Discriminaţii care discriminează

 

Dacă nouă nu ne place Dumnezeu, nimeni nu trebuie să vorbească despre El! Dacă nouă nu ne plac icoanele în şcoli, trebuie să le dăm afară! Dacă nouă nu ne convine creaţionismul, ci numai evoluţionismul, înseamnă că numai evoluţionism trebuie să studiem! Dacă nouă nu ne plac misticii şi îi considerăm nebuni, atunci nebuni trebuie să-i considere toată lumea şi să facă ani grei de închisoare pentru nimic! Dacă pe noi ne enervează însemnele şi veşmintele religioase şi ne plac numai accesoriile extravagante sau sataniste sau vestimentaţia deşănţată, atunci să dispară din faţa ochilor noştri tot ceea ce ne enervează şi mai ales tot ce e ortodox, pentru că asta ne enervează cel mai tare!

Aşa sună în urechile conştiinţei oricărui ortodox apelul la libertatea de conştiinţă pe care tot felul de reprezentanţi ai societăţii civile îl fac: dacă ne enervaţi, trecem peste voi cu buldozerul aşa-ziselor drepturi individuale, pe care tot noi le inventăm. Voi nu aveţi dreptul să existaţi şi să vă manifestaţi conform conştiinţei voastre, pentru că Inchiziţia a ars oameni pe rug în evul mediu şi voi toţi vă identificaţi cu Inchiziţia şi vă faceţi vinovaţi de crimele ei.

Ce avem noi, ortodocşii, cu Inchiziţia, nu ştiu, dar ştiu că a devenit o adevărată fantomă care bântuie multe minţi de atei şi pe care ne-o flutură triumfători de câte ori vrem să spunem ceva, să ne argumentăm poziţia. Apărătorii unor drepturi pe care nimeni nu le încalcă pun pe seama teologiei şi a gândirii ortodoxe tot felul de interpretări care le aparţin în exclusivitate, fără să aibă vreun sfert de secundă timp să asculte o argumentare  care se întemeiază pe milenii de viaţă şi de cugetare creştină. Ei ne definesc după cum îi taie capul, şi tot ei ne amendează cu legi europene (mai mult sau mai puţin) care nu sunt aplicabile automat spaţiului ortodox, întrucât nu au fost elaborate pentru un asemenea perimetru spiritual.

Drepturile noastre sunt călcate în picioare pentru a se respecta drepturile… celor care nu le cer, dar în numele cărora luptă şi militează cu fermitate organizaţii fantomatice, ieşite din neant, care însă câştigă proces după proces împotriva Ortodoxiei. Avem dreptul să nu ne închinăm la icoane în şcoli, dar nu şi dreptul să ne închinăm. Avem dreptul să învăţăm despre evoluţionism, dar nu şi dreptul să nu învăţăm despre evoluţionism, dacă nu vrem. Avem dreptul să legăm pe cineva, pentru a-l împiedica să-şi facă singur rău, dar nu şi dreptul de a face exact acelaşi gest din motive religioase.

Foarte recent, la un jurnal de ştiri, a fost prezentat un copil bolnav de SIDA care trăia într-un spital legat fedeleş de medici, pentru că altfel se lovea întruna. Aveau dreptul să-l lege, pentru că era bolnav cu trupul, dar un demonizat care se manifestă cu mult mai rău, nu poate fi legat şi tratat cu mijloace duhovniceşti - mai ales dacă el asta cere şi preferă şi merge de unul singur la Mănăstire în acest scop - , pentru că ne pasc ani mulţi de puşcărie şi oprobriul public.

Dacă drepturile nu sunt drepturi în mod egal pentru toată lumea, dacă nu se măsoară cu aceeaşi măsură, atunci nu se pot numi drepturi civile, ci dictatura unui singur punct de vedere, care devine cu adevărat discriminatoriu faţă de cei care nu-l pot împărtăşi. Libertatea de gândire şi de opţiune, dacă se respectă numai într-un singur sens, în sensul în care este pe placul ideologiei postmoderne, nu se mai numeşte atunci libertate, ci cu adevărat o inchiziţie ipocrită, care practică tocmai ceea ce afirmă că detestă.

Psa. Gianina.

“Corul robilor”, de Verdi, sau cât de frumos cântă dorul de libertate

Psa. Gianina.

Eminescu şi Ortodoxia. Poeme şi fragmente cu temă creştină [VII]

În poemul Basmul ce l-aş spune ei, avem o prelucrare romantică a concepţiei ortodoxe şi isihaste despre scara virtuţilor, expusă în mod explicit de Sfântul Ioan Scărarul în Scara. Aceasta se întemeiază pe o vedenie veterotestamentară, a Sfântului Iacov (Fac. 28, 12), în care scara văzută de acesta cu ochii inimii, pe care se suiau şi se pogorau îngerii, este interpretată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca reprezentând-o simbolic pe Maica Domnului, cea care este scara pe care S-a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi. Iată şi versurile lui Eminescu:

Am visat un vis frumos…
Pe un nor luminos
Am văzut la cer o scară
Ridicându-se de jos.

Într-a cerului mărire
Scara de-aur se pierdea,
Iar pe-un tron de nemurire,
Tron de-argint şi strălucire,
Maica Domnului zâmbea;
Iar pe schiţele de scară,
Îngeri stau treptat…, treptat,
Cu chip blând şi luminat
Şi pe lire sunătoare,
Cântau dulce şi curat. (…)

Un poem care ne dovedeşte că Eminescu era pătruns de adevărul mântuirii, şi nu agnostic, se numeşte Învierea:

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii Evanghelii.

C-un muc în mâini moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă,
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adâncă şi plină de blândeţe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi:
„Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninând pe însuşi Izvorul de vieţe.

Nimic înainte-Ţi e omul ca un fulg,
Şi-acest nimic Îţi cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme [psalmi] şi ramuri,
Plecaţi-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

Hristos este numit Izvorul de vieţe, de vieţi, adică, la fel cum este numit Dumnezeu în Luceafărul: Căci Tu izvor eşti de vieţi / Şi dătător de moarte. Moşneagul din strofa a doua, nu se referă la preot în mod depreciativ, ci îl descrie ca pe un bătrân înţelept, demn să înveţe norodul, ajuns la vârsta la care experienţa şi înţelegerile profunde albesc sufletul, îl fac curat. Cine cunoaşte opera lui Eminescu, ştie că acesta aşază înţelepciunea sub forme (chipuri şi icoane vechi, volume sau tomuri roase de molii, etc) pe care lumea iubitoare de străluciri vremelnice nu ştie să le recunoască şi să le preţuiască la valoarea lor supremă.

Ultimele două strofe sunt parafraze din cântări ortodoxe şi din imnul pascal. Plecaţi-vă, neamuri aminteşte de binecunoscuta cântare: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu”, preluată de la Is. 8, 9.

Eminescu păstrează chiar şi forme gramaticale vechi, din cărţile de cult: au înviat, pre moarte, etc.

Alte două imne sunt închinate Maicii Domnului:

Rugăciune

Crăiasă alegându-te [pe tine Dumnezeu]
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Prea Curată,
Şi pururea Fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila Sfântului [a lui Dumnezeu]
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor [tale],
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce, clară,
O, Maică Prea Curată,
Şi pururea Fecioară,
Marie!

