Viciul cel mai de seamă al jurnalismului practicat astăzi este predictibilitatea. Presa românească a devenit foarte previzibilă, în felul în care prezintă lucrurile şi reacţionează în diverse momente. Se înscrie astfel într-o atitudine generalizată de pasivitate şi monotonie, deşi pretinde că vrea să ne scoată din eclipsa emoţională. Ştirile şocante sau pline de cruzime, culese dintr-o realitate frustă, zic că vor tocmai să ne trezească din somnolenţă. Ele fac însă contrabandă cu informaţii pe nervii noştri. În urma ei, consumatorul de media este cel care pierde, pentru că el se aşteaptă perpetuu să fie luat prin surprindere, dar aşteptarea lui este deturnată spre zdruncinarea lui psihică, spre încărcarea lui cu obsesii şi psihoze.
Invitat la Altfelul de duminică, Robert Turcescu a mărturisit că meseria de ziarist a devenit într-o proporţie covârşitoare una de rutină. Jurnalistul îndeplineşte un rol rutinat într-un trust de presă sau de tv, care are reguli stricte, în care el nu este decât o furnică într-un muşuroi uriaş, o furnică neînsemnată, la orice palier s-ar afla, pentru că oamenii însemnaţi sunt numai cei cu bani, care conduc afacerile de presă.
Jurnalistul trebuie în primul rând să devină un bun vânzător de ştire, să fie productiv, dacă vrea să se ducă buhul despre el, că e un ziarist bun. Iniţial el este numai o calfă, care învaţă un milion de reguli, în care, dacă nu se îneacă, trece mai departe, spre nivelul următor, unde trebuie să fi înţeles „cum merg lucrurile”, cui să se supună, ce să spună.
Orice jurnalist, oricâtă notorietate şi-ar câştiga, este întotdeauna dependent financiar de un boss care nu are nimic de-a face cu jurnalismul. Boss-ul îl poate arunca afară oricând, pe diferite motive. Creativitate şi genialitatea unui ziarist sau ale unui creator de programe tv prea puţin contează, dacă ele nu se supun unor interese ale trustului, unei politici editoriale care dictează ce trebuie să gândeşti şi să exprimi, în linii mari, „dacă vrei salariu de la noi”.
Şeful cel mare, big brother, se poate şterge pe pantofi cu genialitatea ta, dacă nu corespunzi, dacă enervezi în vreun fel, dacă nu eşti maleabil la nesfârşit. Aşa s-a întâmplat cu Teo Trandafir şi era să se întâmple cu puţin timp în urmă şi cu Victor Roncea.
Într-o lume normală ar trebui ca nu cei care au inimă şi minte pline de frumuseţe să se umilească în faţa celor care au bani, ci cei care au bani să îi roage să lucreze pentru ei. Însă noi nu trăim într-o lume normală, ci într-una care se străduieşte masiv să ne facă să credem că trăim într-o lume normală. E de fapt o lume care ne vinde en gros aparenţe (o angrosistă a aparenţelor), iar cumpărătorii se aleg cu mâna goală.
A spune că e o lume cosmetizată e prea mult, pentru că nici măcar nu încearcă să-şi cosmetizeze imaginea, cum adesea se afirmă. Nu, ci pur şi simplu încearcă să convingă conştiinţa noastră că urâtul e frumos, că oribilul e simpatic, că nebunia e normalitate. Dacă nu vreţi să credeţi, înseamnă că nu vreţi să vă integraţi în societatea civilizată, că n-aţi evoluat, că nu sunteţi destul de maturi pentru exigenţele postmoderne!
A prezenta urâtul sau grotescul drept frumos este o deviză în lumea artistică de peste trei sute de ani. Fenomenul nu face azi decât să fie transplantat în viaţa cotidiană şi să fie dus la extrem de cei care promovează în mod subversiv satanismul, prin multiple canale, mai oculte sau mai puţin părut oculte. Ideologia satanistă foloseşte un limbaj ermetizat în diverse medii şi împrejurări, inclusiv în vestimentaţie, prin care devine accesibilă tuturor grupurilor sociale, dar mai ales la tineri.
Neutralitatea şi obiectivitatea mediei vizavi de evenimentele cotidiene sunt doar concepte scrise pe ce apă nu curge. Însăşi selecţia informaţiilor, pentru care se depune multă rutină (R. Turcescu), presupune un act sever de (modificare prin) interpretare a realităţii. Perspectiva din care este privită realitatea este deja un comentariu complet al ei. Chiar şi felul în care potriveşti camera de filmare, eventual fără a mai rosti nici un cuvânt în plus. De unde No comment pe Euronews.
A-ţi selecta ştirile, deşi ele par a fi la voia hazardului, este însă rezultatul unei poziţionări jurnalistice care nu e în nici un caz echidistantă. Aceasta vizează, şi la români, implementarea de mentalităţi şi atitudini în acord cu principiile politice şi sociale ale zilei.
Aşa încât avea dreptate Turcescu. Foarte puţine lucruri în presă mai au de-a face cu spontaneitate şi creativitatea, ca şi cu libertatea de opinie. Totul este bine trucat, încât să pară un comentariu inocent, însă inocenţa este jucată cu destul de mult talent dramatic. Imaginea ca şi cuvântul ţin de profesionalism: de la indignarea furioasă a lui CTP până la zâmbetul profesionist al Andreei Esca şi de la încruntarea cu efect a lui Turcescu până la masca greu digerabilă a lui Tatulici.
Mass-media, ca şi agitaţia politică, ne oferă spectacole, circ, la care să ne placă să ne uităm, pentru ca să nu cerem mai multă implicare şi responsabilitate. Ziariştii se preschimbă tot mai definitiv într-un sindicat care-şi apără indemnizaţiile. Problema mea e că în timp ce ei îşi protejează pâinea, ni se spune că ei luptă să facă dreptate oamenilor al căror glas nu se aude.
La ora actuală, blogurile ar fi singurele soluţii pentru afişarea cu adevărat liberă a opiniilor şi de ele ar putea să profite mulţi oameni, care ar avea ceva de spus. Însă tocmai aici e buba: mulţi nu îşi găsesc cuvintele pe gratis sau, altfel spus, fără remuneraţie şi recunoaşteri publice, nu le mai rămân multe de comentat pe lume.
Dacă la tipar aveam acces cu mare greutate, acum avem cel mai uşor şi mai la îndemână mod de a (ne) comunica: articolul şi cartea electronică. Asta până când nu se inventează o formă de cenzură pe internet sau până când blogurile nu vor deveni remunerabile şi, prin urmare, confiscabile de către trusturi.
Dar, până acolo, nu mulţi aleg să facă bine gratuit şi să se dăruiască şi altora.
Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina
