricare dintre sistemele umane de gândire (cum ar fi filozofia germană sau cea vedică), dacă el credea că toată înţelepciunea umană este o iluzie, în sensul în care vorbeşte Psaltirea şi Ecclesiastul de vis şi de iluzie.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Poezia limbii române în Psaltirea coresiană de la 1577

În ediţia sinodală a Bibliei din 2001, în traducerea şi diortosirea IPS Bartolomeu Anania, s-a revenit la forma originală, versificată, a unor cărţi din canonul biblic, între care şi Psaltirea. Opţiunea aceasta nu este netradiţională, deşi Biblia de la 1688 nu o accesează. Versificarea la care mă refer presupune numai respectarea originalului şi aşezarea textului sub formă de versuri, nu şi rima (prozodia), ca în cazul Psaltirei în versuri a lui Dosoftei.

Esenţial însă pentru noi este să înţelegem că substanţa acestui text profetic a fost dintotdeauna percepută ca fiind profund poetică. De altfel, tipărirea Psaltirei, în vechime, era la noi tradiţional însoţită de alte câteva Cântări din Scriptură: cele trei cântări al lui Moise, cântările Anei, mama lui Samuil, rugăciunea prorocului Avacum, cântarea celor trei tineri, cântarea Născătoarei de Dumnezeu. Fapt ce sugerează că Psaltirea era percepută ca un imn către Dumnezeu.

Psaltirea lui Coresi din 1577 are o personalitate poetică pregnantă pentru cititorul de astăzi, întărită şi de limbajul arhaic şi neaşteptat plastic:

Psalmul 8

Doamne, Domnul nostru, că ciudatu [minunat] e numele Tău pre tot pământul!
Că se luo mare frâmseţea Ta pre mai sus [mai presus] de ceriu;
den rostul [gura] tinerilor şi sugători [a celor ce sug] sfârşit-ai [ai săvârşit] laudă,
derept dracii [vrăjmaşii] Tăi spărseşi dracul şi vrăjmaşul.
Că văzu ceriul, lucrul deagetelor Tale,
luna şi stealele ce-ai Tu urzit.
Ce iaste omul, că pomenişi [pe] el?
sau fiul omului, că cearceţi el [îl cercetezi]?
Înmicşurat-au [pe] el cu neşchit ceva de îngeri,
cu slavă şi cu cinste cununat-ai [pe] el.
Pus-ai [pe] el spre lucrul mânilor Tale.
Toate supus-ai supt picioarele lui:
oi şi boii toţi,
încă şi vita câmpilor,
pasările ceriului şi peştii mărei,
ce îmblă cărările mărei.
Doamne, Domnul nostru, că minunatu e numele Tău preste tot pământul!

Psalmul 41

În ce chip jeluiaşte cerbul la izvoarăle apelor,
aşa jeluiaşte sufletul mieu cătră Tine, Doamne.
Însetoşă sufletul mieu către Zeul [cel] tare şi viu;
când veni-voi şi ivi-mă-voi feaţeei Zeului?
Fură lacrămele meale mie pâine zi şi noapte,
când zicea mie [cel rău] în toate zile: „io e Zeul tău?”
Acestea pomenii şi vărsai spre mine sufletul mieu,
că proidii pren loc coperit minunat până la casa Zeului. /…/
Fără-fund, fără-fundul chem în glasul sloatelor Tale [1] .
Toate susurele Tale şi undele Tale preste mine trecură.
E în zi [şi ziua] zise Domnul meserearea [<miserere>, mila] Sa,
şi noaptea cântarea Lui de [la] mine. /…/

Psalmul 49

Dumnezeul dumnezeilor Domnul zise şi chemă pământul.
De [la] răsăritul soarelui până la apus.
De [din] Sion dulce frâmseţea Lui.
Domnul aiavea [aievea] vine,
Dumnezeul nostru şi nu tace.
Foc într-Îns[ul] aprinde-se
şi demprejurul Lui bură mare.
Chemă ceriul de sus
Şi pământul să judece [pe] oamenii Săi.
Adunaţi Lui [pe] preapodobnicii [cei asemenea/ preasemenea] Lui,
de ziseră zisa Lui de cumândare [jertfă].
Şi spuseră ceriurile dereptatea Lui,
că Zeul judeţ [Judecător] iaste.
Auziţi, oamenii miei, şi zice-voiu vouă,
Israil şi spune-voiu ţie:
„Dumnezeu, Zeul tău sunt eu”.
Nu de cumândările tale oblici-voiu [te voi certa pe] tine,
toate arsele tale întru Mine sunt pururea.
Nu priimesc den casa ta viţel,
nece den turmele tale ţap;
că ale Meale sunt toate vitele dumbrăviei,
vite în codri şi boi.
Cunoscui toate pasările ceriului.
Să flămânzire nu voiu zice ţie,
a Mea e toată lumea şi plinul ei.
Au doară mănânc carne de junc sau sânge de ţap beau?
Junghie Zeului cumândare laudă [jertfă de laudă]
şi plăteaşte susului [Celui de sus] făgăduitul tău.
Chiamă-mă în zi de grija ta
şi izbăvi-te-voiu şi proslăvi-Mă-veri. /…/

Ps. 101

Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea cătră Tine să viie.
Nu întoarce faţa Ta de mine;
în ce zi tânjesc, pleacă cătră mine urechea Ta.
În ce zi chemu-te, curând auzi-mă.
Că periră ca fumul zilele meale
şi oasele meale ca uscarea uscară-se.
Vătămat fuiu ca iarba şi uscă-se inima mea,
că ultai să mănânc pâinea mea.
De glasul suspinilor meale, lepiră-se oasele meale peliţeei meale.
Podobii-mă [m-am asemănat cu] nesăturatul pustiiei.
Fui ca de noapte corb în turn.
Prevegheiu şi fuiu ca pasărea ce însingură-se în zid.
În toată zi împutară-mi dracii [vrăjmaşii] miei
şi ce lăuda-mă cu mine jura-se.
Derept ce cenuşe ca pâinea mâncai
şi bearea mea cu plângere mestecaiu;
de faţa mâniei Tale şi de urgiia Ta,
că rădicaşi, aruncaşi-mă.
Zilele meale ca umbra trecură
şi eu ca fânul secaiu.
E Tu, Doamne, în veac lăcuiaşti [locuieşti]
şi pamentea [pomenirea] Ta în neam şi în neam.
Tu întru înviere muluişi Sionul
că vreamia [este] să miluieşti [pe] el,
că vine vremea.
Că dulce vrură şerbii Tăi pietrele lui
şi ţărâna lui miluiră.
Şi spăimânta-se-vor limbile de numele Domnului,
şi toţi împăraţii pământului de slava Ta.
Că zideşte Domnul Sionul
şi iveaşte-Se în slava Sa.
Şi căută spre ruga plecaţilor,
şi nu trecu rugăciunea lor.
Să se scrie acestea în neam altul
şi oamenii ce se zidesc laudă Domnul.
Că plecă-Se den naltul Sfinţiei Sale,
Domnul den ceriu spre pământ căută.
Să auză suspinele ferecaţilor.
Să dezlege [pe] fiii omorâţi.
Spuiu în Sion numele Domnului
şi lauda Lui în Ierusalim.
Când aduna-se-vor oamenii denpreună
şi împăraţii să lucreaze Domnului.
Răspunse lui în cale vârtutea Sa.
Scăderea zilelor meale spune mie.
Nu rădica [mă lua pe] mine în premiezare [prima parte a] zilelor meale,
în neamul neamului anii Tăi.
Întru începute, Tu, Doamne, pământul urzişi,
şi faptele mânilor Tale sunt ceriurele.
Eale pier, e Tu lăcuieşti,
şi toate ca cămaşa învechescu-se
şi ca veşmânt învolbi-le şi schimbă-se.
E Tu Acela[şi] eşti şi anii Tăi nu scad.
Fiii şerbilor Tăi întra-vor
Şi sămânţa lor în veac derege-se.