Valul, scutul şi zidul, din prima strofă, cu trimitere la „întreitele valuri” ale patimilor şi la scutul şi zidul de apărare care îl reprezintă Maica Domnului pentru creştini, sunt termeni profund bisericeşti, folosiţi extrem de frecvent în cărţile de cult.

La fel, cu reverberaţii adânc ortodoxe, este şi numirea Preacuratei ca Luceafăr, în timp ce mările reprezintă învolburarea vieţilor noastre, asupra cărora Sfinţia sa veghează, ca să nu pierim în vâltoarea păcatelor. Negurile din care este implorată să se arate Maica Domnului sunt întunecările minţilor noastre, ale sufletelor noastre, a căror luminare şi alinare se află la Maica Prea Curată a lui Dumnezeu, dar şi a neamului omenesc, prin înfierea noastră.

Răsai asupra mea…

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;
O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele:
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Prea Curata este numită lumină lină, cu o sintagmă preluată din slujba Vecerniei, în care însă Lumina lină este Hristos. Dar Prea Curata este Maica lui Hristos Dumnezeu, pe care El Însuşi ne-a dăruit-o nouă ca Maică a noastră. De aceea şi Prea Curata Stăpână varsă, cu rugăciunile Sfinţiei sale, lumina lină a harului dumnezeiesc în sufletele noastre.

Ceea ce poetul numea în poezia anterioară neguri, aceeaşi realitate duhovnicească aici o denumeşte drept noaptea gândurilor, în care este chemată Maica Domnului să se pogoare cu mila sa şi să facă lumină. Noaptea gândurilor este iarăşi o expresie isihastă, care face referire la întunericul minţii neluminat de harul dumnezeiesc, pe care numai rugăciunea neîncetată şi fierbinte îl poate alunga.

Este interesant că primul vers al ultimei strofe reiterează dorinţa de linişte exprimată în Odă (în metru antic). Iar verbul reapari denotă un dor de reîntoarcere la credinţa şi la nevinovăţia primară, anterioară tulburărilor sceptice aduse de o viaţă plină de suferinţe, aşa cum a avut Eminescu.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Trupuri de primăvară

Psa. Gianina.

Porumbei sociali

Psa. Gianina.

Porumbei eclesiali, adică duşi la Biserică

Psa. Gianina.

Pe cine mai interesează până şi-o frunză?

Psa. Gianina.

Zbor eclesial spre cer

Psa. Gianina.

Dincolo de soare este Soarele dreptăţii mele!

Psa. Gianina.

E trei fără un sfert

Psa. Gianina.

Moda şi istoria care nu trece

Patefonul sau gramofonul nu mai cântă pentru noi. Pentru că nu mai cântă pentru noi muzica din prima jumătate a secolului XX. Putem să înţelegem cuvintele ei, dacă este muzică românească sau dacă ştim şi alte limbi, putem să fim anticari, colecţionari, fascinaţi de mirosul altor epoci, dar nu putem, nu mai putem să mai înţelegem o epocă, care a murit. Celor care n-am trăit-o, ea ne rămâne într-o foarte mare măsură ilizibilă fiinţei noastre, oricâte date şi mărturii am avea despre ea.

Bunicii noştri ascultă emoţionaţi ecourile forfotei unei lumi apuse. Dar nici pentru ei această muzică nu e viaţă reală, spontană, ci melancolie, pentru că nu poţi să trăieşti în trecut. Trecutul e o filă de carte pe care ai citit-o demult şi ai dat mai departe. Oricât ai vrea să o citeşti din nou cu ochi virgini, ea nu va mai fi nouă niciodată.

Aşa cum am prezentat lucrurile până acum, le-am făcut să pară o lege a firii. Însă convingerea mea ultimă nu este aceasta, pe care am expus-o. Lucrurile care nu rămân în fiinţa noastră, care se strămută din sufletul nostru odată cu trecerea timpului, sunt acelea care nu au atins coardele cele mai profunde ale inimii umane. Moda este un astfel de lucru, care se adresează periferiei sufletului. Pentru unii ea este interesantă sub aspectul ei momentan, spontan, la timpul prezent, pentru alţii ajunge să fie interesantă de-abia când devine cavou, sarcofag, muzeu de antichităţi.

Unora le place mirosul vieţii, altora cel al morţii. Însă şi unii şi alţii, dacă nu caută viaţa adevărată, dacă vor numai patimile de la viaţă sau numai istoria mumificată de la trecutul lumii, atunci nu caută nimic şi nu înţeleg mare lucru, nici din ce trăiesc, nici din ce studiază.

Am început de la patefon şi de la înţelegerea muzicii. Asta pentru că mi se pare că muzica este cel mai perisabil aspect al modei sau unul dintre cele mai perisabile. Perisabilitatea ei e mai uşor de observat într-un context în care simţi imediat când ceva nu-ţi mai place, nu te mai caracterizează sau nu te-a caracterizat niciodată. Eu, ca româncă, pot să ascult muzică uşoară românească, hip-hop românesc sau rock sau manele şi să nu vibrez deloc sau foarte puţin, doar faţă de anumite versuri sau de o nuanţă muzicală. În schimb, pot să ascult o melodie din cine ştie ce secol şi chiar din alt areal etnografic, care să mă facă să uit că respir.

Asta pentru că moda nu vorbeşte un limbaj universal, inima sinceră însă da. Moda este numai deflagraţia egoismului, a dorinţei de a epata, de a te arăta emancipat. Ea nu se preocupă de impact, de urmări profunde, de veşnicie. Ea nu vrea să ţipe în urechile tuturor durerea sau frumuseţea care e prea multă în sine, ci să dea cu tifla, să concureze, deşi nu are fundamente reale în existenţă, nu are o chemare adevărată şi nici o motivaţie abisală pentru a se manifesta.

Odată cu moda curge însă prin noi şi pe lângă noi şi o altă istorie, care face abstracţie de modă. O istorie care ne face oameni, care ne pregăteşte pentru orizonturile nemuririi, care ne învaţă pragurile şi abisurile sufletelor noastre. Cele două conlocuiesc în această lume. Pe când moda însă face numai spume la suprafaţa râului şi nu învaţă nimic din adâncurile care nu se văd, istoria adevărată ştie să contemple suprafaţa şi să se adâncească şi mai mult în matca sa înţeleaptă.

Psa. Gianina.

Fericirile în format audio de la Sf. Mănăstire Crasna

Intraţi aici.

Psa. Gianina.

Adevăr vs. adevăr

 

În adâncimea înţelepciunii, în înţelegerea lucrurilor nu poţi să pătrunzi până când nu te cobori în adâncul nimicniciei tale. Când afli că nu înţelegi nimic, când ştii că nu ştii nimic, atunci începi să înţelegi, atunci cunoşti. Îţi cunoşti ontologia, limitările, neputinţele.

