Pr. Dorin şi Psa. Gianina
Ne cunoaştem preoţii?
Am început să întâlnim adesea, cam prea adesea, printre ortodocşii noştri, “experţi” în psihologia preoţească. Ei sunt în stare să îţi detalieze cum se comportă cutare sau cutare preot (sau ierarh), ba chiar să motiveze, după mintea lor, de ce ar face aceia una sau alta. Când îi întrebi de unde le vine cunoaşterea aceasta, constaţi cu stupoare că ea nu este rodul vreunei intimizări duhovniceşti cu viaţa preotului respectiv, despre care vorbesc cu mare largheţe, nici măcar a unei cunoaşteri îndeaproape a personalităţii şi a preocupărilor lui.
Răspunsurile la nedumerirea ta pot fi şocante, pentru un om care vrea să fie scrupulos: credinciosul sau, mai des, credincioasa care ţi-l descrie pe preot te lasă paf spunându-ţi că şi-a dat seama de toate cele, din cauză că l-a văzut pe preot la o masă sau acela i-a făcut o slujbă şi…a văzut… a înţeles… a tras concluzia…
Am observat cu mirare că fraţii şi surorile noastre patinează cu repeziciune, în felul în care îi reperează în conştiinţa lor pe slujitorii Bisericii, de la o evlavie panicată, în care stau stâlp şi nu îndrăznesc nici să răsufle lângă un preot, la o relaxare vecină cu obrăznicia şi cu blasfemia, în care omul începe să considere că nu e mare diferenţă între el şi preot şi că preotul e şi el om, înţelegând această sintagmă eufemistic. Fratele sau sora noastră ortodoxă încearcă să scape, pe drept cuvânt, de frica ce îl / o torpilează, dar cade în cealaltă extremă, căpătând o îndrăzneală nesocotită numai pentru că îl vede pe preot făcând o glumă sau comportându-se firesc, omeneşte, când mănâncă, bea, vorbeşte cu oamenii.
Adesea, omul îl vrea pe preot icoană, vrea să nu aibă scăderi, nevoi, suferinţe, oboseală… Un zâmbet sau o glumă din partea aceluia şi… Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor (Mt. 11, 19). Şi cei care îţi citează din Părinţi Sfinţi, uită pentru moment cum e cu judecarea altuia…
Din această cauză şi unii preoţi se sfiesc să se mai comporte normal în prezenţa oamenilor, ca să nu-i smintească pe bieţii credincioşi, care nu cam sunt uşă de Biserică, dar pretind de la alţii să fie.
Îmi amintesc o întâmplare citită într-o carte despre Fericitul Lavrentie de la Frăsinei. Se duce Fericitul Lavrentie la o femeie acasă, să facă o slujbă, şi femeia îl cheamă şi pe tatăl ei şi îl învaţă că Părintele Lavrentie e un om duhovnicesc, sfânt, văzător cu duhul. Însă Fericitul Lavrentie stă la masă, râde şi glumeşte cu ei doi, după ce termină slujba. La final, după ce el pleacă, tatăl femeii o întreabă ceva de genul: “Ăsta e sfântul tău?”
Concluzia e dureroasă, e că nu mulţi sunt dispuşi să privească interoritatea preoţilor, şi că le e mai uşor să judece cu strâmbătate acte periferice, pe care le interpretează cum li se pare mai comod minţii lor.
Psa. Gianina.
Eminescu şi Ortodoxia. “Cântarea cântărilor” şi “Oda (în metru antic)” [II]
Oda (în metru antic) ne-a produs surpriza să identificăm, între versurile sale, o sintagmă care este regăsibilă în Sfânta Scriptură, mai precis, în Cântarea Cântărilor. Eminescu se înfăţişază pe sine ca ars, mistuit de un foc interior, al iubirii care a devenit una cu sine şi pe care nu o poate detaşa de sine.
Spune poetul: Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării. Ceea ce pare a fi o metaforă şi o inspiraţie sublimă a acestuia, credem noi că este mai degrabă o prelucrare a următorului verset biblic: “Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească”(Cânt. 8, 7).