Ps. 103

Blagosloveaşte sufletul mieu [pe] Domnul.
Doamne Dumnezeul mieu, măritu-Te-ai foarte.
În ispovedire şi în mare frâmseţe înveşti-Te [Te îmbraci],
înveştitu-Te-ai cu lumină ca în cămaşe.
Întinseşi ceriul ca piialea,
coperişi ca apa mai susul lui;
puse nuorii suirea Sa,
îmblă spre arepile vântului.
Feace [pe] îngerii Săi duhuri şi slugile Sale foc aprins;
urzi pământul în vârtutea Sa,
nu se va pleca în veac de veac.
Fără-fundul [adâncul, marea] ca cămaşa înveştirea ei,
spre codri stau ape.
De apăratul Tău fugi-vor,
de glasul tunetului Tău spământa-se-vor.
Sui-se codrii şi deştindu-se câmpii în loc ce-ai urzit lor.
Hotar puseşi ce nu-l trecu
nece întorcu-se să coapere pământul.
Tremeseşi izvoare în iazere,
pre mijloc de codri trec ape.
Adapă toate gadinele [animalele] satelor,
Aşteaptă onagrii în seatea sa.
În aceia pasările ceriului prămândesc,
de [din] mijloc de piatră deade glas.
Adapă codrii despre susul Tău,
de plodul faptelor Tale sature-se pământul.
Ce răsărişi pajişte vitelor
şi iarbă în slujba oamenilor.
Să scoţi pâine den pământ
şi vinul veseleaşte inema omului.
Unge faţa ta cu unt [ulei]
şi pâinea inema omului întăreaşte.
Satură-se leamnele [copacii] câmpilor,
chedrii Livanului ce i-ai răsădit;
aciia pasările încuibuiră-se.
Erodiei vietoare vlăduiaşte ei,
codrii înalţi cerbilor,
piatra scăpare iepurilor.
Fapt-ai [făcut-ai] luna în vremi;
soarele cunoscu apusul său. /…/
Ieşi omul în lucrul său
şi în lucrul său până seara.
Că măriră-se faptele Tale, Doamne,
toate în mândrie fapt-ai.
Împlu-se pământul de faptele Tale.
Adecă marea mare şi [în]tinsă;
aciia gadine ce nu lă e măsură,
e viile [vieţuitoarele] mici cu mari.
Aciia corabiile noată.
Zmeul cesta ce fapt-ai să-şi bată joc d-insul,
toate cătră Tine aşteaptă să dai mâncare lor în bună vreame.
Dând Ţie, lor aduna-vor,
deşchizând Ţie mâna toate împlu-se de dulceaţă.
Întorcând Ţie faţa turbură-se;
iai duhul lor şi pier
Şi în ţărâna sa toarnă-se [se întorc].
Tremeţi Duhul Tău şi zidi-se-vor
şi noi-veri [înnoi-vei] faţa pământului.
Fie slava Donului în veac!
Veseleaşte-Se Domnul de faptele Sale.
Caută spre pământ şi face-l a tremura-se,
atinge codrii şi afumă-se.
Cânt Domnului în viaţa mea,
cânt Zeului mieu, până sunt.
Să se îndulcească Lui cuvântul mieu,
e eu veselescu-mă în Domnul.
Cumplu-se păcătoşii de pământ
şi fără-legii ca nefiind lor.
Blagosloveaşte sufletul mieu, [pe] Domnul.

______________________

[1] Biblia 1989: Adânc pe adânc cheamă în glasul căderii apelor Tale.

Biblia 2001: Adânc pe adânc se cheamă în vuietul cascadelor Tale.

______________________

Am extras din Psaltirea coresiană câteva exemple, în care se remarcă rafinamentul poetic care însoţeşte relatarea actului creator al lui Dumnezeu şi descrierea lumii, a universului pe care El îl creează, aşezându-l sub stăpânirea omului.

Acest rafinament poetic este o particularitate a Sfintei Scripturi, care mlădiază – prin aceste traduceri, necesare Bisericii – limba română şi o formează după asemănarea cuvântului sfânt şi după poezii frumuseţii dumnezeieşti imprimate în lume. Cu această frumuseţe a harului Său, El a pecetluit făptura, faptele mâinilor Sale.

Acelaşi rafinament extraordinar în sesizarea detaliilor frumuseţii cosmice îl moştenesc şi îl preiau atât Sfinţii Dosoftei şi Antim Ivireanul, cât şi Dimitrie Cantemir, dar şi poeţii romantici şi moderni, care sunt conştienţi de izvorul scriptural şi bisericesc al poeziei cosmice pe care o transpun în versurile lor, cât şi al poeziei limbii române.

Dumnezeu creează o lume fascinantă, luxuriantă, bogată în expresia vieţii şi a fenomenelor. Iar genialitatea Scripturii, adâncul inspiraţiei dumnezeieşti rezidă în aceea că expresia biblică nu este barocă. Poezia Scripturii e o sculptură în cuvinte, într-o linie clară şi pură, care înşurubează ochii cititorului în adâncul înţelesurilor, acolo unde se pironeşte asupra unei frumuseţi cu mult mai uluitoare decât dacă s-ar încerca descrierea ei fastuoasă într-o cascadă de metafore şi figuri de stil.

Simplitatea, pe care o vor redescopri, într-o anumită măsură, poeţii moderni, îşi are poezia ei sublimă, fără necesitatea unor suplimentări expresive care ar atrage atenţia asupra limbii, dar nu şi a adâncului înţelegerii şi cunoaşterii.

Sfântul Antim Ivireanul despre mirenii „râvnitori”

Sfântul Antim vedea că oamenii dau de multe ori vina pe preoţi numai din răutate, nu pentru că „se sminteau” de preoţi. El cunoştea şi imputările nedrepte ce se aduceau preoţilor de către cei ce „zăboveau” a împlini legea, pe motiv că nu sunt preoţii îndeajuns de sfinţi pentru a-i învăţa şi a-i conduce la însuşirea unui comportament evanghelic, şi cărora le răspunde cu ironia şi chiar cu sarcasmul său caracteristic.

El le vorbeşte astfel, amintindu-le că, dacă sunt răi, preoţii au învăţat răutatea de la mireni, de la cei din jurul lor, fie în copilărie, fie prin contaminare cu răutatea lumii, că ei n-au născut [nu s-au născut] preoţi, ci mireni.(…) Ce necinstiţi pe preoţi, carii, de s-au făcut ucenici răi, s-au făcut pentru căci au avut pre voi dascăli răi? (…)

Ce ziceţi voi, “râvnitorii”, cum că preoţii sunt răi şi păcătuiesc? Adevărat, eu încă zic că păcătuiesc. Numai aceştea ce vor fi socotiţi păcătoşi, aceştia sunt cei ce vă dau blagoslovenii [binecuvântări]. Aceştia sunt cei ce vă sfinţesc. Aceştea sunt cei ce vă nasc de a doua oară în baia Sfântului Botez.

Aceştia vă pecetluiesc cu darul Duhului. Aceştia sparg zapisul păcatelor voastre. Aceştia vă împrietenesc cu Dumnezeu. Aceştia vă fac părtaşi cu Trupul şi Sângele Domnului. Aceştia sunt ce vă folosesc cu rugăciunile lor, la boalele voastre, la nevoile voastre, la viaţă, la moarte şi după moarte.

Şi nu căutaţi la atâta câştig şi bunătăţi ce vă fac, la atâtea daruri, la atâtea faceri de bine ce vă împart, numai vă uitaţi cu atâta pizmă şi cu atâta mânie la greşalele ce au, ca nişte oameni ce poartă trup şi vieţuesc în lume [1].

Sfântul Antim Ivireanul, Didahii (1705-1716)

---

[1] Antim Ivireanul, Opere, p.171-172. A se vedea şi paginile anterioare.

Muncitori, ţărani, intelectuali!

La asta ne-a întors, ieri, domnul Băsescu. Pentru cei care nu ştiu, era ordinea strică în care se puteau enumera clasele sociale în România comunistă şi nelipsita formulă de adresare într-un discurs politic, în acele vremuri.

Însă ieri, se terminaseră tinichigii din ţară şi-a intrat preşedintele în panică. Dacă se terminau filosofii, intelectualii, nu era nimic alarmant, că şi-aşa nu îşi găseau loc de muncă…

Domnul Băsescu acomodează vechea mentalitate, de tovarăş, cu noua mentalitate, comercială. În mintea tânărului român naiv şi convins că există o cale uşoară de a reuşi în viaţă, care să evite gândirea prea multă, tâmpiţii lui Băsescu se suprapun peste huliţii nurds din filmele americane, cu care nimeni nu vrea să se împrietenească, pentru că învaţă toată ziua şi nu sunt de gaşcă. Ceva de genul:

Băsescu nu e inocent la treaba asta. Şi el se uită la filme şi ştie că un segment mai mare sau mai mic de adolescenţi agreează ideea renunţării la învăţătură pentru o soluţie rapidă şi bănoasă. Probabil că nu tocmai cea cu tinichigii sună perfect… Dar în esenţă, preşedintele poate părea că are dreptate când denigrează învăţământul şi, în subsidiar, învăţătura.