Când crezi că barierele existenţiale se dărâmă de la sine, numai pentru că tu vrei să nu mai existe sau pentru că vrei să gândeşti, hocus-pocus, că de fapt nici nu există nicio barieră în calea cunoaşterii şi a gândirii, că toată ştiinţa îţi stă înainte ca o carte hiper-lizibilă, atunci de fapt ţi se închid toate uşile gnoseologiei. Atunci când te declari virtual atotcunoscător, te izolezi în părerea bună despre puterea ta de a cunoaşte şi decretezi valabilă orice sentinţă cu autoritatea minţii tale.

O asemenea concepţie preconizează a exista numai minţi autoritative, care să urmeze dicteul instanţelor proprii de judecată şi tot atâtea adevăruri absolute individuale. Fiecare nu ascultă de un singur Adevăr absolut, dar se supune despotismului adevărului propriu. Dacă chiar s-ar putea ajunge la o asemenea situaţie, la un moment dat, în întreaga lume, cu atât mai mult, vom avea o adevărată libertate individuală şi o înţelegere superioară între noi?

Atunci, când fiecare va asculta de dictatul propriu în ce priveşte cunoaşterea, într-o totală ignoranţă faţă de un Adevăr absolut, care vor fi certitudinile şi satisfacţia interioară a milioane de indivizi care ar crede fiecare în adevărul lui, dacă acum ideologiile se măsoară calitativ în funcţie de distanţa faţă de reperul absolut?

Filosofia a gravitat în antichitate în jurul unui Dumnezeu necunoscut (Creator, Principiu, motor al lumii), iar în vremurile moderne navighează între apele teologiei (protestantă şi catolică mai ales, dar uneori şi ortodoxă) şi cele ale filosofiei antice, apropiindu-se când de un mal, când de celălalt, încercând să împace de-ne-împăcatul şi să mixeze ceea ce nu e de unit.

Variantele acestor combinaţii formează curenţii / curentele filosofice. Şi ele au pretenţia de a fi gnoseologii originale, cu tendinţe şi pretenţii de glorificare particulară, de preeminenţă şi chiar de absolutizare, deşi repudiază verbal Adevărul absolut.

Fiecare filosofie sau ideologie vizează instaurarea adevărului său şi nu al unui complex sau melanj de adevăruri. De altfel adevărul presupune singularitate chiar şi la nivel lingvistic, şi nu dualitate sau multiplicitate, dacă nu vrem să cădem în aberaţii silogistice. Aşa încât denunţătorii Adevărului absolut nu intenţionează decât să preia locotenenţa supremaţiei acestui Adevăr, prin destituirea filosofică propusă.

Filosofiile de tip modern nu urmează prin urmare sinceritatea antică socratică a lui ştiu că nu ştiu nimic şi a lui hai să căutăm un Zeu, pe care corect le identifica Ţuţea cu a fi temelia oricărei gnoseologii autentice, a oricărei căutări oneste. Şi nici îndemnul cunoaşte-te pe tine însuţi, ca pornind de la înţelegerea puterii de înţelegere a minţii umane, de aici încolo să cauţi ceea ce poţi înţelege şi ce nu.

Psa. Gianina.

Templu, tâmplă, tâmplar, întâmplare

Ultimele trei cuvinte sunt derivări româneşti din latinescul templum, însemnând templu. Explicaţiile şi argumentele Fericitului Dumitru Stăniloae ni s-au părut absolut geniale, asupra felului în care poporul român a păstrat un termen cu sens eminamente păgân în cultura antică şi l-a transformat într-un cuvânt creştin, tâmplă, care denumeşte catapeteasma Bisericii, formând apoi alte cuvinte derivate, esenţiale pentru arealul său de vieţuire.

A se vedea în acest sens: Naţiune şi creştinism, Ed. Elion, 2003, p. 231-232:

O mare probabilitate că românii au folosit în parte până la un timp, deci poate până la încreştinarea maghiarilor, acest cuvânt (templum) pentru lăcaşul de cult, este dată de faptul că au păstrat un cuvânt ce derivă de la templu, pentru o parte a Bisericii şi anume pentru iconostas, până azi. E cuvântul tâmplă.

Am avea aceeaşi lege că un cuvânt ieşit, pentru marea lui vechime, din uzul pentru un obiect sau pentru o acţiune în întregul ei, rămâne în uz pentru o parte a obiectului sau a acţiunii respective.

E legea care a operat în cazul colivei şi a paosului, care l-a început a însemnat s-a odihnit (epause), apoi, când acest cuvânt a fost înlocuit cu slavonul odihnire, a rămas în uz pentru [a denumi] vinul ce se toarnă peste trupul celui răposat la sfârşitul slujbei de înmormântare.

Poate că importanţa construirii unei Biserici sau a unei tâmple a dat calificarea generală de tâmplar meşterului lemnar, iar însăşi faptei cu caracter de sfinţenie săvârşită în Biserică, importanţa unei întâmplări deosebite în viaţa satului (Botez, Cununie, etc.).

Acest argument lingvistic absolut valid şi absolut fundamental şi genial pentru înţelegerea vieţii şi a caracterului neamului nostru de-a lungul secolelor, arată fără posibilitate de tăgadă, rolul central şi ultracentral al Bisericii în viaţa poporului, atât în urbea, cât şi în satul românesc.

Aceste vestigii lingvistice, la fel de trainice ca şi cele arheologice şi deloc abstracte sau interpretabile, atunci când arată evidenţe imposibil de negat, ca în cazul de faţă, sunt din nefericire adesea ignorate şi zac necercetate şi nescoase la lumină, până la venirea unor înţelepţi ca Fericitul Dumitru, care lucrează nu numai cu uneltele ştiinţei lingvistice, dar şi cu clar-vederea duhovniciei sale şi cu înţelegerea holistică a istoriei şi a spiritualităţii româneşti. Spune, aşadar, sfinţia sa mai departe:

Iar poate că numele de tâmplă pentru oasele de deasupra ochilor arată şi el vechime creştinismului la poporul nostru, dintr-o vreme când Apostolul Pavel spunea creştinilor că trupurile lor sunt biserici ale lui Dumnezeu (I Cor. 3, 15; I Cor. 6, 19), iar ceva mai târziu Părinţii Bisericii spuneau că mintea (închisă în cutia craniană) e altarul acestei biserici. Oasele frontale apăreau ca o catapeteasmă a acestui altar, care îşi revărsa lumina prin ochi.

Tâmpla capului este astfel, în concepţia poporului, învăţată de la Sfinţii Părinţi şi mai cu seamă din predania isihastă, un fel de catapeteasmă înlăuntrul căreia mintea curată liturghiseşte, aduce slujbă lui Dumnezeu, prin rugăciunea neîncetată. Iar pe această catapeteasmă strălucesc ochii, care sunt „luminătorii trupului” (cf. Mt. 6, 22; Lc. 11, 34), aşa cum strălucesc Sfinţii, luminătorii lumii, pe catapeteasma Bisericii.

Iată cum centralitatea Bisericii în viaţa poporului îi creează acestuia vocabularul fundamental, aşa încât, pornind de la o parte a Bisericii (iconostasul sau catapeteasma), el îşi denumeşte aidoma sau asemănător o parte a bisericii trupului său (tâmpla capului), o îndeletnicire esenţială (tâmplar) pentru un neam cu mulţi codri şi păduri, şi chiar ritmul secvenţial al existenţei sale, format din întâmplări, adică din perioade de sfinţenie şi de sfinţire a fiinţei sale, pregătite astfel pentru a trece în Împărăţia cea veşnică.

