Pr. Dorin.
Laura Stoica, “Tu mă vezi mai frumoasă decât mă ştiu eu…”
Filă audio, 4: 38 minute, aici.
Pr. Dorin.
Libertatea reală
Nu am libertate dacă sunt rob păcatului, dacă nu mă simt liber faţă de pornirile mele pătimaşe. Nu pot fi liber dacă nu sunt fericit. Fericirea e o caracteristică a libertăţii ca şi faptul de a te simţi împlinit.
Şi cum m-aş simţi împlinit şi fericit dacă fac cele care nu mă duc la fericire? Din punct de vedere ortodox libertatea înseamnă despătimire, curăţire de patimi. Sunt liber nu dacă sunt declarat liber sau dacă mă închipui liber ci dacă trăiesc libertatea ca libertate harică, ca descătuşare de sub robia păcatului şi a morţii.
Drepturile omului, stipulate de legislaţii diverse, nu sunt drepturi reale dacă nu le trăim ca atare. Iar drepturile noastre nu sunt date de către un stat anume, ci sunt numai recunoscute. Drepturile reale ne sunt date de Dumnezeu şi ele trebuie trăite în ascultare şi în mulţumire faţă de El. El ne-a dat dreptul la viaţă, la o familie, la un stat, la o limbă anume. El ne-a pus undeva.
Şi numai când înţelegem că libertatea ţine de împlinirea noastră duhovnicească, în concluzie, numai atunci trăim şi ne manifestăm ca oameni liberi: liberi întru Dumnezeu şi liberi faţă de păcat.
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.
Lumina sfântă coborâtă din cer
“Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”
“Christ is Risen from the dead trampling down death by death and upon those in the tombs bestowing life”.
Pr. Dorin.
Cât vedem ?
Vedem cât suntem, cât avem putere să vedem. De aceea mulţi vedem epidermic. Nu vedem în lăuntrul oamenilor pentru că nu avem ochii curaţi. Ca să ne vedem inima, să ne vedem lăuntrul din noi trebuie să fim întru Duhul Sfânt.
Cel care spune că vede pe cineva trebuie să dea detalii. Cel care spune că înţelege oamenii trebuie să dovedească acest lucru. Sfinţii dovedesc în cărţile lor că se cunosc pe ei înşişi şi pe alţii dar că vederea de sine e nesfârşită.
Dv. cât vedeţi?
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.
Liniște de Biserică
Când intrăm într-o Biserică și trăim din plin pacea și harul din ea ne dăm seama că așa ar trebui să arate liniștea din noi: frumoasă ca liniștea unei Biserici. Avem nevoie să fim biserici ale lui Dumnezeu. Nu putem să ne simțim împăcați cu noi dacă nu arătăm frumoși ca o Biserică și dacă nu suntem curați ca aerul cuvios al unei Biserici.
Expresia tendențioasă ”a fluierat în Biserică” arată că Biserica nu e un spațiu al rumorii, al nesimțirii, al agitației, ci dimpotrivă e un spațiu al tăcerii, al frumuseții, al ordinii. Avem nevoie de ordinea aceasta frumoasă ca să fim oameni împăcați. Avem nevoie de acumularea în noi a liniștii lui Dumnezeu pentru ca să putem oferi și altora, prin contaminarea de tăcerea noastră, tăcerea lui Dumnezeu.
Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.
Între estetica omului şi frumuseţea lui Dumnezeu
Frumusetea care respira prin oameni arata lucrarea lui Dumnezeu cu ei sau conlucrarea lor cu Dumnezeu. Noi nu cunoastem si nu intelegem ceea ce este frumusetea si ceea ce este frumos cu adevarat, daca Dumnezeu nu ne invata tainic si nu ne umple fiintial de aceasta frumusete si de simtirea ei.
Spre deosebire de frumusetea estetica, in care se interfereaza gandirea trupeasca si proiectiile mentale ale oamenilor despre frumusete, unele fara nici o legatura cu adevarata frumusete, cea dumnezeiasca, spre deosebire, zic, de estetica, frumusetea pe care Dumnezeu o imprima in om este calma, dulce, linistita si linistitoare, imbucuratoare pentru cel ce o priveste, invita la pace si liniste duhovniceasca.
