Punerea pietrei de temelie a viitoarei Catedrale patriarhale la…TVR1

Psa. Gianina.

Update:

“Viiaţa lumii” [I]

Poemul lui Miron Costin este considerat – şi studiat astfel în şcoli şi facultăţi – ca un “poem filosofic”, primul de acest gen din literatura română. Premisele unei astfel de interpretări se află în catalogarea personalităţii autorului drept “umanistă”, plecându-se de la faptul că şi-a făcut studiile în Polonia, la colegiul iezuit din Bar, pe când tatăl său, boierul Iancu Costin, se afla acolo în exil împreună cu familia.

Cercetătorii noştri s-au grăbit însă să tragă concluziile, concluzii favorizate şi de perioada comunistă, însă acestea nu pot rezulta din premisele pe care ni le oferă poemul. Adică studiile din străinătate, chiar şi într-o perioadă umanistă, nu ne conduc neapărat la concluzia că l-au transformat pe Miron Costin într-un umanist convins.

Iar prin umanism, după cum înţelege toată lumea de fapt, avem de-a face cu un concept denumit drept ideologie revoluţionară, prin care se scoate Dumnezeu din universul imediat şi e claustrat în transcendenţă, atenţia literaturii şi a ştiinţelor fiind îndreptată spre om, spre omul păgânizat, spre omul fără rădăcinile sale religioase.

Dar, sunt cronicarii noştri…umanişti?

Răspunsul nostru e acela, că în sensul prezentat mai sus, cu adânci consecinţe nefaste din punct de vedere teologic şi existenţial: nu, în niciun caz! Cărturarii noştri, cronicarii erau nişte mireni profund religioşi şi devotaţi Ortodoxiei.

Iar Miron Costin şi Constantin Cantacuzino sunt, cu prisosinţă, creştini ortodocşi autentici, cu o coştiinţă înaltă, cu o teologie profundă şi cu o cunoaştere vastă scripturistică şi patristică.

În cele ce urmează, ne vom întemeia afirmaţiile printr-o analiză a poemului Viiaţa lumii, pe care alţii îl consideră un poem filosofic, dar pe care noi îl caracterizăm, cu argumente solide, ca fiind profund teologic.

Ne întâlnim în cazul acestui poem [prima poezie în limba română, anterioară publicării psalmilor versificaţi ai Sfântului Dosoftei al Moldovei], cu o reiterare a disputei din Divanul lui Dimitrie Cantemir. Ca şi poemul lui Costin, şi opera lui Cantemir amintită acum e considerată ca fiind prima lucrare filosofică românească, însă, dacă o citim cu atenţie şi fără preconcepţii vedem că e profund teologică, că are profunde racordări scripturistice şi patristice.

Dacă vrem să comparăm poemul lui Costin cu Divanul lui Cantemir, observăm că ambele tratează o temă teologică: deşertăciunea lumii. Numai din punctul de vedere al credinţei ortodoxe se pot vedea lucrurile în această perspectivă.

Motto-ul poemului lui Costin e celebrul vers al Ecclesiastului: “Deşertarea deşertăciunilor şi toate sunt deşarte”. În predoslovia, în introducerea poemului, autorul afirmă că scopul redactării lui, pe lângă dovedirea virtuţilor limbii române e acela de a arăta că există cărturari şi în neamul românesc.

Dar, şi mai esenţial decât atât: e aceea, că el vrea să plece “voia” locuitorilor acestei ţări, spre învăţăturile Scripturii Sfinte:

“şi să fie spre învăţături Scripturii mai plecate a lăcuitorilor ţării noastre voe. Citeşte cu bună sănătate şi cât poţi mai vârtos de primejdiile lumii să te fereşti, cu ajutorul preaputernicului Domnului Dumnezeu. Amin.”

[va urma - aici]

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Iubirea care ne zguduie

Sfântul Ignatie Briancianinov.

Sfinţii par duri cu noi şi cu înşelările noastre, dar… ne iubesc enorm.

Psa. Gianina

Veşminte nupţiale

Primăvara e o mireasă.

La fel şi primăvara duhovnicească, cea care îmbracă sufletele în haină de nuntă.

Psa. Gianina

Cum ajungem să fim răi ?

Răutatea este o săturare de bine. Ea se instalează atunci când, cu conştiinţa mai mult sau mai puţin împăienjenită, alegem răul, deşi ne dăm seama că mai există şi o altă variantă. Noi simţim în noi înşine cum ni se strânge inima pungă şi cum nu mai încape în noi iertarea, înţelegerea, condescendenţa, compătimirea, iubirea sau prietenia faţă de aproapele, simţim că ceva se schimbă în rău, dar ni se pare că e o decizie bună, că e mai bine pentru noi aşa.

Nu ne dăm seama că închiderea în egoismul propriu, întemniţarea îndărătul a multe ziduri groase de auto-apărare, nu ne protejează de suferinţe. Dimpotrivă, ne aduc şi mai multă, cu mult mai multă prostie şi întunecare pe cap. Laolaltă cu o nefericire enormă, extremă, inexprimabilă, care nu mai este incidentală şi exterioară, ci curge din inima noastră, permanent, ca un râu neoprit.

Perdeaua egoismului şi a răutăţii e groasă pe minte şi pe inimă. Când dracii devin locatarii permanenţi ai sufletelor noastre, generozitatea, dragostea şi iertarea par o prostie, o afacere păguboasă. În lumea de astăzi e la putere replica dură, vulgară, jegoasă, cuvântul care să te satanizeze, destinat să te arunce în cea mai adâncă mocirlă. Însă cei care recurg la retorica trivialităţii tenebroase, nu înţeleg că prin apelul la ea îşi descoperă, ei singuri, provenienţa lor de la periferia gândirii şi a iubirii, ferentarismul placid al emoţiilor.

Şi mai mult decât replica scabroasă, e iubită şi recuzitată înjunghierea pe la spate, complotul, premeditarea îndelungă a răzbunării. Toate acestea, care ne răpesc anii vieţii şi fac din noi nişte oameni astupaţi în coşciugul răutăţii, fără ceruri noi care să se deschidă zilnic în faţa ochilor inimii. Prin care să intrăm ca prin nişte uşi în nădejdea pentru cele viitoare.

Singuri ne facem răi, ne ofilim sufleteşte. Nu ne trezim la vreme că plutim pe un râu al sentimentelor negative, că ne tăiem singuri bucuria şi speranţa vieţii, că ne furăm seninătatea şi farmecul fericirii. Păcat.

Psa. Gianina Picioruş

Omul cu stea şi omul cu noroc

Sunt fiinţe cu destine diferite, opuse chiar, pentru Mihai Eminescu. Cine nu cunoaşte Luceafărul şi versurile lui celebre: Ei doar au stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte / [...] Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece. ?

Probabil că multă lume le cunoaşte sau şi le aminteşte. Studiile de literatură consacrate au sesizat diferenţa dintre omul cu stea şi omul cu noroc, din opera eminesciană, dar nu au stabilit prea limpede originea şi semnificaţiile acestor simboluri. Mai ales că exegeza noastră şi-a făcut obiceiul să nu se uite mai întâi în curtea tradiţiei proprii, ci să caute explicaţii, uneori antagonice, în mitologii / filosofii de peste nouă mări şi nouă ţări.

