Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Mâine prăznuim o Sfântă, pe Sfânta Maria Egipteanca, a cărei viaţă, mai întâi depravată şi apoi preadumnezeiască, Biserica noastră ne-o pune înainte ca să dea aripi şi încurajare tuturor păcătoşilor să se pocăiască şi să nu se îndoiască de mila lui Dumnezeu. Faţă de Sfânta Maria Egipteanca atât Părintele Dorin cât şi eu avem o evlavie adâncă şi o inimă mulţumitoare, căci ne-a ajutat grabnic când am avut nevoie şi am alergat la sfinţia sa. În Sfântul Post cel Mare, Biserica ne aminteşte pocăinţa ei şi viaţa de 47 de ani în adâncul pustiei şi ne dă ocazia să ne rugăm ei fierbinte atât la canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul, cât şi acum, la prăznuirea sa.

Psa. Gianina.

Două poeme ortodoxe ale lui Blaga

În nişte articole anterioare ale noastre, am făcut o analiză destul de amănunţită asupra primelor patru volume din opera poetică blagiană. Astăzi vă supunem atenţiei două poeme care transcriu, în întregime, cu destul de multă fidelitate atmosfera cugetării ortodoxe. Şi nu sunt multe de acest fel în opera sa, din cauza interpunerii în viziunea sa a unei filozofii personale, a unui sistem de gândire elaborat de el din orgoliul de a fi un pionier al filozofiei sistematice româneşti.

Orgoliul acesta l-a măcinat şi pe Camil Petrescu şi, în opinia noastră, nu a dat rezultatele scontate, dar a reuşit să-l îndepărteze pe Blaga de izvorul autentic al cugetării româneşti, care este gândirea ortodoxă şi pe care el a avut-o ca punct de plecare în dezvoltarea sa, mai ales ca poet.

Prima poezie la care ne referim se numeşte Suflete, prund de păcate, din volumul Corăbii cu cenuşă:

Suflete, prund de păcate,
eşti nimic şi eşti de toate.
Roata stelelor e-n tine
şi o lume de jivine.
Eşti nimic şi eşti de toate:
aer, păsări călătoare
fum şi vatră, vremi trecute
şi pământuri viitoare.
Drumul tău nu e-n afară.
Căile-s în tine însuţi.
Iată cerul tău se naşte
ca o lacrimă din plânsu-ţi.

Poezia exprimă optica credinciosului smerit, care se vede pe sine prund de păcate, care îşi cunoaşte necuviinţa şi adâncul păcătoşeniei înaintea lui Dumnezeu. Omul este creat în cumpăna celor două lumi, cea spirituală şi cea materială, având suflet duhovnicesc şi trup material, şi poate înclina înspre care doreşte în conformitate cu voinţa sa liberă.

Poate înclina spre cer şi spre îndumnezeire, spre corul celor care laudă pe Dumnezeu, simbolizat aici prin roata stelelor, având imprimat în sine chipul lui Dumnezeu, dar se poate apleca şi spre dobitocia patimilor celor josnice, care îl apropie de lumea celor necuvântătoare. Prin înmulţirea patimilor în sine, sufletul omului, în loc să se lumineze, devine purtător al unei lumi de jivine. După cum spune Sfântul Duh prin glasul Psalmistului: Omul în cinste fiind [în cinstea de chip şi de fiu al lui Dumnezeu] n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor (Ps. 48, 12, 21).

Omul adună în sine trecutul şi viitorul: este trecutul său în măsura în care faptele sale l-au modelat într-un fel sau altul şi este viitorul său, din perspectiva soartei veşnice (pământuri viitoare) pe care el însuşi şi-o pregăteşte încă de pe acum. Însă omul nu se îndreaptă spre lumi necunoscute şi nici spre orizonturi geografice, materiale, ci spre Împărăţia lui Dumnezeu care este în el însuşi: Drumul tău nu e-n afară. / Căile-s în tine însuţi.

Iar această Împărăţie cerească se naşte în noi înşine prin plâns şi pocăinţă: Iată cerul tău se naşte / ca o lacrimă din plânsu-ţi.

Al doilea poem este Psalm, din volumul Cântecul focului:

Iubind - ne-ncredinţăm că suntem. Când iubim,
oricât de-adâncă noapte-ar fi,
suntem în zi,
suntem în tine, Elohim.

Sub lumile de aur ale serii
tu vezi-ne - cutreierând livezile.
Umblăm prin marea săptămână
gând cu gând şi mână-n mână.

Şi cum am vrea să te slăvim
pentru iubirea ce ne-o-ngădui, Elohim!
Dar numai rană a tăcerii
e cuvântul ce-l rostim.

Ca şi în cazul poeziei lui Arghezi, ne poticnim adesea şi în lirica lui Blaga de metafore poetice care ascund realităţi scripturale şi teologico-ascetice ortodoxe şi care, cel mai adesea, rămân total necunoscute criticii literare, care le imprimă sensuri destul de îndepărtate sau cu totul false.

Prima strofă pune în antiteză noaptea păcatului cu ziua harului dumnezeiesc. Blaga susţine cu dreptate că iubirea atrage harul lui Dumnezeu şi că noaptea păcatelor noastre nu ne poate copleşi desăvârşit dacă iubim şi dacă rămânem prin iubire în Dumnezeu.

Strofa a doua revine la un tablou cu nuanţe primordiale şi acest parcurs este unul foarte familiar rugăciunilor ortodoxe, în care credinciosul Îl roagă pe Dumnezeu să-Şi aducă aminte de milele Sale cele de demult şi de slăbiciunea şi neputinţa umană care este în noi toţi şi care a dus la căderea din Rai a Sfinţilor Protopărinţi Adam şi Eva. Primele două versuri sunt o parafrază a referatului biblic ce vorbeşte tocmai despre această cădere, la ceasul înserării, şi a versetului de la Fac. 3, 8: Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului.

Adică oamenii moştenesc din neam în neam urmarea acelei căderi, iar Blaga roagă pe Dumnezeu spre milă şi îndurare faţă de neamul omenesc: vezi-ne - cutreierând livezile. Următoarele două versuri fac aluzie la cele 7 veacuri ale acestei lumi, marea săptămână, în care oamenii rătăcesc încă mulţi departe de Dumnezeu (sunt semnificative verbele: a umbla şi a cutreiera), până la venirea Zilei neînserate a veacului al 8-lea. În viziunea lui Blaga, oamenii umblă ca nişte copii neştiutori, gând cu gând şi mână-n mână.

Ultima strofă mărturiseşte, ca de multe ori în alte poeme, durerea poetului pentru faptul că nu simte un răspuns al luminării dumnezeieşti în viaţa sa, iar cuvântul rugăciunii sale - pentru că nu este rostit cu adevărat din toată inima şi smerit - îl resimte ca pe o rană a tăcerii.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Mozart: Lacrimosa

Versurile sunt următoarele (luate tot de pe youtube):

Lacrimosa dies illa
Qua resurget ex favilla
Judicandus homo reus.
Huic ergo parce, Deus:
Pie Jesu Domine,
Dona eis requiem. Amen.

Tearful that day,
on which will rise from ashes
guilty man for judgment.
So have mercy, O God, on this person.
Compassionate Lord Jesus,
grant them rest. Amen.

Día de lagrimas aquel día,
en el que resurjan de las cenizas.
los culpables para ser juzgados.
Ten piedad de ellos, Señor.
Compasivo Señor Jesús,
concédeles el descanso eterno. Amén.

În româneşte:

Plină de lacrimi acea zi
în care se va ridica din cenuşă
omul păcătos ca să meargă la Judecată.
Deci miluieşte-l pe el, Dumnezeule,
Milostive Iisuse Doamne,
dăruindu-i odihnă. Amin.

Psa. Gianina.

Arta nu este superioară omului…

…spunea undeva Nichita Stănescu, într-un poem intitulat Per pedes apostolorum, din Antimetafizica. În poezia despre care vorbim astăzi, Lecţia despre cub, repetă acelaşi lucru:

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze,
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se sfărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Cubul perfect nu este decât iluzia unei creaţii umane perfecte. Nichita alege cubul ca simbol pentru că oamenii au gândit şi gândesc adesea perfecţiunea la modul geometric, matematic, calculat. Adică într-un mod a-natural şi anti-natural, care e împotriva creaţiei dumnezeieşti şi se măsoară babilonic cu ea.

Nichita Stănescu n-a avut niciodată orgoliul luciferic al altor confraţi artişti şi nu credea, precum Cioran, că Dumnezeu ar trebui să fie invidios pe flăcările inspiraţiei sale. Într-un poem ca cel de faţă, Nichita stipulează că perfecţiunea construcţiei umane este o iluzie şi că, dacă oamenii ajung să se iluzioneze astfel şi să se închine unei astfel de iluzii, e mai bine să distrugi această nălucire a atingerii unui ideal absolut în artă, să iei un ciocan şi să spargi cu el vraja pătimaşă care-ţi înşeală optica inimii.

Primele patru versuri vorbesc despre construcţia unei piese de muzeu, a unei opere artistice ideale. Ea se realizează cu dalta de sânge a artistului, adică printr-un efort suprem şi epuizant pentru el, care e un fel de meşter Manole. Ochiul lui Homer care lustruieşte lucrarea este un ochi interior, privirea contemplativă a celui care creează. În fine, după ce opera capătă strălucire de raze şi încununarea gloriei, urmează etapa venerării ei, căci cubul este sărutat de nenumărate guri admirative şi mai ales cu gura infantei, ajungând aşadar să fie apreciat şi lăudat şi de stăpânitorii lumii.