Să nu uităm că un creştinism iniţial e foarte fierbinte şi vede totul într-o lumină de sfinţenie. În acest sens e semnificativ că poporul nostru dă apelativul de sfinte tuturor zilelor: Sfânta Vineri, Sfânta Duminică, într-o zi sfântă de luni, etc. Pe el nu-l împiedică o practică veche a uzului păgân al lui Venus, să-i spună acestei zile sfântă, cum îi împiedică pe romanii din Occident.

Aşa s-a putut produce foarte de timpuriu în basmele poporului nostru personificarea Sfintei Vineri. Şi e semnificativ pentru vechimea acestei personificări că ea există şi la aromâni, deci datează dinainte de începutul sec. IV. Dar cât trebuie să fi trecut de la socotirea zilei de sfântă până la personificarea ei?

Dar şi faptul că poporul nostru a adoptat poate chiar înainte de biserică, cuvântul templum, care la romani era folosit pentru locaşul de cult al zeilor, arată poate că noi am putut primi acest cuvânt pentru cultul creştin, pentru că nu-l aveam pătat de înţelesul de templu păgân.

Ceea ce înseamnă că strămoşii noştri nu se speriau foarte mult de cuvântul templu, şi că pentru ei mai păstra o urmă însemnată a unei idei înalte de divinitate, nefiind deci un termen desfigurat de referenţialitatea practicilor inumane care formau contextul antic al păgânismului greco-latin.

Psa. Gianina.

Adâncimea iubirii

 

Sentimentele puternice nu sunt insuflate de lucruri periferice, neesenţiale. Cei care îşi cunosc adâncul sufletului ştiu să iubească adâncimea şi se îndrăgostesc de ea când o văd.

Aspectele exterioare ale asemănării între oameni nu îi leagă pentru mult timp şi nu îi ţin împreună, nedespărţiţi orice s-ar întâmpla. Şi orice aspect al relaţiilor inter-umane, oricât ar părea de important, este oarecum periferic, dacă nu Îl presupune pe Dumnezeu ca fundament al său.

Cel care întemeiază înţelegerea, prietenia, iubirea între oameni este Însuşi Dumnezeu şi numai Dumnezeu. Doi oameni pot să aibă, mai mult sau mai puţin aparent, foarte multe lucruri în comun. Însă dacă toate aceste lucruri nu sunt unificate şi adâncite în iubirea lui Dumnezeu, relaţia dintre cei doi poate fi sortită eşecului, chiar dacă ar fi un lucru de neînţeles, omeneşte vorbind.

Şi aceasta s-ar întâmpla tocmai pentru că este gândită şi percepută de cei implicaţi numai la nivel uman, pentru că i se refuză dimensiunea profunzimii supraumane.

Iubirea e însă absurdă în coordonate strict umane şi ea nu poate fi posibilă decât dacă se extinde dincolo de limitările acestei lumi. Vorbind paradoxal, dar adevărat, nu poţi să iubeşti decât privind cu ochii în veşnicie şi aruncându-te în braţele milostivirii dumnezeieşti, căci ce iubire e aceea care se socoteşte pe sine extrem de perisabilă, sortită unei scurte stagiuni şi unei extincţii rapide?

Şi invers, poate părea că nu există multe lucruri în comun între doi oameni, însă dacă Dumnezeu fundamentează iubirea lor, atunci fundamentată este şi rămâne, chiar dacă e o enigmă pentru cei din jur, care nu au ochi să străbată interiorul sufletelor.

Dumnezeu este Iubirea fără de Care nu ne putem înţelege iubirea. În iubirea de Dumnezeu şi în relaţia noastră cu Ziditorul şi Părintele nostru stă ascunsă taina iubirii noastre, în revărsarea de dragoste a harului Său învietor stă toată înţelegerea şi adâncirea sufletului nostru, cunoaşterea şi iubirea noastră pentru celălalt.

Prezenţa Lui în iubirea noastră este unica garanţie, unica linişte, stabilitate, permanenţă şi aprofundare a ei. Absenţa lui Dumnezeu năruie şi cele mai fulminante relaţii şi iubiri, în timp ce prezenţa Sa apropie şi uneşte chiar şi ceea ce părea distinct şi străin.

Psa. Gianina.

Panta dintre real şi ireal

Drumul de la real la ireal nu e chiar atât de lung pe cât ar putea părea. De multe ori oamenii spun că nu cred în Dumnezeu, dar cred  în… ireal, în lucruri fantastice. Nu pot să înţeleg cum este gândirea lor şi cum stabilesc ei sursa acestui fantastic, incredibil, paranormal. Însă e sigur, pentru ei, că toate acestea există, că ele se manifestă, în mod evident, în realitate, chiar dacă nu se poate oferi explicaţia raţională a acestor fenomene.

De multe ori am crezut că vorbesc cu oameni raţionalişti, materialişti, atei şi am ajuns într-un târziu să constat că mă înşelam. Graniţa, pe care eu o cred foarte sigură între a fi raţionalist-materialist şi a fi om raţional-credincios (după definiţia filocalică a omului raţional, ca cel care este stăpân peste patimile sale) este străbătută de un culoar foarte larg unde se infiltrează cei care au o anumită viziune despre lumi spirituale sau lumi paralele.

Nenumăraţi inşi mărturisesc, chiar în viaţa de zi cu zi, experienţe inexplicabile. Le mărturisesc, fără însă a le cerceta profund cauzele, şi îşi formează concepţii extrem de multiple şi de bizare, ajungând, asemenea gnosticilor din vechime, la sincretisme şi osmoze a căror contabilizare devine dificilă, dacă nu imposibilă, la un moment dat.

Deşi s-ar părea că credinţa noastră în Dumnezeu se învecinează mai repede cu cei care au sensibilităţi la fenomene fantastico-paranormale (ba chiar suntem adesea asumaţi împreună cu aceştia în aceeaşi gaşcă de către cei care vor să ne persifleze acid), decât cu cei care au o filozofie pur materialistă, substanţialistă, adevărul e că cei care mărturisesc o credinţă într-o anumită formă de fantastic, sunt tot la fel de refractari la ideea de a crede într-un Sigur Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, ca şi ateii materialişti.

Ba chiar cele două tabere se pot înţelege cu mult mai bine între ele decât cu cei care cred în Dumnezeul Atotputernic şi Atoatecreator.

Panta dintre realitate şi imaginaţie, dintre realitate şi concepţii stranii, dintre realitate şi percepţii difuze sau şocante de ordin spiritual-paranormal, poate fi foarte alunecoasă. Nevoitotul ortodox are foarte mult de înfruntat această ecranare demonică a existenţei sale, încă de la primii paşi făcuţi în arena luptei duhovniceşti, această furtună magnetică nebună a demonilor care forţează derapajul său mental sau spiritual, de la dreapta credinţă şi nevoinţă.

