Primăvara: florilegiul poetic
închinat
lui Dumnezeu.
*
Fericirea: o geană din lumina lui Dumnezeu
la fereastra sufletului
*
Lumea: o icoană veche
aşteptând să fie restaurată.
*
Psa. Gianina.
Omul şi Dumnezeu-omul [IV]
Sfântul Iustin Popovici: „Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”, Ed. Deisis, 1997.
În istoria neamului omenesc nu există om mai bun decât Iisus. Aceasta înseamnă însă că nu există nici Dumnezeu mai bun ca Iisus. Pentru că numai ca Dumnezeu-om a fost şi este Iisus omul cel mai bun, adică omul fără de păcat şi fără răutate. Aşadar, omul fără de păcat este în acelaşi timp omul cel mai ideal şi mai real, fiindcă numai ca atare este cu adevărat desăvârşit, nemuritor şi veşnic.
Prin întruparea lui Dumnezeu-Logosul, în natura omenească a intrat supradesăvârşita Înţelepciune dumnezeiască, supradesăvârşita Raţiune dumnezeiască, supradesăvârşita Minte dumnezeiască. Logosul S-a făcut trup (In. 1, 14), aceasta înseamnă: toate valorile dumnezeieşti transcendente au pătruns şi s-au unit interior devenind imanente naturii omeneşti, pentru că ele sunt înrudite cu esenţa de chip al lui Dumnezeu a sufletului omenesc. Dumnezeul-om este cea dintâi, cea mai mare, cea mai de bază şi ultimă valoare în lumea omenească. Fiindcă nimic nu este mai omenesc decât Iisus Hristos, Care personalizează în El cea mai desăvârşită şi mai ideală desăvârşire a tot ceea ce este cu adevărat omenesc.
Dumnezeul-om este El însuşi sinteza cea mai desăvârşită a dumnezeiescului şi a omenescului, a ceea ce este aici şi a ceea ce este dincolo, a naturalului şi a supranaturalului, a fizicului şi a metafizicului, a realului şi a idealului. În El se salvează în acelaşi timp autonomia atât a divinului cât şi a umanului. (p. 120-121) /
În Hristos, omul creşte, se dilată, se adânceşte până la infinitul dumnezeiesc, fără să-şi piardă entitatea omenească, personalitatea, trăsăturile lui. / În persoana divino-umană a lui Hristos i s-a făcut omului cea mai mare dreptate cu putinţă. Nici omul nu a fost supradimensionat cu nimic faţă de Dumnezeu, şi nici Dumnezeu faţă de om. Omul a fost înălţat, ridicat şi slăvit în chip infinit, dar a fost slăvit prin Dumnezeu. /
Dumnezeul-om Iisus S-a arătat ca întruparea şi înomenirea infinitului, a Binelui supradesăvârşit şi absolut. / Cunoaşterea omenească ştie pentru prima dată prin El, după cum şi inima omenească simte iarăşi tot prin El în mod concret, ce este binele şi ce este răul. Binele este tot ceea ce este Hristos în realitatea Lui divino-umană. (p. 122) /
Omul s-a străduit să dezlege problema adevărului atât prin mitologie, cât şi prin filozofie, prin deism, prin spiritualism şi prin materialism. Dar nu a soluţionat-o pentru că s-a străduit să o dezlege cu categoriile umanismului pur autonom şi ateu. Numai în minunata Persoană a Dumnezeului-om Hristos s-a descoperit întreg adevărul veşnic, fără nicio lipsă. Şi problema adevărului s-a dezlegat deci, prin arătarea Adevărului divin absolut în limitele naturii omeneşti. (p. 123) /
O anume înţelepciune dumnezeiască şi o finalitate ultimă sunt revărsate în întreaga creaţie, de Însuşi Hristos, Logosul cel veşnic al lui Dumnezeu. Această logositate şi înţelepciune, în lumea aceasta şi în toată creaţia, devine limpede numai în lumina Logosului lui Dumnezeu întrupat. Numai când este luminată de lumina Dumnezeului întrupat, poate raţiunea omenească să înţeleagă sensul teo-logosic al creaţiei, adică sensul Logosului lui Dumnezeu în creaţie, căci toate prin El şi întru El s-au zidit (Col. 1, 6). (p. 124) /
Deoarece Hristos ca Persoană divino-umană este valoarea cea mai înaltă, El este în acelaşi timp şi criteriul suprem al tuturor valorilor adevărate. Măsura [tuturor lucrurilor] nu poate fi omul, pentru că el este o valoare mult mai mică decât Dumnezeul-om. / În creştinism, Adevărul nu este o noţiune filosofică, nici o teorie, nici o învăţătură, nici un sistem de învăţături, ci este Ipostasul divino-uman viu – Iisus Hristos cel istoric (In. 14, 6). Înainte de Hristos oamenii îşi făceau numai o idee prealabilă despre Adevăr, dar nu-l aveau. Odată cu Hristos, ca şi Logos al lui Dumnezeu întrupat, Adevărul dumnezeiesc intră întreg în lumea aceasta: Adevărul prin Iisus Hristos a venit (In. 1, 17). (p. 124-125) /
Întreaga Lui învăţătură şi operă, Hristos o recapitulează în Persoana Lui divino-umană, tâlcuindu-le prin Sine Însuşi. De aceea Biserica Ortodoxă Apostolică a lui Hristos rezumă întregul creştinism în Persoana făcătoare-de-viaţă a Dumnezeului-om Hristos. / Creştinismul nu este creştinism decât prin Dumnezeul-om. / Prin El, singurul, unicul şi nedespărţitul Dumnezeu-om, Biserica este întotdeauna una, singură şi nedespărţită. Fiindcă El ţine ca Dumnezeu-om întregul trup al Bisericii într-o nedespărţită unitate de har, de adevăr şi de viaţă. Prin El, trupul Bisericii creşte şi primeşte toate dimensiunile vieţii dumnezeieşti: creşte creşterea lui Dumnezeu spre măsura plinătăţii divino-umane a lui Hristos, pentru că toate s-au zidit prin El şi în El (Ef. 4, 15-16, 13; Col. 1, 10. 16). (p. 126-127) /
Esenţa Ortodoxiei este Dumnezeul-om Hristos. Deci tot ceea ce este ortodox are caracter divino-uman: şi cunoaşterea, şi simţirea, şi voinţa, şi gândirea, şi morala, şi dogmatica, şi filosofia, şi viaţa. Divino-umanitatea este singura categorie în care se mişcă şi au loc toate manifestările Ortodoxiei. / Biserica nu este altceva decât acest minunat organism divino-uman în care, prin conlucrarea harului dumnezeiesc cu lucrarea liberă a omului, se face nemuritor şi se îndumnezeieşte omul întreg şi tot ce-i omenesc – afară de păcat. (p. 128) /
Numai împreună cu toţi Sfinţii (Ef. 3, 16), după Apostolul Pavel, se poate cunoaşte minunata taină a Persoanei lui Hristos, se poate crede drept în Dumnezeul-om Hristos. Nu există sobornicitate/ universalitate în afara eclesialităţii, pentru că numai viaţa adevărată şi reală în Biserică creează în om simţământul universalităţii credinţei, adevărului şi vieţii: acela de a trăi împreună cu toţi Sfinţii, cu toţi membrii Bisericii tuturor veacurilor. (p. 130) / În Biserică trecutul este întotdeauna prezent, iar prezentul în Biserică este prezent prin trecutul întotdeauna viu. Hristos face prezent tot trecutul. Toate mădularele Bisericii, din toate timpurile, sunt contemporane ca unele ce sunt întotdeauna vii în Hristos. În orice ortodox sunt contemporani toţi Sfinţii Apostoli şi Mucenici şi Sfinţii Părinţi. (p. 131) /
Credinciosul ortodox nu-şi aparţine lui, ci tuturor Sfinţilor şi prin ei Preasfântului Domn Iisus Hristos. / Biserica este o Cincizecime continuă. De la Sfânta Cincizecime, orice suflet după chipul lui Dumnezeu, în Biserica lui Hristos, este un rug care arde fără să se mistuie, în Dumnezeu şi spre Dumnezeu, în aşa fel încât o limbă de foc se găseşte întotdeauna asupra lui şi în el. (p. 132) /
În Apusul Europei, creştinismul s-a transformat treptat în umanism. Occidentalii L-au micşorat pe Dumnezeul-om într-un om: în omul infailibil al Romei şi nu în mai puţin infailibilul om al Berlinului. S-a ivit astfel, pe de-o parte, umanismul creştin apusean maximalist (papismul), care răpeşte totul lui Hristos şi, pe de altă parte, umanismul creştin apusean minimalist (protestantismul), care aşteaptă de la Hristos tot ce poate fi mai puţin şi adesea nimic. În amândouă, valoarea supremă este omul. S-a corectat astfel Dumnezeul-om, opera şi învăţătura Lui! (p. 134) /
În catolicism, Dumnezeul-om a fost înlocuit cu omul infailibil. Prin această apostazie, maximalismul papal l-a depăşit chiar şi pe Luther, creatorul minimalismului protestant. Cea dintâi protestare radicală împotriva Bisericii una trebuie căutată în papism. Papismul este cel mai radical protestantism. Protestantismul nu este altceva decât un papism aplicat tuturor sau un papism laicizat. / În Biserica Romană, Dumnezeul-om a fost împins în cer şi în locul Lui a fost instalat un locţiitor: Vicarius Christi… Ce tragică eroare: să se instituie un înlocuitor şi un supleant pentru Domnul şi Dumnezeul cel pretutindeni prezent! Această nebunie s-a întrupat în creştinismul apusean. (p. 135-136) /
Călătorind de la nefiinţă spre atotfiinţă [îndumnezeire], omul străbate minunatele taine ale lui Dumnezeu îmbrăcat în hainele încântătoare ale materiei şi spiritului. Cu cât mai mult se îndepărtează de nefiinţă, şi se apropie de atotfiinţă, cu atât mai mult flămânzeşte după nemurire şi nepăcătoşenie, cu atât şi însetează după neschimbare şi veşnicie. (p. 140) /
După Sfântul Ioan Damaschin, filosofia e asemănarea cu Dumnezeu şi ea este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. Filosofia Duhului Sfânt este singura artă care poate plăsmui din această masă complexă de materiale eterogene care e fiinţa omenească, o persoană după chipul lui Dumnezeu şi după chipul lui Hristos. Ca ştiinţă a Duhului Sfânt, ea este singura ştiinţă care poate învăţa această creatură egoistă şi muritoare numită om cum să învingă moartea şi să ajungă la nemurire. De aceea, filosofia ortodoxă este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. (p. 140-141)/
Filosofia dogmatică e ştiinţa adevărurilor veşnice privitoare la Dumnezeu. (p. 141) / Ca adevăruri veşnice, dogmele sunt întotdeauna veşnice şi divino-umane. Adevărurile dogmatice nu sunt concepte abstracte – concluziile unor silogisme sau ipoteze logice – sunt evenimente trăite în propria lor nemijlocire şi realitate istorică. (p. 142-143) / Sfinţii sunt întruparea trăită a adevărurilor dogmatice veşnice. (p. 144). /
Psa. Gianina.