Semiotica stelară este prezentă ca un fir roşu în toată opera lui Eminescu. Ea reprezintă o problematică foarte vastă, despre care am putea scrie – numai despre ea – o teză de doctorat. Şi toată această simbolistică vastă şi complexă este de inspiraţie tradiţional-ortodoxă, românească şi bizantină.

Însă noi ne referim acum numai la un singur aspect, care l-a obsedat pe Eminescu de-a lungul întregii sale vieţi, şi anume: destinul omului care este trimis cu o misiune pe pământ, al omului care are o stea în cer, spre deosebire de masa amorfă de oameni care vieţuiesc „în zodia” norocului. Ideea este numai în parte romantică. Eminescu însuşi s-a simţit un ales, un geniu, un învăţător al poporului său, un trimis de Dumnezeu cu un anumit scop pe pământ. Acest scop a căutat toată viaţa să-l desluşească. El a încercat, pe de-o parte, să afle întemeiere pentru credinţa sa în teologia ortodoxă, iar pe de altă parte a fost el însuşi inventator de mitologii fanteziste, ca în poemul publicat postum, Povestea magului călător în stele.

Eminescu credea că este din specia oamenilor care au o stea a lor în cer, care au un rol de îndeplinit în această viaţă, născut fiind ca să-şi ridice poporul din ignoranţă şi letargie. La 16 ani dorea să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume / Şi de steaua mea. [în poemul La Bucovina]. La cest ideal şi la această ipostază a tinereţii va face referire pe la 30 şi ceva de ani, în Oda sa, cu nostalgie: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, / Ochii mei nălţam visători la steaua / Singurătăţii. Unde steaua singurătăţii este cea a unicităţii, a singularităţii persoanei sale. Luceafărul este şi el un alter ego al poetului, o proiecţie mitică a idealului său. Spre sfârşitul vieţii, poemul Mai am un singur dor stă mărturie că încă mai credea în destinul său singular: Luceferi, ce răsar / Din umbră de cetini, / Fiindu-mi prieteni, / O să-mi zâmbească iar.

Asemenea, iubita sa trebuia să fie femeie între stele şi stea între femei [„Din valurile vremii..."], iar iubirea era, în viziunea sa, o lumină cerească, o stea care dăinuie şi nu se poate stinge uşor: La steaua.

Exemplele pot fi mult mai numeroase şi comentariul nostru poate deveni exhaustiv, însă credem că această trecere în revistă a unora dintre cele mai reprezentative poeme din opera eminesciană, pentru a sublinia fundamentalitatea acestei teme, este de ajuns deocamdată.

Pe de altă parte, norocul guvernează existenţa oamenilor care nu pun preţ pe sensul adânc al vieţii, care trăiesc la voia întâmplării, duşi de valurile vieţii. Ideea este regăsibilă în numeroase poeme. Tema norocului nestatornic este, din fericire pentru noi, abordată în poemul Viiaţa lumii, al lui Miron Costin, care ne limpezeşte sensul său în tradiţia românească, de unde l-a împrumutat şi Eminescu. Într-un al doilea epilog, teoretico-explicativ, al poemului, Miron Costin ne oferă chiar o definiţie a norocului: „Norocul nu iaste alta, numai lucrurile ce ni să prilejuiesc şi ni să întâmplă, ori bune, ori rele, zicem acestor întâmplări norocul. De ni se prilejuiesc lucruri bune şi pre voe, zicem: noroc bun; de ni-s împotrivă au peste voe şi cu scădere, zicem: norocul rău.”

Aşadar, a avea noroc, bun sau rău, înseamnă a merge şi a trăi după capriciul evenimentelor sau după cum dă Dumnezeu, cum zice românul, a nu te zbate pentru a ieşi la suprafaţa valurilor vieţii, a nu dori să trăieşti şi să mori pentru ceea ce crezi.

Acest sens îl regăsim şi la Eminescu. De aceea există două feluri de oameni pe lume, în opinia sa: unii care au stea, şi alţii care nu au doar noroc : Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece…

Însă stelele în Biserica Ortodoxă sunt Sfinţii: „Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. Alta este strălucirea soarelui [Hristos] şi alta strălucirea lunii [Maica Domnului] şi alta strălucirea stelelor [Sfinţii]. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire.” (I Cor. 15, 40-41). Adică fiecare Sfânt are slava sa, care se deosebeşte în strălucire de slava altui Sfânt, în Împărăţia lui Dumnezeu.

De aici, într-o concepţie personalizată poetic, a ajuns Eminescu la concluzia, oarecum populară, că omul cu stea este un om deosebit, cu un destin aparte în lume.

Psa. Gianina Picioruş

„Mi-aştept amurgul”

E o poezie a lui Blaga, din primul lui volum de poezii, din 1919, Poemele luminii. Pentru noi are o semnificaţie aparte, pentru că este poemul care ne-a determinat să începem să scriem poezie, în adolescenţa noastră. E una dintre puţinele poezii ale lui Blaga profund ortodoxe. În general, lirica lui Blaga este o mixtură de cuvioşie şi erezie. Am explicat deja acest lucru în alte articole, pe blogul Teologie pentru azi – articole pe care le găsiţi dacă accesaţi postul de aici, şi care se integrează perfect în categoria la care sunt înscrise pe acest blog analizele noastre literare referitoare la Blaga.

Însă acest poem este profund ortodox şi el ne-a făcut să întoarcem privirile minţii spre interiorul sufletului nostru. Blaga ne-a învăţat prin această poezie că sunt stele în om, că omul are lumini multe în el însuşi. Începeam să percepem această realitate duhovnicească, dar nu puteam să o conştientizăm prea bine. Ţinem minte că prima poezie pe care am scris-o era una în care asemănam stelele cu lumânări aprinse pentru oameni.

Am fost surprinsă, mult timp după acest debut literar privat al nostru, să facem cunoştinţă cu exact aceeaşi stare de spirit, într-o poezie a lui Grigore Alexandrescu, în care el priveghea într-un cimitir, iar stelele erau lumânările aprinse pentru cei adormiţi. Şi tot Alexandrescu descrie impresionabilitatea sa în faţa flăcării de la candelă, care arde liniştit, în timpul privegherilor sale nocturne.

Am spus toate acestea pentru că şi pe noi ne-au impresionat, în copilărie, câteva lucruri, în legătură cu care nu puteam să desluşim atunci motivaţia emoţiei noastre: lumina de seară, flacăra lină şi blândă a lumânării (mai ales licărind în semiîntuneric), stelele de pe cerul nopţii, tăcerea adâncă. Acestea se întâmplau cu mult înainte ca noi să venim la Biserică.

Aşa încât am tresărit imediat când am citit poezia lui Blaga, despre stelele care stau ascunse în om:

În bolta înstelată-mi scald privirea –

şi ştiu că şi eu port

în suflet stele multe, multe

şi căi lactee,

minunile-ntunericului.