Însă irealul de esenţă eretică, incredibilul demonic care se manifestă sub zeci şi sute de avataruri, de la spiritualism la credinţa în extratereştri şi de la erezie generalizată la prelest individual, irealul acesta care se metamorfozează perpetuu este cel mai generos găzduit de frenezia mediatică, care caută senzaţionalul şi face cu noi compromisul cotidian de a renunţa, câte puţin, la realitate, la bun simţ, la frumos, la adevăr, la ceea ce este întemeiat pe raţiune şi experienţă de multe veacuri.

Irealitatea intră sub multe aspecte în viaţa, în mintea şi inima noastră, de la irealismul politic şi civic, la fantasticul relaţiilor  interumane secătuite de non-sens, care sunt numai porţile prin care intră paranormalul în experienţa cotidianităţii, prin care se strecoară posibilitatea irealului în mintea tulburată şi în sufletul dezamăgit şi apăsat. 

Între irealul grotesc al politicii externe americane sau al vieţii politice româneşti măcinate de scandaluri, şi irealul spiritist sau ştiinţifico-fantastic este o legătură, oricât ar părea de neverosimilă. Pentru că este o legătură între păcatele noatre, ale tuturor, şi precaritatea spirituală pe care o contractăm prin ele, datorită căreia orizonturile noastre se denivelează, se parazitează duhovniceşte.

Horoscopul zilei sau o crimă bestială, adică minciuna supralicitată ca şi şocurile psihice, care penetrează la voltaj redus dar repetat organismul nostru spiritual, sunt şi una şi alta ireale, vicioase pentru stabilitatea mentală şi duhovnicească a fiinţei umane. Prima pentru că este doar un pandant imaginativ al unei şarlatanii, a doua pentru că se calcă în picioare orice urmă de principialitate şi de demnitate umană, ieşind astfel afară din realitatea pe care e în stare să o accepte conştiinţa.

Dezamăgirea în dragoste, pustiul singurătăţii sau al neînţelegerii pot să facă dintr-un om o persoană uşor influenţabilă, maltratabilă spiritual, o frunză în bătaia tuturor vânturilor, de care, dacă nu S-ar milostivi Dumnezeu ca s-o înţelepţească prin cineva sau prin ceva anume, s-ar putea alege cu uşurinţă praful.

Irealismul vieţii e aşadar, de multe ori, produsul unui pas făcut dincolo de suportabilitate. Când ne credem singuri şi părăsiţi de mâna lui Dumnezeu facem pasul acesta prăpăstios către extreme. Şi din nefericire, este vorba adesea chiar de un singur pas. Însă şi mâna lui Dumnezeu este atotcuprinzătoare.

Psa. Gianina.

Eminescu şi Ortodoxia. Parafraze scripturale sau din cărţile Bisericii în poemele eminesciene [VI]

Poemul Strigoii (publicat în Convorbiri literare, în 1876) e alcătuit din trei părţi, care au fiecare câte un motto. Prima parte are ca motto un pasaj din slujba de înmormântare, alcătuită în mare parte de Sfântul Ioan Damaschinul: …că trece aceasta [viaţa omului] ca fumul de pre pământ. Ca floarea au înflorit [omul pe pământ], ca iarba s-au tăiat, cu pânză se înfăşură, cu pământ se acopere. Se observă lesne că Eminescu a preferat un fragment care vorbeşte despre viaţa repede trecătoare, ca iarba şi ca un fum.

Imaginile aparţin Vechiului Testament (Psaltirei şi Ecclesiastului) şi le regăsim în toată literatura noastră veche. Le-am comentat cu prilejul discuţiei noastre asupra poemului Viiaţa lumii al lui Miron Costin, dar ele sunt ubicue în operele scriitorilor noştri din vechime. Însă viaţa ca iluzie şi ca deşertăciune a deşertăciunilor este un punct forte al omileticii ortodoxe din toate timpurile, dar şi o obsesie a scriiturii eminesciene.

Al doilea motto este dintr-o poezie populară, iar al treilea este un citat din Pravila lui Matei Basarab, tipărită la 1652 sub numele Îndreptarea legii (titlu pe care îl aminteşte şi poetul): …cum de multe ori, când mor oamenii, mulţi deîntr-acei morţi zic se scoală de se fac strigoi…. Acest pasaj din Legislaţia Ţării Româneşti reînnoită şi tipărită astfel sub Matei Basarab (Legislaţie care era una cu cea a Bisericii), evocă spre amendare o superstiţie care, din păcate, nu a dispărut nici astăzi din popor, privitoare la duhurile celor adormiţi.

În acest poem, Strigorii, Eminescu poetizează o idee mitologică păgână despre „morţii vii”, despre strigoi, însă fantezia lui porneşte numai de la acea veche superstiţie, fără ca poemul lui să aibă prea multă legătură cu falsele presupuneri pe această temă. Pe noi însă ne interesează numai referinţele care demonstrează că el cunoştea predaniile ortodoxe.

Astfel, într-o invocare pusă pe seama lui Arald, regele păgân, către Zamolxe, în care acesta cere învierea iubitei sale, el spune: În ochii-i să se scurgă scântei din steaua lină, / A părului lucire s-o deie luna plină, / Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină, / Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă. Sufletul este aşadar, ca în Ortodoxie, duh, suflare de viaţă, şi această suflare este o lumină, o energie spirituală care vine de la Dumnezeu (chiar dacă în acest caz avem de-a face cu un barbar care se închină la Zamolxe şi îl invocă pe acesta ca dumnezeu al său).

Dumnezeu este Cel care dă viaţă omului: Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. (Fac. 2, 7). De asemenea, expresia duhul gurii tale este perfect scripturală şi ortodoxă: Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor. Că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit. (Ps. 32, 6, 9).

Învierea reginei moarte are loc într-un context poetizat care face trimitere la moartea lui Hristos pe Cruce, Care, coborând în Iad, i-a scos de acolo pe Sfinţii ce Îl aşteptau şi ale căror pietre de pe mominte s-au despicat. Versurile sunt următoarele: Biserica creştină, a ei catapeteasmă / De-un fulger drept în două e ruptă şi tresare; / Din tainiţă mormântul atuncea îi apare, / Şi piatra de pe groapă crăpând în două sare; / Încet plutind se-nalţă mireasa-i, o fantasmă… Aceste versuri sunt însă o parafrază a versetelor biblice, din Evanghelia Sfântului Matei, care relatează despre evenimentele care au însoţit moartea şi Învierea lui Hristos:

Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora. (Mt. 27, 50-53)

Un alt vers din acelaşi poem parafrazează Crezul ortodox: A faclelor lucire răzbind prin pânza fină / Răsfrâng o dureroasă lumină din lumină.

Un poem care urmăreşte înde-aproape referatul biblic, în ceea ce priveşte esenţa celor exprimate, cât şi predania ortodoxă, este Rugăciunea unui dac. Versurile sunt următoarele:

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i Zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur Zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-I,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi El îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al Lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-I viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

……………

Astfel numai, Părinte, eu pot să-Ţi mulţumesc
Că Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.