Ştie că idealul, drimul e altul, mai aproape de acesta:

Dar Băsescu ne-a mai anunţat şi altădată, candid, că a fost un elev mediocru, care nu s-a dat în vânt după şcoală. Elitele intelectuale şi-au ales cel mai potrivit om pe care să-l susţină! Ironia soartei e că pe preşedinte l-a mâncat limba şi a ales exemplul tocmai cu… filosoful, care nu e bun de nimic.

Îi sugerăm o melodie  pentru campania elecorală:

Dincolo de darea în stambă şi de polemicile electorale însă, ceea ce sunt obligate să reţină tinerele generaţii este că educaţia e zadarnică, e nefolositoare, că mintea e bună numai pentru a gândi pervers, profitor.

Cei care pervertesc mintea tinerilor uită să le menţioneze un lucru esenţial: prostia nu e o lipsă de informaţii detaşabile de tine însuţi ca persoană, prostia e un viciu, ca şi fumatul, ca şi băutura, ca şi violenţa, e un rău individual şi public. Prostia, lipsa de educaţie dăunează grav sănătăţii spirituale şi mentale!

Fericitul Nicolae Steinhardt atrăgea atenţia că am uitat, în ultima vreme, să numărăm în rândul păcatelor capitale, prostia şi frica. El a vorbit mult despre acestea două, unei societăţi care nu se gândea la ele şi credea că nu sunt păcate grele.

Cei care încearcă să ocolească educaţia nu o fac pentru că sistemul de învăţământ din România, la ora actuală, ar fi opresiv. Dimpotrivă, e prea permisiv, a devenit foarte relaxat în ultimii ani şi la orizont, după cum merg lucrurile, nu se întrevede  îmbunătăţirea situaţiei.

Dacă Băsescu ne vrea o ţară de muncitori şi de ţărani (înţelegând prin acestea două titulaturi depreciative, pentru oameni proşti, neşcoliţi, manipulabili), din care intelectualii să dispară sau să rămână o mână de oameni, de sămânţă, dacă acesta este visul scump al preşedintelui care se pozează la lansări de carte numai din raţiuni practice şi dacă e în stare să ni-l mărturisească, cu voce sonoră, sper doar să devină curând o amintire urâtă a unei gafe penibile.

Un dor de nespus [3]

*

ca o oaie în mers
ceasul bate apusul
asfinţit de decembrie
revino-mi în mine

retina s-a şters de ninsoare
omul a privit în munte
războiul e dus în convoaie
apusul în unde

poate urma pasului meu
ţi-aminteşte de mine
de un refren
cu zăpezi alcaline

peste iarbă de zale
prinosul iernii mai zăboveşte
dintr-o răcoare
mai răsare un peşte

ţi-aş spune pe nume
dacă nu te-ai ascunde sub lume
templul păsării de apă
frunza dorului de sunet

*

Doamne din înalt
smerit şi aproape
pe a noastre ape
plutind în tăcere

dă-ne înapoi
timpul mort din noi
fă-ne veşnicie
umbra din câmpie

adu-ne aproape
viaţa de departe
suie-ne din ruguri
înapoi în cruguri

*

râsul dalb şi-a întins mreaja
şi din sine-a sărit coaja
şesul jos cu ape line
asfinţit cu mine-n tine

ca un prunc în mama lui
sufletul cu trup forjat
a adormit în colţ de rai
în sânul minţii semănat

ispitire de sincope
am prânzit un râu de vorbe
lin ca cerul cel senin
şi-am uitat să mai beau vin

inefabilul tactil
gândul viu şi-a spus cuvântul
în suspensie urâtul
şi pe cale
zările se-aştern ca vântul

*

deschide-ţi ochiul
unei vederi
a cărei retină
e Dumnezeu

pe piatra
undei de poezie
calcă un poet
în abisul nopţii

ce viaţă veşnică
se aude din frunze
în pădurea vecină

dezbracă-ţi ochiul
de norul secundei
şi aruncă-l în apă
în seninul undei

*

te întâlnesc din când în când
trecând
cu gându-n vânt cu ochiul stând
în floare necorupt

am săpat în inimă
epitaful unui izvor
am şters ochiului
o lumină nudă

cu tine sting al nopţii plâns
fiori diafani
plutesc ca frunzele pe ani
de când am sedus singurătatea

*
un om s-a travestit în infinit
şi tămâia inefabilului l-a mirosit

în viaţă a ştiut doar să-l doară mireasma
gustul ei ca vinul învechit

aruncat în golul iubirii
l-au prins la timp heruvimii

*

am prins tăceri
în teaca unei seri
tremurându-şi amnarul
febra timpului de ieri

am conceput o mişcare de soare
între nori
care să-mi aducă aminte
de un ritm al gândului revolut

toate petrecute
într-un anotimp al vieţii trecute
cu un soare
iluminat de farmec

*

iarna şi-a dezbrăcat retina
pe gândul meu rece
n-am zis nimic
mi-am mâncat pâinea
tremurând
în parcul cu ciori
negre ca gândurile zburând
în aerul mental
în apocalipsa tăcerii

*

caut frumuseţea în adânca tristeţe
icoana blândeţii în strune
pe-altarul lacrimei fără nume
un trandafir de îmbătat poeţii

cuvintele pe care
ţi le-aş putea spune în poem
sunt inima cu care te chem
freamăt etern

dar fericit e cel pe care îl dor spinii
în inima care moare

*

ţi-am sărutat crinul mâinii
când lacrimile încă ningeau

*

soarele îţi inundă
cununa ochilor

*
paşii inimii mele
te urmează în tăcerea vieţii

*

tăria poeziei
e vinul luminii

*

o moarte ţi-e viaţa
şi moartea o viaţă

*

o lacrimă pictată pe sărut
în ochi abrupt

*
iarba – secetă de crin

*

iubirea mea – ca pasărea de albă

*

eu sunt un nor
tu – nimb acoperit

Arhitectură dinamică sau ce poate creşte în deşert

Filosofia ortodoxă a lui Cantemir. Apologia sfinţeniei [6]

Pentru cei care nu ştiu, Divanul lui Cantemir este construit pe schema unui dialog între Înţelept şi Lume, în care primul denigrează frumuseţea aparentă a lumii, tentaţiile şi cursele ei, în timp ce Lumea încearcă să-l convingă de contrariu.Paradigma este, evident, cea evanghelică.

Lumea este, în opera cantemireană, echivalentul veacului desfrânat din poemul Viiaţa lumii, al lui Miron Costin.

Având în vedere că Divanul este mai uşor de citit decât Istoria ieroglifică, am renunţat la a mai diortosi textul, păstrând forma originală, arhaică. De altfel, nici nu cred că vă strică să mai lecturaţi şi să învăţaţi să citiţi în româna veche… nu e chiar atât de greu:

Lumea:
O, blestematule, ticăitule
şi [întru] nimică cunoscătoriule!
Dară patriarşii, prorocii, apostolii, mucenicii şi alţi svinţi,
au nu cu toţii în mine au lăcuit?
Au nu cu toţii cu mine s-au slujit?
Dară de vreme ce aceia cu toţii să numesc fericiţi,
pre carii eu în mine, ca într-un săcriiu,
ca pre nişte odoare scumpe i-am păzit,
căci tu atâtea de mine nevrednice cuvinte îmi grăieşti
şi necuvioasă răspunsuri îmi răspunzi?