Eminescu şi Ortodoxia. Gândul lui Dumnezeu [V]
Lumea este întruparea gândului lui Dumnezeu iar istoria omenirii este povestea căutării lui Dumnezeu de către oameni. Poetul care a încercat să-l găsească pe Dumnezeu prin înţelepciunea sa, renunţă să mai afle răspunsuri, pentru că raţiunea umană e neputincioasă. Ar dori să aibă încredinţarea întrupării lui Dumnezeu în om. Bănuim că ar fi dorit să Îl vadă pe Hristos, în mod extatic duhovnicesc, aşa cum foarte probabil cunoştea din lectura a numeroase cărţi patristice şi duhovniceşti parcurse de el.
Acestea sunt concluziile poemului Memento mori, un poem publicat postum al lui Mihai Eminescu şi care lămureşte multe necunoscute din lirica lui antumă.
Acelaşi dor neîmplinit şi tristeţe sfâşietoare, de a nu-L fi văzut pe Dumnezeu, o vor mărturisi şi Blaga şi Arghezi (primul, fiu de preot şi absolvent de seminar teologic, celălalt, ieromonah la Cernica timp de cinci ani). Însă vederea lui Dumnezeu este o experienţă duhovnicească nu numai posibilă, dar şi cerută de la cei credincioşi, numai în Ortodoxie, căci pentru catolici şi protestanţi, Dumnezeu S-a retras în transcendenţă (ca în Antichitatea păgână) şi nu mai are nicio legătură cu oamenii.
Mai înainte de a demonstra cele afirmate mai sus, prin evocarea versurilor eminesciene, trebuie să facem cunoscute cele pe care le crede şi le mărturiseşte Ortodoxia, prin Sfânta sa Tradiţie şi Teologie. Astfel, mai înainte de a fi creată lumea, ea a existat în intenţia iubitoare a lui Dumnezeu, de a o crea. Ea a existat în gândul lui Dumnezeu. Aceasta o spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Omul şi universul întreg au existat, mai înainte de a exista, în gândul şi în sfatul Preasfintei Treimi, Care ne-a iubit mai înainte de a ne aduce întru fiinţă.
Fericitul Părintele nostru Dumitru Stăniloae, în secolul XX, recapitula aceeaşi gândire patristică milenară, formulând-o astfel: lumea este plasticizarea gândirii lui Dumnezeu. Mai precis: „Cuvântul personal [Hristos Dumnezeu - n.n.] a pus în faţa noastră gândirea Sa, sau chipul creat al gândirii Sale plasticizate, la nivelul raţiunii şi al putinţei noastre de exprimare” (cf. Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 9).
Iată, deci, şi ce scrie Eminescu, în finalul poemului amintit, după ce contemplă întreaga istorie a lumii, dorind să desluşească sensul curgerii timpului şi al desfăşurării istoriei omeneşti pe pământ. Comentariile noastre vor puncta pe alocuri versurile sale, însă considerăm că ele sunt aproape de prisos unei lecturi atente, după cele ce am precizat anterior:
Tu, ce în câmpii de chaos [haos] semeni stele – Sfânt şi mare,
Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare,
Rupe vălurile d-imagini, ce Te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana Ta… pe om.
Primul vers, în care se spune că Dumnezeu seamănă, sădeşte stelele în câmpiile cosmice, numite şi câmpii de haos, (haos fiind un cuvânt care sugerează mărimea necuprinzibilă cu mintea, incomensurabilă a cosmosului creat, iar nu nefiinţa sau nimicul), nu este altceva decât o poetizare a afirmaţiei Sfântului Vasile cel Mare, din Hexaemeron (comentarii la cele şase zile ale facerii lumii), anume că, după ce a creat şi a împodobit pământul cu flori şi cu plante minunate, în a patra zi, Dumnezeu a creat aştrii cereşti ca pe nişte flori ale cerului. Această afirmaţie a Sfântului Vasile i-a inspirat foarte multe versuri lui Eminescu, nu numai pe acesta, de care vorbim acum.
Penultimul vers al acestei strofe („Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire”), este tot o poetizare a unei precizări patristice esenţiale în Ortodoxie, şi care aparţine Sfântului Atanasie cel Mare: Dumnezeu a creat lumea din nimic şi tot El este Cel care o ţine întru fiinţă, Care o susţine ca să nu se reîntoarcă în neant. Dacă Dumnezeu nu ar susţine lumea întru fiinţă, universul, cât e de mare, cu lumile lui cosmice, s-ar risipi, ca să folosim expresia lui Eminescu, adică, ar pieri îndată.
Concluzia acestor versuri este că Singurul Care poate da sens istoriei lumii este Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos, pentru că lumea Îl caută cu disperare pe Dumnezeul său, Care a creat-o şi singurul răspuns al lui Dumnezeu la neliniştea lumii nu poate fi decât Întruparea Sa. Altfel, Dumnezeu este de neapropiat pentru lume.
Aşadar, să mergem mai departe:
Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime,
Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viaţa omenirei nu Te caută pe Tine ?
Eu, un om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine.
Dar să ştiu – semeni furnicei ce cutează-a Te gândi ?
Adică: chiar Te-ai întrupat, chiar Te-ai asemănat omului prin întrupare? Şi spune aceasta Eminescu, credem noi, nu pentru că nu putea deloc să creadă în Sfânta Întrupare a Mântuitorului, ci pentru că dorea o încredinţare supremă, o pipăire, o vedere. Şi această dorinţă nu se poate naşte în inimile celor care nu cred că este posibil aşa ceva, ci tocmai dimpotrivă, ea este un dor şi o nostalgie a celor care au cunoscut, chiar şi prin citire sau prin auzire, din cărţi şi în Biserică, precum Eminescu, că Dumnezeu este prezent în creaţia Sa şi că El Se arată oamenilor, celor ce Îl iubesc şi ascultă de poruncile Lui.
Versul „Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime” vorbeşte despre chenoza Mântuitorului, prin care Fiul lui Dumnezeu S-a golit de slava dumnezeiască pentru a Se întrupa, pentru a lua chip de rob (Filip. 2, 7), la plinirea vremii, acoperind astfel cu norii istoriei, ai timpului („norii de secoli”), slava Sa din veşnicie. Imperativul verbului a fulgera arată dorinţa poetului ca Hristos să Se reveleze ca Dumnezeu, după ce a îngropat mărimea, slava Sa dumnezeiască, în istoria noastră omenească, făcându-Se om. A îngropat poate face aluzie şi la moartea şi îngroparea Sa pentru noi, din care poetul vrea să vadă răsărind fulgerul dumnezeirii Sale (ultima sintagmă fiind eminamente teologică şi ortodoxă).
Însă fulgerul dumnezeirii lui Hristos (adică lumina dumnezeiască) S-a arătat pe Tabor şi la Înviere şi la Înălţarea Sa (sau cu alte ocazii). Ceea ce doreşte poetul nu e o călătorie în timp cu maşina timpului, ca în nişte desene animate cunoscute de noi, ci este o încredinţare personală, prin care „De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri”. Iar această încredinţare personală se numeşte în Ortodoxie extaz duhovnicesc, prin care creştinul ortodox, pe măsura curăţirii sale de patimi, vede lumina dumnezeiască şi este încredinţat de Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de Învierea Sa din morţi, alături de toată Binevestirea Evangheliei. (A se vedea, pentru cine doreşte, şi cartea Fericitului Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este. Însă şi orice altă lectură, din Sfinţii Teologi şi văzători de Dumnezeu ai Bisericii, din orice veac, este edificatoare în acest sens).
Cine-a pus aste seminţe, ce-arunc ramure de raze,
Într-a chaosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om ?
A pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică,
O voinţă-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.
Dumnezeu, Cel ce a gândit lumea şi istoria ei, este Cel ce a pus în om nemargini de gândire, cum spune acelaşi poet şi în altă parte (în poemul Povestea magului călător în stele). Cred că e evidentă impregnarea profundă a lui Eminescu de teologia ortodoxă, încât premisa călinesciană a filosofiei indice impersonaliste, care ar sta la temelia concepţiei cosmogonice eminesciene, se năruieşte de la sine, numai citind aceste versuri.
Temeiul fiinţării lumii este un Dumnezeu care este Persoană, Treime de Persoane, şi care creează persoane după chipul Său, înzestrate cu raţiune şi, zice Eminescu, cu puterea de a zămisli lumi ale gândirii: Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa Lui cerească [viaţa Lui cerească = harul dumnezeiesc] / Lumi, stele, timp şi spaţ[iu] ş-atomul nezărit, / Cum toate-s El [gândul Lui sau harul Lui] şi Dânsul în toate e cuprins [Dumnezeu este în toate cele create prin harul Său, spun Sfinţii Părinţi], / Astfel tu [omul] vei fi mare ca gândul tău întins. (Aceste versuri fac parte din poemul Povestea magului călător în stele.) Eminescu greşeşte însă când valorifică suprem omul numai la nivelul gândirii sau poate că făcea o oarecare confuzie între viaţa duhovnicească şi ceea ce el numea nemărginire de gând ce-i pusă-n tine şi care o lume e în lume şi o vecie ţine. Vom mai cugeta asupra acestui aspect.
Însă înţelepciunea omului e firavă, vedem, când acesta se bazează numai pe raţiunea sa umană goală, fără har:
În zadar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie…
…………………………………………………..
Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare,
C-ochi adânci şi plini de mite [mituri], i-am trimis în cer să zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse [gândurile] pe pământ cad îndărăt;
Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă,
Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă
Şi când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet.
Aceste versuri sunt o reiterare a căderii din Sărmanul Dionis (care face aluzie la căderea Sfântului Adam, la căderea omului din dorinţa de a fi dumnezeu fără Dumnezeu), dar sunt şi o variantă mai sinceră a Luceafărului. (O altă poezie se numeşte chiar O,-nţelepciune [umană], ai aripi de ceară!). Ele denotă şi obsesia supremă a lui Eminescu, adevărul, care este în contradicţie cu obsesia artei moderne: metafora poetică, simplă, goală, stilistică.
Gândurile sale au zidit însă un turn al Babilonului care s-a năruit înaintea lui Dumnezeu. Însă e de reţinut că ţelul său a fost acela de a-L afla pe Dumnezeu:
Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pământ
Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri.
Un grăunte de-ndoială [a]mestecat în adevăruri
Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.