Este mai mult decât evident faptul că aceste versuri eminesciene prezintă dogma ortodoxă despre modul în care a venit întru fiinţă lumea şi cosmosul. Iar faptul că prima strofă este inspirată din Rig-Veda nu reprezintă nicio contradicţie a celor afirmate de noi, ci este cea mai elocventă dovadă a faptului că Eminescu prelucra textele şi că el transformă pasajul impropriat dintr-o carte sfântă a unei alte religii, într-un text pur creştinesc şi ortodox. Este bine, credem, să facem precizarea, în acest moment, că Imnul creaţiunii din Rig-Veda face parte, după ştiinţa noastră, dintr-o perioadă din istoria poporului indian, caracterizată de o mentalitate monoteistă (religia primară monoteistă), înainte de apariţia filozofiilor impersonaliste şi a dezvoltării politeismului.

Versurile afirmă, prin urmare următoarele: Dumnezeu este Singurul Care există din veşnicie. Lumea nu există din veşnicie, ci ea este creaţia lui Dumnezeu. Versul El singur Zeu stătut-au nainte de-a fi zeii poate să însemne două lucruri: El Singur a fost Dumnezeul cel Adevărat al oamenilor mai înainte de a apărea erseurile păgâne, mulţimile de zei inventate de idolatria politeistă; sau: El este Dumnezeu care i-a creat pe oameni pentru a fi zei / dumnezei după har. Căci mai apoi spune: El zeilor dă suflet şi lumii fericire.

Şi din noian de ape puteri au dat scânteii: versul acesta este o parafrază poetică a primelor două versete din Sfânta Scriptură: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Dar şi a versetelor care vorbesc despre puterea pe care a dat-o Dumnezeu apelor ca să zămislească din ele viaţă: Apoi a zis Dumnezeu: “Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. (Fac. 1, 20).

Versurile El este-al omenimei izvor de mântuire: / Sus inimele voastre! Cântare aduceţi-I, / El este moartea morţii şi învierea vieţii! fac referire explicită la Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Care ne-a mântuit prin Întruparea Sa şi Care este moartea morţii şi învierea vieţii, Cel ce a adus tuturor oamenilor învierea prin moartea Sa pe Cruce. Moartea morţii şi învierea vieţii sunt expresii dogmatice, recurente în omiletica ortodoxă. Sus inimele voastre! este o parafrază a formulei liturgice: Sus să avem inimile!, rostite de către preot la Sfânta Liturghie, căreia noi îi răspundem: Avem către Domnul. Îndemnul de a aduce cântare Domnului este atât vechi cât şi nou-testamentar şi el este foarte propriu creştinilor.

Şi inima-mi împlut-au de farmecele milei: acesta este un vers pe deplin ortodox, de o extraordinară frumuseţe. Dumnezeu este nu numai Cel care ne-a dat viaţă, Care ne-a dat ochi să vedem lumina zilei, cum zice poetul, dar El ne-a dat şi harul prin care să înţelegem şi să iubim toate, El ne-a umplut inima noastră de milă dumnezeiască, această milă pe care Eminescu o exprimă genial prin sintagma farmecele milei. Pentru că nu numai răul ne farmecă, ne amăgeşte, dar mai mult decât răul, bunătatea şi frumuseţea şi mila au de la Dumnezeu darul să ne atragă, să ne farmece ca să îndrăgim ceea ce este bun, ca să ne învăţăm ceea ce este drept. Inima noastră are întru sine, dintru început, de la Dumnezeu, farmecul milei, este plină de fermecare în faţa a tot ceea ce este nobil şi frumos şi se apleacă plină de condescendenţă către toată creaţia.

În vuietul de vânturi auzit-am al Lui mers /Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-I viers: aceste versuri pot să aibă o oarecare amprentă scripturală (mai ales primul), dar ele ni se par mai degrabă o interpretare în sens ortodox a propriei biografii, o mărturisire a lui Eminescu de a-L fi cunoscut pe Dumnezeu din însăşi iubirea pe care Acesta a sădit-o în inima sa (farmecele milei, despre care am vorbit anterior), din frumuseţea creaţiei (vuietul de vânturi) şi din dragostea oamenilor (glas purtat de cântec).

În fine, Dumnezeu este Însuşi Părintele nostru, Care ne-a dăruit viaţă şi ne dăruieşte toate cele de folos şi de la Care cerem toate, în rugăciune. Rugăciunea lui Eminescu, din acest poem, este de a nu i se acorda avantaje materiale în viaţă, ci de a fi considerat între cei blestemaţi, de a fi prigonit de către oameni. Ceea ce s-a şi împlinit. Însă această rugăciune denotă multă smerenie şi poate că vom mai vorbi despre aceasta şi cu altă ocazie.

Despre imaginile eshatologice din Scrisoarea I şi versetele biblice care le-au inspirat am discutat deja, într-un articol anterior.

În Scrisoarea II, Eminescu foloseşte alte două imagini scripturale, foarte cunoscute, făcând referire la calea cea strâmtă (Mt. 7, 14; Lc. 13, 24) şi la glasul celui ce strigă în pustiu (Mt. 3, 3; Mc. 1, 3; Lc. 3, 4; In. 1, 23): Iar cărările vieţii fiind strâmte şi înguste, / Ei [tinerii oportuniştişi lipsiţi de idealuri] încearcă să le treacă prin protecţie de fuste. / (…) / Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? / (…) / Azi abia, vedem ce stearpă şi ce aspră cale este / Cea ce poate să convie unei inime oneste.

În Memento mori însă, poemul în care Eminescu recapitulează istoria omenirii, avem secvenţe versificate ample care transpun referatul biblic:

…………………

Am văzut regii Iudeei în Biserica măreaţă,
Unde marmura în arcuri se ridică îndrăzneaţă
Şi columnele înalte către cer pare c-arăt;
Văzui pe David în lacrimi rupând haina lui bogată,
Zdrobind arfa-i sunătoare de o marmură curată,
Genunchind să-i ierte Domnul osânditul lui păcat.

Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire
Şi făcând-o să răsune o psalmodică gândire,
Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet;
El cânta pe Împăratul în hlamidă de lumină [Ps. 103, 2],
Soarele stetea pe ceruri auzind cântarea-i lină,
Lumea asculta uimită glasu-i dulce şi încet.

Dar ieşind din Templul sacru lăsă gândul lui să cadă,
Căci amorul îl aşteaptă cu-a lui umeri de zăpadă,
Raze moi în ochii negri - el dă lirei alt acord:
Căci femeile-l aşteaptă cu şireata lor zâmbire,
Brune unele ca gânduri din poveştile asire,
Alte blonde cu păr de-aur - vise tainice de Nord.

Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare
Cântăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare [Ps. 136, 1-3];
În zădar rugaţi peirea - muri se năruie şi cad!
Cad şi scări, ş-aurite arcuri, grinzi de cedru, porţi de-aramă,
Soarele priveşte galben peste-a morţii lungă dramă
Şi s-ascunde în nori roşii, de spectacol speriat.

Şi popor şi regi şi preoţi îngropaţi sunt sub ruine.
Pe Sion Tempulul se sparge - niciun arc nu se mai ţine,
Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea cea de ieri [Mt. 24, 2].
Cedri cad din vârf de munte şi Livanul [Libanul] pustieşte,
Jidovimea risipită printre secoli rătăceşte -
În pustiu se-nalţă-n soare desfrunziţii palmieri…

Am indicat numai câteva locuri din Sfânta Scriptură care ne apar drept imagini perifrastice evidente, însă, cu extrem de mici excepţii, toate aceste versuri au o palpabilă întemeiere biblică.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Valea plângerii

Într-un basm cules de Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pe care intelectualii noştri îl cunosc mai degrabă decât Sfânta Scriptură, se spune că lui Făt-Frumos (care ajunsese până la urmă în ţara tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte) i se întâmplă într-o zi să vâneze în valea plângerii, şi se întoarce astfel la condiţia sa anterioară, la nefericire şi la moarte.