Mai mult decât atât, întregul poem pare a fi o sinteză a versetului anterior, în care se spune că “iubirea ca moartea e de tare” (Cânt. 8, 6). Pentru că Oda lui Eminescu pedalează pe această idee, anume că poetul nu-şi poate smulge dragostea din suflet decât odată cu moartea: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată … Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!
Interioritatea sa a devenit un rug viu şi focul iubirii este de nestins: Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări… De la ipostaza de contemplator al stelei singurătăţii, din adolescenţă, Eminescu a trecut la cea de contopit cu iubirea de care nu se poate dezlipi, pentru a dori în final ca să se reîntoarcă la odihnă, la pacea sufletească, la regăsirea de sine. Căci, după cum afirmă în altă parte, Moartea vindec-orice rană / Dând la patime repaos.
Recurgerea poetului la unele simboluri mitologice păgâne, precum Nessus, Hercule sau pasărea Phoenix, nu trebuie să ne inducă în eroare, pentru a exclude inspiraţia sa din Sfânta Scriptură, căci simbolurile respective, care sunt ale arderii şi ale mistuirii, sunt recuperabile în creştinism. Aşa cum a fost, din plin, pentru primii apologeţi creştini, cel al păsării Phoenix, de care s-au folosit pentru a propovădui Învierea lui Hristos şi învierea cea de obşte, a întregului neam omenesc, la sfârşitul veacurilor.
Drd. Psa. Gianina Picioruş
Istorie şi veşnicie
Ce sunt secvenţele de viaţă şi de istorie care alcătuiesc existenţa noastră pământească? Par tăieturi dintr-un film comun, dar consecinţele lor sunt enorme în veşnicie. Veşnicia noastră depinde de aceste pelicule ce alcătuiesc filmografia personală pe care o numim trecutul nostru.
Când priveşti lucrurile din perspectiva veşniciei, a consecinţelor incomensurabile ale actelor noastre, viaţa noastră pare cu adevărat o pânză de păianjen care ţine un elefant. Ca pânza de păianjen sunt anii noştri şi suflarea noastră, zice Psalmistul (Ps. 38, 15; 89, 10). Şi această pânză străvezie ţine pe ea soarta noastră veşnică.
Focalizând astfel existenţa cotidiană, realitatea nu mai este banală, ci şocantă, insuportabil de tragică.
Şi tocmai iresponsabilitatea şi lejeritatea umană alcătuiesc cele mai dramatice şi mai feroce scene de privit, pentru o inimă sensibilă. Debusolarea şi trăirea vieţii la întâmplare, în voia curentului, sau, mai bine zis, în voia patimilor, este ceea ce îi conduce pe oameni la un deznodământ foarte dureros pentru ei. Cu cât trăiesc mai mult fără nicio ţintă, ataşaţi de confortul şi uşurătatea unei existenţe fără implicaţii profunde, cu atât şocul întâlniriii cu suferinţa, cu adevărul, cu moartea, este mai înfricoşător, mai de neîndurat.
Omul este o fiinţă care poate şi trebuie să îşi asume responsabilităţi cosmice, fiindcă a fost creat ca stăpân al universului şi el influenţează, prin faptele sale, ecosistemul duhovnicesc al lumii actuale. La parametrii istorici în care trăim, păcatele noastre poluează lumea, până când Hristos va transfigura această lume şi păcatul nu o va mai ameninţa.
E incredibil însă felul în care omul trăitor pe pământ, care se vede slab şi muritor, nu vrea să se gândească nici măcar câteva minute pe zi, la veşnicia sa, la statutul şi condiţia sa ca fiinţă umană. Dacă s-ar interoga pe sine zilnic, chiar şi cel mai necredincios om ar vedea că nu este în stare să-şi convingă propria conştiinţă de mortalitatea sa eternă, să se intimizeze cu perspectiva extincţiei sale definitive, cu toate argumentele ştiinţifice şi logice la care ar putea face apel. Poate doar să ignore clipa morţii, dar nu şi să se obişnuiască cu ea.