Cum eşti Tu nimeni n-o ştie. Întrebările de[spre] Tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine
Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev;
Nici un chip pe care lumea Ţi-l atribuieşte Ţie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinţi o mie,
C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev.
„Cum eşti Tu nimeni n-o ştie”: fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă atât oamenilor, cât şi îngerilor. Aceasta este dogma ortodoxă. Gândirea umană nu poate decât să construiască icoane (e vorba aici de un omonim al icoanelor ortodoxe, nu la acestea din urmă se referă Eminescu, ci la toate formele şi religiile care nu au fost revelate de sus, pe care le-a inventat gândirea umană în căutarea lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei), imagini ale lui Dumnezeu care nu sunt reale, sunt idei şterse ale măreţiei Sale.
Memento mori se sfârşeşte cu un tablou apocaliptic, al sfârşitului lumii. Ideile omenirii încep să se sfârşească, filosofiile şi religiile inventate de om încep să se epuizeze: E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei. (Şi aşa integrează Eminescu formula ateistă a gândirii nietzsche-ene într-o cugetare creştină.) Despre tabloul apocaliptic şi inspiraţia sa din Evanghelie am mai vorbit anterior. Vine sfârşitul lumii, pentru că, după cum a spus Mântuitorul, Se-nmulţesc semnele vremei [Mt. 24, 6-8; Lc. 21, 11], iar cerul de-nserare / Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare / Şi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic.
Ultimul vers al poemului, Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis, tot nu se poate interpreta în sensul visului brahmanic, ci în sensul în care sfântul David şi fiul său, Sfântul Solomon, au vorbit despre viaţa ca vis, referinţă pe care o regăsim foarte adesea la Sfântul Ioan Gură de Aur (ale cărui omilii au avut o vastă circulaţie pe teritoriul românesc în tot evul mediu, sub numele de Zlatoust sau Zlatostrui, căci Zlatoust este traducerea în slavonă a lui Hrisostom sau Gură de Aur) şi în toate cărţile noastre vechi.
Pentru Eminescu, cugetarea omenească, gândirile arhitectonici umane [în acelaşi poem, Memento mori], care construiesc civilizaţii sau sisteme filosofice de tot felul, sunt zădărnicie înaintea acelei gândiri a lui Dumnezeu, din care răsare lumea şi istoria.
Prin urmare, nu ar fi putut avea preopinenţă pentru sine oricare dintre sistemele umane de gândire (cum ar fi filozofia germană sau cea vedică), dacă el credea că toată înţelepciunea umană este o iluzie, în sensul în care vorbeşte Psaltirea şi Ecclesiastul de vis şi de iluzie.
Psa. Drd. Gianina Picioruş.
Cum e când începi să vezi
Poruncile lui Dumnezeu sunt iubite pe măsură ce împlinirea lor instaurează în om ceea ce omul nu a visat niciodată mai înainte de a începe să le împlinească.
Atunci când omul începe să simtă apropierea harului dumnezeiesc, înţelege că transformarea care se produce în el nu are legătură cu nimic pământesc, nu seamănă cu niciun sentiment şi cu niciun gând omenesc experiat până atunci. Dragostea lui se aprinde şi mai tare pentru lucrurile pe care omul trupesc le urăşte, pentru că le simte ca dureroase şi constrângătoare: postul, faptele ascetice, smerenia, pocăinţa, compasiunea, iubirea jertfelnică.
Intrând dulceaţa mângâierii dumnezeieşti în suflet, fiinţa noastră se lipeşte cu ardoare şi de uneltele care o fac accesibilă, uneltele ascetice care par rele celor care iubesc confortul şi o viaţă comodă, fără dureri interioare.
Oamenii care detestă pocăinţa şi asceza ortodoxă şi le consideră nebunie, fanatism, fundamentalism, prostie, habotnicie sau în alte feluri, nu s-au despărţit niciodată de comoditatea gândirii şi a experienţei lor cotidiene, savurate la maxima ei banalitate şi ludicitate. Sau numesc revolta lor pasivă, intelectualistă, drept o atitudine spirituală, o repoziţionare conştientă [în cunoştinţă de cauză], în raport cu trăirea ortodoxă a poruncilor lui Dumnezeu. În realitate, ei nici nu ştiu la ce se referă această trăire, pentru că nu s-au apropiat niciodată, nici măcar în intenţie, de vreo simţire ortodoxă.
Despre cei care nu percep nimic din cele ce există, fiind orbi din naştere, nu cred că e corect să spunem că văd întuneric înaintea ochilor, pentru că nici măcar întuneric nu văd. Ei nu au noţiunea de întuneric la fel de mult cum nu au nici noţiunea de lumină. Percepţia lor vizuală este o experienţă care nu le permite să aibă vreo înţelegere despre vedere, în niciun fel.
Consider că la fel sunt şi cei care nu au experienţa atingerii harului pocăinţei, câtuşi de puţin. Nici ei nu pot înţelege decât experienţa lor de viaţă îngustă, la nivel simţual şi raţional-mental, atât pe cât puterea lor raţională se apleacă asupra studiului mediului receptat, în mod epistemic. Dar nu pot înţelege nici întunericul păcatului şi nici lumina iubirii lui Dumnezeu. Pentru ei, predica împotriva păcatelor e doar un discurs arid, pentru că întunericul lor le este imperceptibil şi nu au cunoştinţa şi conştiinţa diferenţei dintre întuneric şi lumină.
Păcatele încep să devină vizibile de abia atunci când încep să se disloce din sufletul omului. De abia atunci când încep să cadă ca nişte văluri mari de pe inimă, devin vizibile. În timp ce, în paralel, omul simte mângâieri şi întăriri de la Dumnezeu, experiază prezenţa Sa prin minuni şi lucruri negândite până atunci şi inconceptibile pentru minte, fără ajutorul harului.
Dar toate se petrec la un nivel de profunzime spirituală insondabilă pentru cei care rămân străini de orice experienţă duhovnicească.
Psa. Gianina.
Omul şi Dumnezeu-omul [III]
Sfântul Iustin Popovici: „Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”, Ed. Deisis, 1997.
Înainte de venirea Mântuitorului Hristos în lumea noastră, moartea era mai aproape de noi decât fiinţa noastră şi mai reală decât noi înşine, mai puternică decât fiecare om şi decât toţi oamenii laolaltă. Hristos a venit în lume ca să ne arate pe adevăratul Dumnezeu şi în El viaţa cea veşnică. (p. 95). / Fără Învierea lui Hristos, viaţa omenească nu este altceva decât o agonie pasivă ce se sfârşeşte inevitabil cu moartea. Dar viaţa adevărată este cea care nu se sfârşeşte cu moartea. (p. 97). /
Creştinii sunt purtători de Hristos, iar Sfinţii sunt creştinii cei mai desăvârşiţi. Sfinţii sunt singurii adevăraţi nemuritori din neamul omenesc, pentru că trăiesc cu toată fiinţa lor în Cel Înviat. Vieţile Sfinţilor nu sunt nimic altceva, decât viaţa Mântuitorului Hristos repetată mai mult sau mai puţin în fiecare Sfânt. Sau este viaţa lui Hristos prelungită în Sfinţi: viaţa Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, a Dumnezeului-om Iisus, Care de aceea S-a făcut om, ca să ne transmită ca om viaţa Lui dumnezeiască; iar ca Dumnezeu să sfinţească, să facă nemuritoare şi să înveşnicească, cu viaţa Lui, viaţa noastră omenească de pe pământ. Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc dint-unul sunt toţi (Evr. 2, 11).
Viaţa Sfinţilor este în realitate însăşi viaţa Dumnezeului-om Hristos, canalizată în toţi ce-i ce-L urmează pe El şi trăită de ei în Biserica Lui. Minunatul Domn, fiind în întregime Înviere şi Viaţă (In. 11, 35), locuieşte cu toată Fiinţa Lui, ca realitate divino-umană, în Biserica Lui; de aceea durata realităţii acesteia nu cunoaşte sfârşit. Viaţa Lui se continuă în toţi vecii. Orice creştin este concorporal cu Hristos (Ef. 3, 6) şi este creştin pentru că trăieşte viaţa divino-umană a însuşi trupului lui Hristos, ca unul ce este o celulă organică a lui. (p. 98-99) /
Când Dumnezeu S-a făcut om, atunci Viaţa Dumnezeiască a devenit şi viaţa omului, Adevărul Dumnezeiesc a devenit adevărul şi dreptatea omului; toate cele ale lui Dumnezeu au devenit şi ale omului. Faptele Apostolilor sunt faptele lui Hristos săvârşite de Sfinţii Apostoli cu puterea lui Hristos, iar Vieţile Sfinţilor sunt o continuare la Faptele Apostolilor. Sfânta Tradiţie se continuă neîntrerupt, ca viaţă harismatică, în toţi creştinii. Prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi, creştinii se umplu de toată plinătatea lui Dumnezeu (Ef. 3, 19). /
Vieţile Sfinţilor înfăţişează persoane pline de Hristos Dumnezeu, prin care se transmite Sfânta Tradiţie a acestei vieţi de har. / Vieţile Sfinţilor sunt Dogmatica practică a Ortodoxiei. Ele sunt Dogmatica experimentală, Dogmatica devenită trăire în viaţa cea sfântă a oamenilor sfinţi ai lui Dumnezeu. Ele cuprind şi toată Morala ortodoxă, Etosul ortodox, în toată strălucirea măreţiei lui divino-umane şi în toată forţa lui de neînvins. / Morala este o Dogmatică aplicată. / Vieţile Sfinţilor sunt o Enciclopedie ortodoxă originală. (p. 100-107) /
Privind din Împărăţia lui Dumnezeu din cer, nu se văd pe pământ nici munţii, nici mările nici oraşele, nici zgârie-norii, ci omul. Pentru că sufletul omului creat după chipul lui Dumnezeu este ca un soare pe pământ. Şi fiecare dintre sorii aceştia este vizibil din cer. O, minune a iubirii lui Dumnezeu! Acest minuscul pământ, un astru dintre cele mai mici, să cuprindă milioane de sori! Sub veşmântul de trup pământesc al omului străluceşte soarele! Omul? Un mic dumnezeu în noroi. (p. 110) /
În Sfânta Biserică a lui Hristos, prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi, omul se transformă în dumnezeu după har, în dumnezeu-om după har. Transformarea omului, prin Dumnezeul-om Hristos, în dumnezeu-om după har este, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, arta artelor, ştiinţa ştiinţelor, filosofia filosofiilor. De aceea, Sfinţii noştri Învăţători numesc viaţa după Evanghelie, filosofie adevărată. Sfântul Macarie cel Mare numeşte pe Sfinţi filosofi ai Duhului Sfânt. (p. 110-111) /
Sfinţii au parcurs cel mai lung drum pe care-l poate face un om. Drumul ce se întinde de la Iad până la Rai. Sau mai degrabă, unul şi mai lung decât acesta: de la diavol la Dumnezeu. Ei au izbutit să realizeze scopul pe care l-a pus Dumnezeu existenţei umane: au devenit dumnezei după har, dumnezeu-oameni după har şi hristoşi după har, aşa cum atât de expresiv proclamă Sfântul Simeon Noul Teolog. Vieţile Sfinţilor arată că fiecare Sfânt este un Hristos reînnoit. Aceasta este în mod real fiecare creştin, dar fiecare după măsura credinţei lui (Rom. 12, 3). (p. 112-113) /
În toate culturile şi civilizaţiile, toate eforturile spiritului omenesc se concentrează în cele din urmă într-o gigantică strădanie de a birui moartea şi mortalitatea şi de a-şi asigura nemurirea şi viaţa veşnică, de a şi le asigura oricum. / Dorul omului după infinit, după nemurire, se găseşte în însăşi esenţa spiritului omenesc. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul se găseşte în întregime în acest dor. Înscris în spiritul uman, chipul lui Dumnezeu îl împinge pe om să tindă spre toate infinităţile lui Dumnezeu şi să le dorească. Este normal ca omul să-L dorească pe Dumnezeu, ca pe prototipul său. Toată experienţa neamului omenesc dă mărturie pentru această nostalgie. (p. 116-117) /
Creând pe om după chipul Său, Dumnezeu a revărsat în fiinţa lui dorul după nemărginirea dumnezeiască a vieţii, după nemărginirea dumnezeiască a cunoştinţei, după nemărginirea dumnezeiască a desăvârşirii. Chipul lui Dumnezeu din natura umană are un sens ontologic şi teologic: ontologic, fiindcă în chipul lui Dumnezeu ca dar constă esenţa fiinţei omeneşti; iar teologic, pentru că prin aceasta a fost stabilit drept scop al vieţii omului Dumnezeu, cu toate perfecţiunile Lui dumnezeieşti.