Este atragatoare si implinitoare, te smereste si te impaca in acelasi timp.
Drd. Piciorus Gianina
Despre monstruozitate şi dorul de Dumnezeu
Monstrii cu fata umana apar cand oamenii vor sa isi construiasca fata umana. Doar umana. Lipsiti de transcendenta si de dorinta inaltarii lor pe verticala, oamenii se cantaresc numai in raport cu societatea in care traiesc, cu oamenii din jurul lor care ii apreciaza si care sunt unica lor oglinda.
Oglinda dumnezeiasca nu are importanta pentru ei sau are o importanta mai mica. Omul lipsit de dor pentru Dumnezeu este o cumplita infirmitate ontologica, un chin in miscare, pentru el si petru cei din jurul sau. Lipsa de dor ne face demoni.
Cand nu dorim ceea ce ne intrece neputinta omeneasca, cand nu ne intr-aripam spre Dumnezeu, atunci dorim nimicul, nefiinta, putreziciunea celor care pier. Semanam cu demonii si devenim ca ei, mancatori de pamant. Iubirea de sine ne face monstri. Traim in lume si nu iubim pe nimeni, suntem intr-o singuratate care urla in jurul nostru si din noi insine.
Numai Dumnezeu poate sa umple aceasta singuratate, prin pocainta noastra, numai el ne poate vindeca ranile cumplite, plagine infioratoare ale sufletului nostru. De multe ori vedem trupuri schilodite sau desfigurate de boli care ne ingrozesc, dar daca am putea sa ne vedem sufletele, in loc de trupurile cele sanatoase, noi care traim pe pamant, cred ca am vedea o grozavenie misunand pe strazi, numai resturi de oameni umpland orasele, ca dupa un cumplit razboi nuclear din care nimeni n-a mai ramas cu nici un madular intreg. Si doar cativa Sfinti ai lui Dumnezeu, singurii intregi si stralucind de frumusete…
Drd. Piciorus Gianina
Pentru a avea coloana vertebrala
Sunt descumpanit de multe ori de cat de usor se tradeaza oamenii pe ei insisi. Isi permit sa se declaseze intr-un mod jalnic. Isi doresc multe lucruri bune dar nu au forta pentru ele sau se lamenteaza tot timpul, fara sa faca nimic.
Dar cand vinzi pe altul pentru ca sa-ti fie tie mai bine, desi nimeni nu te-a fortat cu pistolul la tampla ca sa vinzi pe altul, asta inseamna a nu avea coloana vertebrala. A vrea sa castigi usor, fara morala, fara scrupule, asta inseamna a fi un monstru.
Monstrii cu fata umana sunt cei care vor sa traiasca lejer, in urma unor mari nedreptati sociale. Ucizi, furi, inseli pentru ca sa iti fie bine, dar in aceeasi timp iti iubesti indolenta, starea de imobilitate interioara. Cei care incearca sa parvina trebuie ca mai intai sa abdice de la o crestere normala a fiintei lor.
Parvenitii sunt retardatii experentiali ai unei societati, care nu se impaca cu ceea ce sunt si se dau de oameni sanatosi, crescuti bine. Parvenitii sunt linistiti, sunt netranspirati, pentru ca nu au muncit prea mult iar iesirea lor la rampa nu se face prin efort propriu ci prin siretlicuri abominabile.
Ca sa fii injust cu altii trebuie sa nu ai justetea lucrurilor facute vizavi de tine. Ca sa fii om prob trebuie sa nu te fi bucurat de raul si de nedreptatea altuia si sa nu te fi simtit implinit decat prin dreptate.
Probitatea morala se castiga insa prin munca si pocainta pentru ce am facut rau.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian
Culorile iernii
Sentimentul cel mai stringent al oricarui inceput de iarna este fuga dupa bucurie. Fericirea Sarbatorilor se “cumpara”, pentru cine are cu ce, si se masoara in lucruri, in multitudine si in marime. Se cauta mai ales stralucirea luminilor, sinestezia culorilor si a parfumurilor, harmalaia veseliei poleite cu satisfactia intrarii in rol.
Un teatru mare care nu mai este in prelungirea scenei din pestera saraca, un teatru complex care pretinde ca vrea sa proslaveasca ieslea, dar care predica grandomania interiorului propriu, in care se aude muzica rece a unui pian dezacordat.