În faţa morţii, omul îşi pierde stoicismul, serenitatea filosofiei cu care şi-a îmbălsămat mintea, ideile despre nemurirea amintirii sale, în care va trăi secole de-a rândul ca un faraon într-o piramidă. Şi cu toate că moartea este realitatea vieţii cea mai zdrobitoare, cea mai infailibilă şi mai inargumentabilă, totuşi omul nu se gândeşte la ea, nu şi-o aplică mental sieşi, nu îi calculează consecinţele.
Atât de iraţional este omul care se pretinde raţional! Nu degeaba Filocalia începe cu aceste cuvinte ale Sfântului Antonie cel Mare: “Oamenii se socotesc raţionali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali”. Şi puţini sunt cei raţionali cu adevărat, cei care au vedere lungă ca să privească dincolo de orizontul strâmt al istoriei şi să vadă veşnicia, cei care se luptă cu minţirea de sine şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu neîncetat pentru că le-a deschis ochii.
Psa. Gianina.
Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!
Unde să ne înălţăm? Cu mintea la cer, acolo de unde S-a pogorât Cel ce a plecat cerurile şi S-a întrupat pentru noi şi S-a născut în peştera lumii noastre.
Psa. Gianina
Adevărul care este pretutindeni şi în toate
“A spune adevărul este cea mai mare binefacere”, spunea Sfântul Fotie cel Mare. De multe ori, o problemă la fel de mare ca şi aflarea adevărului, este cum să spui acest adevăr, cum să îl exprimi ca să fii înţeles.
În dorinţa noastră de a face cunoscut şi altora ceea ce noi credem cu toată fiinţa, trebuie să ţinem seama că cei mai mulţi dintre oameni nu doresc să afle adevărul plecând de la adevăr către ei, ci invers, pornind de la ei către adevăr.
Oamenii te urmează nu atunci când le arăţi cât de mari sunt ideile tale sau cât de sfinte sunt idealurile tale, ci cât de mult îi înţelegi şi le vrei binele. Cât de mult eşti dispus să le dăruieşti şi lor acest bine suprem în care tu crezi şi pe care tu îl ai şi îl trăieşti. Dacă nu le arăţi şi cum să ajungă la el şi cum să trăiască frumuseţea indescriptibilă despre care tu afirmi că este experiabilă, ba poate fi şi veşnică, ei nu vor să ştie despre o frumuseţe inegalabilă şi despre un bine absolut pe care să îl adore fără să îl cunoască şi să îl trăiască.
Tocmai asta e problema, că în lumea de azi, eşti obligat ca, în prezentarea adevărului ortodox, să nu pleci de la dogme şi Icoane, de la teologie şi lucruri sfinte, de la ceea ce te înconjoară pe tine, ceea ce este atmosfera inimii şi a minţii tale, ci să pleci de la lucrurile pe care oamenii le înţeleg ca frumoase şi nobile, pe care le admiră şi pentru care muncesc ca să le creeze.
Nu este o invenţie, acest fel de abordare potmodernă, pentru că şi Sfântul Pavel, propovăduind grecilor, le-a lăudat poeţii şi nu i-a denigrat. Ce era să le spună, că poeziile lor sunt desfrânate şi că nu sunt nimic pe lângă propovăduirea lui Hristos? Epopeile şi creaţiile lor, de care ei erau atât de mândri? Îl mai asculta cineva, dacă le-ar fi spus un adevăr mai mare, care întrecea mintea lor?
Aşa şi astăzi. Dacă omul cu care te întâlneşti face şi el un mic lucru bun şi frumos, îi lauzi buna aplecare spre bine, şi asta se numeşte propovăduire. Nu e teologia Sfântului Grigorie de Nazianz, dar dacă numai astfel poţi să comunici cu omul, ce poţi să faci? Şi nu e întotdeauna vina lui că e neştiutor.
Câţiva ageamii, care n-au înţeles încă felul de a vorbi teologic cu lumea postmodernă, inedit, al părintelui Dorin (sunt însă mult mai mulţi cei care s-au prins), se arată nemulţumiţi de unele postări ale sfinţiei sale, care nu sunt însă decât fotografii ale lumii de azi, dar din care răzbate o urmă de bine, o undă de frumuseţe, de la care putem să plecăm în dialogul nostru cu oamenii.