Înţeleptul:
Ai, ce lătrătoare
şi de minciuni spuitoare eşti!
Dară tu, pre aceia ce-s mai sus pomeniţi svinţi
au din tine să fie îi socoteşti?
Au cu tine să fie slujit gândeşti?
Dară că ei – o, fericiţii – întăi de tine
şi de dulceţile tale lepădându-să,
al fericirii titlul şi-au agonisit
şi acei întru pomenire de trei ori fericiţii
nu numai de tine,
ce şi sînguri de sine
s-au lepădat,
porunca Bunului lor Învăţătoriu păzind,
unde zice: „Cine va să vie după Mine
să se lepede de sine” [Mt. 16, 24]
şi până într-atâta te urâse că
când le dzicea cineva că vor să moară,
adică să iasă din tine,
atunci bucurie nespusă
şi nepovestită le veniia
şi pre lângă acea fericită
şi nu în zadar bucurie
ori fie ce feliu de cumplită,
otrăvită
şi nemiloasă moarte
în samă nu băga;
ce unii intrând în foc,
ca cum ari întra în roaă [rouă],
alţii în ger şi în gheţuş,
ca cum ari întra în căldură
şi în feredeu [scăldătoare],
alţii cu vine de bou bătuţi
ca cum ar fi cu daruri dăruiţi,
alţii de coadele a cai sirepi şi nemoliţi,
cu iute alergătură târâţi
şi pre a uliţelor pietre şpârcuiţi,
ca cum ar fi în primblări şi privelişti îmbla
şi a altora,
a mulţi, alte multe
fără măsură cumplite
şi nesuferite
pedepse pătimiia.
Şi pentru această nemică
nicicum să scărăndăviia [zăbovea],
ce mai vârtos cu dragă inemă
şi vesel suflet
către dânsele (adică către munci) alerga.
Şi pentru ce aşe?
Pentru ca
cu un ceas mai înainte din tine să iasă
şi la ţenchiul [sfârşitul] cel ce
din a lor cuconie [pruncie] a agiunge
siliia să agiungă.
Aşijderea săhaştrii
(o, norociţii, că partea cea mai bună ş-au ales),
carii pentru a ta
de urât urâciune
prin straşnici munţi,
fără de soţii [însoţitori],
sînguraticii numai fugind
şi prin gaurile adâncelor vârtoape
într-un loc cu jiganiile veninate
şi cu fiarele cumplite
a petrece ascunzindu-să.
Şi pentru ce aceasta?
Pentru căci bine socotiră că mai cumplită,
mai vrăjmaşe, mai veninoasă gadină [fiară]
decât tine nu va fi
şi mai vârtos
ca urâta şi,
de tot întregul cu mintea [1],
hulita ta grozăvie să nu prăvască,
carea slabilor de fire,
trupeştilor ochi,
oarece frumseţe a avea să pare [2];
cu carea cei mai mulţi,
prin amăgeala necunoştinţii,
rău să amăgescu.
Iar ei (o, de tot rostul [gura] de trei ori lăudaţi)
mai bine prin gauri a lăcui,
de foame a muri,
şi de sete a să topi
au ales decât în tine a lăcui,
[decât] cu bunurile tale a-şi petrece
şi cu desfătările tale a-şi sminti
nepreţăluitele sale osfinţite suflete.
Pre carii tu, o, clevetitoare,
nebuni să fie fost
îi cu bârfala numeşti.
La a cărora nebunie,
cu toţii cu osârdie lui Dumnădzău să ne rugăm,
ca şi pre noi părtaşi să ne facă
şi pre noi nebuni şi fără socotială
să ne socoteşti. /…/

Ah, făţarnică şi pulbere, ce eşti, lume!
Dară cădz bine ştii tu că dragostea
pe toate învince şi biruiaşte [I Cor. 13, 13].
Carea în inema unuia ca aceluia
întrând şi cuprinzând-o,
adecă cea deplină şi adevărată dragoste [de Dumnezeu]
toate acelea carele mai sus mi le-ai pomenit [3]
cât sunt de rele, cumplite şi de straşnice,
toate în blânde, bune şi plăcute să întorc.
Când flămândzeşte şi însănătoşadză,
prin adevărata şi deplina dragoste
de toată hrana dulce şi de toată băutura buă
să îndăstulit satură;
pripăcul cel fierbinte şi ardzind pălitoriu
şi gerul cel iute şi vrăjmaş îngheţătoriu,
în vântul cel de primăvară
şi în revărsatul zorilor suflă să întoarce
şi spre a trupului şi a cărnii slabului om
spre îndemână să primenesc;
gângăniile, jigăniile,
fierile cele vrăjmaşe şi cumplite
blânde şi domolite
i să fac,
cât şi picioarele îi sărută
şi încă şi slujbă îi fac [îi slujesc];
pentru ca să într-un cuvânt dzic,
toate acelea ce împotrivă şi rele sunt,
următoare, ascultătoare şi bune să fac.
Căci că acel deplin Bine (adecă Dumnădzău)
cu dânsul [cu sfântul sihastru] pururea iaste,
şi El de faţă fiind,
nice una îi lipseşte [Sfântului].

Dimitrie Cantemir, Divanul

______________________________________________________

[1] de tot întregul cu mintea = sihastrul, sfântul
[2]Ochilor trupeşti li se pare că lumea este frumoasă.
[3] Lumea prezentase în detaliu suferinţele sihaştrilor în pustie.

Gândire liberă şi (post)modernism

Nu e uşor să înţelegi sentimentele din cuvinte. Dacă nu ai o experienţă care să te susţină, cuvintele te pot înşela. Sentimente adânci pot părea banale şi o afectivitate firavă îţi poate părea interesantă. Lectura unei cărţi nu trebuie să privească la cuvinte, ci la conţinutul de personalitate şi experienţă pe care o exprimă autorul. Sentimentele şi spiritualitatea lui ies din carte şi te învăluie.

N-am citit niciun Sfânt care să nu mă iradieze, care să nu devină rugăciune în inima mea.

La fel se întâmplă însă cu orice scriitor: sufletul său iese afară din carte şi te îmbracă, chiar dacă autorul respectiv e mort. De aceea, teoria lui Roland Barthes despre autorul care moare şi cartea care trăieşte mai departe fără el e o inconsistenţă pe care am înţeles-o practic. Aerul cărţilor e definitoriu pentru autorii lor. Unul este climatul  scriiturii lui Dostoievski şi cu totul altul cel al lui Swedenborg. Nu-l poţi confunda pe unul cu altul nici dacă ai avea ocazia să citeşti pasaje disparate şi nesemnate, printr-o anumită împrejurare, din opera lor.

Nici pe Trakl nu-l poţi confunda cu Eminescu şi nici pe Eminescu cu Blaga. O personalitate puternică lasă o amprentă puternică şi inconfundabilă, a vieţii şi experienţei sale, în cel care o citeşte. Mulţi tineri fac însă greşeala fatală de a se lăsa amprentaţi şi parafaţi definitiv de o anumită stare, stil sau viziune, de a crede că evoluţia lor spirituală a găsit un model desăvârşit, la care să se oprească, într-un anumit scriitor.

Mulţi se autolimitează, cel puţin ca personalităţi în devenire, ca individualităţi care trebuie să gândească liber şi nu să se rateze în interiorul unei fascinaţii trândave, inapetente pentru a îndrăzni să cugete peste limita unei cărţi, a unui autor sau a unor idei culturale de largă răspândire.

Când vorbesc despre a gândi liber nu mă refer la o atitudine nihilist-contestatară cu orice preţ, la munca de a demola şi anihila orice valoare devenită clasică. Dimensiunile gândirii nu sunt numai orizontal-istorice, ci şi vertical-spirituale şi infinit nuanţabile şi aprofundabile. Aşa încât, dacă vrei să fii un mare gânditor sau un mare poet, nu te împiedică Eminescu şi nu e nevoie să-i răpeşti piedestalul ca să te autoconfirmi în locul lui.

Conceptul modern de a demola ca să ajungi tu mare în locul antecesorilor este unul pe jumătate fals sau fals întreţinut. Marii artişti moderni nu au susţinut niciodată invaliditatea operelor clasice, ci doar inactualitatea modelului lor literar în contextul noilor epoci şi, mai ales, epigonismul slugarnic, idiot, al contemporanilor şi inerţia minţilor academice ancorate idolatru într-un spaţiu de gândire pe care credeau că îl cunosc şi îl înţeleg. Pe care îl slujeau nu din fidelitate şi conştiinţă, ci pentru că le procura pâinea.

Ca să dărâme pasivitatea spirituală şi cognitivă a contemporanilor, moderniştii au recurs la frondă şi proteste de tip revoluţionar (era şi epoca de vină) şi pietrele aruncate de ei au lovit şi în statuile înaintaşilor, pe care le-am putea numi, într-o anumită măsură, victime colaterale. Contestarea unui geniu de către un altul, a unui artist de către un altul nu este însă neapărat specifică gândirii moderne. Ea s-a practicat în toate timpurile.