Omul este creat ca o fiinţă divino-umană potenţială, care are datoria ca, lăsându-se condus de sufletul lui după chipul lui Dumnezeu, să se asemene întru totul cu Dumnezeu şi în acest fel să devină o fiinţă divino-umană în act, adică o fiinţă în care omul este unit în chip desăvârşit cu Dumnezeu şi trăieşte prin desăvârşirile Lui divine infinite. (p. 118) /
Revolta omului este împotriva constituţiei fiinţei sale ca chip al lui Dumnezeu, pentru că omul a părăsit pe Dumnezeu şi s-a restrâns la materia pură, la omul gol. Umanismul este tocmai răul fundamental, primordial al omului. În numele umanismului autonom, omul l-a alungat pe Dumnezeu într-o transcendenţă supraumană. Totuşi, chiar şi aşa, însuşirile chipului lui Dumnezeu au rămas să se manifeste în om sub forma nostalgiei după progresul infinit, după cunoaşterea infinită, după perfecţionarea infinită, după existenţa infinită. Conştient sau subconştient, omul tinde să readucă în el chipul pierdut al lui Dumnezeu.
Prin toate nostalgiile sale umaniste, omul strigă din toată fiinţa lui după Dumnezeul-om. De aceea, prezenţa Dumnezeului-om Hristos în lumea aceasta era şi naturală şi raţională şi necesară. Cele mai esenţiale cerinţe şi necesităţi ontologice ale fiinţei omeneşti au fost satisfăcute odată pentru totdeauna în Persoana Dumnezeului-om Hristos. (p. 119) /
Psa. Gianina.
Omul şi Dumnezeu-omul [II]
Sfântul Iustin Popovici: „Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”, Ed. Deisis, 1997.
Hristos este singurul Dumnezeu adevărat şi Domn în toate lumile cele văzute şi nevăzute. / Toată istoria creştinismului nu este altceva decât istoria unei singure şi unice minuni, a minunii Învierii lui Hristos, care se continuă neîntrerupt în inimile creştinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, până la cea de-a Doua Venire. Învierea lui Hristos este mama tuturor creştinilor, mama tuturor celor nemuritori. (p. 65). /
Dacă trece o zi şi nu-ţi învingi măcar un singur păcat, recunoaşte că ai devenit şi mai muritor. Dacă însă îţi vei învinge un păcat sau două sau trei, ai devenit mai tânăr, o tinereţe care nu îmbătrâneşte, nemuritoare şi veşnică. Cu cât mai multe păcate are omul, cu atât este mai muritor. (p. 66-67).
Omul lumii nu iubeşte excursiile spre ce este dincolo şi spre ce este veşnic. Prăpastia dintre timp şi veşnicie este pentru el de netrecut. / Pentru ca omul să fie nemuritor, el trebuie să se simtă nemuritor în centrul simţirii lui de sine; pentru ca să fie veşnic, el trebuie să se recunoască veşnic în centrul conştiinţei lui de sine. / Personalitatea veşnic vie a Dumnezeului-om Hristos este tocmai Biserica. Biserica este întotdeauna o personalitate şi anume o personalitate divino-umană, un trup şi un suflet divino-uman. / Misiunea Bisericii este de a întări mădularele ei în nemurire şi veşnicie, făcându-le părtaşe firii lui Dumnezeu (II Petru 1, 4). Misiunea Bisericii este de a crea în fiecare membru al ei convingerea că starea normală a personalităţii omeneşti o constituie nemurirea şi veşnicia, iar nu temporalitatea şi moartea, şi că omul este un călător care prin moarte şi temporalitate înaintează spre nemurire şi veşnicie. (p. 73-75) /
Biserica este veşnicia divino-umană întrupată în limitele timpului şi ale spaţiului. Biserica este ecumenică, catolică [universală, sobornicească], divino-umană, veşnică, de aceea constituie o blasfemie de neiertat împotriva lui Hristos şi a Duhului Sfânt a face din Biserică o instituţie naţională, a o restrânge la scopul şi metodele naţionale meschine, limitate şi trecătoare. Scopul ei este supra-naţional, ecumenic, pan-uman: acela de a uni în Hristos pe toţi oamenii, fără excepţie. (cf. Gal. 3, 28 şi Col. 3, 11). (p. 75). /
Biserica este personalitatea Dumnezeului-om Hristos, un organism divino-uman, iar nu o organizare omenească. Ca personalitate a Dumnezeului-om, ca şi trupul Dumnezeului-om, Biserica e indivizibilă. / Biserica s-a adaptat poporului, în timp ce regula este contrariul: poporul trebuie să se adapteze Bisericii. Şi Biserica noastră a făcut de multe ori greşeala aceasta. Dar ştim că acestea au fost neghinele vieţii noastre bisericeşti… /
Este de acum timpul, este ceasul al doisprezecelea, ca reprezentanţii noştri bisericeşti să înceteze de a fi exclusivi sclavi ai naţionalismului şi de a fi arhierei şi preoţi ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică. Misiunea Bisericii dată de Hristos şi realizată de Sfinţii Părinţi este aceea de a cultiva în sufletul poporului conştiinţa că fiecare credincios este frate al tuturor oamenilor şi slujitor al tuturor oamenilor şi al tuturor făpturilor. Mijloacele de a realiza acest scop, al Bisericii Soborniceşti, sunt nevoinţele-virtuţile divino-umane. (p. 76-77).
Dacă eşti al lui Hristos, smereşte-te pe tine însuţi până la condiţia de vierme: transpune-te în situaţia oricărui om îndurerat, în situaţia oricărui om amărât, în situaţia oricărui om chinuit, în durerea oricărui animal şi a oricărei păsări. Smereşte-te pe tine însuţi mai prejos de toţi: fii toate în toţi, dar prin Hristos şi după Hristos. Când eşti singur, roagă-te: Smerite Doamne, smereşte-mă cu smerenia Ta! (p. 78). /
A fi al lui Hristos înseamnă să te simţi necontenit răstignit în lume, ocărât, scuipat şi luat în bătaie de joc. [Dar asta nu înseamnă să te imaginezi astfel şi să te victimizezi la tot pasul, din orice motiv oarecare şi să ţipi întruna că eşti o victimă şi un prigonit - n.n.] Mediul în care creştinul aduce roadă este martiriul. Pentru ortodocşi, martiriul este un foc curăţitor. / Roagă-te: Îndelung-răbdătorule Doamne, dă-mi îndelunga răbdare, măreţie sufletească şi blândeţe! /
Ascetismului civilizatoric în numele omului european putred şi desfigurat, în numele ateismului, civilizaţiei, al lui antihrist, trebuie să-i opunem asceza săvârşită în numele lui Hristos. Numai nevoinţele-virtuţi ortodoxe pot face sfânt orice suflet şi sufletul întregului nostru popor. (p. 79) /
În calitate de unică purtătoare şi păstrătoare a Persoanei desăvârşite şi pline de lumină a Dumnezeului-om Hristos, Ortodoxia se realizează exclusiv cu mijloace divino-umane ortodoxe, cu virtuţile ascetice în har, iar nu cu mijloace împrumutate de la romano-catolicism sau protestantism, pentru că acestea sunt creştinisme în versiunea omului european îngâmfat, iar nu după Dumnezeul-om Cel smerit. / Ortodoxia duce întotdeauna la renaşteri ascetice, şi altfel de renaşteri, Ortodoxia nu cunoaşte. (p. 80).