Venerarea unei opere de artă duce la falsificarea ei. Gloria ei creşte exagerat, în detrimentul celui care a creat-o şi care pare mai puţin important decât ea însăşi şi în detrimentul adevăratei înţelepciuni, care ştie că orice efort uman are limite şi că opera ideală este o utopie, este rezultatul trufiei. De aceea se sfărâmă mai bine un colţ al cubului, pentru ca oamenii să nu se mai autoiluzioneze, pentru ca să nu se mai închine artei, pentru ca să îi vadă limitările şi scăderile, să perceapă corect dimensiunile creaţiei umane şi să n-o mai preamărească în zadar.

Când vor vedea că are un colţ sfărâmat, oamenii se vor trezi brusc la înţelegerea faptului că acel cub perfect are defecte, ceea ce avea şi înainte, numai că nu erau dispuşi să recunoască.

Într-un alt poem, numit Înaintare, Nichita se definea teologic: Eu sunt un cuvânt care se rosteşte / lăsând în urma lui un trup. Dacă ar fi mers după logica evoluţionismului sau a celor care venerează arta necondiţionat, poetul ar fi trebuit să formuleze invers şi să spună că e un trup care (se) rosteşte şi lasă în urma lui un cuvânt. Dar Nichita nu a spus aşa. El a zis bine că sunt un cuvânt, pentru că s-a gândit la valoarea lui ca fiinţă spirituală şi nu ca trup sau materie care evoluează.

El, Nichita, el este cuvântul care se rosteşte în opere şi nu operele sale sunt acest cuvânt primordial. Operele lui sunt trupul, ceea ce lasă în urmă. El, omul, are primordialitate, întâietate în faţa operei sale. În urma sa lasă un trup de cuvinte, trupul operei, statuar dar inflexibil, pe când el, cuvântul, omul raţional şi duhovnicesc, făcut după chipul lui Dumnezeu şi al Cuvântului, merge mai departe în veşnicie. În veşnicia în care trupul operelor sale poetice nu intră (după cum nu intră nici trupul neînduhovnicit), pentru că ele au fost un efort momentan, pasager, de înţelegere a lumii şi mai rămân în urma sa doar ca ceva care ar putea fi de folos şi altora.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Adevărul de pretutindeni

Adevărul aparţine tuturor oamenilor. Atunci când cugeţi că adevărul este o proprietate personală, un bun negociabil, nu ai de fapt niciun adevăr. Pentru că adevărul stă la cei care nu cred că el se vinde sau costă ceva sau că trebuie să primească ceva în schimb pentru el. Căci cei care nu gândesc că adevărul se cumpără sau se vinde ştiu că ar fi nişte nebuni dacă ar gândi aşa. Pentru că adevărul este pretutindeni, ca aerul.

Şi cum să vinzi aer? Cum să vinzi aerul, când aerul e la îndemâna tuturor? Aşa e şi cu adevărul: e la îndemâna tuturor. O spune şi Sfântul Pavel, că cei care n-au avut Lege care să îi înveţe, au avut ca învăţători propria lor conştiinţă şi mărturia întregii făpturi create de Dumnezeu: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire [Rom. 1, 20]; Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege [Rom. 2, 14].

Adică, spune Sfântul Pavel, cei care n-au avut Biblie, au avut Biblia întregii zidiri, a întregii creaţii şi conştiinţa şi raţiunea lor ca să o interpreteze corect. Căci Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria! Ziua-i spune zilei cuvânt şi noaptea-i vesteşte nopţii cunoaştere Nu sunt graiuri şi nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă [Ps. 18, 1-3, ed. 2001]. Creaţia lui Dumnezeu nu vorbeşte cu graiuri şi cuvinte care să nu poată fi înţelese de oameni şi de raţiunea umană.

Verbul grecesc pentru a povesti, diegéomai, spune IPS Bartolomeu că înseamnă, de fapt, a povesti în amănunt, în detaliu, a descrie. Aşadar cerurile mărturisesc pe larg, cu lux de amănunte, despre slava şi mărirea lui Dumnezeu, nu doar periferic. Prin urmare, cerurile sunt o dogmă expusă privirii umane în orice clipă şi ceas. Iar tăria cerului vesteşte despre mâinile lui, adică despre Fiul şi Duhul, Care sunt mâinile Tatălui, după tâlcuirea Sfinţilor Părinţi.

Deci nu avem decât să ne ridicăm ochii spre cer, în cel mai banal gest cu putinţă, şi dăm tot peste Teologie şi Dogmatică, şi încă peste un text primordial, în care nu există interpolatori şi care nu s-a falsificat de nimeni! Adevărul nu se cumpără cu aur, ci se vede şi se citeşte cu ochii, de către cei cu inima curată şi cu suflet iubitor. Cerurile sunt cuvinte şi graiuri pe înţelesul a toată făptura omenească.

Şi ziua şi noaptea cerurile povestesc despre cele ascunse şi nevăzute, despre slava veşnică a lui Dumnezeu. Ele stau de vorbă cu oamenii şi îi învaţă despre Creatorul lor, al amândurora: şi al cerului şi al pământului. Ziua cea luminată spune zilei cuvânt, adică în mod limpede, pe faţă, vesteşte celor înţelepţi şi cei înţelepţi înţeleg imediat evanghelia cerurilor diurne despre Soarele dreptăţii şi despre Ziua cea neînserată, şi se închină lui Dumnezeu cu credinţă.

Iar noaptea vesteşte nopţii cunoştinţa (gnósis): adică cerurile înstelate şi pline de dumnezeiască frumuseţe ale nopţii vestesc acelaşi lucru celor neştiutori şi necunoscători, celor neluminaţi, care sunt încă cuprinşi de noaptea neştiinţei şi a patimilor. Aşa au vorbit cerurile nopţii şi stelele cerului cu magii, până i-au adus la Hristos, în Betleem, la adevărata Lumină. Aşa şi dintre filozofii moderni, Kant s-a declarat impresionat numai de cerurile înstelate şi de legea morală din el însuşi. Dar a crezut mai mult în teologia protestantă şi în raţiunea speculativă decât în ce l-ar fi putut învăţa cerurile înstelate şi conştiinţa sa.

Psa. Gianina.

Papagali de papagali

Poţi să fii papagal în toate culorile, dacă ai limbă de papagal tot papagal rămâi!

Există pe pământ lucruri general valabile şi constante ale experienţei, pe care, câteodată, le poţi exprima în formule vechi, pentru a arăta că le-ai perceput nu numai sensul, dar şi statutul arhaic. Există însă şi pedanterie cu carul, pentru care orice banală constatare caută să se estetizeze în ziceri celebre. Şi mai există şi neamul papagalilor, care împrumută orice, oricând şi oriunde, dacă poate să dea bine, dacă îşi ating scopul.

În ciuda soiurilor multiple de papagali vieţuitori pe planetă, socoteala lor matematică e una singură: după ce înmulţeşti aceeaşi expresie, o adaugi şi o împarţi la o mulţime de oameni care se intersectează aleatoriu cu o altă mulţime vidă, nimeni nu mai ştie cine a spus-o primul şi, cel mai adesea, nici la ce se referă exact. Însă exactitatea este o virtute clasică şi perimată pentru cultura postmodernilor iubitori de orice ne face să arătăm bine sau aduce beneficii, fie că ne dăm după moda retro sau după avangardă. La urma urmei, nici nu ştim care e diferenţa între retro şi avangardă sau dacă a fost vreodată vreo diferenţă.

Noi, postmodernii, iubim intertextualitatea care combină modele, curentele, epocile, veacurile, gândirile, persoanele, religiile, sistemele şi tot ceea ce mai vreţi dv: salamul cu îngheţata şi pe Adi de la Vâlcea cu Eminescu. Mass-media confundă adesea pe oricine are bani sau vernisaj de piele proprie, cu o vedetă, cu o personalitate care trebuie să ne încapă toată retina. Sau, spre exemplu, Pro tv-ul i-a confundat astăzi pe Cioroianu şi Vozganian, în materie de oratorie, cu Vanghelie şi Elena Băsescu. De ce nu pe Cicero cu Simona Senzual? Dacă Prigoană se întâmplă să recite a fi sau a nu fi, atunci Prigoană=Shakespeare.

Mass-media decretează, în general, cam care ar trebui să fie ocupaţia neuronilor noştri. Şi dacă nu ai altă ocupaţie mintală, vorba unui Moromete care a ajuns hip-hoper, intri în această discotecă generalizată care se vrea a deveni societatea postmodernă şi dansezi după muzica pe care o re-playază alţii.

DJ-eii au înţeles un lucru esenţial: dacă vrei să ai oameni obedienţi sau să ameţeşti pe cât mai mulţi, atunci trebuie să ai labilitate ideologică şi să fii acordeonist într-o ştiinţă care nu se mai termină. Acolo unde lumea nu ştie de unde începi şi nici unde ţi-e sfârşitul, pentru că pari fără de margini, nemuritor şi rece, imposibil de precizat pe o scară de la -∞ la +∞.