Atitudinea aceasta este însă prelucrată ideologic şi în masă în postmodernism, cu o abilitate luciferică, pentru a instaura o atmosferă de laxitate morală soră cu promiscuitatea sexuală şi pentru a impune în conştiinţa artistică nume obscure, care servesc ideologia.

Nu e nimic diferit, în esenţă, de ceea ce s-a petrecut în comunism cu arta şi literatura. Am schimbat o dictatură ideologică, totalitară la nivel politic, cu o dictatură ideologică instituită de puterea şi influenţa banilor, a grupurilor în stare să facă lobby pentru un anumit tip de artă, pentru care temele religioase sunt indezirabile (fiind neartistice) sau reduse la obiect de batjocură şi blasfemie.

Deocamdată, viaţa culturală a României nu se integrează, decât evenimenţial, în acest trend. Concepţia generală încă mai este contrapunctată de o tradiţie puternică şi de prezenţa unor scriitori şi artişti care au conştiinţă religioasă şi morală.

Lucrurile pot evolua spre mai rău, dar nu trebuie pierdut din vedere că ele pot merge şi spre mai bine.

Nu vor merge însă cu ortodocşi semidocţi şi instinctuali, apărând goriloid Ortodoxia (cum se practică pe unele bloguri, siteuri şi forumuri, sub ascultarea unor părinţi şi lideri propulsaţi vedetist), pe care propaganda oficială va marşa în forţă, peste care vor defila triumfătoare trupele de pionieri ale şcolii de depeizare spirituală a României, instruită şi susţinută masiv de cine trebuie.

Atmosferă de gând

Alaltăieri mă uitam cum plouă şi cum lovesc picăturile în geam şi deodată m-a cuprins un sentiment de smerenie şi de mulţumire că am un acoperiş, că e mare minune că nişte ziduri şi o casă ne apără de intemperii. Asemenea gânduri şi sentimente simple nu sunt naive, ci clipe de luminare şi liniştire , după ce trecem prin zile grele. Sunt o iradiere de nevinovăţie în fiinţa noastră, de la Dumnezeul cel milostiv, care ne şopteşte că Părintele e alături, nu e departe, nu a plecat nicăieri.

*

Păcatele înseamnă stres, înseamnă muncă grea împotriva mântuirii tale. Curăţia înseamnă linişte şi odihnă, relaxare. Ideologia modernă şi postmodernă şi triumfalismul vanitos al celor care îşi iubesc patimile declamă zgomotos că păcatele îţi aduc fericirea şi că sfinţenia e monotonă şi tristă. Însă practica m-a învăţat o cu totul altă realitate. Neîncrederea în Dumnezeu şi depărtarea de El, alipirea de gândurile deznădejdii şi ritmul lax al vieţii duhovniceşti îmi produc epuizare psihică şi fizică, nelinişte şi durere spirituală sfâşietoare.

*

Pentru cei proaspăt convertiţi, rugăciunea, viaţa în Biserică pare epuizantă, însă nefericirea lipsei de rugăciune şi de atenţie la starea lăuntrică nu se compară, ca suferinţă interioară, cu toată epuizarea provocată de rugăciune. Efortul rugăciunii şi al atenţiei înalţă, înnobilează, smereşte, uşurează sufletul. Tristeţea indolenţei şi a ignoranţei nu face decât să te taie lent cu un ferăstrău şi să te cufunde în adâncul supărării şi al întunericului.

*

Ortodocşii sunt toţi nişte înapoiaţi. Ortodoxia nu a lăsat şi nu lasă România să progreseze (de aici până la să extirpăm această Biserică nu mai sunt mulţi paşi). A reafirmat-o şi CTP de curând – chiar mi-era dor s-o mai aud. Ortodoxia n-a făcut niciodată nimic pentru români. Dar catolicismul, domnule CTP şi toţi consangvinarii anti-Ortodoxie, a adus mult bine României? Dar baptismul? Dar islamismul? Dar mozaismul? Dar…ateismul? Cu ce măsuraţi? Cum faceţi calculele? Aveţi un echer special? Dac-aş afla şi eu…

*

Dacă s-ar face un sondaj de opinie, s-ar afla că majoritatea elevilor cred că Eminescu a fost un mare arogant. Un altul a fost Mircea Eliade… Pe unii din aceşti tineri i-am întrebat dacă ar fi în stare să scrie măcar o poezie ca Eminescu sau câteva zeci de mii de pagini, ca Eliade… Nu pot…, dar, totuşi, cei doi, de ce se credeau atât de superiori…?

Prostiei celei mai mocirloase din zilele noastre nu îi place nicio fiinţă care să îi dea lecţii, cu atât mai puţin un munte de om care să îi arate mărunţenia, microparticula de creier şi bun simţ aflată în plin proces de erodare rapidă. Să mă mai mir că Elena Băsescu candidează la europarlamentare?

*

Inima plină de lacrimi este inima generoasă pe fiecare zi, dăruitoare, jertfitoare. Dorinţa de divertisment neîncetat e o lipsă de adâncime a inimii. Oamenii nu mai vor să fie profunzi pentru că au învăţat că pot să trăiască în lume şi fără verticalitate morală şi fără canion spiritual. Ce nu pot să înţeleagă din experienţa lor este că vine o zi în care tot ce ştiu nu le va mai fi de niciun folos şi că toată pedagogia mundană, a hoţiei şi a parşiveniei, în care pot să-şi ia doctoratul, va fi mai de lepădat decât murdăria de pe stradă pe care o ocolesc cu dispreţ.

Palmele lui Dumnezeu sunt grele pentru cei care nu înţeleg cât sunt de bune.

*

Întoarcerea cu gândul întru nimic, la nimicnicie, e foarte smeritor. Eşti un nimic care face pe deşteptul în faţa Creatorului său. Un nimic care se crede autonom, căruia i se pare că are la el cheia vieţii şi a morţii, când nu ştii prea bine nici ce să faci cu orele pe care le pierzi. Înţelepciunea, luminarea, harul care vine de la Dumnezeu sunt minunile fără margini, binefacerile incalculabile pe care ştiu să le aprecieze cei care au trăit diferenţa între întunericul pasivităţii cotidiene şi geniul iluminării de la Dumnezeu.

Nu sunt două sentimente contradictorii, ci eşti…în două fiinţe diferite: când eşti în prima nu îţi aminteşti de a doua şi când eşti în a doua mori de ruşine şi nu vrei să te recunoşti în prima.

*

Cuvintele sunt banale. Oricât ar părea ele de magnifice, singur adevărul fiinţei le susţine existenţa.

Apocalipsa în ochiul lui Nichita şi despre ce trebuie să laşi în urma ta

Daimonul meu către mine

Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul
şi-o să vezi cu ochii pietrele înmuindu-se
şi pe caprele negre de stâncă înecându-se
în moalele stâncii.
Marea, pe dânsa chiar o s-o vezi
suptă de fluviu şi pe acestea
supte de izvoare şi pe ele
absorbite de setea unei făpturi alergând.
Ai să vezi, îmi spuse Daimonul meu, mie,
ai să vezi cum se usucă peştii
şi cum se împuţesc balenele
cum se evaporă meduzele,
căci îţi zic ţie, vine focul, mă auzi?
- Te aud şi ce să fac eu,
chiar dacă te aud ce să fac eu,
eu ce pot să fac eu?…
- Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul,
repede, cât mai poţi să te schimbi!
Schimbă-ţi ochiul în cuvânt
nasul şi gura
organul bărbătesc al facerii,
tălpile alergătoare,
părul care-a început să-ţi albească
prea des încovoiata şiră a spinării, -
schimbă-te în cuvinte, repede, cât mai e timp!
I-am spus Daimonului: – Tu nu ştii că
vorba arde,
verbul putrezeşte,
iar cuvântul
nu se întrupează ci se destrupează?
Am pus un sentiment pe bronz şi tu ştii asta
şi a fiert din pricina luminii soarelui.
Am dat un nume unui copil
şi numele s-a spart de timp şi de vrăbii.
- Ştiu asta, mi-a spus Daimonul.
Schimbă-te în cuvinte precum îţi zic!

(vol. Epica magna)

Cuvântul care nu se întrupează ci se destrupează este omul care moare, după cum spune Nichita şi în altă parte: Eu sunt un cuvânt care se rosteşte, lăsând în urma lui un trup.