Dacă începi de la Sfânta Scriptură cu un satanist sau de la Icoane cu un eretic, nu mai ajungi niciodată la niciun rezultat. Pe de altă parte, credincioşii noştri care se şochează şi condamnă un preot au un ierarh pe care îl văd vorbind cu o samarineancă sau cu un păgân, în loc să se bucure, arată că sunt departe de a-şi fi făcut intimă dragostea lui Hristos. Şi dacă nu iubeşti oamenii pe care vrei să îi converteşti cu adevărat, nici nu îi vei converti niciodată la Ortodoxie, pentru că Ortodoxia vorbeşte ca de la iubire la iubire.
Dacă omul îşi iubeşte copilul, îşi iubeşte munca lui, muzica lui, arta lui, calculatorul lui, ideile şi ideologia lui, trebuie să pleci de la iubirea lui ca să îl duci la iubirea lui Hristos. Cum ai putea să pleci de la teologia pe care tu o iubeşti, dar pentru care lui Dumnezeu încă nu i-a deschis ochii şi inima?
Adevărul este pretutindeni şi în toate, trebuie doar pus în evidenţă, reliefat.
A spune adevărul este cea mai mare binefacere. Şi cea mai mare artă şi ştiinţă este a te face avatarul acestui adevăr şi al acestei iubiri, în faţa fiecărui om în parte, a te transfigura mereu într-o altă hieroglifă, pe care să o descifreze omul din faţa ta şi în care să fie lizibil Hristos.
Psa. Gianina
Colindele lui Fuego
La mulţi ani! Sărbători fericite tururor şi fiţi milostivi cu cei care au nevoie de dragostea voastră!
Psa. Gianina
Sărbători pentru fiecare
Se apropie Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului şi, oadtă cu ele, se pogoară şi bucuria harului, ca o ninsoare lină, în inimile ortodocşilor. E acea bucurie care vine pe neaşteptate, pe care simţi că nu poţi s-o ţii sau s-o forţezi să vină sau să rămână la tine. Care nu pluteşte în aer ca un abur şi nici nu stă în suflet ca un sentiment oarecare uman. Şi cu toate astea ţi se pare că e pretutindeni, că înconjoară totul, că e aproape, că parcă ai putea să o atingi, dacă nu te-ai sfii de inefabilul ei indescriptibil.
Naşterea Domnului are bucuria ei, de o anumită culoare, de o anumită nuanţă duhovnicească, aşa după cum şi Învierea are tonalităţi praznicale particulare pentru interiorul nostru, la fel ca şi celelalte sărbători.
Naşterea Domnului este aşadar pogorâre de har şi de bucurie pentru ortodocşi. Dar nu toţi aleg să fie receptivi la delicateţea acestei perioade, să se lase pătrunşi de această bucurie şi convinşi în ei înşişi că Dumnezeu Se naşte pe pămân, întrupându-Se ca Om. Problema se pune, pentru destui concetăţeni de-ai noştri, în termenii sărbătorii înţelese ca vreme pentru distracţie. Este adevărat că sunt mulţi cei care au nevoie de odihnă şi de relaxare, însă e prea mult interes pentru destinderea trupească şi o atenţie microscopică pentru bucuria duhului.
Bucuria duhului resimţită deplin ortodox, a fost schimbată în feelingul Crăciunului, un fel de coca-cola sentimental, adus tot de acolo de unde ne vin şi evanghelizatorii plini de vigoare, care ne reproşează laxitatea majorităţii ortodoxe. Deşi în gândul lor cred că binecuvintează această laxitate, ca să aibă şi ei de unde lua nişte credincioşi, la o adică, fiindcă prin Occident au început să cam şomeze, de atâta efort şi succes predicatorial al pastorilor. Au venit aici, în România, şi în alte ţări ortodoxe, unde nu s-a auzit încă Evanghelia, dar unde, cum zicea recent un pastor baptist, românii nu te întreabă, precum americanul, dacă te-ai distrat bine (Did you have fun?), când te văd ieşind de la Biserică.