Dar nu le văd,

am prea mult soare-n mine

de-aceea nu le văd.

Aştept să îmi apună ziua

şi zarea mea pleoapa să-şi închidă,

mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea,

să mi se-ntunece tot cerul

şi să răsară-n mine stelele,

stelele mele,

pe care încă niciodată

nu le-am văzut.

Pentru cei care nu ştiu, soarele este pentru Blaga soarele patimilor, incandescenţa pasiunilor juvenile. Nu au decât să citească un alt poem binecunoscut din acelaşi volum, Linişte (vă mai amintiţi refrenul său: Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună), pentru ca să regăsească aceeaşi metaforă a patimilor fierbinţi, cu referire la cei tineri, cu sânge tânăr încă-n vine, / cu patimi mari în sânge, / cu soare viu în patimi.

Patimile sunt aici, la Blaga, exact ceea ce înţeleg ortodocşii prin patimi păcătoase, că doar Blaga era fiu de preot şi absolvent de seminar teologic. Aşa încât, atunci când el spune am prea mult soare în mine, solaritatea aceasta nu este una fericită, benefică, nu este o lumină spirituală, ci expresia de mai sus este un oximoron duhovnicesc, denumind un soare întunecat, ce reprezintă focul patimilor demonice care clocotesc în omul păcătos.

Însuşi poetul consideră o nefericire prezenţa în el a acestui soare al patimilor necurate. Constatarea şi regretul lui sunt ale omului care simte că a fost chemat în lume pentru un scop cu mult mai înalt decât a trăi sub soarele acestei lumi trecătoare, sub acest soare material, şi cu inima aplecată spre pământ şi spre lucrurile pieritoare.

Dorul lui de viaţa veşnică se aprinde privind cerul înstelat, cerul cu stele pe care Eminescu, în urma lecturilor sale din Scriptură şi din cărţile Bisericii, îl numea catapeteasma lumii (în Scrisoarea I). Pentru că cerul înstelat este catapeteasma naturală pe care ne-a creat-o Dumnezeu, ca să intrăm cu mintea dincolo de ea, în înţelegerea faptului că există un singur Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul (Fac. 1, 1) şi despre a Cărui slavă povestesc cerurile (Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria, zice Ps. 18, 1). Iar catapeteasma din Biserică este chipul Împărăţiei Cerurilor, cu Soarele Hristos şi stelele Sfinţilor pe ea.

Aşadar, Blaga privea cerul înstelat, şi a avut o luminare a harului, cuprinzându-l dorul după viaţa veşnică şi după cerul netrecător al Sfinţilor. În acel moment şi-a dorit să vină mai degrabă ceasul morţii, să apună soarele patimilor şi să răsară stelele descoperirilor dumnezeieşti, precum şi adevărata frumuseţe duhovnicească a sufletului său, aşa cum a fost creată de Dumnezeu, frumuseţe care, încă în viaţă fiind, era eclipsată de soarele grosier al patimilor pământeşti.

Moartea, semnalată prin metaforele amurgul, noaptea şi durerea, înseamnă despărţirea de trup şi de alipirea pătimaşă de cele trupeşti, ieşirea în lumina dumnezeiască, acolo unde răsar stelele frumuseţii spirituale pe care a zidit-o Dumnezeu în noi, când ne-a făcut după chipul şi asemănarea Sa.

Acesta este adevărul dogmatic al Bisericii Ortodoxe, pe care Blaga l-a exprimat aici poetic.

Însă merg după moarte în lumina dumnezeiască numai cei care au trăit drept şi cuvios sau care s-au pocăit pentru păcatele lor. Ceea ce ne dorim să fi făcut şi Blaga înaintea morţii.

Psa. Gianina Picioruş

De ce ne face bine gingăşia?

Pentru că poartă de grijă. Pentru că arată nevinovăţie.

Psa. Gianina

Update-ul de pe “Creştin Ortodox. ro”: 26 noiembrie 2007

Statutul trupului dupa moarte

Biserica Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului Socotita pe buna dreptate catedrala romanilor din tara Barsei, Biserica Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului isi identifica inceputurile in negura vremurilor. “La anul de la Hristos 1292 au facut o cruce de lemn in Schei cu sindrila si dupa multi ani, atunci in locul crucei au ridicat biserica de lemn catra anul de la Hs.1513, cu hramul arhiereului Nicolae, iara catra anul 1518 de la Hs. fost-au pe aceeas vreme un preot, Petru, om vestit si indraznind aceasta cu mai mult oameni din Schei s-au dus la tara Romaneasca la domnul ta rii, adeca la Ioan Neagoe Basarab Voevod

Catedrala Llandaff Catedrala Llandaff este scaunul episcopal al episcopului de Llandaff (Biserica din Wales), si este situata in suburbia Llandaff-ului, in orasul Cardiff, capitala regiunii Wales. Catedrala anglicana Llandaff este inchinata Sfintilor Petru si Pavel, dar si unor sfinti mai recenti, cum ar fi sfintii Dyfrig, Teilo si Euddogwy. Catedrala Llandaff nu trebuie confundata cu Catedrala romano-catolica din apropiere. Marturiile istorice din aceste locuri mentioneaza un crestinism celtic inca din secolul al VI-lea. Sunt descoperite locuri de inchinaciune celtice pe locul actualei catedrale

“Osemintele” lui Iisus sau mormantul lui Hristos? Materialul de fata este motivat si se justifica prin doua imperative: una imediata si alta principiala. Este necesara acum o explicare a problemei autenticitatii, respectiv a divinitatii lui Iisus Hristos, pentru ca asistam in zilele noastre la mediatizarea intensa a unei multimi de “documente”, informatii si provocari noi care neaga dumnezeirea Mantuitorului Iisus Hristos, adica esenta crestinismului. Dupa “Codul lui da Vinci” si “Evanghelia lui Iuda”, filmul “documentar” al regizorilor James Cameron si Simcha Jacob ovici pretinde descoperirea “osemintelor”, adica a ramasitelor pamantesti

Argumente ortodoxe impotriva hirotonirii femeilor Episcopul Kallist de Diokleia a identificat trei tipuri de argumente pe care crestinii ortodocsi le folosesc pentru a nu numi femei in preotie, explicand cu claritate istoria si originea lor. Ele sunt: 1) argumentul traditiei; 2) argumente legate de “natura” femeilor si 3) argumentul derivat din caracterul iconic al preotiei. Nu intentionez a-i repeta lucrarea aici, dar as dori sa dezbat si sa evaluez fiecare dintre cele trei [argumente] intr-un contex teologic mai larg. S-a subliniat de multe ori ca Hristos nu a avut femei intre cei doisprezece Apostoli, ca ei si urmasii lor nu au hirotonit femei

Despre smerenie – Sfantul Siluan Athonitul In zilele noastre, putini “stareti” (batrani imbunatatiti) mai cunosc iubirea Domnului pentru noi, putini cunosc lupta cu vrajmasii si stiu ca, pentru a-i birui, trebuie sa ai smerenia lui Hristos. Domnul iubeste atat de mult pe om ca ii da darurile Sfantului Duh. Dar pana ce invata sa pastreze harul, sufletul trece prin multe furtuni. In primul an dupa ce am primit darul Sfantului Duh, imi spuneam: “Domnul mi-a iertat pacatele. Harul da marturie de aceasta. De ce mai am nevoie?” Dar au asa trebuie, sa gandim. Desi pacatele noastre ne sunt iertate

Sfanta Ecaterina praznuita la Biserica Belvedere din Capitala

Stiri: Doua noi parteneriate intre Arhiepiscopia Clujului si Episcopia Evanghelica din Wurttemberg Religiile monoteiste, in dialog, la Universitatea Ovidius Publicatii religioase la Targul international Gaudeamus – Carte de invatatura Sfantul Siluan Athonitul la Alba Iulia – 20 de ani de la canonizare Rezolvarea canonicitatii Mitropoliei Basarabia a fost amanata

Psa. Gianina.