Eşti postmodern ca să nu pari vetust şi te parfumezi arhaic când vrei să pari cult sau manierat, nefiind niciuna din ele, eşti tată de familie şi Don-Juan de noapte, eşti femeie de excepţie şi excepţie de femeie, eşti genial în particular şi artefact public sau invers. Eşti de toate şi doctor în toate ştiinţele teoretice, practice şi politice, după cum stă bine oricărui teoretician de noi lăutărisme, care glosează nestingherit la toate mesele.

Papagalii virtuozi se recunosc după felul în care imită tot şi nu cred în nimic. Atunci când începi cu nicăieri şi termini cu niciun scop, în afară de unul foarte prompt şi pragmatic, dai dovadă de papagalism. Sau de papagalicism. Oricum ar fi, când te uiţi în dreapta şi în stânga ca să citeşti reţeta succesului şi o aplici cu ingrediente fierte în suc propriu, tot papagal rămâi, oricâte coarne de raiting ţi-ai pune în cap.

Când ascunzi şi ce gândeşti, şi ce nu gândeşti, pentru că niciodată n-ai gândit să gândeşti, şi vrei ca omul să creadă că tu respiri inteligenţă şi cultură, moralitate şi credinţă, eşti una papagal penibil, un papagal de cea mai joasă speţă, famat, care nu înţelegi că 0 nu devine 10 doar pentru că i-ai pus un 1 în faţă. Sau că aerul public nu îţi ridică automat falduri în creier.

Psa. Gianina.

Eminescu şi Ortodoxia. Influenţe creştine în „Luceafărul” [IX]

Hyperionul eminescian a fost raportat exclusiv, în virtutea numelui său, la antichitatea greacă, fiind pus în relaţie simetrică cu mitul zeităţii solare pe care o întruchipează. Hyperion înseamnă însă cel ce este deasupra veacurilor, care trece peste timp, cel veşnic (hiper-eon). Se poate aşadar ca Eminescu să fi optat pentru acest nume datorită sensului său, datorită rezonanţei onomastice, potrivite cu scenariul poemului, şi nu neapărat datorită unei similarităţi cu mitul grecesc.

Exegeza literară a semnalat, de altfel, existenţa unor dublete onomastice în acest poem, care particularizează fiinţa în funcţie de perspectiva din care este văzută. Astfel, Luceafărul este Luceafăr, din perspectivă terestră, dar este Hyperion, în planul veşniciei. Pentru oameni, el este cel care luminează, care pătrunde-n casă şi în gând / Şi viaţa-mi luminează. Înaintea lui Dumnezeu, el este Hyperion: Iar tu, Hyperion rămâi / Oriunde ai apune…

Translatându-l, în consecinţă, şi pe Dumnezeu în contextul mitologiei greceşti, exegeza literară Îl numeşte Demiurg, deşi Hyperionul eminescian I se adresează cu apelativele de Părinte şi Doamne, folosind, prin urmare, o terminologie profund creştină.

Şi tangenţele cu dogma ortodoxă nu se rezumă numai la ipostaza de Părinte a lui Dumnezeu faţă de Hyperion. Astfel, luând hotărârea de a împlini cererea fetei de împărat, Luceafărul răspunde: Da, mă voi naşte din păcat, / Primind o altă lege. Ceea ce reprezintă o preluare evidentă din dogma hristologică şi o ruptură cu mitologia grecească. Hristos, fiind Dumnezeu desăvârşit din veşnicie, S-a făcut pentru noi şi om desăvârşit, întrupându-Se la vremea potrivită, şi S-a supus legii firii omeneşti, afară de păcat. Dar Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa păcatele noastre prin întrupare şi S-a făcut întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osândit păcatul în trup (Rom. 8, 3). Şi mai spune Sfântul Pavel: Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, [Dumnezeu] L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu (II Cor. 5, 21).

E sigur că antichitatea păgână nu avea noţiunea de păcat, aşa cum apare în concepţia creştină şi nici nu considera că a te naşte om înseamnă a te naşte sub legea păcatului strămoşesc, care se moşteneşte din neam în neam, de la Protopărinţii noştri până astăzi, căci în Adam toţi mor (I Cor. 15, 22). Aşa încât versurile Da, mă voi naşte din păcat, / Primind o altă lege, nu pot fi înţelese decât prin contaminare cu dogma ortodoxă.

Doar că versurile imediat următoare se îndepărtează de această dogmă creştină, pentru că vorbesc despre o dezlegare de veşnicie a lui Hyperion (Cu veşnicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege). Aicea însă putem gândi veşnicia la care se referă poetul şi ca pe o alegorie, dacă mergem pe firul interpretării oferite de Eminescu însuşi, anume că Luceafărul este un alter-ego al poetului de geniu. Într-o poezie postumă, intitulată Numai poetul…, se spune că: Lumea toată-i trecătoare. / Oamenii se trec şi mor (…) / Numai poetul (…) / Trece peste nemărginirea timpului.

Semnificaţia dezlegării de veşnicie ar fi prin urmare alta: poetul, care se consideră un om ales, un fiu al lui Dumnezeu, un geniu în care Dumnezeu a pus nemargini de gândire (vezi Povestea magului călător în stele), ar dori să primească de la Dumnezeu posibilitatea împlinirii pe pământ, deşi împlinirea lui nu este destinată lumii acesteia.

Însă alegorie este tot poemul. Noi am prezentat numai intersectări cu învăţătura creştină, fără a putea susţine că regăsim aici predania ortodoxă în adevărul ei integral nemistificat, pentru că literatura nu poate să nu mistifice, într-un fel sau altul, adevărul, pe care ori nu îl respectă în totalitate, ori îl ignoră, ori e împotriva lui.

Oricum am interpreta Luceafărul, inspiraţia din dogma hristologică rămâne totuşi valabilă. I P S Bartolomeu Anania atrăgea atenţia asupra faptului că, în caracterizarea lui Hyperion, Eminescu foloseşte în unele versiuni manuscrise sintagma lumină din lumină, precum şi asupra unor versuri care, în varianta lor originală, se pare că sunt diferite, mai ales ca sens, de cea publicată. Şi anume:

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu dentâi
Să-ţi dau înţelepciune?

Aceste versuri, într-o altă grafie, sună sensibil diferit:

Iar tu, Hyperion rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi - Cuvântul meu dentâi -
Să-ţi dau înţelepciune?

Din nou, se remarcă amprenta unui mod de a gândi creştin, întărită fiind şi de anumite sugestii din alte versuri, cum ar fi: Hyperion ce din genuni / Răsai c-o-ntreagă lume.

Am sesizat însă recent şi o altă asemănare, şi anume între strofele în care Părintele vorbeşte Luceafărului şi tălmăcirea poetică a Sfântului Dosoftei Mitropolitul la Psalmul 2. Iată mai întâi versurile poemului eminescian:

Iar tu, Hyperion rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi - Cuvântul meu dentâi -
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Psalmul 2, care mărturiseşte despre Fiul lui Dumnezeu şi Creatorul lumii, mai ales în ipostaza poetică a Sfântului Dosoftei, poate constitui un punct de inspiraţie pentru poet, având în vedere cu precădere versurile care urmează:

Cătră Mine Domnul zice:
“Fiiul Mieu eşti din mătrice,
Eu astăzi Te nasc pre Tine.
Şi vei cere de la Mine
De-ţi voi da limbile [= neamurile] toate,
Ce Ţi-s ocină de soarte,
Că-Ţi vor asculta cuvântul
Şi vei domni-n tot pământul.
Şi-i vei paşte cu toiagul
Cel de fier în tot şireagul…”

Ne oprim aici cu investigaţia noastră literară, limitându-ne doar la poemul propriu-zis, deşi Eminescu este un poet care poate fi înţeles adesea numai prin elucidarea unor sensuri complementare, din poeme diferite.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Cântarea “Lumină lină” a Vecerniei

În filă audio, aici.

Psa. Gianina.

Eminescu şi Ortodoxia. Dacia şi Cetatea Raiului. [VIII]

Civilizaţia umană ideală este civilizaţia paradisiacă, civilizaţia Raiului, Cetatea Raiului, a Ierusalimului celui de sus. Eminescu susţine acest lucru între paranteze romantice, atunci când elogiază, în Memento mori, lumea configurată ca un Paradis al Daciei antice, după ce anterior, trecuse în revistă parada marilor civilizaţii care s-au succedat în istorie, care s-au înălţat şi au decăzut şi care formează însăşi panorama deşertăciunilor la care face referire titlul poemului.

Toate acele civilizaţii, fiind creaţie umană şi edificii ale idealurilor umane vane, babilonice, care nu se confundă cu voia lui Dumnezeu, sunt deşertăciune a deşertăciunilor (Eccl. 1, 2), aşa cum spune Sfânta Scriptură, pentru că gândurile oamenilor sunt deşarte (Ps. 93, 11). Aşadar, în viziunea lui Eminescu, cetatea umană ideală este numai aceea care se confundă cu natura de Dumnezeu creată, care este astfel o parte organică din cosmos, pentru că acest cosmos este creaţia Sa şi nu se luptă împotriva voii Sale veşnice, ci curge în sensul pe care i l-a proniat Ziditorul lui. O astfel de cetate, fiind parte integrantă a cosmosului, a universului, este una paradisiacă, în opoziţie cu cea de tip babilonic. Şi astfel îşi închipuie Eminescu civilizaţia străbunilor noştri, a vechilor daci.