În afara Sfinţilor nu există învăţători şi pedagogi adevăraţi, nici o cultură adevărată fără sfinţenie. Numai Sfântul este adevăratul pedagog şi învăţător, numai sfinţenia este adevărata lumină. Cultura adevărată, luminarea adevărată, nu sunt nimic altceva decât iradierea sfinţeniei. Numai Sfinţii sunt cu adevărat luminaţi. Sfinţenia trăieşte şi respiră prin lumină, iradiază şi acţionează în lumină. Sfinţind, sfinţenia în acelaşi timp luminează şi învaţă. În realitate, cultura înseamnă luminare, luminare prin sfinţenia în Duhul Sfânt, Care este Purtătorul şi Creatorul sfinţeniei şi al luminii şi al cunoştinţei. (p. 82) /
Sfinţenia este unire după har cu Dumnezeu, adică unire cu Logosul cel veşnic. O astfel de sfinţenie harismatică este sufletul culturii. Fiindcă, dacă cultura nu ne descoperă sensul veşnic al vieţii, mai este, oare, nevoie de ea? Mai bine să fii tigru în mijlocul junglei sau leu în pustie decât un om lipsit de cultura sfinţeniei. Cultura fără sfinţenie, luminarea fără sfinţirea în Duhul Sfânt, acestea le-a inventat Europa în idolatria ei umanistă. N-are importanţă dacă această idolatrie se manifestă în cultul papei sau în cultul Bibliei, în cultul mecanicii, sau în cultul modei. Adevărata cultură, ortodoxă şi evanghelică, luminează pe om cu lumina dumnezeiască şi îl aduce la cunoştinţa a tot ce este nemuritor şi veşnic, dumnezeiesc şi sfânt. (p. 82-83). /
Popoarele ortodoxe au conştiinţa culturii ca sfinţenie, pe care o aşteaptă de la învăţătorii [intelectualii] lor. Poporul nu vrea o cultură europeană epidermică, mecanică, o luminare exterioară, ci vrea cultura Sfinţilor Părinţi şi Învăţători ai Bisericii. / Cultura este luptă pentru sfinţenie şi nu o pierdere în labirintul facultăţilor şi universităţilor scolastico-protestante. Separată de sfinţenie, opusă Evangheliei, cultura devine o tragică sforţare zadarnică şi care transformă fiinţa umană într-o fiară cu chip de om, instruită, dar sălbatică. (p. 83-84). / Sfinţenia este starea normală a sufletului nostru, după chipul lui Dumnezeu. (p. 85) /
Împărăţia morţii se întinde cât şi omul. Umanismul! Un joc pueril şi zadarnic în angrenajul morii asurzitoare a morţii. Prin păcat şi prin moarte, omul a transformat lumea aceasta într-o înfricoşătoare monstruozitate. / Fără minunatul Domn Iisus, lumea este un întuneric mişunând de fantome. Lumea este un teatru al umbrelor fără Hristos, unde omul nu ştie încotro merge (In. 12, 35). (p. 90) /
Sfinţii cei purtători de Dumnezeu sunt lumina lumii, luceferii lumii (Mt. 5, 14; In. 8, 12; Filip. 2, 15), pe care întunericul păcatului nu poate să-i cuprindă. Nu sunt ei înşişi lumină, ci prin Hristos, Care este în ei. (p. 91). / Sfinţenia este nevoinţa (asceza) în har, de aceea şi cultura este o astfel de nevoinţă (asceză). / Cultura este o proiecţie a sfinţeniei. (p. 92) / Cultura după modelul iluminismului european nu poate fi o cultură pentru noi. E o foame şi o sete foarte adâncă a sufletului nostru, mult mai adâncă decât socotesc mulţi dintre intelectualii noştri şi nimeni nu poate să o satisfacă, afară de Hristos şi de Sfinţii Lui. (p. 93) /
Psa. Gianina.
„Sincronismul” lui Lovinescu: o idee fără sens
Eugen Lovinescu cerea, în perioada interbelică, sincronizarea culturii şi a literaturii române cu cele din Occident, invocând o teză evoluţionist-culturalistă preluată de la Gabriel Tarde şi considerând cultura română ca fiind o cultură „mică”, în comparaţie cu cea apuseană, pe care era obligată să o imite, ca să-şi dovedească faptul că există. Blaga va desfiinţa, în Trilogia culturii, ideea de „cultură mică”, arătând că un asemenea concept este fals.
Când venea însă Lovinescu cu această propunere, de sincronizare culturală cu Occidentul, cu orice preţ? Tocmai în perioada interbelică, după ce România suferise schimbări dramatice sociale şi de mentalitate, în sensul modernizării ei după standardele europene. Acum, Lovinescu reclamă un presupus progres care trebuia, dintr-o dată, urgentat hotărâtor, o sincronizare la nivelul formelor superficiale, care să lase fondul, să-şi urmeze ritmul său mai lent de adaptare.
Lovinescu nu punea aşadar, deloc, problema ritmării interioare a românilor cu societatea apuseană, ci considera, pur şi simplu, că exteriorul dictează fizionomia profilului interior, spiritual, al unui neam şi că dacă imităm instituţii, mentalităţi şi forme estetice apusene, mai târziu, şi fondul nostru interior se va impregna (se va perverti, adică), de cosmetizarea aceasta exterioară, săvârşită fără nici un scrupul şi fără nicio morală.
Pentru un om care se pretindea atent şi sensibil la profunzimi umane şi spirituale, această încredinţare că interiorul poate şi trebuie să urmeze imitaţiei exteriorului, adică superficialului, ar trebui, cred, să ne dea mult mai mult de gândit.
Eugen Lovinescu propunea această experienţă culturală după ce, nici măcar în epoca anterioară, paşoptistă, intelectualitatea (care ar fi trebuit să fie mai nerăbdătoare decât cea interbelică) nu a avut curaj să ceară o asemenea sincronizare superficială cu Occidentul. Dimpotrivă, intelectualitatea paşoptistă, educată în Apus chiar mai mult decât cea interbelică, înfiera ceea ce avea să susţină Lovinescu, prin gura a doi mari reprezentanţi ai săi, Kogălniceanu şi Maiorescu, care nu pot fi acuzaţi, în nici un caz, de mentalitate tradiţionalistă.
Kogălniceanu protesta, în primul articol al său din Dacia literară, împotriva imitării literaturii occidentale, afirmând că avem nevoie de o literatură naţională adevărată şi nu de imitaţii ieftine, care nu fac nicio literatură. În timp ce Maiorescu este celebru cu diatriba sa împotriva formelor fără fond. Pe care însă le va re-propune ca viabile Lovinescu, peste alte câteva decenii bune, după ce societatea românească progresase în toate direcţiile, în sensul dorit de susţinătorii europenizării şi occidentalizării ei.
Mai clar: ceea ce inteligenţei paşoptiste i se păruse nefiresc şi aberant, anume să-ţi formezi o cultură şi o literatură prin simpla imitare mecanică a unei alte culturi, fără să posezi resorturile interioare care să te convingă în mod profund ca să aderi la o altă viziune asupra lumii, deşi trăia o epocă ce era mai disperată după o apropiere de Occident, decât cea ulterioară, interbelică, ei bine, lui Eugen Lovinescu nu i se mai pare nefiresc acest lucru, în plină epocă modernă. Nu i se mai pare aberant un gest de reorientare spirituală a neamului său, pornind de la criteriile unor legături superficiale cu Apusul, ba chiar consideră sincronismul o teză demnă de pus în practică.
Pe noi însă graba aceasta, însoţită de destul de mult iz de nonsens, ne face să ne punem multe întrebări asupra adevăratelor motivaţii interioare care l-au determinat pe Lovinescu să propună şi să susţină o asemenea ideologie. Ele ţin de o viziune absolut subiectivistă asupra culturii şi de repere culturale pur personale pe care şi le-a format Lovinescu şi pe care nu s-a sfiit să le considere ca autoritative pentru un neam întreg, neţinând cont de tradiţia şi specificul lui.
Psa. Drd. Gianina Picioruş
Ascultarea care te face să asculţi
Creştinul ortodox care face cu adevărat ascultare, învaţă nu numai să fie un om smerit şi un ucenic înţelegător al Părintelui său duhovnicesc, dar şi să-i asculte, să-i audă pe toţi oamenii.
Cei ce se apropie de Dumnezeu, de Biserica Lui, şi care vin regulat, se spovedesc şi se împărtăşesc, deschid ochii şi urechile inimii lor la Liturghie şi încearcă să pătrundă şi să se pătrundă de cuvintele rugăciunilor, aceia devin oameni cărora auzul li se deschide către confraţii lor.
Trăind într-o lume mai degrabă autistă, printre oamenii postmodernităţii care nu vor decât să se fotografieze în tine (în ochii şi în cuvintele tale) şi apoi să plece mai departe cu poza lor, cei care vin la Biserică, ca la un izvor de viaţă, învaţă, pentru prima dată în viaţa lor, să audă. Pentru că aici omul se străduieşte să asculte cuvintele lui Hristos, tălmăcirile omiletice ale preotului, să rostească cu inima cuvintele rugăciunilor.
De abia acum omul înţelege rostul comunicării, al tăcerii gândurilor sale, în faţa aproapelui, pentru a îmbrăţişa suferinţa celuilalt, sau înţelepciunea celuilalt, sau bucuria lui.
Când vrei să te umpli, să nu mai fii gol, nu te poţi lăsa umplut decât de primirea tuturor cu dragoste în inima ta. Numai o lume întreagă în suferinţă, dacă o primeşti în lăuntrul tău, poate să umple golul pe care l-au făcut şi l-au lăsat păcatele, nepăsarea, indiferenţa ta. Şi atunci când primeşti pe toată lumea cu generozitate, vine şi Hristos, Care e nedespărţit de cei pentru care S-a răstignit, adică de oamenii pe care îi iubeşte mai înainte de a aduce lumea întru fiinţă.
În Biserică înveţi să îţi deschizi inima spre oameni, să-i faci acolo aşternut şi casă, prin rugăciunile tale, oricărui sărman pe care îl întâlneşti, să zideşti casă în ceruri celui căzut, să legi răni sufleteşti şi trupeşti, cu durerea inimii tale, pe care o aude Domnul, Care vede că şi tu ai început să auzi, să asculţi cu adevărat.
Părintele Dorin îmi spunea mai demult că trebuie să citim Scriptura în inimile oamenilor. Aceasta ne învaţă Biserica noastră, dacă ascultăm cu atenţie, dacă ieşim cu mintea din vacarmul vieţii şi al societăţii care ideologizează subiectivismul luciferic, singularizarea, lumile imaginare polarizate în jurul unei singurătăţi care nu se aude cu ceilalţi.
Psa. Gianina.
Despre egoism
Uneori ţi se pare că stai cu faţa, dar, de fapt, întorci spatele.
Orice patimă porneşte de la egoism, de la faptul că te vezi centrul tuturor lucrurilor. De aceea şi spun mulţi Sfinţi Părinţi că rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de sine.
De altfel, Sfinţii Părinţi numesc şi alte patimi ca fiind rădăcină a toate relele, cum ar fi mândria, iubirea de argint, slava deşartă. Însă prin aceasta nu se contrazic pe ei înşişi sau unii pe alţii, pentru că toate aceste mai boli ale sufletului sunt strâns unite una de alta, şi nu le poţi cu uşurinţă despărţi între ele.
Când omul se îndepărtează de ele prin pocăinţă, se desparte de toate, iar atunci când le îngăduie să-i conducă sufletul, se lasă înstăpânit, chiar şi fără să vrea, de toate. Pentru că, împreună cu o patimă vin şi rudele ei, după cum şi practicarea unei virtuţi, atrage alte virtuţi după sine şi se statornicesc în om.
Toate aceste patimi au în comun faptul că omul, pe care îl stăpânesc, îşi întoarce ochii sufletului numai spre sine, se vede numai pe sine iar pe ceilalţi oameni îi consideră obicte care populează lumea sau unelte prin care îşi atinge scopul.