Putem înţelege această poveste populară ca pe o parabolă a căderii omului din adevărata sa condiţie, de fiu al lui Dumnezeu, veşnic tânăr şi fericit.

Basmul acesta, ca toate basmele şi poveştile româneşti, nu este decât urzirea unui fir narativ imaginar, pe marginea unor învăţături creştin-ortodoxe foarte mult repetate în Biserici şi foarte profund instaurate în conştiinţa poporului, ca urmare a predicării lor neîncetate.

Prin valea plângerii se înţeleg două lucruri în Ortodoxie: pământul ca locul de exil al omului care a părăsit Paradisul din cauza păcatelor sale, dar şi locul în care va avea loc Judecata de Apoi, cunoscut şi sub numele de valea lui Iosafat.

Aşadar, prima accepţie este aceea că milostivirea lui Dumnezeu i-a dăruit omului pocăinţa şi, ieşind acesta din Rai prin păcat, la aşezat pe pământ ca pe o vale a plângerii sau o vale a lacrimilor, în care, prin plâns şi străpungerea inimii, să se înalţe din nou la vederea Raiului şi la locuirea în el:

Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne; suişuri în inima sa a pus, în valea plângerii, în locul care i-a fost pus. Că binecuvântare va da Cel ce pune lege; merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion (Ps. 83, 6-8).

Bărbatul Sfânt şi fericit, Sfântul lui Dumnezeu este acela care conştientizează nevrednicia şi păcătoşenia sa, şi prin urmare, cere şi aşteaptă ajutor de la Dumnezeu. Prin rugăciune neîncetată şi pocăinţă fierbinte, acesta pune suişuri în inima sa, curăţindu-şi inima cu izvoarele lacrimilor pe care le varsă în valea plângerii, în locul care i-a fost pus.

Luptându-se cu patimile şi cu păcatele, după lege, va lua binecuvântare de la Cel ce pune lege, adică va lua harul dumnezeiesc şi se va umple de el şi se va naşte din nou prin baia lacrimilor ca om duhovnicesc, restaurându-se astfel în starea naturală a omului, de mai înainte de cădere.

Şi cei ce iau binecuvântare pentru ascultarea şi pocăinţa lor, aceia pun suişuri în inima lor „şi har peste har” (In. 1, 16) şi aşa merge-vor din putere în putere, curăţindu-se şi sfinţindu-se din ce în ce mai mult şi văzând întru ei înşişi lumina dumnezeiască şi Împărăţia lui Dumnezeu, care este „înlăuntrul vostru”, după făgăduinţă.

Întru unii ca aceştia arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor, adică Dumnezeul Sfinţilor, căci ei sunt dumnezei după har, fiii lui Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Tatălui lor, şi ei s-au făcut pe ei înşişi cetate nedărâmată a Domnului, Sion Sfânt în care Se naşte şi locuieşte Dumnezeu.

Aceasta este calea urcuşului din valea plângerii înapoi în Rai. Şi altă scară nu există. Două versete din Psaltire au recapitulat căderea omului şi tot urcuşul pocăinţei şi al îndumnezeirii omului. Fericit bărbatul…

Dar valea plângerii nu este rea, ci este darul milostivirii lui Dumnezeu, darul pocăinţei şi al lacrimilor. Când ne uităm la pământ, la necazuri, la greutăţi, la bolile şi suferinţele noastre, să ne gândim că aceasta este valea plângerii, locul care ne-a fost pus ca să ne facem şi noi inimile văi ale plângerii, văi frumoase ale smereniei, înmiresmate de florile blândeţii, pe care să Se coboare plin de iubire Mirele cel dulce, chemat de dorul miresei Sale.

Şi dacă valea plângerii, pământul în care am fost aşezaţi ca să ne pocăim, este plin de atâtea raze ale speranţei, de atâta lumină şi frumuseţe, cum va fi Sionul, Raiul în care suntem chemaţi să urcăm, acolo unde, după cum grăieşte dumnezeiescul Ioan în Apocalipsă, Hristos va şterge toată lacrima de pe faţa tuturor?

În basmul popular, Tinereţe fără bătrâneţe…, Făt-Frumos a vrut să fugă de moarte şi de nefericire şi n-a putut, pentru că s-a întors inexorabil în valea plângerii şi l-au răscolit amintirile. S-a întâmplat după cum spun Sfinţii Părinţi: trebuie să plângi undeva, ori aici, pe pământ, ori dincolo, în veşnicie. Dar mai bine e să plângi aici.

Căci ce va da omul în schimb ca să nu moară? Nimic nu poate să dea, nici lumea întreagă, în schimb pentru sufletul său. Dar poate, în schimb, să plângă pentru sufletul său, în valea plângerii, în locul care i-a fost pus de Dumnezeu ca să se mântuiască.

Psa. Gianina.

Spaţiul vital şi cum trăim în el

Un drum cu metroul, cu tramvaiul sau cu maşina prin Bucureşti poate să fie uneori aproape insuportabil. Oamenii îşi înţeleg atât de greu rostul de a fi sociabili şi de a se comporta civilizat între concetăţenii lor, încât te întrebi în ce lume trăieşte fiecare şi de ce e atât de incomensurabil de greu să te porţi normal, omeneşte.

E o problemă de care oricine se loveşte în mod cotidian, nu facem nicio filozofie, nici nu spunem nimic din ceea ce nu ştie toată lumea. Câteodată mă mir că mai avem totuşi atâta suportabilitate, după ce suntem obligaţi să mergem ore în şir ca oile înghesuiţi în maşini, în trafic, după ce ascultăm înjurături, muzică de toate felurile, de multe ori foarte stresantă (de la manele la hard-rock), fără ca cei care o ascultă să se sinchisească de nervii celorlalţi, după ce fiecare se simte înghesuit, lovit, împins, insultat, de multe ori chiar în mod gratuit, fără să fi fost nevoie de asemenea manifestări ale celor care încalcă toate normele de bun-simţ fără scrupule.

Dacă oamenii ar fi puţin mai atenţi şi mai sensibili la nevoile celuilalt, cu siguranţă că şi ei înşişi s-ar simţi mai bine şi cu toţii am călători mai confortabil. Însă călătoria prin Bucureşti te face, dacă nu te controlezi, un sac de nervi, te stresează şi poate să devină un fel de infern cotidian pe care trebuie să-l parcurgi cu răbdare.

Ceea ce nu e uşor, pentru că uneori nebunia pare să nu aibă limite, pare să nu se mai sfârşească. Dacă scapi de unul care te împinge, dai de altul care îţi fumează în ochi, dacă pleacă o doamnă care îţi bagă poşeta spaţioasă în coaste, fără jenă, vine altul care tuşeşte lângă tine sau se sprijină, aproape, de tine sau vorbeşte măscări în urechea ta. Asta dacă nu se apropie o anumită minoritate - fără discriminare! - care înţelege la modul propriu şi nu figurat că trebuie să se taie distanţele între oameni.