Lângă râuri argintoase, care mişcă-n mii de valuri
A lor glasuri înmiite, printre codrii, printre dealuri,
Printre bolţi săpate-n munte, lunecând întunecos,
Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,
Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminate
Şi păduri de-aramă roşă răsunând armonios.

Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare,
Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare,
Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi -
Acolo Dochia are un palat din stânce sure,
A lui stâlpi-s munţi de piatră, a lui streaşin-o pădure,
A cărei copaci se mişcă între nouri adânciţi.

Iar o vale nesfârşită ca pustiile Saharei,
Cu de flori straturi înalte ca oaze zâmbitoare,
Cu un fluviu care poartă a lui insule pe el,
E grădina luminată a palatului în munte -
A lui scări de stânci înalte sunt crăpate şi cărunte,
Iar în halele lui negre strălucind ca şi oţel

Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase,
Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,
Presărate ca cu lune înfoiete ce s-aprind;
Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă,
Ale rozelor lumine împlu stânca cu roşeaţă,
Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.

Printre luncile de roze şi de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,
Zidite din nălucire, din colori şi din miros,
Curcubău sunt a lor aripi şi oglindă diamantină,
Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,
A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos. (…)

Iară fluviul care taie infinit-acea grădină
Desfăşoară-în largi oglinde a lui apă cristalină,
Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;
Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane
Umede se nasc din fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în ceri.

Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,
Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,
Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină
Un Rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,
Alt Rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.

Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi - o ploaie -
Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Şi de vânt scutură grele omătul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădeşte
În troiene de ninsoare, care roză străluceşte,
Pe când salcii argintoase tremur sânte [sfinte] peste râu.

Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,
Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,
Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc suspinse într-a lunei dulci lumine,
Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald. (…)

Ăsta-i Raiul Daciei veche,-a zeilor împărăţie:
Într-un loc e zi eternă - sara-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie -
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la Rai.

Cetatea vechilor daci, ca şi plaiurile paradisiace pe care locuiesc ei, are legătură cu cerul, lumea de jos şi cea de sus au o continuitate firească: Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă, / Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă, / Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colţi.

Tabloul este mult mai vast şi cuprinde mult mai multe strofe, pe care însă nu le putem reda acum în întregime. Este semnificativ faptul că asemenea imagini paradisiace, având aceleaşi virtuţi ale Raiului primordial, le întâlnim şi în alte poeme, ca Miradoniz, precum şi în nuvela Cezara, în descrierea insulei lui Euthanasius. Revenind însă la poemul epopeic Memento mori, în care Eminescu contemplă însăşi epopeea istoriei umane, a gândurilor şi idealurilor omeneşti, putem pune în paralel Raiul Daciei şi distrugerea lui cu măreţia şi decăderea celorlalte civilizaţii umane, ca să înţelegem mai bine viziunea eminesciană şi să demonstrăm afirmaţiile noastre anterioare.

Celelalte civilizaţii umane nu sunt crescute din natura însăşi, nu au legătură şi continuitate cu cerul, cu lumea de sus a Sfinţilor, a strămoşilor, nu intră în ordinea cosmică zidită de Dumnezeu, ci sunt concepute după calculele omeneşti, proporţional cu trufia omenească ce le proiectează. Ele încearcă să ia cu asalt cerul, în loc să fie o reflectare a lui, un chip al împărăţiei de sus, aşa cum este lumea dacilor.

Nefiind integrate în ritmul şi în rosturile naturale, fireşti, ale lumii create de Dumnezeu, cetăţile şi civilizaţiile care se construiesc din trufia umană, care au la temelie păcatul mândriei, sunt măcinate treptat de înseşi păcatele omeneşti şi sfârşesc în distrugere şi în ruină. Natura cotropeşte aceste ruine, odinioară falnice zidiri, ironizând nădejdea vană a constructorilor, a creatorilor umani. Faima şi măreţia lor rămâne numai ca o umbră şi ca o vagă amintire, pe care toată creaţia lui Dumnezeu (păduri, munţi, mări şi râuri), care are perenitatea gândului lui Dumnezeu, această creaţie ce rămâne sublimă şi după moartea civilizaţiilor, îngână dureros idealurile de mărire ale oamenilor.

Babilonul a fost odinioară cetate mândră cât o ţară, o cetate / Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate… . Regele Nabucodonosor, cu schimbătoarea lui gândire, avea impresia că ţine o lume-n mâna-i. Ironia lui Eminescu este cât se poate de usturătoare însă la adresa acestuia: Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie? / Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă - dacă nu murea. Se observă lesne că poetul urmează îndeaproape referatul biblic, în caracterizarea lui Nabucodonosor.

Asemenea, Sardanapal stă culcat la mese-n veci întinse, încântat fiind de vinuri dulci, mirositoare şi femei cu chipul pal, într-o Asie îmbătată de plăceri molateci. Însă consecinţele trufiei şi ale păcatelor sunt altele decât proiectata măreţie nemuritoare:

Azi? Vei rătăci degeaba în câmpia nisipoasă:
Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase,
Numai munţii, gărzi de piatră stau şi azi în al lor post;
Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-şi alungă,
De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mâna-i lungă,
- Unde este? nu ştiu, zice, mai nu ştiu nici unde-a fost.

Din Egiptul antic rămâne numai o apariţie fantomatică, un fel de fata morgana a deşertului. Nilul şi pustiul mai îngână măreţia trecută. Memphis, cetate de giganţi, este descrisă astfel: Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie, / Au zidit munte pe munte în antica lui trufie… Ireala ei grandoare o făcea să pară răsărită din visările pustiei. Însă prezentul înseamnă destrămare: Memphis, Theba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine, / Prin pustiu străbat sălbatec mari familii beduine…

Pedeapsa pentru păcate nu ocoleşte nici pe poporul lui Dumnezeu, Israelul (şi aici Eminescu urmează din nou relatările din Sfânta Scriptură): Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare / Cântăreţul [cel ce cântă cântare Domnului] îşi anină arfa lui tremurătoare [în vremea captivităţii babilonice]; (…) / Şi popor şi regi şi preoţi îngropaţi-a sub ruine. / Pe Sion templul se sparge - nici un arc nu se mai ţine, / Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea [Ierusalim] cea de ieri, împlinindu-se prorocia Mântuitorului.

Grecia antică şi Roma au aceeaşi soartă: mărirea şi decăderea. În urma destrămării culturii elenistice (idealizate de poet), marea-nfiorată de sublima ei durere, / În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere. Iar trufia cezarilor romani sfârşeşte în nebunie: Urbea îşi frământă falnic valuri mari de fum şi jar; / Din diluviul de flăcări, lung întins ca o genune, / Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune / Şi din frunte-i cântă Neron… cântul Troiei funerar.

Babilonul, Asiria, Egiptul, Palestina, Grecia şi Roma… În descrierea unora din acestea regăsim superbe peisaje de natură, dar niciunul din ele nu are caracteristicile paradisiace ale lumii dacice, dimensiunile ei hiperbolice care vor să sublinieze sugestia Raiului primordial. Perspectiva cosmică este mai degrabă, în aceste cazuri, una care îngrădeşte tabloul civilizaţiilor, care se imprimă de nostalgie dureroasă şi devine reflexie a idealurilor şi suferinţelor umane, întocmai ca un document natural, ca un text sau ca o scriptură cosmică. Eminescu citeşte din arhiva foarte vastă a naturii istoria lumii, regăseşte timpii universali în memoria spaţiului universal.

Însă şi Dacia cunoaşte distrugerea, în cele din urmă. Vina însă, de data aceasta, este pusă de poet pe seama trufiei Romei. Traian cucereşte Dacia, dar, pentru că a distrus acel mod arhaic şi armonios de vieţuire, în consonanţă cu ritmurile cosmice, aude blestemul regelui dac, Decebal:

- Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuză
Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi -
Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc’ căderea.
Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii - despera-vor cei cuminţi.

……………………………………
Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.

Va veni. Stârniţi din pace de-a prorocilor cântare,
Din păduri eterne, hale verzi, vor curge mari popoare
Şi gândiri de predomnire vor purta pe fruntea lor;
Constelaţii sângeroase ale boltelor albastre
Zugrăvi-vor a lor cale spre imperiile voastre,
Fluvii cu de pavezi valuri înspre Roma curgători.

De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsă,
De prin bolţi de codru verde, de prin stâncile suspinse,
Pe a pavezelor sănii coborâ-vor în şivoi;
Cu cenuşa pocăinţei şi-a împlea pământul fruntea,
Cu cenuşa Romei voastre - moarte legioane - punte
Peste râuri. Şi nimica nu se v-alege din voi.

…………………………………….
Vai vouă, romani puternici, vai vouă, de trei ori vai!

Prorocirile la care face referire Eminescu sunt de origine scripturală. Atât erupţia vulcanului Etna şi acoperirea cu lavă a oraşului Pompei (la care se face aluzie într-o strofă pe care nu am mai citat-o), cât şi năvălirea popoarelor migratoare germanice, care jefuiesc Roma, sunt considerate de Eminescu ca pedepse divine pentru infatuarea romană. Versurile pe care le-am subliniat arată înrâurirea Sfintei Scripturi asupra poemului eminescian, prin referinţa metaforică la prorocirile apocaliptice, la atitudinea pocăinţei biblice, cât şi prin reluarea cuvintelor Mântuitorului, cu care Acesta îi mustra pe fariseii şi cărturarii mândri: vai vouă, de trei ori vai!