In urma ramane tristetea si dezolarea, ca in scenele din filme, in care invitatii pleaca de la o petrecere fastuoasa si lasa in urma o singuratate si mai fastuoasa, sau in care masa de Craciun se termina si rudele se imprastie lasandu-ti sentimentul ca au uitat tot si ca reuniunea s-a strans intr-o cutie infima a amintirii, daca nu cumva s-a pierdut cu totul.
Darurile vor sa ne faca sa uitam de tristete, de neimplinirea reunirii noastre cu Dumnezeu, la masa inimii noastre.
Cateodata cred ca iarna e prea alba pentru noi.
Drd. Gianina Piciorus
Fericirea de a iubi
Nu cred ca exista om care sa nu fi trait bucuria iubirii intr-un anume fel, care sa nu se fi bucurat de afectiunea si de atentia cuiva. Iubirea tine de conditia umana sanatoasa, de statutul nostru de fiinte create de Dumnezeu si orientate spre comuniunea cu El si cu toti fratii nostri.
Iubirea nu este o noutate si nici o stare periferica in noi. Ea este insasi atmosfera in care respiram, chiar daca aceasta atmosfera curata devine cu timpul invadata de tot felul de paraziti, de tot felul de griji, suspiciuni si patimi.
Iubirea se daruie. Cei care au nevoia cea mai mare de iubire sunt cei care se daruie cei mai mult altora. Care lupta pentru binele tuturor. Si esti fericit sa iubesti si sa fii iubit, atata timp cat darui din tine altora ceea ce te reprezinta cel mai mult, ceea ce te defineste.
Tot ceea ce daruim esential din noi este iubire. Este iubire sa asculti pe cineva, sa il intrebi de sanatate, sa il ajuti sa mearga, sa se hraneasca, sa fie bucuros…Este iubire sa iti respecti pe cei care te iubesc si sa respecti ceea ce iubesc altii, numai pentru ca tu ii iubesti pe ei, pentru ca ei sunt pentru tine importanti.
Cand privesti egoist iubirea, cand vrei sa ii limitezi amplitudinea incepi sa cazi din iubire. Nu poti iubi un om si sa omori animale cu duiumul fara nici pic de mila sau nu poti sa cresti un animal, spunand ca il iubesti si sa nu iti pese de proprii tai copii, pe care nu ii ajuti.
Iubirea se invata langa oameni si impreuna cu ei. Dar mai inainte de toate, ca sa ai o iubire stabila, vesnica, trebuie sa te lasi mai intai sa fii iubbit de Dumnezeu, sa fii invatat de Dumnezeu sa iubesti, ca sa poti la randul tau sa iubesti frumos.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.
Seninatatea inimii
Cei care se bucura de pacea inimii nu au ajuns la ea stand de geaba, ci prin curatirea lor de patimi. Marii Parinti ai Ortodoxiei au ajuns la sfintenie luptand aprig cu patimile lor si prin harul lui Dumnezeu au devenit stapani peste ele. Lupta cu noi insine, cu defectele noastre morale, inseamna o umplere treptata de pace. Postul, rugaciunea, fata buna se termina cu pacea inimii, cu serenitatea inimii.
Seninatatea inimii e data de constiinta buna, de constiinta care nu ne mustra. Daca avem o constiinta buna, atunci trebuie sa multumim lui Dumnezeu pentru avalansa de har din viata noastra. Daca avem oameni care ne iubesc si ne incurajeaza in bine, atunci suntem fericiti, suntem impliniti, pentru ca Dumnezeu ne-a dat ajutoare reale in viata noastra.
Indrazniti asadar sa va bucurati, fratii mei! Indrazniti sa fiti buni si increzatori in oameni, chiar daca ati primit multe palme de la ei! Pacea inimii este darul lui Dumnezeu care coboara in noi atunci cand stim sa iertam, cand stim sa ne bucuram de tot ce traim, cand stim sa fim frumoasi cu toti, buni cu toti, iubitori cu toti.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian
Credinta si dinamismul ei
Credinta adevarata in Dumnezeu, fara interese umane, de clan, de parvenire uluieste intotdeauna prin dinamismul ei coplesitor. Sfintii Parinti au fost oameni care au uluit tocmai prin totala lor angajare in viata duhovniceasca, prin totala identitate dintre cuvant si fapta. Cine vedea viata lor, isi dadea seama, daca nu era rau intentionat sau orb duhovniceste, ca miros frumos, ca au mireasma Sfantului Duh care ii fac inspaimantatori de frumosi.