Despre rolul Părintelui duhovnicesc

Învăţarea alfabetului duhovnicesc prin icoana unui Părinte este un dar foarte mare, care lămureşte multe dintre neînţelegerile şi poticnelile pe care le poate trăi un ortodox, atunci când este la stadiul de lector al cărţilor sfinte, fără a avea un învăţător şi un model duhovnicesc alături de el.

Mai presus de toate, vederea unui Sfânt în viaţă (dacă poţi să înţelegi darurile aceluia) te scuteşte de multe ocolişuri ale închipuirilor care vagabondează în jurul a ceea ce citim din Sfânta Scriptură şi din cărţile patristice. Un exemplu foarte concret de asemenea loisir imaginativ ni-l oferă cu generozitate neoprotestanţii, care însoţesc orice comentariu sau dezbatere cu subiect biblic, cu melanjuri ficţionale despre cum ar fi fost, cum ar fi arătat, ce ar fi simţit sau ce ar fi zis.

Însă nici ortodocşii nu sunt feriţi de asemenea primejdii majore, de a se instala comod în concepţii şi atitudini despre care nu îşi dau seama că sunt doar rodul unei cugetări defectuoase, subiectiviste şi pătimaş-imaginative, şi pe care le consideră obiectiv-adevărate, conforme cu viaţa şi morala Bisericii. Aceasta se întâmplă în condiţiile absenţei unei icoane vii duhovniceşti, pe care să o poată cunoaşte şi înţelege îndeaproape şi pe îndelete.

Subiectivismul şi incitarea la subiectivism au devenit virtute în epoca modernă. Conştiinţa subiectivă, ca instanţă supremă a fiinţei umane, a fost impusă prin filosofia şi cultura secolelor XIX şi XX (Hegel, Husserl, Heidegger, Bergson, Proust, etc.). Adevărul subiectiv a devenit nu numai singurul adevăr al omului modern, dar şi unica marcă a originalităţii, pe când raţiunea obiectivă a clasicilor, a ajuns desuetă. De aceea şi există în neoprotestantism ideea de a aborda cât mai nonconformist şi mai senzaţionalist predica sau comentariul biblic. O metodă care, în lipsa harului şi a adevăratelor virtuţi teologice, degenerează adesea în teatrul absurdului, adică în ridicol şi penibil deplin.

Ortodocşii au înţeles, într-un fel sau altul, că trebuie să se ferească de a cădea în capcanele imaginaţiei şi ale reflecţiei subiectiviste, pentru a ajunge la înţelegerea duhovnicească. Şi acesta este un lucru bun în sine. Dar nu mulţi au înţeles şi practic, experienţial, cât de adâncă este iubirea de sine şi alipirea de subiectivitatea proprie, a oamenilor moderni, care sunt şi ei înşişi prin naşterea în acest context istoric. Cât de gravă este adăstarea în părerea şi închipuirea personală, pe care unii dintre ei adesea o cred a fi o pură poziţionare şi atitudine ortodoxă.

Aici intervine rolul crucial al unui Părinte duhovnicesc, al unui adevărat Părinte înţelept întru Duhul, chiar dacă nu mulţi pot pătrunde dincolo de smerenia lui şi de alte aparenţe. El este modelul viu al trăirii şi al împlinirii dogmei şi moralei ortodoxe, căci văzându-l, ieşi din starea de interogaţie cu privire la felul cum să trăieşti duhovniceşte în mod real, viu. Scapi cel puţin de interpunerile, numeroase, din mintea ta, ale presupunerilor fictive despre cum trebuie să fii, să te comporţi, să reacţionezi, fără să agiţi patimile din interior, ci păstrându-ţi liniştea şi bucuria de la Dumnezeu. Presupuneri care te fac mai mult mândru şi încrezător în sine-ţi, decât cunoscător şi trăitor adevărat.

De aceea întâlnirea cu un astfel de Părinte şi mai ales apropierea îndelungată de el, valorează mai mult decât mii de citiri de ale noastre, chiar dacă ele sunt din cărţi sfinte, în care însă noi nu ajundem mai departe decât de a ne da cu presupusul despre comportamentul şi reacţiile Sfinţilor.

Psa. Gianina Picioruş

Prezenţa Domnului în viaţa noastră

Niciodată să nu pui la îndoială lucrurile Domnului cu tine! Să nu te întrebi de ce se întâmplă lucrurile în viaţa ta aşa sau aşa, şi nu se întâmplă…cum vrei tu. Eu le-am pus de multe ori sub lupa minţii mele şi a înţelegerii mele slabe, m-am întrebat, m-am răzvrătit în inima mea şi n-am găsit răspuns imediat.

Însă răspunsul a venit peste ceva timp şi am înţeles că nu era pentru mine să se petreacă altfel lucrurile, că toate mi s-au întâmplat la timpul lor optim şi că El a fost lângă mine, chiar şi când eu bâjbâiam într-un tunel, fără să văd şi să înţeleg ceva, ca şi când aş fi fost legată la ochi sau cineva mi-ar fi întunecat mintea, ca să nu pricep nimic.

Din toate am înţeles şi înţeleg, pe zi ce trece, pronia Lui, prezenţa Lui, iubirea Lui. Mai ales iubirea Lui, pe care o punem la îndoială când suntem consternaţi de ceea ce se întâmplă , când ne luptăm cu evidenţa.

Însă ştiu, că dacă iarăşi El mă va lăsa fără luminarea Sa, iarăşi voi fi nerecunoscătoare şi neînţelegătoare, mă voi interoga şi mă voi mira, ca de o noapte adâncă şi fără stele.

Dumnezeu ne conduce cu multă dragoste. Nu e nimeni mai aproape de noi ca El. Niciun om din cei pe care-i iubim nu e atât de aproape ca El. Şi, deşi El e vecin cu inima noastră în fiecare clipă, şi merge alături de noi şi Îi simţim adierea binevoirii şi a iubirii Sale, tocmai pe El putem să Îl ignorăm cel mai mult. Ca şi cum liniştea noastră, pacea noastră, bucuria noastră nu ar veni de la El, ca şi cum acestea nu ar fi însăşi prezenţa Lui lângă noi.