Poemul sfârşeşte în atmosfera cugetărilor despre deşertăciunea umană şi despre cât poate gândirea omenească a-L înţelege pe Dumnezeu şi lucrurile Sale (am vorbit anterior, într-un articol intitulat Gândul lui Dumnezeu).

La final vom spune doar că ni se pare absolut semnificativ faptul că însuşi titlul poemului este Memento mori, cu subtitlul, între paranteze, Panorama deşertăciunilor. Memento mori, adică aminteşte-ţi că vei muri (scris semnificativ în limba latină, în limba cuceritorilor vechii Dacii), reprezintă, pentru conştiinţa ortodoxă, unul dintre cele mai frecvente îndemnuri ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Fără gândirea la moarte nu se poate purcede la nevoinţa duhovnicească. În Biserica noastră Ortodoxă se repetă mereu cuvintele Sfântului Antonie cel Mare: Adu-ţi aminte de moarte şi niciodată nu vei greşi. Este o învăţătură filocalică absolut esenţială pentru credincioşi.

Aşa încât această vastă contemplare a istoriei universale, acest studiu imens întreprins de Eminescu, în acest poem, reprezintă o invitaţie la a înţelege, din panorama epocilor şi din tabloul civilizaţiilor, că sfârşitul omului care se crede de sine stătător şi stăpân pe soarta lui, este moartea. Moartea care i-a adus aminte şi lui Nabucodonosor că nu e el Dumnezeu, ca şi altor stăpâni vremelnici ai lumii.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

“Iubi-Te-voi Doamne, virtutea mea…”, de Evghenie Humulescu [glas al 5-lea]

Îl găsiţi aici în format audio.

Psa. Gianina.

Înţelepciune paremiologică…

Dacă prostia ar durea, nu s-ar mai pomeni. Dacă am fi oameni, nu am fi struţi. Dacă tăcerea e de aur, de ce nu se vinde la piaţă? Dacă am învăţa să convieţuim, am iubi şi copacii din curtea vecinului.

Când nu mai ai ce vinde, vinzi ce nu ai. Când nu mai ai ce spune, spui ce nu crezi sau ce niciodată nu gândeşti. Când te priveşti în oglindă, afară apune soarele.

Te doare în pălăria altuia, pentru că pe capul tău nu se potriveşte. Socrate credea că fericirea a inventat-o Descartes, când a zis că noi muncim în timp ce gândim. Sau că gândirea e condiţionată de a fi mai înainte de a crăoni. Dar pe cine mai interesează a fi sau a muri?

Eşti ce gândeşti, chiar dacă nu mănânci ce gândeşti. Ceea ce gândeşti şi simţi te face să fii o iarbă sau o lebădă. Dacă mori, nu mai ai timp să regreţi. Dacă eşti instabil, te dor nervii.

Dacă e pace pe pământ, e iarnă la poli. Când eşti şmecher, ai aerul că nu ai nevoie de aer. Dacă înaintezi în timp, poţi prinde trenul din urmă. Cine ştie câştigă. Cinstea nu se cumpără. Cine înţelege are parte.

Semnificaţia ploii e ploaia însăşi. Când te mănâncă palmele, înseamnă că o să te culci pe o ureche. Viaţa nu revine la anul, pentru că nu e pe ecrane. Câinii merg cu covrigi în coadă când te doare coada de pomană. Dacă te priveşte cineva din spate, numai atunci poţi să-ţi vezi ceafa.

Râsul te provoacă la somn, dacă umorul nu te învaţă de bine. Lemnele sunt scumpe vara, dacă iarna ai visat la pepeni. Gâştele par lebede atâta timp cât le dai orz. Adu-ţi aminte de viitor, ca să cunoşti trecutul. Deşi nici prezentul nu stă ca apa.

Psa. Gianina.

„Cazania” Sfântului Varlaam al Moldovei [III]

Sfântul Varlaam şi a sa Carte românească de Învăţătură (Cazania) din 1643. (Cf. Varlaam, Cazania, 1643, ediţie îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei, 1966). Cartea are două prefeţe. Prima este formulată de către voievodul Moldovei, Vasile Lupu şi în ea se precizează că această carte este dăruită cătră toată semenţia românească şi că este, în acelaşi timp, dar limbii româneşti.

Ca o altă dovadă a conştiinţei unităţii etnice şi religioase a românilor, Vasile Lupu vorbeşte despre toată semenţia românească, pretutindere ce se află pravoslavnici [dreptcredincioşi, ortodocşi] într-această limbă, căreia îi este dedicată această Cazanie, adică tuturor românilor, din cele trei ţări româneşti. În acelaşi sens, numeşte această carte şi dar limbii româneşti, carte pre limba românească, întâiu de laudă lui Dumnezeu, după aceea de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnici, pentru că a fost dintru început scrisă într-o limbă românească literară, pentru a fi înţeleasă de românii de pretutindeni.

Românii credincioşi sunt îndemnaţi să primească Cazania Sfântului Varlaam nu ca un lucru pământesc, ci ca un odor ceresc.

Însă începutul acestei dedicaţii este profund dogmatic, iar voievodul Vasile Lupu face teologie precizând care este adevărata învăţătură ortodoxă despre adevărata închinare la Dumnezeu, pentru a stabili, încă din preliminariile cărţii, importanţa sa deosebită pentru Biserica Română din toate cele trei ţări. Astfel, se numeşte pe sine credincios întru Părintele nenăscut şi întru Fiiul de la Părintele născut ‘mainte de toţi vecii şi întru Duhul Svănt [Sfânt] de la Părintele purcezătoriu şi pre Fiiul odihnitoriu, Svănta Troiţă [Sfânta Treime], Unul adevărat Dumnedzeu, Ziditoriu şi Făcătoriu tuturor vădzutelor şi nevădzutelor…

În cea de-a doua prefaţă, scrisă de Sfântul Varlaam, acesta discută din punct de vedere dogmatic şi moral despre folosul cărţii întocmite de el. El spune că toate lucrurile din cer şi de pe pământ îşi au raţiunea lor, stabilită de Dumnezeu şi că toate fac voia Lui şi se îndreaptă către ţelul care le-a fost destinat. Numai omul, care a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, s-a îndepărtat, întunecându-se la minte, de adevărata sa raţionalitate şi de voia Creatorului său. Din această cauză are nevoie de Sfintele Scripturi pentru ca să îl călăuzească şi să îl lumineze, şi încă de dreapta, adevărata şi lămurita lor înţelegere, ca să nu se înşele.

Sfântul Varlaam indică faptul că s-a folosit de comentariile Sfinţilor Părinţi: Adunat-am din toţi tâlcovnicii [tâlcuitorii] Sventei Evanghelii, Dascălii Besericii noastre. E bine însă a vedea contextul în întregime (şi pe care îl vom reda într-un limbaj remaniat puţin, pentru a fi pe îenţelesul tuturor):

Pentru-aceea, mai întâi au fost bărbaţi purtători de Duhul Sfânt, unii după alţii şi până acum toţi au ostenit, scriind şi tâlcuind Sfintele Scripturi, de-au învăţat şi-au arătat omului, în toate chipurile, calea care duce acolo, ca să nu greşească nimeni marginea [hotarul] şi săvârşitul [desăvârşirea, scopul] acela spre care-i făcut. Către aceea, şi altă osteneală s-a adăugat [la aceea a] acelor bărbaţi purtători de Duhul Sfânt, căci mergând de sus în jos [pe scara istoriei] şi împuţinându-se între oameni înţelesul Sfintelor Scripturi, ei au căutat a pogorî [a explica] şi Sfânta Scriptură tot mai pe înţelesul oamenilor; până au început a scoate toţi [carte] pe limba lor, pentru ca să înţeleagă fiecare, să se înveţe şi să mărturisească minunatele lucruri ale lui Dumnezeu; şi cu mult mai vârtos limba noastră românească, ce n-are carte pe limba sa, cu anevoie este a îneţelege cartea altei limbi. Şi încă pentru lipsa Dacălilor şi a învăţăturii. Mai demult erau mulţi care învăţau, dar acum nimeni nu mai învaţă.

La sfârşit, autorul aminteşte şi de faptul că tipografia a fost trimisă de Sfântul Petru Movilă, la solicitarea lui Vasile Lupu.

În carte însă i-am aflat citaţi numai pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Epifanie de Salamina şi Sfântul Efrem Sirul. Dacă autorul, Sfântul Varlaam, a folosit o colecţie omiletică mai recentă, aparţinând Sfântului Calist Patriarhul, sau traduceri din aceasta, cu prelucrări multiple şi adăugiri, aşa după cum a stabilit exegeza literară, el este totuşi îndreptăţit să afrirme că a a adunat din toţi tâlcovnicii, Dascălii Besericii, pentru că şi această colecţie, la rândul său, a actualizat o amplă mărturie patristică anterioară, într-o curgere firească a tradiţiei.

Drd. Gianina Picioruş

„Cazania” Sfântului Varlaam al Moldovei [II]

Sfântul Varlaam şi a sa Carte românească de Învăţătură (Cazania) din 1643 (cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1998, p. 341-355). Sfântul Varlaam este un traducător care intervine în text şi îl adaptează - de exemplu, traducerile sale la Vieţile Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava şi a Sfintei Paraschiva.