Egoistul nu se gândeşte la binele celuilalt, nu se gândeşte să interfereze cu oamenii, ci calculează nnumai cum ar putea trage foloase de pe urma contactelor cu semenii săi. El nu este antropocentrist, aşa cum adesea pretinde, ci pur şi simplu egolatru. Nu este credincios, nu se închină prea des la Dumnezeu sau deloc, pentru că în locul lui Dumnezeu se pune pe sine, egoul propriu.
Ba chiar de multe ori i se pare că e iubitor de oameni şi mărinimos, dar el nu vede lucrurile decât la dimensiunea redusă a universului său interior ipso-centric. Egoismul este o luptă făţişă cu Dumnezeu, un refuz al alterităţii şi o încarcerare de sine fără ieşire, un iad sigur, pentru cine nu înţelege capcana singurătăţii veşnice pe care şi-o întinde singur.
Psa. Gianina.
Omul şi Dumnezeu-omul [I]
Sfântul Iustin Popovici: „Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”, Ed. Deisis, 1997.
Orice făptură are ochi, ochi ce plâng neîncetat din pricina unei dureri amare. Iar lacrimile tuturor făpturilor îndurerate se strâng în inima omului. Lumea este un condamnat la moarte fără speranţă, iar gândirea este culmea absurdităţii, atunci când nu le vedem pe toate în Hristos. (p. 42-43) / Păcatul şi moartea de-logosifică pe om şi creaţia, îndepărtează din creaţia lui Dumnezeu caracterul de logos, logositatea şi raţionalitatea primordială semănate în ea de Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu atunci când a creat-o. Păcatul şi moartea sunt singura absurditate în lumea aceasta. Singura non-logositate, singura a-logositate. (p. 44-45)
Bietul neam omenesc nu are decât un singur prieten adevărat: pe Mântuitorul Hristos, pentru că l-a izbăvit de cel mai mare duşman al său: moartea. / Odată cu nemurirea şi nepăcătuirea, timpul devine suav. Fără Hristos, Cel Singur Atotputernic, timpul este o grea povară. Cu El, timpul devine uşor. (p. 46)
Dumnezeul-om este cea mai înaltă, cea mai deplină şi mai desăvârşită sinteză a veşniciei şi a timpului. Dumnezeu-Logosul întrupat a dovedit că timpul este o pregătire pentru veşnicie. / Timpul este anticamera veşniciei, iar viaţa fără Dumnezeu-Logosul este anticamera Iadului. Iadul este o viaţă fără Logosul lui Dumnezeu. În Iad nu există nici cuvânt, nici raţionalitate, nici sens. (p. 47)
Omul este o fiinţă introductivă, o fiinţă pregătiră pentru veşnicie prin divino-umanizare. Omul în Hristos este infinit şi nemuritor. / Rostul gândurilor omului este acela de a se dezvolta în gânduri veşnice şi divino-umane. Gândul este o povară grea şi chinuitoare. Numai ca şi gând al lui Hristos el devine o povară uşoară şi iubită. Când gândul se logosifică şi se hristifică (când se transformă adică în gând al Logosului, în gând al lui Hristos), atunci îşi dobândeşte valoarea, bucuria şi sensul lui veşnic. Fără Hristos, orice gând este un mic iad şi toate gândurile laolaltă sunt un Iad nesfârşit şi veşnic. (p. 47-49).
Aş prefera să fiu într-un iad în care este Hristos (să mi se ierte acest paradox!), decât într-un rai care nu-L are pe Hristos. (p. 49).
Numai în Domnul Cel Preadulce am simţit şi am aflat că lumea aceasta este o prefaţă a alteia; timpul este o introducere la veşnicie. În adâncul logosic al fiinţai omeneşti create după chipul lui Dumnezeu, timpul şi veşnicia se găsesc unite organic şi ontologic potrivit măsurii fiinţei omului. (p. 49).
Filosofia după Hristos este filosofia omului înnoit şi renăscut în Hristos, a omului sfinţit şi îndumnezeit în Hristos. În realitate, există numai două filosofii: cea divino-umană şi cea omenească. Una este filosofia unităţii, a monismului divino-uman, şi cealaltă este filosofia diviziunii, a pluralismului omenesc, care se mişcă în cercul vicios al mortalităţii, prin care om li lume au devenit legiune (Lc. 8, 30). Filosofia divino-umană este filosofia experienţei divino-umane, în care nimic nu este abstract, în care toate se bazează pe experienţă, pe trăire în har şi pe faptă. (p. 53).
Iisus Hristos sobornicizează [universalizează] simţirea şi conştiinţa fiecărui membru al Bisericii, aşa încât să trăiască laolaltă cu toţi Sfinţii (Efes. 3, 18). / Satan este cea mai însingurată fiinţă în toate lumile. Satan este singur în sens absolut. Satan este Satan deoarece conştiinţa de sine şi simţul de sine al lui sunt cu desăvârşire rupte de Dumnezeu şi de toate celelalte fiinţe şi creaturi. Salvarea de satanism, de solipsism şi de egoism se găseşte numai în divino-umanizarea omului în Hristos. Iubirea şi mila lui Hristos sunt singura mântuire a păcătoşilor şi slava nemuritoare a Drepţilor. (p. 54-55).
Prin întruparea Sa, Dumnezeu-Logosul a arătat că logositatea este esenţa naturii noastre, temelia fiinţai noastre omeneşti, baza vieţii şi existenţei noastre omeneşti. După arhetipul şi după esenţa ei, întreaga creaţie este din Logosul şi pentru Logosul (Col. 1, 16-17). La El, prin El şi în El, toate se readuc la obârşia şi existenţa lor logosică: la sfinţenia, frumuseţea şi puterea lor de la început; la Raiul lor. Pentru că în Logosul se găseşte Raiul, în timp ce în afara logosităţii, este Iadul. / Iadul este simţirea din care a fost alungat Dumnezeu. (P. 58).
Hristos e Singurul în care taina gândirii îşi găseşte dulceaţa ei. Gândirea omenească e coruptă de păcat întocmai ca şi simţirea. Hristos S-a făcut om tocmai pentru ca să n lase ca planeta aceasta condusă de raţiunea umană [căzută], să devină, definitiv şi ireparabil, o adevărată casă de nebuni. (p. 60).
Oamenii trăiesc prin suflet şi nu cunosc ce este sufletul. În adâncurile lui cele mai ascunse, sufletul este nostalgie după Hristos, nostalgie după Dumnezeu. (p. 60) / Omul este cea mai extraordinară minuni din toate lumile. Ca şi cum Dumnezeu şi-ar fi concentrat toate minunile din toate lumile Lui şi le-ar fi rezumat la una singură – în om. Prin suflet l-a legat de lumea spirituală iar prin trup de lumea sensibilă. De aceea pe om îl atrag deopotrivă tainele lumii spirituale şi farmecul lumii materiale. Cu toată fiinţa lui, omul se găseşte întins între aceste două lumi, ca o coardă. Gândirea despre om a fost un doliu pentru om până ce Logosul a explicat oamenilor ce este omul şi i-a logosificat şi hristificat. (p. 60-62).
Numai prin Dumnezeu-Logosul, omul s-a întors la sine însuşi, pentru că în adâncul fiinţei lui complexe, complicate, este logosic. Nu există om pe care să nu-l lumineze Cuvântul încă de la intrarea lui în lumea aceasta şi în viaţa aceasta (vezi Ioan 1, 9). Până nu se logosifică şi nu se divino-umanizează, tot ceea ce este uman, este inuman. Omul este om adevărat numai prin Dumnezeu-omul şi în Dumnezeu-omul. Scopul ultim al întrupării Cuvântului constă tocmai din a logosifica, a hristifica şi a îndumnezei pe om în toată fiinţa lui. (p. 62).
Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte. Dumnezeu însă, prin Învierea Lui, îi condamnă pe oameni la nemurire. Înainte de Învierea lui Hristos, moartea era înfricoşătoare pentru om, iar de la Învierea Domnului, omul devine înfricoşător pentru moarte. (p. 64).
Psa. Gianina.
Lumânările dragostei creştine
Dragostea pentru cei adormiţi este o lumină care ne luminează şi pe noi odată cu ei.
Psa. Gianina.
Eminescu şi Ortodoxia. Precizări cu privire la perspectiva eshatologică [IV]
Cine ajunge să cunoască mai îndeaproape poezia şi opera lui Eminescu, înţelege un lucru esenţial: faptul că, concepţia sa fundamentală de viaţă a rămas aceeaşi şi acest lucru este uşor identificabil de la primele poezii şi până la asfinţitul său literar. Această liniaritate clasică a concepţiilor este aproape unică în rândul marilor noştri poeţi. La Blaga, la Arghezi, la Nichita Stănescu, descoperim fluctuaţii, diversitate şi evoluţie conceptuală într-o măsură aşa de mare, încât putem vorbi de mutaţii enorme în gândirea şi percepţia lor.
Nu tot la fel stau lucrurile cu Eminescu. Ba chiar cu totul dimpotrivă. Eminescu este o monadă în cugetare. Acest fapt este uluitor la prima constatare, dacă nu înţelegi sursa acestei imuabilităţi a fundamentelor sale interioare. Negoiţescu făcea observaţia că Eminescu nu pune concepte filosofice în poezie, ci el poetizează conceptele şi filosofia sa de viaţă.
Ceea ce ni se pare foarte adevărat: Eminescu poetizează credinţa sa despre lume şi existenţă, care este una foarte stabilă, formată din prima tinereţe, pe când consuma biblioteca familiei din Ipoteşti, precum şi bibliotecile mănăstirilor (la Agapia avea şi o mătuşă călugăriţă), cu mult înainte de a pleca să studieze la Viena şi Berlin.
O dovedeşte din plin creaţia sa de tinereţe, în care se regăsesc toate ideile sale majore, fundamentale. Poezia de maturitate nu face decât să stilizeze formulările sale anterioare, motiv pentru care este preferata studiilor de literatură, fără a se pune accentul pe faptul că personalitatea poetului era conturată de mult în acest sens şi că ideile sunt vechi.
Din această perspectivă, aserţiunile categorice ale lui Călinescu şi ale altor critici cu privire la influenţa fundamentală a lui Schopenhauer sau a Vedelor indice asupra poetului, nu pot să reziste nu numai unor studii aprofundate, dar nici măcar unei lecturi atente, care va observa că acea mult discutată influenţă nu este decât o mănuşă stilistică pentru poezia eminesciană.
Când, în 1874, după terminarea studiilor sale în străinătate, i se propunea să facă o teză de doctorat în Filozofie, pentru a fi numit profesor universitar la Iaşi, Eminescu preciza, refuzând oferta: „Kant mi-a căzut în mână relativ târziu, Schopenhauer de asemenea; ce-i drept, îi cunosc, însă renaşterea intuitivă a cugetărilor în mintea mea, cu specificul miros de pământ proaspăt a propriului meu suflet, nu s-a desăvârşit încă.”