De efectele acestui feeling al Crăciunului va profita însă din plin mass-media şi reprizele de ştiri vor sublinia febra Sărbătorilor în spaţiul comercial-turistic, trepidaţia mulţimilor, îmbulzeala dementă din magazine, turbulenţele, fascinaţia tradiţiei populare poleită în festivism secular… Vor şti să sublinieze toate acestea şi multe altele, până la epuizarea sensului adevărat şi prea profund al Crăciunului. În timp ce despre Naşterea Fiului lui Dumnezeu pe pământ aproape dacă se va găsi cineva să pomenească.
Un timp prin excelenţă al blândeţii şi al păcii, care şi este perceput şi trăit ca atare de mulţi ortodocşi, dintre cei care îi cunosc rostul cu adevărat, se metamorfozează într-un mod nedrept, în reflectarea mediatică, într-un timp al risipirii de sine, al degringoladei spirituale şi sentimentale. Adevărata tradiţie ortodoxă şi românească va fi complet ignorată, ca şi în ceilalţi ani… şi aşteptăm să emită Trinitas şi pe televizoarele noastre şi, de ce nu, să avem mai multe posturi ortodoxe de televiziune, ca să putem spera la fericirea de a avea şi noi programe ortodoxe şi reflectarea fidelă a adevăratului duh al Sărbătorilor.
Psa. Gianina
Tropare şi Condace din perioada Crăciunului
Troparul Înainteprăznuirii:
Găteşte-te Vitleeme, deschisu-s-a tuturor Edenul; împodobeşte-te Efrata, că pomul vieţii în peşteră a înflorit din Fecioară, pentru că rai înţelegător pântecele aceleia s-a arătat, întru care este dumnezeiescul pom, din care mâncând vom fi vii, iar nu vom muri, ca Adam. Hristos Se naşte, ca să ridice chipul cel mai înainte căzut.
Condacul Înainteprăznuirii:
Fecioara astăzi pe Cuvântul cel prea veşnic, merge în peşteră, să-L nască în chip de negrăit; dănţuieşte lumea auzind, slăveşte cu îngerii şi cu păstorii pe Cel ce va să Se arate prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci.
Troparul Naşterii Domnului:
Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.
Condacul Naşterii Domnului:
Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera, Celui neapropiat, aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci.
Condacul Praznicului (Soborul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu):
Cel ce mai înainte de luceafăr din Tatăl fără de maică S-a născut, astăzi pe pământ fără de tată S-a întrupat din tine. Pentru aceasta steaua binevesteşte magilor şi îngerii cu păstorii laudă naşterea ta ce mai presus de fire, ceea ce eşti plină de har.
***
Aceste dumnezeieşti cântări dinainte şi din timpul Praznicului Naşterii Domnului sunt pline de o teologie profundă şi complexă, fiind scrise din insuflare dumnezeiască. El vorbesc despre înţelepciunea, mai presus de orice înţelegerea omenească, cu care Domnul a împlinit taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută şi a săvârşit Întruparea Sa din Preacurată Fecioară şi Naşterea în peşteră.
Condacul Înainteprăznuirii ne anunţă ce înseamnă pentru noi Naşterea Domnului. El ne vesteşte, cu puţin înainte de Naştere, că s-a deschis Edenul şi omul s-a întors în Rai, de unde a căzut prin neascultare. Omul s-a întors în Rai! De când aştepta omul alungat din patria sa dumnezeiască, să audă această veste! Fiul lui Dumnezeu vine în peşteră ca să ne dea nouă înapoi Paradisul pierdut!
Pomul vieţii, de care au fost depărtaţi Sfinţi Protopărinţi Adam şi Eva, ca să nu mănânce din el, în Rai, este dăruit acum oamenilor prin Hristos însuşi, adevăratul Pom al vieţii, care Se naşte din Fecioară în peşteră.