Pandele Olteanu considera că Sf. Varlaam a tălmăcit şi a prelucrat în româneşte o versiune grecească la cuvântările lui Damaschin Studitul, care a tipărit la Veneţia, între 1557-1558, o carte de omilii intitulată Comoara (Thesauros). D. H. Mazilu consideră însă că Varlaam a lucrat pe o versiune slavonă, şi anume o traducere făcută înainte de 1568.

Comoara lui Damaschin Studitul cuprinde 36 de cuvântări, care i-au pus la dispoziţie Sfântului Varlaam texte pentru câteva omilii la Duminici din Postul Mare, la praznice împărăteşti şi la sărbătorile Sfinţilor: Duminica tuturor Sfinţilor, Naşterea Preacuratei, Bunavestire, Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Adormirea Maicii Domnului, Întâmpinarea Domnului, Schimbarea la Faţă, Sfântul Simeon Stâlpnicul, Sfântul Dimitrie, Sfântul Nicolae, Sfântul Teodor Tiron.

Versiunea slavă a cuvântărilor lui Damaschin Studitul i-ar fi parvenit Sfântului Varlaam prin intermediul unui manuscris est-slav (ucrainian), care compila versiunea originală cu prelucrări ulterioare. Se poate ca Sf. Varlaam să fi luat în seamă şi ediţiile moscovite ale Evangheliei cu învăţătură, apărută în 1629 şi apoi în 1633.

Multe din omiliile Sfântului Varlaam au o structură diferită de textele tipărite la noi în secolele XVI şi XVII, şi anume: o introducere de câteva rânduri, lectura din Evanghelia zilei şi cazania împărţită în 2 învăţături, cu 2 titluri diferite. Astfel sunt Învăţătură la Dumeneca întâia a Sfântului Post cel Mare şi omiliile de la Dumeneca a doua după Cincizecime până la sfârşitul acestui ciclu de cuvântări duminicale. Această structură poate fi întâlnită în Evanghelia învăţătoare publicată în 1619 la Rohmaniv, de către ucrainianul Trankvilion Stavroveţki.

Nu s-a cercetat încă foarte profund cât de mare este dependenţa acestor colecţii de omilii, cât şi a altora, manuscrise sau tipărituri, faţă de omiliile Sfântului Calist Patriarhul, care a cunoscut o mare circulaţie în acele secole, fiind indicat adesea drept autor al cazaniilor şi cuvântărilor respective. Foarte semnificativ este faptul că şi Cazania a II-a a lui Coresi, din 1581 (cea ortodoxă, pentru că prima avea puternice interferenţe calviniste), are ca surse omiliile Sfântului Calist Patriarhul, alături şi de alţi Sfinţi Patriarhi: Sfântul Ioan din Calcedon, Sfântul Ioan Caleca şi Sfântul Filotei, cu mare circulaţie la slavii de sud.

Sfântul Varlaam a scris „programatic pentru întreaga semenţie românească, proclamând globalismul al cărţii sale de omilii”. (…) El redactează [omiliile] într-o limbă românească limpede, vădit performantă” (p. 350). Ca scriitor, Sfântul Varlaam „se simte în largul său, turnând în texte harul pe care îl avea de la Dumnezeu şi din veacurile ce sublimaseră însemnate experienţe româneşti ale oralităţii” (p. 354) şi poate că nu numai ale oralităţii, deşi documentele noastre sunt sărace în această privinţă.

Drd. Gianina Picioruş

Nichita Stănescu şi cuvintele care au sens de la Dumnezeu

Nichita Stănescu a inserat, de multe ori, idei teologice în poemele sale. În contextul politic al epocii în care scria el, nu se putea însă cugeta în acest fel, religios-mistic despre poezie, şi nici măcar nu se putea presupune o asemenea interpretare. Comunismul a impus o cumplită reţinere şi o distorsionare a oricărei evidenţe care ţinea de Ortodoxie şi de religie, atitudine care, din nefericire, continuă să fie promovată şi cultivată ca o mare valoare - poate singura la care se ţine cu dinţii - până în ziua de astăzi.

Însă Nichita ascundea adesea, sub imagini poetice de o noutate şocantă, adevăruri vechi şi multiple exprimări valabile din punct de vedere ortodox. Să luăm, de pildă, poemul Poveste sentimentală, din volumul O viziune a sentimentelor (1964):

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Cuvintele acestui poem par să nu aibă foarte mult sens, par aleatorii, adolescentin aşezate, ca şi iubirea despre care e vorba; şi Nichita a fost destul de des perceput ca un poet ludic, ca unul care se joacă prea mult în cuvinte şi cu cuvintele. Însă, ca toţi marii noştri poeţi, şi la fel ca Eminescu, Nichita a privit foarte mult în urmă, a admirat şi a iubit acele texte vechi în care, sub cuvinte, sub mantaua lingvistică, se aflau sensuri profunde, sensurile religioase ale lumii.

Critica a subliniat - deşi nu a înţeles prea bine - fascinaţia şi dragostea poetului pentru Ghilgameş şi epopeile vechi, însă Nichita era destul de familiar şi cu literatura română veche, cu marii Ierarhi scriitori ai neamului sau cu cronicarii care erau perfect integraţi în aceeaşi gândire ortodoxă, căci clirosul şi laosul (clerul şi poporul) aveau o gândire unitară în acele vremuri.

Convingerea noastră este că Nichita, dacă ar fi trăit alte vremuri şi s-ar fi putut exprima liber, ne-ar fi spus mult mai multe, despre tainele poeziei sale, şi că de multe ori se exprima în parabole poetice, pentru că nu putea fi absolut sincer, cu cei care l-ar fi putut imediat cataloga de mistic, absurd, nostalgic al vremurilor apuse, şi cu încă multe alte etichete, care l-ar fi scos din circuitul publicistic şi literar al vremii. Ori Nichita avea nevoie ca de aer să comunice, nu să scrie literatură de sertar. El iubea oamenii şi dorea să vorbească cu ei, sperând că vor înţelege câte ceva din subtext.

Când spunea că vede cuvinte nu folosea doar o metaforă, ci vroia să expună adevărul profund, o realitate a sufletului său, aceea că vedea dincolo de cuvinte, că aceste cuvinte nu sunt numai echivalentul sensului lor contemporan, înţelesului lor modern, ci că ele au adâncimea repercutării în aceste sensuri a biografiilor umane şi a istoriei naţionale, care le-au asumat. Vorbim aici tocmai despre ceea ce Ortodoxia vorbeşte tot timpul: despre tradiţie, istorie, profunzime spirituală, înţelepciune abisală.

În poemul acesta, dar şi în general în opera nichitiană, abisurile tradiţiei, ale istoriei şi existenţei umane vin să invadeze cotidianul, contemporaneitatea care se vrea insulară, debranşată de la origini, după propria ideologie inventată şi instituită de ea însăşi. Aşa se face că într-o banală poveste de dragoste din vremurile moderne, cuvintele sunt văzute ca având forţa cosmogonică originară. Suntem în secolul XX, parcă vrea să spună Nichita, dar cuvintele au puterea pe care au avut-o la începuturile lumii, când au născut lumea, când Cuvântul lui Dumnezeu a creat lumea numai prin cuvântul poruncii Sale.

În epoca laserului şi a descoperirilor tehnologice (într-un alt poem, poezia este numită laser lingvistic), când oamenii nu mai au timp de prostii şi de fantezii mitologice, când doi tineri îşi spun banale cuvinte de dragoste, fără să-şi mai facă iluzia că ele au forţa interioară a harului dumnezeiesc care este însăşi iubirea lor (dacă ea există cu adevărat şi nu este doar dorinţă sexuală şi nevoie fiziologică), dincolo de ceea ce cred sau ştiu sau conştientizează oamenii, Nichita ne informează că aceste cuvinte pe care le folosim, au virtuţi primordiale. Că frumuseţea şi sensibilitatea duhovnicească dintâi a lucrurilor, cu care au fost înzestrate de Dumnezeu, chiar dacă a pălit, nu s-a stins. Că realitatea aceea primară transcende veacurile decadante, că ea există în univers dar este acoperită pentru minţile întunecate, care nu văd legătura dintre începuturile, parcursul şi sfârşitul lumii.

Şi cu cât iubirea e mai mare, cu atât cuvintele au o forţă duhovnicească mai mare: şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât / repetau, într-un vârtej aproape văzut, / structura materiei, de la-nceput. Iar prin aceasta se afirmă că lumea este născută din iubire, din iubire dumnezeiască.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

„Cazania” Sfântului Varlaam al Moldovei [I]

Caracteristicile profund religioase ale culturii româneşti până în secolul al XVIII-lea (cf. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Ed. Fundaţiei Culturale române, Bucureşti, 1996, p.202-203): „Literatura noastră veche a evoluat în condiţii cu totul deosebite de acelea în care s-au dezvoltat marile literaturi din Occident. În occident, traducerea Bibliei şi a cărţilor sfinte a fost precedată de o perioadă lungă de trei-patru veacuri, în care perioadă a înflorit literatura profană în limba naţională.

Limba literară în Occident s-a şlefuit deci în creaţiile literare ale jonglerilor, trubadurilor şi scriitorilor profani. Cu totul altfel se prezintă lucrurile la noi. Limba scrisă apare la noi întâi în Scripturile Sfinte şi se formează, ca limbă literară, în textele religioase până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când apare istoriografia moldovenească în limba naţională. Dar chiar după apariţia cronicilor, singurele cărţi care se tipăresc la noi şi se răspândesc peste toate ţinuturile româneşti, menţinând unitatea credinţei şi a graiului, sunt textele sfinte. Cronicile s-au răspândit pe o rază mai restrânsă şi numai prin copii manuscrise.