Dumnezeu e duios cu noi. El e plin de duioşie, de care ne dau lacrimile. Cine nu crede că Dumnezeu e Cel care ne mângâie în fiecare clipă, că El e Cel care împlineşte aspiraţiile şi aşteptările noastre nu e sceptic, ci e negativist, împotrivitor. Pentru că el simte tot binele care i se face, chiar dacă nu-L vede pe Dumnezeu.

E ca şi când s-ar naşte cineva orb [şi toţi ne naştem orbi din cauza patimilor şi a păcatelor] şi ar fi îngrijit cu multă dragoste de părinţii săi, le-ar simţi afecţiunea pe fiecare zi, din ce în ce mai mult, dar pentru că nu i-ar vedea şi cu ochii, ar spune că ei nu există şi de el nu are grijă nimeni.

Cel mai adesea nu sunt necredincioşi cei care au fost greu încercaţi de viaţă, ci tocmai cei care nu au avut suferinţe mari de îndurat.

Trebuie numai să gândim cu inima şi să simţim cu mintea noastră, ca să vedem că El e aproape. Dacă gândim cu o minte rece, fără inimă, suntem roboţi, nu oameni, şi nu putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, Care ne iubeşte. Şi iarăşi, dacă simţim numai cu o inimă aplecată doar spre cele pământeşti, spre cei din jurul nostru, şi nu cugetăm adânc la “faptele mânilor Sale”, devenim oameni maladiv-sentimentali, obsedaţi numai de noi şi ai noştri, închişi în egoismul nostru de clan.

N-am primit o educaţie creştină în familie, decât una minimalistă, noţiuni vagi. Aşa încât, Dumnezeu a intrat ca un cutremur în viaţa mea. Dar, după cutremur, o adiere de vânt lin şi pară de foc subţire, ca în vedenia Sfântului Ilie Tezviteanul. Adică, după cutremur, e linişte şi duioşie.

Psa. Gianina.

Zâmbete frumoase de… 23 noiembrie

Uneori e bine să remarci…pentru ca să ţii minte! De fapt, de fiecare dată trebuie să remarci şi să ţii minte.

Când cânta…Adela Popescu.

O doamnă a eleganţei…şi a bunului simţ.

Actorul pentru care frumuseţea se naşte spontan.

Cea mai senină şi frumoasă prezenţă din ansamblul Lăutarii.

Psa. Gianina.

Andrei Şerban…un copil supradotat care uimeşte pe toată lumea la vârsta de nouă ani

Tablourile şi figurinele din plastilină sunt făcute de mâinile sale.

el şi părinţii săi

Psa. Gianina Picioruş.

Darurile lui Dumnezeu

 

Mai avem cuvinte? Noi dăruim o floare celor pe care îi iubim, sau un buchet de flori, dar Dumnezeu ne dăruieşte câmpuri de flori. Câmpii întregi. Lui uităm să-I mulţumim. Ne bucurăm de binele pe care ni-l fac oamenii, de darurile pe care ni le facem unii altora, de lucrurile pe care le construim cu mâinile noastre omeneşti. În schimb, ni se pare că universul e banal, că e rostul lui să fie aşa, dar nu ne simţim datori să mulţumim Cuiva pentru frumuseţea dumnezeiască ce ne copleşeşte, care ne lasă fără grai.

Umanitatea noastră pare să se îndrepte într-o direcţie în care nu mai simte cum e să fii iubit de Dumnezeu. Pentru că natura tocmai asta face: ne povesteşte despre dragostea lui Dumnezeu. Când te bucuri de frumuseţea universală, te simţi ocrotit, învăluit în iubirea Lui.

Vechile noastre Cazanii, vorbind despre fiul risipitor şi despre averea pe care Părintele său i-a dat-o acestuia, tălmăcesc toate că acea avere este creaţia lui Dumnezeu, creaţia materială, care a fost zidită pentru om, ca o splendidă grădină, pe care acesta trebuia să o iconomisească, să aibă grijă de ea. Cazaniile spun că Dumnezeu i-a dăruit omului pământul pe care să locuiască, cu toate frumuseţile lui, că i-a întins cerul ca un cort, să-i fie de acoperiş, şi i-a aprins şi lămpi în cer, soarele, luna şi stelele. Duioşia cu care Dumnezeu se îngrijeşte de om este copleşitoare, cutremurătoare. Sfinţii Părinţi au tâlcuit că universul şi toată frumuseţea lui este zestrea pe care Dumnezeu i-a dat-o omului.

Dacă priveşti şi atingi astfel natura, ca pe semnul purtării de grijă a lui Dumnezeu cu tine, nu poţi să nu te simţi înzestrat, protejat, iubit mai presus de orice aşteptare. Pentru omul modern însă, cerul şi stelele sunt obiect de studiu şi de plimbat cu racheta printre ele, cosmosul e locul unde se trimit sateliţi, câmpurile cu flori sunt arhive botanice muzealizate, liniştea, ca şi frumuseţea, este o pauză scurtă, o ieşire din program, care mai mult îl îmbolnăveşte de o melancolie imprognozabilă. O asemenea perspectivă, cu care l-a obişnuit educaţia anti-ortodoxă a timpurilor moderne, îl face să fie sfâşiat interior, rupt de ceea ce simte haric că îi face bine, decupat din normalitate şi, prin aceasta, să se creadă singur şi părăsit, neînţeles şi neiubit de Dumnezeu.

Văd tot mai mulţi oameni – şi femei, mai ales, care se pretind a fi mai sensibile – cărora le place mai mult un coş cu flori artificiale, decât un câmp de flori. Când nu mai ştim să iubim naturaleţea, devenim edificii ale egoismului, care iubim în mastodonţii de piatră şi de sticlă, proiecţia egolatriei proprii. Dacă nu mai căutăm crâmpeie de frumuseţe şi de naturaleţe în lumea în care trăim, înseamnă că ne-am pierdut şi busola către Dumnezeu, şi sentimentul împlinitor al iubirii şi purtării Lui de grijă.