Credinta e dinamica tocmai pentru ca e iubire si cunoastere a lui Dumnezeu, darurire deplin fata de El. Mecanismul interior al credintei este simitirea harului lui Dumnezeu in fiinta noastra, in masura in care ne adancim in cutele credintei ortodoxe. Adancul din noi iese la suprafata pe masura ce credinta noastra sporeste. Credinta tocmai de aceea nu poate fi liniara, pentru ca ea palpita la glasul lui Dumnezeu, e o traire impreuna cu Dumnezeu, care schimba fundamnetal, definitv pe om.
Credinta creste, se adanceste in noi. Credinta cere si mai multa credinta. Ea se roaga ca Domnul sa o lumineze, sa o intareasca cu harul iubirii Sale de oameni. Credinta se manifesta, este vie pe masura ce simte pe Dumnezeu ca Dumnezeu viu.
Nu poate sa fie o credinta vie credinta care nu e atenta, delicata cu poruncile Domnului si cu aproapele. Credinta nu omoara. Ea face viu pe om, pentru ca omul isi intelege neputintele si prin aceasta invata ca el nu e totul, ca nu el are ultimul cuvant, ci ca el, omul, sta in iubirea lui Dumnezeu.
Delicatetea noastra devine foarte presanta pentru noi, atunci cand vedem maretia iubirii divine. Da, sunt coplesit de iubirea lui Dumnezeu de care ma simt nevrednic. Insa in acelasi timp ma rog ca sa cred, sa cred si mai mult in El, cu toata necredinta mea.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian
Exerciţii de dialog
Cine stie sa vorbeasca cu Dumnezeu, stie sa vorbeasca si cu oamenii si chiar e dornic sa vorbeasca cu adevarat, profund, cu ei. Dialogul cu oamenii se exerseaza in dialogul cu Dumnezeu prin rugaciune sau prin ascultarea indemnurilor interioare pe care le simtim de la Dumnezeu si le recunoastem dupa bucuria atipica ce le insoteste, precum si dupa linistea si smerenia pe care le nas in noi. Sa vorbim cat mai mult cu Dumnezeu, fara frica.
Pr. Dorin.
Drama singuratatii si singuratea asumata
Societatea postmoderna este una a singuratatii in bloc, a singuratatii fricoase, a non-comunicarii de sine cu adevarat. Exista tot felul de motive ca sa suspectezi pe cel de langa tine si sa nu vrei sa vorbesti cu el, ca si cu un prieten si frate al tau.
Ideea concurentei, o altfel de lupta de clasa, este adanc insurubata in noi si vedem pe celalalt ca potentialul nostru rival in afaceri, rival in dragoste, rival in fericire.
Insa, daca economia de piata si democratia, ne aduc o lume divizata din cauza avantului necontenit pentru inavutire si exprimare orgolioasa de sine, Biserica lui Dumnezeu ne vorbeste de o insingurare si singuratate buna, ca introspectie continua in fiinta noastra.
Daca singuratatea ca non-comunicare inseamna inchidere in casa mea, in spatiul meu privat, dimpotriva, singuratatea ca insingurare de valva lumii inseamna comunicare cu sine si cu Dumnezeu.
Trebuie sa ne mai si oprim din frecusul vietii zilnice si sa stam de vorba cu Dumnezeu si cu noi. Insingurarea pentru Dumnezeu este timpul in care ne rugam Lui, ne spunem Lui toata inima noastra.
Nu e o drama aceasta singuratate cu El, ci sursa implinirii noastre interioare. Trebuie sa ne oprim ca sa ne vedem viata, inima. Insa nu trebuie sa confundam rugaciunea cu non-comunicarea. In masura in care stim sa ne oprim si sa vorbim cu Dumnezeu, in aceeasi masura stim sa vorbim si cu oamenii si nu mai suntem singuri.
Pr. Dorin