Daimonul este o formă cultă, cu aer pretenţios-filosofic, pentru îngerul păzitor.

Schimbarea în cuvinte este împlinirea rostului înainte de venirea focului, pentru că Nichita crede că rostul lui pe lume a fost de a fi poet şi de a cânta pentru oameni.

Şi sentimentele şi cuvintele trec, dar are sens să laşi în urmă experienţa vieţii tale prinsă în cuvinte, în mod pedagogic. Este şi un act de mărturisire şi unul de generozitate faţă de urmaşi.

Oificarea caprelor şi un fragment de dialog dintre Nichita şi Cantemir

Chiar la începutul Istoriei ieroglifice, în senatul reunit al celor două ţări, prima dezbatere amplă e prilejuită de necesitatea de a stabili dacă Vidra e pasăre sau animal: “Tu, Vidro, de ai fi sau din pasăre zburătoare, sau din dobitoacele pe uscat umblătoare, ar putea cineva zice că doar a ambelor părţi în ceva mai dinainte ştiinţa ai fi avut”.

Într-un final, după discuţii aprinse, se hotărăşte ca “Vidra dintr-amândouă monarhiile afară să se gonească şi nici într-un neam de-al lor să nu se mai numească”. Iar Vidra decide că “urmează ca în monarhia celor de apă să mă dau”.

După aproape 300 de ani, Nichita Stănescu îşi intitula un poem  Săgetarea cerbului stretin şi harponarea peştelui Vidros (din vol. Epica magna), în care spunea:

Aşa cum faţă de mişcarea omului
mişcarea ierburilor pare înceată,
Aşa cum faţă de mişcarea brazilor
mişcarea pietrelor pare înceată
mai încet decât starea pe loc a pietrii
e râul Vidros în care înoată peştele Vidros.

Haideţi, vă zic, să pescuim peştele Vidros
îndreptându-ne timpul şi întinzând secunda
ca apa vărsată pe lespede,
iar ziua s-o lungim peste noapte!
Pe Vidros, vă zic, să-l harponăm fără milă,
să omorâm Vidrosul din râul Vidros!

Din oasele Vidrosului să facem stâlpi de casă
şi din solzii lui, şindrilă,
iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru
la nuntă, vă zic.

Poetul care propunea, într-o altă poezie a sa, oificarea caprelor (vol. Operele imperfecte), Nichita Stănescu a reuşit să implementeze antichitatea gândului în tiparul (foarte) modern al poeziei. Deşi pare ca poezia lui Nichita să nu aibă sens, ea are sens: un sens ascuns în lipsa de sens, pentru că poezia exprimă exact ce scrie.

Pare că între cei doi, Nichita şi Cantemir, stă nu numai o prăpastie de secole, ci şi una de viziune auctorială şi artistică, deşi, în Cartea de recitire, Nichita scria negru pe alb că Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, e un poet mai mare decât Arghezi, Ion Barbu sau Bacovia, un poet care surclasează toată poezia română modernă.

Bineînţeles, se poate obiecta că Nichita  e prea gingaş cu trecutul, aşa cum i s-a reproşat şi lui Eminescu pentru Epigonii.

Însă peştele Vidros, din vânătoarea cu simboluri voievodale şi întemeietoare, de mai sus, nu e singurul pe care Nichita l-ar fi putut împrumuta de la Cantemir.

Dacă ne gândim că, într-una din primele poezii din Sensul iubirii, în Pădure arsă, poetul folosea forma verbală arhaică făcum, întâlnită rar, la Sfântul Dosoftei sau la Cantemir ori în scrierile foarte vechi, e nevoie să recalculăm influenţa literaturii vechi cel puţin asupra limbajului poetic nichitian. Şi s-ar putea să ajungem la concluzii cu totul surprinzătoare asupra celor ca par a fi creaţii lingvistice născute exclusiv de inventivitatea lui Nichita în ambianţa liricii moderniste.

Pe noi ne-a uimit descoperirea faptului că sensul în care a mers creativitatea lui Nichita în planul limbajului poetic e convergent cu libertatea de expresie pe care şi-o îngăduia, la 1700, Dimitrie Cantemir. Şi amintim aici, spre exemplificare, numai câteva din numeroasele sale expresii originale, create dintr-o plămadă lingvistică românească care părea (iarăşi părea !) că nu ar putea să gesteze astfel de cuvinte şi formule expresive (şi multe vă vor aminti nu numai de Nichita, ci şi de Eminescu, de Mioriţa, de Blaga…): câtinţii, feldeinţii, voroavă vorovitoare, tăcere tăcătoare, fireanul firii, cămila nepăsărită şi pasărea necămilită, cuvintele îşi informui, piciorul dropicos şi pasul tremuros, cuvintele la inimă lovitoare, neprietenilor pe buze în veci de nedespecetluit pecete să pecetluim, a ceasului strâmtoare laconeşte a ritorisi mă învaţă, mintea adulmecătoare, păcura zavistiei, arcoase sprâncenele, lacrimi de sânge, spicul părului, străjerul însomnorat, furească umblare, a frunzelor sunare, întunericul nefiinţei, fântâna tăcerii, urechea de pizmă îmbumbăcată [amintiţi-vă de dascălul din Scrisoarea I care-şi îndesa bumbacul în urechi], scămos la minte şi strămţos la cuvinte, îmblătoare inimi, gârla Nilului se iezeşte, sămânţa vântului şi grăunţul apei, inima dospită, mângâioasă faţa câmpului, etc., etc., etc.

În fine, procesul de oificare a caprelor este următorul:

Se albise-n sfărâmare al meu os
iar de timp, ce clepsidros!
Mă uitai urât, frumos
şi smulsei din roşu, roz.
Mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos,
gustul limbii veninos
l-am lăsat târâş, pe jos,
chiar şi blând, chiar fioros,
l-am lăsat târâş, pe jos,
mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos.
Şi deodată, altădată
îmi făcui din sânge, daltă
şi din una pe cealaltă
şi din Dunăre Atlantă.
Stam cu ţapul strâns în mână
nici măcar o săptămână,
făceam oaie dintr-un ou,
din cadavre, un ecou,
de puţea cerul de stele.
Raze fură, ale mele.
Lacrime şi paltine,
muritoare datine,
neobişnuitele,
din streini venitele.

Iartă-mă tu, iartă-mă că o să mor
din vina faptului de a mă fi născut.

Aforismele lui Cantemir [4]

De lauda gurilor multe, înţelepţii ca albinele de fum fug.

Sufletul filosof nu numai cum şi ce s-au făcut, ci şi pentru ce aşa s-au făcut cercetează.

Vorba frumoasă la cei cunoscători de n-ar mai sfârşi, încă mai plăcută ar fi, iar cei necunoscători mai tare dulceaţă în basmele băbeşti decât în sentinţele filosofeşti află.

Mai lesne s-ar auzi vorba între ciocanele căldărarilor decât între multe gloate a barbarilor.

Cine adevărul de la rădăcină cearcă ştiinţa în vârful înălţimii află, şi cine adevărul de jos întreabă [cine caută adevărul simplu] cunoştinţa de sus îi răspune.

Unde a socotelii şi a minţii raze nu lucesc, duhurile puterii puţin procopsesc.

Firea ceva în zadar şi în deşert nu face [ci pe toate cu un rost].

Furtuna când vrea să trântească, întâi ridică, şi norodul întâi râde, apoi plânge.

Vremea este oglinda lucrurilor viitoare.

Semnul înţelepciunii este ca, din cele văzute şi auzite, cele nevăzute şi neauzite a adulmeca, şi viitoarele din cele trecute a judeca.

Din fire [firea păcătoasă, alterată de păcat] muritorilor aceasta este dată, ca binele prea lesne, iar răul cu anevoie să se uite, şi laudele cuiva pe hârtie, iar hulele pe table de aramă să se scrie.

Mai fericit este cineva cu strâmt trai la lăcaşul său decât cu toate desfătările în casele străine.

Inima vicleană întâi din minciuna cuvântului, apoi din vicleşugul lucrului se vădeşte.

Adevărat bună este ştiinţa auzirii, dar mai adevărată este ispita vederii.