Dumnezeu S-a născut în peşteră. În tradiţia ortodoxă, peştera este lumea lui Dumnezeu în care a intrat păcatul ca un tâlhar, este peştera de tâlhari de la Ier. 7, 11 („Templul acesta, asupra căruia s-a chemat numele Meu, n-a ajuns el oare, în ochii voştri peşteră de tâlhari?”), şi Mt. 21, 13 („Şi a zis lor: Scris este: Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!“). Prin casa şi templul lui Dumnezeu se înţeleg atât Biserica Lui, cât şi lumea pe care El a zidit-o.
Luminând peştera în care S-a născut, Fiul lui Dumnezeu luminează întreaga lume, tot cosmosul şi toată creaţia. Troparul şi Condacul Naşterii insistă pe această umplere de lumină a lumii. Vine în lume Soarele dreptăţii şi Răsăritul cel de sus şi nu mai este loc de noapte şi de întristare în această lume, în care îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc, în care toată făptura se umple de lumină. Păstorii se luminează de la îngeri şi magii de la steaua călăuzitoare (care era Sfântul Arhanghel Gavriil). Unii de la alţii primesc lumină şi toţi de la Lumina care S-a născut în peşteră şi Care le-a dăruit tuturor lumina fiinţei şi a cunoştinţei.
Oamenii se întorc la locul lor, de unde au căzut, alături de îngeri, ca fiinţe raţionale şi spirituale, care slăvesc pe Dumnezeu, fiind luminaţi cu lumina cunoştinţei cea mai presus de înţelegerea şi înţelepciunea omenească.
Lumea L-a încăput pe Cel neajuns şi în peşteră S-a născut Lumina cea neapropiată şi neînserată a Îngerilor şi a oamenilor. Taina aceasta prea dumnezeiască şi de nepriceput cu mintea este subliniată, în paradoxurile ei dumnezeieşti, de Condacul Naşterii, în care vedem că o Fecioară naşte, că Fecioara naşte pe Cel mai presus de fiinţă, că îngerii stau lângă păstori şi înţelepţii (magii) merg pe lângă stele. Şi Dumnezeu din veşnicie, Se naşte ca un Prunc tânăr. Toate sunt minunate şi nimic nu se întâmplă după ordinea şi logica lumii acesteia şi după realitatea ei cotidiană şi banală.
În fine, ultimul Condac ne luminează cu privire la un alt adevăr dogmatic al Bisericii noastre: Fiul lui Dumnezeu S-a născut mai înainte de veci din Tatăl (mai înainte de Luceafăr, cf. Ps. 109, 3), fără de maică, şi la plinirea vremii S-a născut ca Om din Maică Fecioară, fără de tată.
Vă dorim Sărbători pline de bucuria Naşterii Domnului şi Dumnezeu să acopere cu zăpada iubirii Sale păcatele noastre!
Psa. Gianina
Mântuire şi mănăstire
Vă atragem atenţia astăzi asupra etimologiei celor două cuvinte, mântuire şi mănăstire, aşa cum o concepe Fericitul Dumitru Stăniloae, şi asupra concluziilor care se pot trage de aici, despre mentalitatea religioasă a poporului român. În cartea sa, Naţiune şi creştinism (Ed. Elion, Bucureşti, 2003, p. 230, 258-259), Fericitul Dumitru afirmă următoarele:
Termenul românesc mântuire s-ar fi putut naşte din fuziunea dintre manes (sufletele morţilor) şi tueri (păstrare, conservare). Aşa cum panes a dat pâine, manes a putut deveni mâne, care combinat cu tueri a dat mân(e)tuire. Pentru această derivare ar putea pleda faptul că azi poporul nostru leagă mântuirea de suflet, vorbind de mântuirea sufletului, şi se gândeşte la ea mai ales cu ocazia morţii vreunui apropiat. Ea s-ar acorda cu deosebita grijă ce-o poartă până astăzi poporul nostru celor morţi.
Conservarea aceasta înseamnă în primul rând, o păstrare pentru veci a sufletului, dar în legătură cu ea şi o desăvârşire a lui. De aceea moldovenii leagă termenul de mântuire atât de moarte cât şi de desăvârşire, când spun de cineva că s-a mântuit.