Psa. Gianina Picioruş

Update-ul de pe “Creştin ortodox. ro”, de pe 21 noiembrie 2007

Intrarea Maicii Domnului in Biserica – Vovidenia Sarbatoarea Intrarea Maicii Domnului in Biserica este cunoscuta in popor sub denumirea de Vovidenia sau Ovedenia. Este sarbatoarea in amintirea zilei in care, potrivit traditiei, Sfintii Ioachim si Ana au adus pe fiica lor Maria, in varsta de trei ani, la templu. Ea va ramane la templu pana la varsta de 15 ani, ca una care, inca inainte de zamislire, fusese harazita Domnului, de catre pa­rintii ei. Nasterea si copilaria Fecioarei Maria nu sunt prezentate in Evanghelii sau in alte carti ale Noului Testament. Amanunte despre aceste etape ale vietii sale sunt consemnate

Biserica Doamnei – Intrarea in Biserica a Maicii Domnului Biserica Doamnei este situata la intersectia Caii Victoria cu bulevardul Elisabeta din Bucuresti. Biserica a fost ctitorita mai intai din lemn, pe locul unui locas mai vechi. A fost rectitorita de Maria Doamna, a doua sotie a lui Serban Cantacuzino, inainte de 19 februarie 1677, cand e amintita mahalaua din jur “aa lui popa Istratie”, aceasta fiind de altfel, cea mai veche mentiune cunoscuta a enoriei si indirect a bisericii. La 11 mai 1684 mai, mahalaua se numea “la biserica Doamnei” dovedind ca aici exista deja o bis erica, cea a principesei Maria

Cel ce Se naste din Fecioara ca om e Dumnezeu Biserica a considerat totdeauna pe Fecioara Maria Nascatoare de Dumnezeu, caci in aceasta se implica marturisirea ca Cel ce S-a nascut din ea nu e o persoana omeneasca deosebita de cea dumnezeiasca, ci Insusi Fiul lui Dumnezeu S-a nascut din ea, dupa firea Sa omeneasca. Niciodata nu se naste o fire, ci un ipostas, care in ordinea omeneasca este o persoana, daca firea nu vine la subzistenta reala decat ca persoana. Persoana care Se naste din Fecioara Maria este identica cu Persoana Cuvantului dumnezeiesc, Care prin intrupare Se face si persoana firii omenesti

Fecioara, sfesnic al Luminii dumnezeiesti Simbolurile imparatiei ei nu sunt confectionarea de diademe, inaccesibile pentru cei multi, pietre pretioase, culori, vesminte speciale si o podoaba imparateasca deosebita de cele ce vin de jos si nascocita de cei ce nu pot sa se ridice de la cele pamantesti si carora hainele le imparatesc sufletele, ci niste haruri de nespus si de neinteles, niste puteri si lucrari mai presus de fire care tind sus, mai presus chiar de podoabele lor ceresti: apelative si mesaje dumnezeiesti care preschimba in ceva mai bun legile firii, o venire a Duhului dumnezeiesc

Maica Domnului – Nascatoarea de Dumnezeu Evangheliile canonice nu dau prea multe amanunte despre viata Fecioarei Maria. Ea este fiica unica a lui Ioachim si a Anei (Evanghelia apocrifa a sfantului Iacov), care o consacra serviciului religios din templu. De fel din Nazaret, in Galileea (Lc. 1, 26-27), ea este logodita cu Iosif, nume mentionat in genealogia redata de Evanghelia dupa Matei (1, 16), cu scopul de a arata ca Iisus apartine dupa nasterea Sa fizica poporului iudeu, inscriindu-Se in linia de descendenta davidica. Din cauza acestei logodne, Iisus a fost considerat fiul Iui Iosif si al Mariei

Icoanele Maicii Domnului Locul pe care Biserica i-l recunoaste Maicii Domnului, in dogma si viata liturgica, dar si in inimile credinciosilor este atat de important, incat icoanele inchinate Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu sunt nenumarate. Acest lucru explica nu numai numarul impresionant al acestor icoane, ci si marea lor varietate. Nu ne propunem aici sa cercetam toate icoanele Maicii Domnului ci, inainte de a ne opri cu mai multa atentie asupra uneia, dorim sa amintim cateva din cele mai des intalnite, atat ca punct de reper, cat si pentru a arata varietatea aspectelor sub care sunt infatisate

Acatistul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului

Oferta de carte religioasa la Targul GAUDEAMUS

Manastirea Trojan va gazdui intalnirea delegatiilor Patriarhiei Romane si Patriarhiei Ruse

Targul de Sfantul Nicolae la Muzeul Taranului Roman

Mitropolitul Banatului isi aniverseaza ziua de nastere

Cuviosul Antonie de la Iezerul-Valcea praznuit si la Schitul Darvari

Psa. Gianina.

Cu vârstă şi fără vârstă

Cei care au simţul responsabilităţii atrofiat în copilărie şi tinereţe, ajung nişte laşi la maturitate.

Afirmaţia mea poate părea dură, celor care încurajează inactivitatea, mai ales mentală şi intelectuală (dincolo de activitatea şcolară), a tinerelor generaţii, pe motiv că vârstele juvenile au dreptul la lipsă de griji. Să ne înţelegem: nu suntem de acord cu exploatarea sau maltratarea copiilor şi a tinerilor, în nici un caz, ci protestăm împotriva muncii forţate la care sunt supuşi aceştia, uneori, în profitul unor părinţi sau rude care trăiesc mai mult sau mai puţin parazitar, inconştienţi şi incompetenţi ca părinţi sau ca familie.

Însă articolul nostru de faţă se referă numai la acele cazuri de familii, care au resursele necesare şi îşi afirmă dorinţa de a oferi o viaţă decentă şi o bună educaţie copiilor lor. În aceste familii funcţionează teza cvasigenerală că adolescenţa, ca şi copilăria, trebuie să fie cât mai lejere, mai confortabile, pentru tinerele vlăstare. Copiii noştri, auzim adesea, nu trebuie să cunoască ce este durerea, ci ei să se bucure de viaţă şi de tinereţea lor, să se distreze, cât mai au timp. Părinţii le ascund de la ochii şi de la inima acestora realitatea crudă a vieţii, nu îi fac sensibili la injustiţie, la neputinţa şi suferinţa umană, fiind total indiferenţi la modul cum ajung aceştia să discearnă cele ce mintea şi fiinţa lor percep din această lume.

Această lejeritate maximă în creşterea copiilor, în acordarea unei educaţii creştineşti şi morale, duce la formarea unor nesimţiţi cu diplomă, din păcate. A unor oameni foarte comozi în gândire şi în acţiune, care, obişnuiţi cu relaxarea morală şi cu imunizarea inimii la durerea umană şi universală, vor fi foarte greu de convins să lepede cele şapte perechi de piei ale ignoranţei abjecte şi să devină sensibili la păcate, îndrăgostiţi de frumos şi de adevăr. Asemenea oameni sunt trăiţi şi sălbăticiţi, de mici, în cuşca lejerităţii. Nu se vor mişca să facă un lucru decât dacă acela este spre consolidarea situaţiei materiale confortabile cu care ei sunt acomodaţi şi de care sunt ataşaţi cu toată fiinţa.

În felul acesta se formează membrii societăţii viitoare, care sunt persoane placide, laxe indiferente la suferinţa din afara căminului propriu, segregaţioniste social pe criterii de indispoziţie personală, oameni imposibil de mobilizat în scopuri nobile în mod gratuit şi, prin urmare, neantrenabili în viaţa duhovnicească, în viaţa Bisericii. Să mai spunem că vor fi tot mai mulţi, în acest fel, cei foarte uşor manipulabili de către oricine le va oferi măcar o minimă parte din confortul pe care şi-l doresc atât de mult?

Psa. Gianina Picioruş

Cine pe cine sminteşte?