Cu alte cuvinte, Eminescu considera la acea dată, că nu şi i-a însuşit prea bine pe cei doi filosofi germani, în sensul că nu i-a impropriat cugetării sale, că nu i-a asimilat în gândirea sa. Iar el nu dădea credit unor lucruri nemestecate în mintea şi în inima sa îndelung.
Tocmai pentru a ilustra aceste afirmaţii ale noastre, propunem cititorilor o perspectivă nouă asupra viziunii eshatologice a lui Eminescu. Nouă, pentru faptul că acest subiect are în vedere, de obicei, studiul versurilor din Scrisoarea I şi Memento mori, însă noi nu vom avansa către aceste poeme, despre care de altfel am şi discutat anterior (vezi articolul de aici), ci vom rămâne doar la o poezie de tinereţe, Mortua est!, publicată în 1871.
Poezia dă glas, în opinia Zoei Dumitrescu-Buşulenga, primei crize sceptice eminesciene. Dar pe noi ne preocupă momentan, numai aceste versuri, din respectivul poem: Când sorii se sting şi când stelele pică, / Îmi vine a crede că toate-s nimică. // Se poate (…) să văd cerul negru că lumile-şi cerne…
Versurile sunt identice, la nivel conceptual, cu cele similare ca subiect, din poemele amintite anterior, Scrisoarea I şi Memento mori. Ne-am oprit însă asupra lor pentru că ne-a atras atenţia în mod deosebit un amănunt pe care îl considerăm de o mare importanţă, esenţial în a înţelege viziunea eminesciană: şi anume, prezentul verbelor.
Eminescu descrie un prim tablou eshatologic, în poezia sa, într-o poezie de tinereţe, când se presupune că nu ar fi avut destul timp ca să cugete asupra acestui lucru, iar perspectiva sa eshatologică este la timpul prezent! Este descrisă ca şi cum atunci ar trece prin faţa ochilor poetului, sau ca şi cum în mod continuu ar trece prin mintea sa, ar fi o prezenţă constantă a gândirii sale. Dar ca să fie o prezenţă constantă, trebuia să fie impropriată şi asimilată de multă vreme spiritualităţii sale, fapt pe care, trei ani mai târziu, poetul îl refuza încă lui Kant şi lui Schopenhauer!
Şi mai trebuie să mai facem o precizare absolut esenţială: eshatologia nu există la timpul prezent sau trecut, ca un lucru deja vizualizat, petrecut, decât în teologia ortodoxă, în cărţile Bisericii, cum ar fi Liturghierul, spre exemplu. Pentru că în Ortodoxie, istoria lumii, de la început până la sfârşit, este un fapt deja cunoscut, în esenţă, care nu mai reprezintă o surpriză pentru cei credincioşi.
Cerul negru care îşi cerne lumile va avea mai târziu corespondente vizuale mult mai fastuos dezvoltate în poezia eminesciană, fiind o imagine care devine sinonimă cu sfârşitului chipului acestei lumi. Într-un alt context sceptic, în care eroul intră sub o influenţă demonică, în poemul Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act), tabloul acesta figurativ al cerului care se zguduie şi al aştrilor care cad este astfel redat:
O! de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,
Pe cer talazuri mândre înalţă şi întinde,
Şi nourii ca sloiuri de gheaţă aruncate,
Sfărmându-se de-a sferei castele înstelate -
Cerul din rădăcină nălţându-se decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n caos întins fără de fine,
Zburând negre şi stinse surpatele lumine.
Văd caosul că este al lumilor săcrii,
Că sori mai pâlpâi roşii gigantice făclii
Şi-apoi se sting. – Nimicul, linţoliul se întinde
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde!
Moartea şi pieirea este percepută ca un eveniment negativ, nu este o apocatastază/restaurare platonic-origenistă sau o Nirvana din religia budistă, în care extincţia este concepută ca un fapt pozitiv , ci caosul este al lumilor săcrii, haosul sau nimicul este un sicriu care închide, întemniţează viaţa, o suspendă. Însă posibilitatea aceasta a nimicirii universului este o viziune demonică, propagată de sugestia demonului, după cum înţelegem din poemul respectiv. Ceea ce trebuie să ne facă să privim cu mult mai multă atenţie şi versurile corespondente din Scrisoarea I, care apar ca ilustrând viziunea dascălului.
Drd. Psa. Gianina Picioruş
Cuvintele
Cine mai are astăzi cuvinte?
cuvintele te cuprind pe tine
şi nu tu pe ele
tu eşti un mort
ele se mişcă în locul tău
când tu ai căzut
de mult
epuizat
ele vorbesc pentru tine
când tu nu mai ai cuvinte
merg pe stradă
cumpără de mâncare
schimbă impresii
testează realitatea
ca nişte senzori calificaţi
tu taci
ele gesticulează
tu eşti mut
ele vorbesc în locul tău
şi chiar despre tine
tinere trecător
mai ales tu
fereşte-te de cuvintele
care te utilizează
ca pe un calculator
care te denigrează frumos
spectaculos
unde te duci
nu le lăsa
să-şi verse prea mult focul
să te înlocuiască
la nesfârşit
Psa. Gianina.
Oglinzi
Vine uneori o vreme
când întunericul se sparge în bucăţi
când omul vede în mii de oglinzi
încât nu ştie unde să se ascundă
de sine însuşi
e vremea când numai cuvintele
spuse lui Dumnezeu
mai au sens
mai au valoare
căci toate felinarele s-au făcut murdare
pe o stradă pustie dintre
nimic şi nimic
de la un sens la altul al istoriei traversezi ca un fulger
viaţa
mergând spre Judecată
un câine înfloreşte
într-un colţ al nopţii
unde încă mai e lumină
Psa. Gianina.
Nevoinţă şi simplitate
Dacă nu mai scrii o vreme, uiţi cum e să scrii. Dacă nu mai citeşti, uiţi cum e să citeşti. Dacă nu mai priveşti, uiţi cum e să vezi. Dacă nu mai te comporţi cu bunătate, uiţi cum e să fii bun. Dacă nu mai iubeşti, uiţi cum e să iubeşti.
Duhovnicia nu e matematică, nu e calcul, în sensul că Dumnezeu nu răspunde omului după prezumţiile şi calculele sale. Însă, aşa după cum iubirea pentru un om se păstrează în inima noastră prin exerciţii de dragoste, prin gesturi şi preocupări afectuoase faţă de cel iubit, aşa şi iubirea pentru Dumnezeu se aprinde şi se ţine aprinsă prin nevoinţă, care este un exerciţiu ascetic, cerut de Domnul în Sfânta Scriptură, pentru că duhul este osârduitor, dar trupul neputincios.
Cultura română modernă a încercat, prin Noica, să-şi improprieze modelul creştin-ortodox al uceniciei, al părintelui / maestrului care formează ucenici, şi a îndrăgit, într-o anumită măsură exerciţiile de admiraţie. Şi oricât ar fi de demolator spiritul modern şi postmodern al acestei epoci istorice, totuşi, spaţiul cultural îşi asumă cu mândrie ideea de exerciţiu performativ şi antrenamentul intelectual intens, precum şi cunoaşterea în etape evolutive.
Numai că aceeaşi cultură seculară, în tandem cu teologia protestantă şi neoprotestantă, proclamă categoric că relaţia cu Dumnezeu este un facilă, care nu are nevoie de nevoinţa ortodoxă a înţelegerii teologice şi mistice. Cel puţin la nivel declamativ, pentru acestea, Dumnezeu este uşor de înţeles şi de experiat, arătându-se foarte vexate de exigenţele Ortodoxiei cu privire la pregătirea omului de a se uni cu harul lui Dumnezeu şi de a rămâne împreună cu el.
Pentru gândirea seculară sau cea de tip protestant, apropierea de Dumnezeu este pur cognitivă şi este o culme a imediateţii şi a facilităţii. Simplitatea lui Dumnezeu, concluzionată ca atare din Sfintele Scripturi înţelese literal, fiind sinonimă cu elementaritatea gândirii, pentru protestanţi sau pentru neo-gnosticii lumii de azi.
Nevoinţa ortodoxă este un exerciţiu de iubire. Este un antrenament duhovnicesc, aşa cum a şi fost numită încă din primele veacuri creştine. Este o sumă de fapte şi de atitudini interioare prin care ne dovedim aplecarea inimii. Ea este adevărata simplitate şi normalitate a relaţiei cu Dumnezeu, atâta timp cât, pentru a înainta în cunoaştere şi în relaţiile interpersonale la nivel uman, cheltuim atâta efort, ne antrenăm zilnic (fizic, intelectual şi spiritual) şi ştim să percepem progresiv maturizarea noastră interioară.
Psa. Gianina.
Cel ce ne cunoaşte
Avem nevoie de cineva care să ne cunoască şi să ne înţeleagă întru totul. Şi acest cineva nu poate fi decât Cineva, adică Dumnezeul nostru.
Nu spunem noi despre unii oameni, că ne înţeleg mai bine şi ne cunosc mai mult decât ne cunoaştem noi pe noi înşine? Nu spunem noi despre noi, ortodocşii, despre Părinţii duhovniceşti, că văd în noi şi ce noi nu conştientizăm prea bine sau nu ne dăm seama deloc?
Ce înseamnă aceasta? Cred că înseamnă că omul se poate împărtăşi altora şi că împlinirea lui nu este decât aceea de a se vărsa în alţii, prin faptul de a se împărtăşi, în mod abisal, altora. Ne putem împărtăşi altora aidoma flăcării lumânării.
Dacă avem nevoie disperată de împărtăşire cât mai deplină a noastră şi dacă înţelegem că oamenii nu ne pot cuprinde cu înţelegerea şi cunoaşterea în întregime, avem însă dor după Dumnezeu şi crezământul că El ne cunoaşte şi ne poate umple deplin.
Căci, dacă n-ar fi Cineva care să ne umple sufletele noastre, Care să ne spună prin harul Său ,că la El suntem cunoscuţi deplin şi iubiţi mai înainte de a fi lumea, nu ar avea niciun rost existenţa noastră.
Oamenii de cultură şi filosofii vorbesc de profunzimi spirituale incomensurabile ale omului. Însă ele nu ar avea niciun sens dacă nu ar fi Cineva care să le cunoască desăvârşit, Care să ne cunoască adâncurile noastre.
Psa. Gianina.
Eminescu şi Ortodoxia. Vise de tipul vedeniilor duhovniceşti în proza eminesciană [III]
Ataşamentul lui Eminescu faţă de Ortodoxie, faţă de credinţa străbună, de tradiţia românească şi de valorile naţionale este plenar reprezentat ca în nuvela (sau mai degrabă romanul) Geniu pustiu, operă în care se regăsesc, in nuce, foarte multe dintre ideile şi imaginile multiplicate apoi în poeme. Mai precis, acest scurt roman poate fi considerat ca o chintesenţă a gândirii eminesciene, ca un text esenţial care poate să lămurească multe pentru cei care vor să înţeleagă perspectiva lui Eminescu asupra lumii şi a istoriei.