Fericitul Dumitru discută mai departe alte posibile etimologii ale cuvântului mântuire. O posibilitate este de la mentem tenere (printr-o fuziune cu manes + tueri), ceea ce ar însemna că mântuirea are sensul de schimbare a gândului, a cugetării, fiind sinonimă cu metanoia. Ipoteza poate fi susţinută prin prezenţa în aromână a lui minduire, care înseamnă a gândi.
Însă chiar şi metanoia ar putea forma o posibilă rădăcină: “Chiar fonetic termenii mântuire şi metanoia sunt destul de apropiaţi, încât s-ar fi putut produce prin mutarea lui n înaintea lui t, o asimilare între mântuire şi metanoia (gândire sau răzgândire, sau schimbare a vieţii). Aceasta ne-ar dovedi din nou vechimea apostolică a creştinismului nostru, ştiut fiind că la început, Apostolii şi ucenicii lor puneau un mare accent în predica lor pe schimbarea cugetului.
În fine, o ultimă posibilitate luată în calcul ar fi derivarea de la manu tenere = a rămâne, a dura, a menţine, a subzista (de unde, în franceză, verbul maintenir).
Însă o adevărată surpriză pentru noi a constituit-o explicarea etimonului cuvântului mănăstire:
Dar poate că şi cuvântul grec mănăstire e tot o contopire dintre manes şi tueri. E greu să se considere grecescul monastirion derivat din monas, căci monas înseamnă monadă, o unitate singulară, dar mănăstirea este o obşte. E mai probabil că grecii au luat termenul monastirion de la traco-geţii deveniţi creştini. Se ştie cât de dezvoltată era la daci tagma călugărilor retraşi în munţi. Iosif Flaviu aseamănă viaţa esenienilor cu a călugărilor daci, deci îi socoteşte pe aceştia ca model ai esenienilor [Antichităţi iudaice XVIII, 1-5]. Dacă au imitat-o esenienii în depărtata Palestina, de ce n-ar fi imitat-o, după ce această viaţă a lut forma creştină, şi creştinii din Orient, începând cu grecii?
Foarte adevărat ce spune Fericitul Dumitru! Mai mult decât atât, dacă pe teritoriul Daciei a existat o tradiţie monahală aşa de puternică, chiar şi precreştină, încât a exercitat o asemenea influenţă, ajungând până în spaţiul iudaic, nu mai este de mirare faptul că, după propovăduirea Evangheliei pe aceste meleaguri şi creştinarea locuitorilor de aici, tradiţia monahală a luat amploare cu atât mai mult şi s-a perpetuat neîntrerupt de-a lungul secolelor.
E de înţeles de ce munţii noştri au fost cuiburi de sihaştrii, de mănăstiri şi de sihăstrii, au fost, cum spune poetul, azil de libertate, în primul rând spirituală, pentru români. De ce tradiţia scrisului, a traducerilor şi a tipăriturilor în limba română începe cu Psaltirea şi cu Sfinţii Părinţi isihaşti, între care o prezenţă notabilă este cea a Sfântului Calist Patriarhul, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul. Ca urmare, ipotezele Fericitului Dumitru, pe care le considerăm mai mult decât plauzibile, ne lămuresc multe!
Psa. Gianina
Adânc pe adânc cheamă
De ce-i citim pe Sfinţi? La un moment dat poţi să vezi că toţi ne învaţă aceleaşi lucruri: iubirea, smerenia, pocăinţa, frumuseţea duhului, luminarea interioară, intimitatea cu Dumnezeu. Fiecare în alte cuvinte, dar mereu aceleaşi lucruri.