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

O satiră paşoptistă, cu tonuri de Ion Barbu şi Urmuz, care se potriveşte şi postmodernilor

Iarăşi la Meidan coconu Drăgan

Pă semne că nu ştiţi bine
Cine-i Coconu Drăgan?
Întrebaţi-mă pe mine,
Că-l ştiu ca p-un bou bălan.
Drăgan Ploscă,
Sin Stan Cloşcă,
Brat Micilă,
Zet Mircilă,
Vnuc Voicilă-ot Tătărăi,
Biv ceauş za armăşai,
Este din copilărie-i
Un om foarte însemnat,
E din fire, din pruncie-i
Cu mari daruri înzestrat.
Nici se ştie
Să mai fie
Altu-n lume
Cu-aşa nume,
Cu-aşa slavă
Ş-aşa glavă,
Cu ipolis şi de neam,
De agighios şi adam;
Milocestiv, blagorodnic,
Taşaclâu şi galantom,
Milosârdnic, dobrohovnic,
Şi cărturar vai de om:
Că când scrie
Te mângâie,
Când citeşte
Te slăveşte;
Iar când cîntă saltichia,
Îţi sare din cap tichia.
De iuschiuzar, tertipgiu
’Ngrozea lumea de holteiu
Când era şi calemgiu,
C-are praxis şi condeiu,
Angarale
Satarale,
Podvezi grele,
Bitirmele,
Cacirmale
Şi locmale,
Chilipiruri
Şi gheliruri
Rusumeturi şi husmeturi,
Istoviri cu marafeturi,
Cine altu era-n stare
Aşa a le ticlui,
Şi cu-atâta-ndemânare
A le şi başirdisi?
De aceea
’I zicea cheia
Bogăţiei
Vistieriei,
Vrednic s-iconomisească
Toate, şi s-apandisească.
Ş-orice metahiriseşte,
’I iese, că e ugurliu,
Căci e foarte ciracliu.
Ş-aşa mare
A fost, şi tare
În tot veacul
Şi-n tot fleacul.
Lua cinuri,
Da suspinuri,
Scutând lude-n Prooroci,
Argaţi, robi, iproci, iproci
Tar treti vist, ftori post,
Vel iuzbaşa de harem,
Mereu pe urdin a fost,
Ca când era un blestem.
Dii mărituri,
Oierituri,
Cotărituri,
Cornărituri,
Unu nu scăpa din ele,
Chiopoul, fiu de lele!
Un aşa, deci, ipochimen
Cum să nu se plihtisească
Când vede-acum pe un nimen
Din canoane să-i vorbească.
D-alde ale
Haimanale
După drumuri,
Plini de fumuri
Că ştiu toate,
Când el poate
E cu cinci coţi,
Decât toţi,
Mai-nvăţat, şi cu trei caturi
Învechit în maslahaturi.
Rău, dar, se ponoslueşte,
Şi rău a zis cin’ a zis,
Că nimic nu plăteşte
Când odată-i evhnenis.
Nu daţi mare
Ascultare,
La zănatici
Şi lunatici,
Care zic c-ortografia
Poate goni sărăcia,
Şi cer limba să ne-o strice
De la moşi de la strămoşi.
C-aştia sunt oameni de price,
Şi bârfesc nişte gogoşi.
Tu cu-oiota
Eu cu iota;
Tu cu-ciota
Eu cu iota;
Tu varia,
Eu oxia;
Tu cu multă pricopseală,
Eu cu bani de cheltuială;
Spune-mi dacă eşti cuminte,
Cine e mai folosit?
Tu ce scoţi nouă cuvinte
Ş-umbli cu cotu cârpit?
Tot temeiul,
Nu-i condeiul,
Nici cioplirea,
Fericirea;
Ci să ştii să-ntorci dulapuri,
Să rabzi multe, să-nghiţi hapuri,
Să despici şi firu-n două
Şi să scoţi din piatră lapte,
Iar să nu-mi spui basme nouă,
Şi că trei şi trei fac şapte.
– Măi Drăgane!
Măi cocoane!
Ţin-te bine,
Măi creştine,
De dârbovnic,
Şi gromovnic,
De pisanii
Şi cazanii,
Că-s izvorul cunoştinţii
Şi fii cum ţi-au fost părinţii.
Iar ei fie
Ce-or vrea. Scrie
Chinezeşte,
Păsăreşte.
Tu vezi, stare
Să-ţi faci mare.
Cântă pesne
Că-s mai lesne.
Şi rămâi cum te-ai aflat
Lăzărilă de-nvăţat.

Constantin Bălăcescu (1808-1880)

Lună plină…impresionistă

Dostoievski, Marele inchizitor (ecranizare)

Din discursurile lui Caragiale. Ce înseamnă “Românica” (1)

De la o vreme încoace auziţi tot mai des de Românica. Până n-am citit  discursurile politice ale lui Caragiale (membru al Partidului Conservator de atunci), n-am ştiut de unde vine cuvântul. Vă reproduc pasajul în cauză:

“Domnilor, dumnavoastră toţi trebuie să ştiţi o anecdotă: un român pe care îl cicălise un ţigan bătrân i-a tras două palme ţiganului. Ţiganul zice: ia mai dă o dată!… I-a mai tras încă o dată. S-a dus ţiganul bătrân la fiu-său: Uite, mă, tateo, m-a bătut  rumânica! – Care e ala? Tu l-ai bătut pă tetea? ia mai dă-i o dată!… Îi trage acela încă una. Băiatul zice: Haide, tată, că ăsta e nebun!”

În concluzie, rumânica sau Românica înseamnă ţara ţiganilor sau a românilor ţiganizaţi. Ceva asemănător descria Eminescu aici, numai că Eminescu nu încerca să fie comic, ci era exasperat de starea contemporanilor lui.

Mă miră că figuri cu pretenţii, ca CTP, aduc în decor acest termen, până la saturaţie, ba chiar cu ostentaţie şi cu plăcere sadică. Acelaşi CTP care, după depunerea jurământului lui Obama, era îndurerat, laolaltă cu Hurezeanu, că nu sunt şi românii patrioţi.

Filosofia ortodoxă a lui Cantemir (5)

Filosofia isihastă a tăcerii

…Lupul partea cea mai multă
a vremii tăcerii da
[căci tăcerea capul filosofiei este,
şi încă toată cinstea înţelepciunii
mai mult într-însa se sprijineşte,
de vreme ce aplos a grăi de la maice
şi de la mance ne deprindem frumos şi mult a vorbi,
toate şcoalele, mai prin toate locurile
(nu cu puţină pagubă a tot muritorul!),
pe canoane [legi retorice] ne învaţă.

Iar înţelepţeşte a tăcea
şi vremea vorbei puţine şi grele
prea la puţini vedem
şi învăţătura tăcerii undeva măcar în lume
a se profesui nu auzim.

O, fericita tăcere,
ca totdeauna cu tăcerea ascultăm şi învăţăm
orice ar fi de învăţat
şi pururea din fântâna tăcerii
cuvântul înţelepciunii au izvorât.

Că cine tace mult,
mult gândeşte,
şi cine mult gândeşte
mai de multe ori ce-i mai cuvios nimereşte.
Acela dar, ce
ce-i mai de folos au nimerit,
zic că,
de va grăi, va grăi mai negreşit] .

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Scurte poeme ieroglifice (2)

Complotul lupilor la apus de soare

Iar când făclia cea de aur
în sfeşnicul de diamant
şi lumina cea de obşte
în casele şi mesele tuturor se pune,
Lupul şi altă soţie [tovarăş] îşi cercă
şi pe altul ca sine află (…)

Deci, după ce părintele planetelor
şi ochiul lumii
razele sub ipoghei [orizont] îşi sloboade
şi lumina sub pământ îşi ascunde,

când ochiul păzitorului se închide
şi a furului [hoţului] ca a şoarecelui se deschide
(că toată fapta grozavă şi ocărâtă
precum cu întunericul se acoperă şi se ascunde
socoteşte,

măcar că şi noaptea are lumina sa,
precum şi pădurile urechi
şi hudiţoşi pereţii de piatră
şi adâncă peştera de vârtoapă [groapă, vale adâncă]
la vedere ascuţiţi ochi au),
lupii împreună
spre locul ştiut se coborâră.

*

Povestea Sfintei Iudita transformată în parabolă

De multe ori ce nu biruieşte omul
biruieşte pomul,
şi împăraţi care toată lumea în robia lor au adus,
pe aceiaşi,
alminterea nebiruiţi fiind,
vinul în robia sa i-a răpit
şi beţia cu mâna muierii i-a biruit.