Mi-am amintit recent de o întâmplare pe care am citit-o cândva într-o revistă ortodoxă…despre Fericitul Constantin Galeriu. Cineva rememora acolo un eveniment din viaţa, din tinereţea acestuia. Văzând că e puţină lume la Biserică, Fericitul Constantin s-a gândit să-i anunţe într-o zi pe enoriaşii săi, că duminica următoare îşi va face apariţia, la slujbă, însuşi…dracul.

Rezultatul acestui anunţ a fost acela că, în duminica viitoare, Biserica era plină de oameni, zi în care el i-a mustrat pentru că făcuseră efortul să vină pentru dracul la Biserică…dar nu şi pentru Dumnezeu.

Cineva care a fost prezent atunci şi-a amintit peste ani toate aceste întâmplări. Faptul este în sine foarte îmbucurător…dar acum. Însă atunci, această mustrare nu cred că le-a plăcut nespus. Şi povestitorul acestui fapt real, de mare duhovnicie, ne explică în articolul său…că nu prea a avut efect postum semnificativ întâmplarea aceasta pentru enoriaşi.

Dacă acum întâmplarea este minunată…atunci a fost un fapt banal sau chiar enervant. Naratorul nu ne-a vorbit despre adversitatea enoriaşilor, dar, cu siguranţă, că ea a existat.

Am adus în discuţie acest episod însă pentru a vorbi despre modul cum ne prezentăm credinţa în predicile momentului. Mulţi dintre noi preferă atitudinile plafonat-pietiste, discursul învechit ca formă, foarte generalizat şi abstract, fără aplicaţii directe, percutante la ascultători. Aducem în vizor imagini de sec 4 sau 18 dar nu şi de secol 21.

Parcă toată lumea uită cu desăvârşire faptul, că niciunul dintre Sfinţii Părinţi, atât de mulţi iubiţi şi pomeniţi nu aveau un limbaj caduc, impropriu ascultătorilor lor. Dacă ne-am privi în ochi ascultătorii, cu foarte mare acurateţe, am vorbi aplicat, despre păcatele şi modul de gândire contemporan nouă, despre dramele noastre. Tocmai de aceea ne-a plăcut tuturor părintele Savatie Baştovoi când a apărut ca glas ortodox…pentru că a îndrăznit să învingă inerţiile exprimării noastre bisericeşti şi a adus în actualitate probleme presante, curente, din dramatica noastră experienţă postmodernă.

O adevărată acomodare cu discursul patristic, născută din dragoste de ei, presupune a le urma în tonul răspicat şi delicat în acelaşi timp în care puneau problemele, în care vorbeau despre oamenii lor şi despre un mod de a gândi teologic în secolul lor şi de a trăi teologic.

Dacă vorbim cu durere despre lucruri atunci vom fi ai momentului. Dacă însă nu ne vedem patimile noastre şi nici ale lumii în care trăim nu putem nici să-i iubim pe oameni şi nici să apărăm puritatea dogmatică a credinţei ortodoxe.

Un ataşament repetitiv faţă de ideile Tradiţiei nu mi se pare, personal, un ataşament faţă de Tradiţia ortodoxă, ci o complacere în lene şi în mulţumirea falsă de sine. Pentru că astfel vorbeşti despre două lucruri, arhiştiute şi nu problematizezi o mie de lucruri care te întrec sau care reprezintă o durere enormă pentru toţi.

Dacă privim spre episodul cu care am început, tragem concluzia că e foarte lejer să îi iubeşti pe Sfinţi după ce ei au adormit…dar nu şi când ei erau în viaţă. Astfel că, de fiecare dată când ne entuziasmează post-factum Sfinţii să ne întrebăm sincer, în noi înşine, dacă i-am fi suportat atât de uşor dacă i-am fi avut duhovnici sau dacă ne-ar fi mustrat dur de tot. Să ne întrebăm dacă i-am fi suportat şi nu ne-am fi smintit la culme de ceea ce făceau şi ziceau, de modul cum se comportau şi care ne-ar fi întrecut puterea noastră de înţelegere şi mai ales lenea şi nesimţirea.

Dacă noi, cei de azi, ne smintim la fiecare pas…ce am fi făcut în faţa lor? Sau, mai bine, să ne gândim dacă noi, viaţa noastră lâncedă şi stearpă nu cumva i-ar fi smintit şi i-ar fi îngrozit infinit mai mult decât pe noi. Cred că ar trebui să reflectăm la acest lucru mai înainte ca să ne…smintim atât de repede.

Psa. Gianina Picioruş.

Câteodată câinii latră frumos

E multă linişte… Când e multă linişte şi latră doar câte un câine în spatele blocului, îmi amintesc de alte zile şi alte ceasuri când a fost linişte. Lătratul câinilor mi-a devenit prieten, chiar dacă, câinii înşişi nu au această intenţie: de a se împrieteni cu mine. Şi aceasta, pentru că îmi amintesc de vremea când mă impresiona liniştea mormântală a străzilor, pe care o punea în evidenţă lătratul unui câine.

Liniştea străzilor – nu îmi dădeam seama altădată – arată că oamenii sunt liniştiţi.

Liniştea satelor româneşti te face să te simţi, mai ales în serile de iarnă, că tot cerul stă în aer deasupra capului tău, că peste case apasă cupola cerească şi că povara ei grea-dulce… îţi intră în suflet.

De aceea, când latră un câine în spatele blocului, îmi aduc aminte de linişte.

Psa. Gianina.

Update-ul de pe “Creştin Ortodox ro” din 19 noiembrie 2007

Prin intuneric la lumina

Manastirea Neamt Manastirea Neamt este asezata la o distanta de 12 kilometri nord-vest fata de Cetatea Neamtului, pe valea rausorului Nemtisor. Manastirea Neamt mai este numita si “Ierusalimul ortodoxiei romane”. Izvoare istorice, care sa determine cu exactitate timpul si imprejurarile in care ea a luat fiinta nu exista. Traditii locale puternice, in mai multe versiuni, dovedesc existenta manastirii la sfarsitul celui de-al XIV-lea secol. O inscriptie de pe un clopot din veacul al XIX-lea spune: “Acest clopot s-au varsat din materialul clo potului facut la 1393 de domnul Stefan cel dintai

Catedrala Lichfield Catedrala Lichfield este situata in regiunea Staffordshire, din Anglia. Catedrala Lichfield este singura catedrala medievala din Anglia care poseda trei spire. Dioceza din care face parte catedrala – Dioceza de Lichfield – este alcatuita din regiunea Staffordshire, o mare parte din Shropshire si o parte din West Midlands. Catedrala Lichfield este inchinata Sfantului Chad si Sfintei Maria. Lungimea totala a catedralei este de 113 metri, turla centrala a acesteia atingand inaltimea de 7 7 de metri – celelalte doua spire au inaltimea de 58 de metri. Catedrala este construita din piatra galbena

Boala si tratamentul A ne ruga pentru insanatosire nu este pacat. Dar trebuie sa adaugam daca voiesti, Doamne! Supunerea deplina fata de Domnul alaturi de primirea docila a celor trimise ca a unor bunuri de la Domnul cel bun si pace sufletului daruiesc … si pe Domnul Il milostivesc si El: fie insanatoseste, fie umple de mangaiere, in pofida situatiei triste. [1, 35] A va trata sora sau a alerga la sfinti sunt doua lucruri care nu se exclud reciproc. Pe doctor Dumnezeu l-a facut si doctoriile sunt creatiile lui Dumnezeu. Doctorul nu el insusi trateaza, ci Dumnezeu trateaza prin el

Conceptia biblica si mesopotamiana despre creatie Cercetari recente asupra straturilor timpurii de cultura si civilizatie din Mespotamia au relevat faptul ca Babilonul a fost un ferment composit; ca el a fost un punct de intalnire a mai multe rase, civilizatii si Culturi, si ca numai la o data destul de tarzie devine un centru independent de emanatie culturala si spirituala. In plus, s-a dovedit ca observarea si cultul astrelor, pe care se baza mitologia astrala nu a jucat un rol important in perioada sumeriana. Acest lucru a facut posibila respigerea teoriei ca Babilonul a fost tinutul de origine al sferei biblice de gandire.