De ce iubeşti să auzi aceleaşi lucruri, să le citeşti mereu în alte şi alte cărţi? Cei care manifestă antipatie faţă de teologie şi de învăţătura ortodoxă, se satură după două pagini şi îţi spun că s-au plictisit de moarte, pentru că se repetă aceleaşi idei. Nu se plicitisesc însă, spre exemplu, că în toată poezia şi lietaratura lumii îşi schimbă măştile avatarurile aceluiaşi erotism. Nu se plictisesc că acleaşi idei sunt vehiculate în filosofie din Antichitate şi până astăzi. Se plictisesc însă iremediabil când să întoarcă o pagină de teologie sau de gândire ortodoxă şi consideră că au fost exasperaţi de redundanţă. Pentru că le e antipatică credinţa şi gândirea religioasă.
Însă cărţile Sfinţilor, cărţile duhovniceşti, nu sunt pleonasme ideatice mai mult decât este toată filosofia, arta şi cultura lumii. Dihotomia se produce acolo unde oamenii aleg ceea ce le place să audă: despre Dumnezeu şi învăţăturile Lui sau despre patimile umane reciclate prin cultură şi etalate ca virtuţi.
Credincioşii iubesc să asculte cuvinte duhovniceşti, la nesfârşit, să vadă chipuri sfinte şi oameni sfinţi. Măcar că, în lumea în care trăim, suntem nevoiţi, nu de puţine ori, să decelăm ce e frumos şi cuvios din lucruri care par urâte, să extragem esenţa duhovnicească din realităţi asupra cărora s-a pus, sumar, amprenta iconoclastiei. Căci există şi în vremea noastră femei samarinence, vameşi, orbi, leproşi, desfrânaţi şi romani, care par anti-icoane ortodoxe, dar care sunt icoane în sufletele lor şi de care nu suntem vrednici.
Aşa încât cuvintele Sfinţilor, citite sau audiate, sunt picături ale aceluiaşi har dumnezeiesc, care cad în sufletul nostru. Ele tocesc de mii de ani piatra învârtoşării omeneşti. Ne putem oare închipui pe câte pietre au picurat cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, de când au fost rostite şi până azi? Ca să iau numai un singur exemplu. Astfel de cuvinte cad neîncetat pe inima care trebuie înduioşată, înmuiată, umanizată – nu în sens “umanist”, ci cu adevărat umanizată, ca să devină sensibilă, aşa cum a lăsat-o Făcătorul ei să fie.
Cuvintele duhovniceşti nu se termină. În esenţa lor, ele se aseamănă picăturilor de apă, care sunt identice între ele. Pentru că şi ele, cuvintele sfinte, sunt identice după focul care le străbate şi care aprinde sufletele, chiar dacă sunt născute de oameni foarte diferiţi. Sfinţii care le-au rostit sunt în ele, trăiesc în ele, întru Duhul care i-a învăţat să le rostească. Când le citeşti, parcă sunt prezenţi Sfinţii lângă tine, care te îndeamnă la ridicarea din amorţire, la trezvie şi cugetare adâncă.
Nu ne putem sătura de cuvintele duhovniceşti, aşa cum nu ne putem sătura de apă, chiar dacă e mereu aceeaşi apă.
Psa. Gianina
Cum viaţa capătă greutate
cuvintele nu au însuşiri
pe ele nu le bate vântul
ca pe mine
nici nu le arde dorul de tine
dacă zăpezile sunt albe
să ştii că de fapt ele nu sunt
că ele visează
şi doar tu poţi să le vezi
dar frunzele au ochii închişi
la răspunsurile pe care
trebuie să le auzi
cu inima plină de amintiri
ştiu că nicio culoare nu are culori
că mângîierea e deja
o tăcere
care înfloreşte şi mâine
există un timp
când vederea devine adâncă
de atâtea lucruri văzute
atunci înţelegi
că lucrurile au greutatea
cu care noi înaintăm prin vreme
iar vremea
are cea mai mare greutate
încât până şi ochii
se umplu de vederi
până la refuz
fiecare culoare e un anotimp
fiecare zăpadă e o prăpastie
cu fiecare an care trece
orice lucru din univers îşi măreşte
densitatea
o floare e grea cât o cascadă
şi umbra devine un munte
şi inimile tac mai greu
şi vorbesc mai
adesea
fâlfâind
pe deasupra
cărora le cunoşti
apropierea
Psa. Gianina