În primul rând, Eminescu stabileşte dintru început care sunt motivaţiile pentru care tradiţia este hulită:
Oamenii noştri, zic eu, sunt de-un cosmopolitism sec, amar, sceptic – ba şi mai mult: au frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de-a urî tot ce-i românesc. Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de-a privi şi a cugeta; căci altfel n-am putea trece în ochii Europei de naţiune civilizată. (…) Vei afla mai lesne oameni ce pun la vot existenţa lui Dumnezeu, decât suflete înamorate de limba şi datinile străbunilor lor…
Intelectualii României sunt o “inteligenţă falsă care cunoaşte mai bine istoria Franţei decât pe cea a României… (…) Ei îşi urăsc ţara lor mai rău şi mai cumplit decât străinii. O privesc ca un exil, ca o supărătoare condiţiune a existenţei lor…” şi, mai spune Eminescu, dacă ar putea, ar emigra cu toţii.
Însă ceea ce ne-a uimit pe noi în acest roman este prezenţa a trei fragmente, absolut esenţiale în înţelegerea a cât de mult era Eminescu un cunoscător autentic al învăţăturilor ortodoxe. Mai exact, în aceste fragmente se descriu vedenii care au ca punct de pornire vedeniile duhovniceşti cunoscute de poet din cărţile şi bibliotecile ortodoxe lecturate. Descrierile vizează anumite vise extatice, pe care unele dintre personaje le au, într-un moment extrem de dureros al vieţii lor. Prin urmare, inclusiv contextul este ales ca să fie unul intim realităţii duhovniceşti ortodoxe, aşa cum Eminescu o cunoştea din nenumăratele sale lecturi din cărţile Bisericii.
Încă şi mai uluitor este conţinutul acestor vise, care nu se îndepărtează foarte mult de sursele hagiografice şi patristice ortodoxe, care le-au inspirat, vise care nu ar fi putut fi imaginate de un scriitor care nu avea, nu numai cunoştinţă, dar mai ales o intimizare profundă cu textele esenţiale ale Ortodoxiei. Noi nu mai avem, în toată literatura română, descrieri ale unui extaz duhovnicesc sau vis extatic, cu o unică excepţie, cea a romanului Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu.
Cei care au aceste vedenii în vis sunt Ioan, la moartea mamei sale, şi Toma, la moartea iubitei sale, Poesis, şi respectiv, la moartea Mariei, fiica preotului transilvan torturat şi ucis de unguri, şi care devine un simbol al martiriului românesc. Vom reda mai jos aceste fragmente:
1. Şi iată ce-am visat. De sus, sus, din acele stânci mişcătoare, ce lumea li zice nori, vedeam o rază coborându-se tocmai asupra mea. Şi pe rază scobora o femeie îmbrăcată într-o haină lungă şi albă… era mai ca mea… Ea mă descântă şi din pieptul meu am văzut o turturică mică, albă, ce s-a pus la mama-n braţe… (…) Pe braţele mamei m-am schimbat din turturică într-un copilaş alb şi frumos, cu nişte aripioare de puf de argint [imaginea cu aripioarele de puf ni se pare o imixtiune romantică - n.n.]
Raza cea de aur se suia cu noi… am trecut printr-o noapte de nouri – prin o zi întreagă de stele, pân-am dat de-o lume de miros şi cântec, de-o grădină frumoasă deasupra stelelor. Copacii erau cu foi de nestemate, cu flori de lumină, şi în loc de mere luceau prin crengile lor mii de stele de foc. Cărările grădinei acoperite cu nisip de argint duceau toate în mijlocul ei, unde era o masă întinsă, albă, cu lumânări de ceară ce luceau ca aurul – şi de jur împrejur Sfinţi în haine albe ca şi mama şi împregiurul capului lor strălucea de raze.
Este evident faptul că Eminescu inventează, că nu este un vis duhovnicesc, cu adevărat, pentru că se interpune o anumită necunoaştere, care vine din lipsa de experienţă personală, precum şi un anumit mod de a imagina lucrurile, care se recunoaşte din felul în care descrierea este tributară oarecum gândirii lumeşti şi imaginilor care nu se pot despărţi de realitatea pământească. Însă există şi amănunte care dovedesc aprofundarea de către poet a lecturilor ortodoxe şi inspiraţia lui din acestea.
2. M-am trezit deodată într-un codru verde ca smaragdul, în care stâncile erau de smirnă şi izvoarele de ape vergine [ape foarte curate, netulburate - n.n.] şi sfinte. Printre arbori cântau privighetori cu glasuri de înger, prin cărări rătăceau umbre [se plimbau suflete, duhuri - n.n.] diafane şi fericite şi se pierdeau prin verdura întunecată a dumbrăvilor sfinte. În depărtare vedeam o dumbravă de aur care cu freamătul frunzelor sale cânta o melodie molatecă şi lină ca aceea a undelor adormite. Între toate umbrele sfinte şi albe, numai eu aveam corp…
Rătăcii ce rătăcii prin pădure, până dedei de un râu cu undele de argint, în mijlocul râului o insulă încongiurată de ape – cu păduri şi grădini din a căror mijloc se rădică la ceruri o Biserică naltă cu cupole rotunde – toată de aur gravat, ce strălucea astfel, căci soarele cerului curat se oglindea în cupola cea mare a Bisericei. La ţărm era o barcă de aur… Eu mă suii într-însa şi, spărgând cu lopeţile undele de argint ale râului, ajunsei la malul insulei. Aicea totul tăcea, nu cântau păsări, nimica; numai din Biserică s-auzea un cântec încet, trist, mormântar, ca bocetul ce înăduşit lângă patul muribundului. Intrai, prin portalele de aur ale Bisericei, înăuntru.
Pe jos, marmură albă ca laptele, pe sus, arcadele nalte de aur, stâlpii de aur… iconostasul cu icoane nalte şi palide de sfinţi şi îngeri de-o frumuseţe suprapământească, ce păreau suflate pe pânze de argint – în altar, o masă de marmură cu Sfintele Taine… În Biserică nu era nimeni jos, ci numai sus în cor cântau călugăriţe cântece de mort… Când dintr-o uşă văzui intrând cu lumânări de ceară albă-n mână chipuri palide cu vălul lung, alb, ce acoperea şi capul …, etc.
Visul se vroia profetic, anunţând moartea lui Poesis.
3. Într-adevăr că muntele pe care dormeam mi se păru una din acele grădini pandante ale Semiramidei, grădini a cărei traptă de sus unită cu cerul răsfăţa în lumina cea etern neturburată a soarelui, un Eden frumos cu largi alee de palmiferi, cu cărări acoperite cu nicip alb, cu avulsuri de raze lungi şi diamantice, cu stânci zdrobite de smirnă, [...] de dulceţile şi mirosul ambrei. (…) Cerul era senin ca o boltă de smarand.. (…)
Dar deodată păru că lumea se-nsenină, că gaura în cer începe a deveni din ce în ce mai mare şi mai largă, încât prin ea se vedea asupra boltei albastre ce îmbrăţişează pământul, o altă boltă cu mult mai naltă, cu mult mai largă, însă de-aur curat şi limpede ca lumina cea galbenă a soarelui, astfel încât întreaga acea boltă părea un soare mare, care îmbrăţişa o lume, lumea deasupra cerului. Aerul tot era de lumină de aur – totul era lumină de aur, amestecat cu geamătul lin şi curat al arpelor de argint în mâinile unor îngeri ce pluteau în haine de argint, cu aripi lungi, albe, strălucite prin întinsul acel imperiu de aur [o Împărăţie a Luminii şi a aurului haric - n.n.].
Printre îngeri, Toma o vede pe Maria “divinizată, schimbată la faţă” – adică îndumnezeită, transfigurată, ca un suflet sfânt în Împărăţia lui Dumnezeu – “mie însă mi se părea că e geniul martirei naţiuni româneşti, geniu palid şi plâns, a cărui singură speranţă e Dumnezeu, a cărui singură tărie: cerul.”
Foarte interesant este faptul că în acest al treilea şi cel din urmă vis, se deschide un cer în altul, se trece dintr-un cer în altul şi mai înalt şi mai frumos, ca în extazele duhovniceşti ale Sfinţilor.
În plus, câteva versuri introduse, la un moment dat, de Eminescu în acest roman, leagă extazul de priveghere, de nevoinţă, conform cu tradiţia ortodoxă: Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze / Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază …
Drd. Psa. Gianina Picioruş.
Libertate şi libertăţi
Tuturor ne place libertatea. Libertatea e frumoasă, ne îngăduie să ne simţim degajaţi, senini, neconstrânşi. Unii nu o au şi nu ştiu cum este, dar simt că o doresc. Alţii au avut-o şi au pierdut-o : libertatea socială, politică, financiară. Sau libertatea pe care ţi-o dă tinereţea sau o sănătatea robustă, să îţi urmezi gândurile, idealurile. De-abia după ce pierzi înţelegi cât valorează… experienţa.
Experienţa e un învăţător tacit, nu cheltuieşte multe cuvinte cu tine, dar convinge mai presus de asimilările raţiunii.
Cea mai preţioasă experienţă este libertatea de păcat. Şi este preţioasă pentru că este o experienţă rară, către care nu ai vectori cotidieni. Şi mai este preţioasă pentru că îţi dă senzaţia că ajungi să trăieşti dincolo de lume, să ieşi din carapacea şi din inerţiile ei, pe care le numeşte libertăţi individuale.
Libertăţile sociale şi politice nu satură adâncul omului, nu îl împlinesc aşa cum o face libertatea duhovnicească.
Libertatea duhovnicească este singura ispitire pe care nu vor să o urmeze oamenii necredinţei, cărora le plac toate provocările şi experienţele tuturor patimilor umane. Şi care citează cu satisfacţie din poetul latin : „sunt om şi nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin”. Numai că omenescul cuprinde şi harul dumnezeiesc, pe care Dumnezeu l-a dat omului când l-a creat, şi, din păcate, acest har le este şi le rămâne străin.
Libertatea de răutate este o senzaţie cu mult mai fericită decât libertatea răutăţii. Este bucuria că ai scăpat din chingile lumii şi ale păcatului care te ţineau legat în mod nevăzut.
Fericirea smereniei şi a pocăinţei nu sunt doar cuvinte goale sau autosugestionări sentimentale, sunt trăiri autentice pentru ortodocşii care înţeleg că trebuie să fie oameni întregi, oameni ai libertăţii celei mai presus de lume.
Psa. Gianina.