Literatura religioasă - canonică şi apocrifă - a format astfel, în primele veacuri, singura hrană intelectuală a întregii societăţi [fiind apreciată şi îmbrăţişată ca spiritualitate şi cultură care îi era propice şi îi aparţinea - n.n.]. Ea a creat o mentalitate religioasă care se dezvăluie în toate manifestările poporului: artistice, sociale şi politice.

Clerul… ocupă în structura societăţii un loc de frunte. Am arătat la p. 44-45 că mănăstirile au fost cele dintâi focare de cultură ale noastre. (…) De la aceste focare s-au aprins, cu vremea, luminile pe lângă scaunele eparhiale şi pe lângă bisericile de oraşe şi chiar de sate - pretutindeni unde s-au găsit vlădici ori preoţi cărturari şi inimoşi. Astfel clerul a ajuns să fie aproape singura clasă cultă.”

Limba folosită în Biserică şi în administraţie era slava veche sau paleoslava. Aceasta până în secolul XVI, când diaconul Coresi deschide seria tălmăcirilor şi a tipăriturilor în limba română, deşi oratorie în limba românească şi traduceri sporadice au existat şi anterior. „Textele lui Coresi au intrat la rândul lor în mâinile mitropolitului Varlaam, şi astfel de la Varlaam la Simeon Ştefan, de la aceştia la mitropolitul Dosoftei şi în sfârşit până la Biblia lui Şerban [1688] şi până la Antim Ivireanu, timp de două veacuri şi jumătate, a fost o continuă elaborare a textelor sacre, o continuă frământare de a găsi, pentru cugetarea biblică în formă naţională, nu numai cuvântul cel mai expresiv şi cel mai precis, dar cuvântul care să fie în acelaşi timp înţeles în toate ţinuturile româneşti…

Dar prin această necontenită frământare în căutarea cuvântului expresiv, cu rezonanţă în toate cuprinsurile româneşti, în aflarea unui ritm armonios la care să poată fi adaptată melodia bizantină, acolo unde o cereau necesităţile liturgice, s-a creat limba noastră literară.

Cu această muncă de tălmăciri s-a pregătit şi drumul limbii naţionale spre altar. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mitropolitul Dosoftei în Moldova şi mai târziu mitropolitul Antim Ivireanu în Muntenia se pun în fruntea marii reforme de a introduce graiul românesc în altar, traducând amândoi cărţile necesare ritualului creştin [folosindu-se şi de traduceri anterioare şi ţinând enorm de mult cont de tradiţia transmisă până la ei. Ei mai mult au dat o formă literară şi o curgere preafrumoasă limbii - n.n.]. A fost acesta un mare câştig pentru cultura religioasă a poporului nostru, fiindcă popoarele catolice nici azi nu ascultă slujba religioasă în limba naţională. [Cartojan scria acestea în prima jumătate a secolului XX - n.n.] (…)

Cartojan, deşi el însuşi nu era credincios, recunoaşte că aceeaşi gândire religioasă era foarte familiară şi cronicarilor (p. 205-206). Concluzia sa este: „Prin munca necontenită şi plină de trudă a clerului s-a ajuns ca ţările noastre să devină, în pragul veacului al XVIII-lea, focarele din care radia lumina culturii în tot Răsăritul Ortodox, oprimat sub stăpânire turcească. (…) A tăia latura religioasă din istoria literaturii româneşti înseamnă a renunţa la cunoaşterea trăsăturii celei mai caracteristicile din cultura noastră veche şi la una din feţele ei de glorie.”

Sfântul Varlaam şi a sa Carte românească de Învăţătură (Cazania) din 1643 (cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universităţii din Bucureşti, , 1998, p. 341-355). Sfântul Varlaam, născut Vasile Moţoc, într-o familie de răzeşi, a intrat în monahism la Mănăstirea Secu şi a fost ucenic al lui Anastasie Crimca. A avut o strânsă relaţie de prietenie cu Sf. Petru Movilă, care participă la înscăunarea ca Mitropolit a Sf. Varlaam, după cum şi acesta a fost prezent la cea a Sf. Petru Movilă, ca Mitropolit al Kievului. Sf. Petru Movilă îl citează în Jurnalul său pe ieromonahul Varlaam, care i-a povestit o minune a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, din 1610, când acesta a salvat cetatea de atacul cazacilor zaporojeni.

Sfântul Varlaam a ajuns din arhimandrit direct mitropolit al Moldovei, datorită virtuţilor sale. La intronizarea sa a predicat vestitul teolog constantinopolitan Meletie Syrigos. În 1639 a fost unul din cei trei candidaţi la scaunul de Patriarh al Constantinopolului. În 1645 a scris Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc, text adoptat de către al doilea Sinod ortodox de la Iaşi şi transmis românilor transilvăneni. Tipărită în 1643, Cazania a fost „veritabila carte proteguitoare a cugetării ortodoxe româneşti” (p. 342). Ea a avut o circulaţie extraordinară în toate cele trei ţări româneşti, fiind retipărită la Alba Iulia în 1699, sub titlul Chiriacodromion (în traducere liberă: calea domnească), de către Mihail Ştefan, ucenicul Sfântului Antim Ivireanul, în încercarea de a împiedica Uniaţia.

„Cartea românească de învăţătură coboară din omiletica bizantină (pagina de titlu este semnificativ vegheată de cei trei Sfinţi Ierarhi, Ioan Chrisostom, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, marii Părinţi ai elocinţei de amvon) şi participă, laolaltă cu Evangheliile cu învăţătură munteneşti (Govora - 1642, Mănăstirea Dealu - 1644) şi cu cea de-a doua Cazanie coresiană [1581], reeditată de popa Dobre la Bălgrad [Alba Iulia], în anii 1640-1641, la acel splendid banchet al prozei oratorice româneşti de la jumătatea secolului al XVII-lea.” (ibidem.)

Cazania apare cu cheltuiala lui Vasile Lupu, în tiparniţa trimisă de Sf. Petru Movilă [dacă nu cumva era mai veche] şi instalată la Mănăstirea Trei Ierarhi. Este „o carte de teologie ortodoxă” dar şi „o scriere cu accente polemice” (ibidem). A dominat proza oratorică românească a secolului al XVII-lea şi se împrumută masiv din ea în Evanghelia cu învăţătură de la Mănăstirea Dealu.

Încă din 1637, Sfântul Varlaam îi scria într-o scrisoare adresată ţarului Mihail Feodorovici despre „dorinţa de a traduce pe limba românească cartea Sfântului Calist, Cuvântări la Sfânta Evanghelie“.

Cazania este o traducere. Atanasie Popa consideră că Sf. Varlaam a publicat o traducere prealabilă şi că traducătorul ar fi fost preotul Urs din Cotiglet (interpretând o informaţie dintr-un codice scris în 1680, în care se vorbeşte despre o „păucenie dintru păuceniia lui io Alexandru Vodă din ţara Moldovei”). Dan Horia Mazilu consideră însă că traducătorul este, fără îndoială, Sfântul Varlaam.

Drd. Gianina Picioruş

Gândire dogmatică şi gândire ideologică

Există obiceiul, printre intelectualii patriei, mai mult sau mai puţin elitişti dar musai liber-cugetători, de a refuza unui dialog orice fel de argument biblico-teologic sau care ţine de morala creştină, pe motiv că este dogmatic. Cu acest cuvânt se pune lacăt discuţiei şi dogmaticul este pus la zid. Motivaţia aceasta e repertoriată cu veselie şi la niveluri mai vulgare, de către cei care vor întotdeauna să te dea gata cu o logică auzită şi împrumutată.

Stau însă şi mă întreb: oare cel care ne recuză sub pretextul acestui dogmatism, domnia sa nu gândeşte, la rândul său, ideologic? Sau dânsul, printr-o operaţie chirurgicală specială, a fost epurat de orice ideologie şi gândeşte pur ca un bebeluş?

Ca să vorbim mai pe şleau, ţie, omule, care nu eşti dogmatic ca mine în gândire, ţi se pare că eu m-am născut cu această gândire dogmatică sau că m-a îndoctrinat Biserica fără ştirea mea, exluzând opţiunea mea liberă (deşi trăim vremuri în care predania Bisericii ajunge cu greu la oameni şi e înţeleasă corect încă şi mai greu), în timp ce tu, liber-cugetătorul, ai trecut şi treci prin viaţă şi prin lume neatins de nicio influenţă ideologică, de niciun fel de filozofie sau gândire anti-religioasă.

Adică, ai deschis brusc ochii asupra lumii, plin de candoare, şi ai cugetat limpede în aceeaşi secundă în care ai văzut oameni, flori şi copaci, munţi şi plaiuri: toate acestea nu sunt create de niciun Dumnezeu, Dumnezeu nu există, materia este infinită şi cosmosul acesta minunat este rezultatul unei evoluţii de milioane şi miliarde de ani.

În timp ce eu, credinciosul oarecare, m-am lăsat dogmatizat de Biserică, tu gândeai liber ca pasărea cerului, purificat şi imun la orice ideologie, filozofie, mişcare culturală, curent, context istoric, social, politic şi economic, mediu familial, bagaj genetic, substrat caracterologic, etc. Deşi amândoi ne-am născut şi trăim în aceeaşi realitate, eu sunt infestat de religie, iar tu eşti imaculat şi neclătinat de nicio adiere de gând!