Însă cel mai scandalos mi se pare, mie personal, felul în care oamenii înţeleg, femei şi bărbaţi deopotrivă, să se folosească de propriul gabarit pentru a-i exclude pe alţii, mai puţin dotaţi cu kilograme în plus, din competiţia spaţiului de consumat. Mi-e aproape jenă să vorbesc despre asta, dar nu pot să mă abţin, pentru că am văzut nu de puţine ori femei împingând cu sânii proeminenţi pe cei pe care doreau să îi dea la o parte, precum şi bărbaţi care recurg la exact aceeaşi strategie, folosind însă o burtă sau un trup mătăhălos, cu care se ating gingaş de cei nedoriţi din jur, făcându-i să le cedeze mai mult loc sau să se depărteze cu totul.

Am simţit astăzi, pe deasupra, că se apropie căldura, că s-a dus frigul iernii şi a început deja să se simtă amestecul de mirosuri, parfumuri plus mai puţin parfumuri, exalate de purtătorii lor. Nimic nu te protejează de asemenea lucruri, de parfumuri tari şi nedorite, de mirosuri de ţigară, de muzici demente, de gesturi scandaloase - fie că te vizează, te ating la propriu, fie că nu - ale celor care nu înţeleg că şi alţii au libertatea să nu suporte ceea ce lor le place.

Nu ştiu cum s-ar putea eticheta asemenea manifestări sociale (mai bine anti-sociale!) sau cum s-ar putea numi un astfel de gen de discriminare, un astfel de comportament care te scârbeşte cu totul, care îţi taie apetitul şi buna-dispoziţie. Şi nu ştiu nici cine ar putea să ia măsuri sau în ce fel.

Şi încă un lucru: între atâtea motive de stres şi de nervozitate, nu ştiu cum mai au unii timp să se streseze că văd din când în când o reverendă sau o barbă mare sau o fustă lungă sau un batic pe cap. Serios: dacă mai ai timp de o asemenea dezbatere, ori eşti de pe altă planetă, ori ai Mercedes şi girofaruri şi te doare în ambreaj. Sau ai ceva de împărţit cu oamenii credincioşi, care preferă să meargă îmbrăcaţi decent, într-o lume schimonosită de aberaţii comportamentale.

Oricum ar fi, fericiţi tot nu circulăm prin lume… Poate doar lăuntric şi nevăzuţi de nimeni, unii dintre noi, să mai fie în stare de acest maraton duhovnicesc.

Psa. Gianina.

Cuvinte dulci ca mierea

Ce înseamnă cuvinte dulci? Sunt cuvintele care îţi fac inima dulce, care o mângâie şi o umplu de bucurie. Ca să ai însă inima dulce, trebuie să te laşi umplut de bunătate şi de învăţătură minunată. Nu mănânci cuvintele, nu le simţi pe limbă, şi totuşi simţi că inima ta se face ca mierea la auzul lor.

Această expresie nu e acoperită pe deplin decât în interiorul realităţii duhovniceşti şi nu mulţi o cred ca atare sau pot să dea mărturie pentru veridicitatea ei. Şi îndrăgostiţii spun cuvinte dulci, dar intensitatea adevărată a dulceţii le-o poate dărui cuvintelor numai harul dumnezeiesc.

Sfinţii Părinţi vorbesc despre cuvintele Scripturii cele mai dulci decât mierea şi fagurele. Şi aceasta nu este nicio metaforă şi nicio exprimare simbolică, ci o expresie foarte realistă. Însă nu poţi să ajungi la această dulceaţă dacă nu capeţi dor după cuvintele sfinte, dacă nu eşti înfometat de ele.

Cuvintele lui Dumnezeu se înţeleg şi cu raţiunea, dar mai mult decât atât, ele se pătrund cu tot sufletul şi cu tot duhul tău, prin adâncirea ta în ele, prin topirea inimii tale după frumuseţea, blândeţea, smerenia şi dulceaţa lor. Fiindcă ele luminează mintea în acelaşi timp ce umplu inima de dor şi de iubire dulce.

Cine n-a gustat, n-a simţit câtuşi de puţin dulceaţa rugăciunii şi a citirii cărţilor sfinte, nu înţelege prea multe din cele ce vorbim. Însă cine a simţit cum, prin harul cuvintelor, i s-a îndulcit sufletul cel amărât de păcate şi înnegurat de griji, nu s-ar mai depărta niciodată de ele şi ar vrea să simtă din ce în ce mai mult acea dulceaţă lăuntrică şi bucurie.

Având în faţă modelul cărţilor de rugăciune şi al cărţilor vechi româneşti - singurul model literar posibil fiind cel ortodox -, primii poeţi români, preromanticii şi romanticii, neoanacreonticii, paşoptiştii cât şi Eminescu, au folosit până la epuizare termenul dulce, pentru ei adjectivul acesta având o altă sonoritate decât pentru noi, respectiv cea cunoscută din cărţile religioase.

Aşa încât epoca modernă, pornită pe demolare, nu l-a mai înţeles şi l-a dezavuat, formând chiar eufemisme folosite şi de noi astăzi: dulceag, dulcegării, dulcegăreli, etc., etc. Eminescu însă a înţeles şi iubea foarte mult acest adjectiv, dulce, unul dintre cuvintele limbii române profund religioase şi care s-a păstrat într-o formă foarte apropiată de etimonul său latin.

Căci vechile traduceri omiletice şi de cult româneşti, printre care şi Cazania coresiană (1581), au folosit chiar termenul dulceaţă în locul celui de har dumnezeiesc, prin aceasta urmând, credem noi, tradiţia isihastă a textelor. Pentru că unul dintre interpreţii de seamă ai Evangheliei, din a cărui operă s-au ales multe predici pentru a forma Cazaniile lui Coresi şi a Sfântului Varlaam, a fost Sfântul Patriarh isihast Calist, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul.

Şi tot din acest Sfânt Calist, mai târziu (ca dovadă a circulaţiei textelor sale la noi şi a prezenţei masive în mănăstiri), Eminescu va copia un fragment despre condiţia umană, pe un caiet pe care îl avea cu sine tot timpul. Probabil că va fi meditând adesea la acel fragment, ca şi la începutul Evangheliei după Ioan, pe care îl avea de asemenea copiat pe acelaşi caiet.

Şi nu există caracterizare sau înlocuitor mai bun pentru har decât acest calificativ de dulce sau dulceaţă a sufletelor. Sfinţii Părinţi isihaşti insistă cu prisosinţă pe dulceaţa harului Duhului Sfânt sau pe cât este de dulce Hristos Domnul în inimile celor care Îl iubesc pe El. Gustaţi şi vedeţi, mărturisesc ei adesea plini de bucurie.

Şi mai spun că harul lui Dumnezeu, cel adevărat, se recunoaşte după dulceaţa negrăită pe care o aduce în suflet, alături de pace covârşitoare, smerenie, bucurie şi lacrimi dulci, hrănitoare ale veseliei veşnice.

Psa. Gianina.