Morala libertatii Domeniul moralei ecleziale este domeniul libertatii perso­nale, concret si totusi nemarginit. El e domeniul universal al vietii in unica-i implinire reala: implinirea ipostatica si personala. Acest adevar originar si fundamental este in acelasi timp cel mai greu accesibil. Ne inversunam, noi oamenii, sa trans­portam domeniul vietii in spatii unde nu are ce cauta. Ne mes­terim idoli ai vietii, dar si idoli ai raului care surpa viata: dam o realitate factice unor amenintari inconsistente si obiectivam pacatul in afara spatiului unde el chiar se savarseste: spatiul libertatii personale

Predica PF Daniel de la Biserica Doamna Oltea – AUDIO

Sfantul Ioan Gura de Aur, elogiat in Episcopia Romanului

Biserica Doamna Oltea din Bucuresti in zi de sarbatoare

Piatra de temelie a viitoarei Catedrale patriarhale va fi pusa la sfarsitul lunii noiembrie

Reprezentantii Patriarhiilor Romana si Rusa se intalnesc la Sofia pe 22 noiembrie

Cand episcopul Romei era ortodox, atunci era primul intre patriarhi

Pr. Dorin.

Cuvinte şi expresii neortodoxe

În vocabularul zilnic al oamenilor au intrat şi cuvinte care sunt adevărate blasfemii, chiar dacă ei le-au luat aşa cum le-au auzit şi nu prea au stat să le discearnă sensul. Asemenea expresii le-am ascultat folosite chiar şi de către oameni cu pretenţii, unii credincioşi, ceea ce dovedeşte prea puţina preocupare de a mai gândi în afara perimetrului strict profesional. Ţin să atrag atenţia asupra intrării în uzul foarte frecvent al unor asemenea formaţiuni lingvistice, care sunt anti-creştineşti, unele într-un mod mai evident, altele mai puţin evident.

O astfel de utilizare eronată, care mă îngrozeeşte când o aud, a unor termeni din sfera teologiei ortodoxe şi a Bisericii, este cea care pune în relaţie de sinonimie ideea de dormitare lenevoasă, de stupiditate inactivă cu adormirea Maicii Domnului. În loc să i se spună cuiva, în mod mustrător: Ce faci, ai adormit?, pentru a-l atenţiona să nu trândăvească, i se adresează în schimb un avertisment care conţine numele uneia dintre cele mai sfinte sărbători ortodoxe. Nu ştiu cine a inventat această expresie, dacă a fost prost sau intenţionat batjocoritor, mai grav este că mulţi preiau fără să gândească asemenea vorbe. Neatenţia noastră nu poate fi scuzabilă, în asemenea cazuri.

O altă formulă cu iz hulitor este: mi-a făcut capul calendar. Aceasta este mai veche şi tocmai de aceea nici nu mai este prea bine sesizabil sensul ei particular. Calendarul este de fapt, calendarul Sfinţilor, Sinaxarul ortodox, care, fiind foarte bogat, este greu de ţinut minte. Ceea ce este hulitor în această exprimare, este asocierea dintre a-ţi umple cineva capul cu prostii sau a te bate la cap cu lucruri care nu te interesează şi a fi învăţat de către cineva datele calendaristice la care se află sărbătorile Sfinţilor.

Un cuvânt de care se abuzează foarte frecvent, în contexte cu totul neconforme cu sensul său, dar şi blasfemiatoare, este verbul a boteza. Aici se vede ignoranţa crasă a celor mai mulţi, în materie de teologie – chiar dacă li se pare că teologia este foarte uşoară şi că nu au nicio nevoie de teologi – atunci când folosesc acest verb cu sensul de a pune nume. Dar a boteza nu este sinonim cu a pune nume! Sunt două acţiuni cu totul diferite, care sunt practicate, de cele mai multe ori, în mod simultan, dar ele nu sunt unul şi acelaşi lucru. Oamenii s-au lăsat înşelaţi, din prea multă neştiinţă, de sincronizarea acestor două evenimente, şi au atribuit Botezului un sens pe care nu îl are.

Botezul înseamnă pogorârea Duhului Sfânt asupra celui botezat şi socotirea lui între membrii Bisericii, între mădularele lui Hristos. Prin Botez, se înscrie numele lui între Sfinţi, în cartea vieţii, (nume care se poate şterge de acolo, dacă face fapte rele ulterior), dar nu acum i se pune numele. Numele i l-au pus părinţii încă de când s-a născut pruncul sau era în pântece, dacă vorba de prunci, în timp ce oamenii maturi îşi păstrează sau nu, după voia lor, numele anterior. Acum, la Botez, numele celui botezat e scris în ceruri, iar românii au reţinut că, dacă nu eşti scris în cartea celor mântuiţi, nu ai nume. Ceea ce este adevărat, dar de aici unii au deviat nefast prin a pune semnul egal între a boteza şi a pune nume. Lucrurile n-ar fi atât de grave dacă ar rămâne numai în sfera umanului, dar ele devin hulitoare când auzi toată ziua expresii de genul mi-am botezat câinele Pufi, etc, etc.

Face pe mironosiţa sau Nu vreau să fiu cuminte, că doar nu mă călugăresc: alte expresii jignitoare la adresa Ortodoxiei şi a ortodocşilor. Ca şi cele anterioare, au viciul de a stabili asocieri între comportamente necuvincioase, pe de-o parte, şi atitudini sfinte şi cuvioase, pe de altă parte, care sunt considerate ipocrite sau deplasate, de către cei care nu le agrează şi le iau în batjocură.

Guvernul / X sau Y păcătuieşte prin… şi aici păcatul la care se face referire poate să nu aibă nimic în comun cu ceea ce înţelegem noi prin păcat. Însă păcatul este astfel transferat din sfera religioasă în sfera socială şi desemantizat, decalibrat prin redirecţionare într-un sens în care dispare vocaţia penitenţială din context.

Mai ar fi şi alte exemple de oferit. Însă principalul este să gândim ceea ce vorbim.

Psa. Gianina.