*

Pedagogia sărăciei

Foamea în toate zilele
muritori a fi ne învaţă
şi este o boală care nedespărţit tovarăş
tuturor părţilor trupului
şi pururea se află de faţă.

*

Nu-l vesteşte nicio aură, nu-l urmează nicio coadă de cometă…

Nici nebunul coarne, nici înţeleptul aripi are,
de pe care de înţelept sau de nebun să se cunoască (…)
Că alminterea, mulţi înţelepciunea cuvântului îndestul au,
iar de lucrul ei prea lipsiţi sunt,
şi dimpotrivă,
mulţi de pompa şi frumuseţea cuvântului sunt depărtaţi,
iar faptele îi arată precum cu înţelepciune a fi încoronaţi.

*
Dragostea

Inima care în dragostea cuiva este lovită,
cu cât îndrăgitul se ascunde şi se fereşte,
cu atâta dragostea
cuprinzându-l îl topeşte.

*

Gura slobodă

Gura desfrânată
mai tare aleargă decât piatra din deal răsturnată,
pe care un nebun cu piciorul
poate a o prăvăli
şi o mie de înţelepţi a o opri
nu pot.

*

Înţelepciunea şi teatrul lumii

Cine în lume este atât de înţelept
căruia altă înţelepciune să nu-i trebuiască?
Cine între muritori
este atât de învăţat căruia
mai multă partea învăţăturii să nu-i lipsească?
Cine în tot theatrul acesta
este atât de ascuţit la minte
care vânt să socotească a altora cuvinte?

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Aforismele lui Cantemir (3)

Întotdeauna orbul asupra ochilor, şi şchiopul asupra picioarelor şi surdul asupra auzului, şi hadâmbul [ologul] asupra întregului obidă are.

Cel ce cu tot sufletul aievea în faţă îşi pofteşte lauda, nicio deosebire nu are de acela care prin gurile tuturor pe drept se huleşte.

Norocul aşa de aspru cu muritorii şuguieşte [glumeşte], cât, de multe ori, celea ce şi cu ochii le-ar înghiţi, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi.

Mai bunu-i şi mai de nădejde este dulăul deşteptat decât străjerul însomnorat sau cu vinul îngropat.

Lăcomia, dacă este în săturare nesăturată, cu cât în foame mai nesăţioasă va fi.

De multe ori, cei împietroşaţi la socoteală [dacă sunt luaţi] cu blândeţea mai tare se semeţesc. Iar apoi văzând sila şi nevoia, ca varga de căldură, încotro îi este voia se îndoiesc.

Puţini sunt care întâmplările în vremi schimbătoare a fi ştiu, însă prea puţini se află care cu norocul de ieri astăzi să nu se îndârjească. Căci mai cu credinţă este cuiva trupul fără vas ocheanului a-şi crede decât norocul până în al doilea ceas adeverit şi nemutat a-şi ţinea.

Cei cu socoteală dinainte au ochi privitori, iar din dos socotitori, şi lucrurile înainte mergătoare trebuie oglindă să fie celor dinapoi următoare.

Ispita o dată făcută a înţelepţilor, iar de multe ori poftorită a nebunilor dascăl este.

Cine cu sorbirea dintâi peste ştiinţă se arde în lingura de pe urmă de două ori şi de trei ori a sufla i se cade.

Mulţi, văzând că viaţa le aduce primejdie de moarte, morţilor asemănându-se şi din moarte au scăpat, şi pe alţii cu piciorul pe cerbice [grumaz] au călcat.

Un dor de nespus (vol. 1, 1996) [2]

*

lumina se naşte
din pietrele schimbării
adie-mi haina ta
orelor împilării

robită în taină
urmez serii albastre
poezia mi-e naşă
disperării din faşă

copil răsfăţat
doinind din plăcere
ţi-ntind carnea mea
şi cuiul durerii

s-o transpari în mătase
din fire de patimi
orbind o culeasă
aromă din paltini

robind-o smereniei
ce mă apleacă
izvorul din teacă
adoarmă vecerniei

pe veci întinsă pe ape
ropotind golul iubirii
în inima mea dreaptă
în osul fericirii

*

rubin de veşminte
în minte mi-aprind
inefabile focuri
roşind

ţesută cu stele
cenuşă din cenuşă
sărutări grele
în inimă simt

poezia nu te-nvaţă nimic
între asfinţit şi infinit
e loc pentru multe
pentru seri fără luntre

când treci pasager
printre sfinte ramuri de ger
aprinzi misterului ochiul
să strălucească zăpada din cer

*

am sedus mintea mea
spre verdele câmpului
azur de taină
ascuns sub haină

ochiul lui robust
ţine focul sus
sub o frunte largă
plutind spre apus

ţie poate să ţi se pară un joc
cititor neavizat
dar eu îţi spun ce s-a-ntâmplat
când inima a plâns

rug de vetre am văzut
seară în spirală
foc de aur am băut
din a lui chitară

romb de flacără şi ger
în întunecare
şi-am ieşit c-un ochi de fier
ca să pier de jale

*

asprimea ta e focul meu
ce arde-n nemirare
din tot ce sunt mă simt mereu
un dor sorbind o jale

iubirea ta mi-e semizeu
legându-mă de mare
şi ochiul vag se simte greu
să prindă-n mână-un cer de stele rare

robind în gând
o necutremurare plânsă
îmi cer iubirii osul meu
şi-adâncul nepătrunsă

cu apa plânsului alin
umbra de mir albastră
şi inima se-nchide lin
în nori de hiliastre

*

suspinul e o pasăre
care nu moare
în interiorul gândului
naşterea e un soare

aprins în zenit
infinit de tăcere
albastru în sfere
pasărea nu moare

frumuseţea poeziei
plutind
pe o apă limpede
cât arde o rază

între timp şi nemişcare
cât să se nască o viaţă
paradise plouă
peste vise

în lumina smirnei
ochiul verde-l muşc
în secunda tindei
în lumină prunc

fiinţa mirării
îşi întinde spaţiul
proza disperării
îşi întoarce ceasul

*

cine înţelege
că e capabil de poezie
îşi modifică scrisul
după ciocârlie

timpul se dilată
materia se dizolvă
din fibra serii
mi-am făcut unealtă

sentimentul înavuţirii mele
hrăneşte visul meu ceresc
din glie-n glie
pâinea mi-o cerşesc

cu care să zbor
în focul de sus
în imperiul apus
cu pasărea Phoenix în plâns

e în stare orice cuvânt
să poarte inefabilul
dacă aripile-au
ars pe pământ

*

ţi-aş spune omul meu de dor
cum am murit de patimi
cum apa sunetului lor
m-a înecat în lacrimi

mai iartă-mă din dor în dor
în limpede amiază
o trecere-n salcâmi uşor
cu amintirea trează

legenda ce mă ţine vie
aprinde-şi focu-n linişti
o pasăre se-ntoarce-n sine
sclipindu-şi aromie

rămâie osul meu pribeag
şi limpede ca ceara
topindu-şi inima de veac
şi în icoană para

culoarea veşniciei iubiri
trupeşte stă-n izvoare
pe iarba verde-n simfonii
foşnind din chitare

adorm în dor şi în uitare
şi mă prefac în semn
culege-mă ca pe-o năframă
de vis boem

preschimbă-mi deci arama-n bronz
şi cimbrul în izvoare
miros de aspru chiparos
rodind o noapte-n soare

tu ce te naşti ca să revii
din scânteierea minţii
aprinde-mi ochiul în tulpini
cu respirarea vieţii

deschis e raiul cel cu stele
şi infinite feluri de iubiri
deschisă inima din ele
şi-n veci milostiviri

cum mă pătrunde şi mă taie
în reci dureri un vânt uscat
nu aş putea să primesc jertfa
şi s-o mănânc pe înserat

din frumuseţea cu tăceri
rănite-n albe pajişti
iubirea-i înger care ieri
privea la noi în capişti

durere-n ochi neplâns
ea-i fără de durere
iubirea naşte în ascuns
şi creşte în tăcere

în ramure-i ascuns
prilejul de durere
şi când aştepţi răspuns
ea prinde a se teme

ca să petreci în sus
mai mori din vreme-n vreme
şi nimeni înaintea ta
nu m-a-nchis în refrene

în racla inimii te văd întins
ca să te-aprinzi în astre
temeiul ei e nesfârşit
în inimile noastre

Ce face noaptea mai fascinantă…