Să te cred?

Fratele meu necredincios (sau adesea credincios în altceva decât în Ortodoxie, dar care te dai de liber-cugetător), eşti un ideolog ipocrit şi vulgar, dacă consideri că nimeni nu-ţi observă diletantismul, doar pentru că te-ai integrat în trendul vrăjmăşiei la adresa Bisericii.

Gestul tău, de a reduce pe cineva la tăcere prin argumentul dogmatismului, nu e decât o poziţionare intolerantă, care interzice celuilalt opţiunea de a crede în Dumnezeu şi de a se prezenta oricând, în orice situaţie, fără teamă, ca un credincios în învăţăturile Bisericii. Şi nu ne pari deloc perspicace sau genial, ci un om care coboară la un nivel reprobabil, ca să scuipe peste tot ceea ce nu înţelege şi nu preţuieşte.

Psa. Gianina.

Binefacerea recunoaşterii păcatelor

Vederea păcatelor proprii e un mare dar de la Dumnezeu. E o fericită durere, pe care trebuie să o acceptăm şi să ne uităm adânc în noi înşine, să ne conştientizăm rănile, atunci când harul dumnezeiesc ne luminează mintea.

A-ţi vedea şi a-ţi recunoaşte păcatele, cu multă durere, în ciuda abjecţiei şi a răutăţii pe care te vezi nevoit să o accepţi în contul tău, înseamnă a recunoaşte hăul nemerniciei în care ai căzut. Dar nu numai atât, ci şi a vedea abisurile sufleteşti care există în interiorul tău, chiar dacă ele sunt acum acoperite de negura păcatelor.

Ca să înţelegi că ele există, trebuie să te cobori în adâncurile smereniei, în vederea păcatelor, care însă te conduce şi la concluzia abisalităţii fiinţei tale şi a fiinţei umane, văzând că poţi să cazi la nesfârşit, dar poţi să şi urci, tot la nesfârşit.

Prăpăstiile fără fund ale sufletului pot să fie acoperite cu murdărie, sau în ele să domnească frumuseţea harului şi a smereniei.

Cel căruia i se iartă mult iubeşte mult, pentru că a coborât cu pocăinţa până în străfundurile sufletului şi a înţeles cât de adânc e chipul lui Dumnezeu în om. Acolo, în adâncuri duhovniceşti insondabile de către cei care nu se smeresc, a întâlnit mila lui Dumnezeu, pe Dumnezeu însuşi, şi a cunoscut iubirea Lui cuceritoare.

A-ţi accepta păcătoşenia mai înseamnă şi a nu mai suporta minciuna. A răbda mai bine durerile cumplite ale vederii ruinei sufleteşti şi ale căderii din părerea bună de sine în umilinţă şi tristeţe, decât a mai continua să trăieşti în ipocrizie, în presupusa siguranţă fără nici un fundament haric.

De aceea, atunci când Dumnezeu dăruieşte cuiva să-şi înţeleagă nevrednicia proprie, e mai bine să accepte această revelare şi să se adâncească în ea, decât să se răzvrătească, pentru că răzvrătirea îl menţine într-o stare de superficialitate şi de autosuficienţă, care nu îl învaţă nimic şi nu îl va conduce niciodată la înţelepciune.

Psa. Gianina.

Un Sfânt Post plin de pace şi de fericire!

La începutul Sfântului şi Marelui Post al Sfintelor Paşti, vă dorim să petreceţi această vreme de sfinţire cu mult dor de Dumnezeu şi cu râvna de a vă apropia de ţărmul Împărăţiei tuturor Sfinţilor. Dumnezeu să vă umple de lumina şi înţelepciunea Sa! Să ajungem să cântăm cu bucurie şi cu mulţumire: Hristos a înviat!

Cântările de la începutul Sfântului şi Marelui Post, din Triod, vorbesc despre faptul că rostul postirii este vederea lui Dumnezeu.

Cinstitele cântări ne pun înainte două pilde: cea a Sfinţilor Protopărinţi Adam şi Eva, care, prin călcarea poruncii Postului, au căzut din Rai şi de la vederea lui Dumnezeu cea prea dulce lor, şi pe cea a Sfinţilor Moise şi Ilie (dar şi a altor Sfinţi), care pe muntele Horeb şi pe Carmel, la sfârşitul celor 40 de zile de post, au văzut pe Dumnezeu.

La fel şi Sfântul Iacov, cel care, prin postire şi nevoinţe a păstorit turma cu multe osteneli, ca să-şi ia cele două femei, Lia şi Rahila, care simbolizează lucrarea şi contemplaţia. Acesta s-a învrednicit să vadă scara dumnezeiască ce uneşte cerul cu pământul, pe care S-a pogorât Dumnezeu la noi şi pe care, prin post şi lucrarea virtuţilor, ne urcăm înapoi în Rai.

Sfintele cărţi ale Bisericii Ortodoxe ne propovăduiesc aşadar că sfârşitul Postului este vederea lui Dumnezeu, după cum precizează foarte frumos şi adevărat şi acest fragment dintr-o tricântare a zilei de marţi, a primei săptămâni de Post:

Spre muntele faptelor celor alese să ne apropiem toţi prin Post, lăsând năvălirile desfătărilor, care râvnesc la cele de jos. Şi în norul cinstitelor vedenii intrând, să vedem singură frumuseţea cea dorită a lui Hristos; îndumnezeindu-ne cu taină prin dumnezeieştile înălţări. (Triod, p. 138)

Învăţăm de aici că prin înălţările pe scara nevoinţelor şi a virtuţilor ajungem la contemplaţia duhovnicească, la vederea luminii dumnezeieşti necreate, care înseamnă îndumnezeirea noastră, adică mântuirea şi fericirea veşnică prin vederea neîntreruptă a slavei lui Hristos Dumnezeu.

Psa. Gianina.

Rutina ca moft

Nu orice fel de ciclicitate înseamnă rutină.

Rutina lucrurilor nu înseamnă şi rutina oamenilor. Dacă un gest, o practică, un peisaj sau o acţiune oarecare devine rutină, poate să devină rutină, prezenţa unui om lângă tine (oricine, oricând) nu are cum să devină rutină. Decât dacă tu însuţi trăieşti o existenţă de hârtie, în care îţi închipui că poţi schimba persoanele ca pe un scenariu de film.

A spune că întâlnirea sau convieţuirea cu cineva a ajuns o rutină, înseamnă a te uita la oameni ca la nişte stâlpi de telegraf, sau a-ţi trăi viaţa într-un metrou aglomerat, unde oamenii sunt momente pasagere şi nu oameni. Poţi să te saturi de o mâncare, de un drum zilnic obositor, poţi să vrei să schimbi aerul, peisajul, pentru o vreme, însă nu poţi să-ţi oxigenezi familiaritatea unor persoane, înlocuind-o fără temei real, cu alte prezenţe, mereu noi, căci acest fapt este egal cu a trăi labil şi parazitar, din punct de vedere afectiv. Persoana umană este un peisaj amplu şi etern, pe care n-o oxigenează decât harul lui Dumnezeu, iar nu toanele şi capriciile.

Nu neg că şi mediul uman poate deveni nociv şi irespirabil, încât să te determine să doreşti schimbarea lui. Dar aceasta nu se datorează rutinării, ci e o necesitate impusă de vitriolarea sentimentelor şi a bunei tale credinţe, a sănătăţii tale psihice, de către alţii. Rutina înseamnă învechirea sentimentelor vizavi de un lucru, ori nu e posibil să ai sentimente învechite vizavi ceva frumos, ci doar ca aceste sentimente să se degradeze faţă de ceva care e urât, agasant, rău.

De multe ori însă, realitatea rutinei postmoderne presupune neutralitatea faptului sau a persoanei, pe care încerci să le negi. Tu le adaugi negativitate, fără ca ele să aibă, din cauza proastei tale dispoziţii sau a indisponibilităţii interioare de a înţelege şi accepta o anumită situaţie sau persoană umană. Sau rutina mai înseamnă şi refuzul ciclicităţii, al parcursului ciclic, dincolo de orice perspectivă asupra aspectului său benefic sau malefic, care nu e pus în discuţie şi particularizat.

Acest lucru se întâmplă când nu se pune accentul pe persoana umană, pe valoarea ei, ci pe sentimentele egoiste ale celui îndoctrinat de nevoia de inovaţie revitalizantă în spaţiul vieţii sale. Omul nou al capitalismului şi al postmodernităţii este cel care îngurgitează lucruri noi, care e mereu agitat de atmosfera febrilităţii orizonturilor noi: un produs nou, un magazin nou, o casă nouă, o emisiune nouă, o viaţă nouă într-un alt oraş sau un alt loc de muncă, o haină nouă, un peisaj nou, o excursie nouă. Toate noi, deşi nu e nimic nou în acestea toate.

Şi aşa, spaţiul vital al existenţei dă impresia că se înnoieşte, ca şi cum ar fi vorba de o cameră în care mai pui o plantă sau îi schimbi culoarea. Nu e sigur însă că se modifică esenţial şi spaţiul interior al vieţii, că se revitalizează cu adevărat dimensiunea lui spirituală, că ajungi să înviezi duhovniceşte prin aceste împrospătări ale rutinei. Căci până la urmă, dacă nu adaptezi mediul, oricare ar fi el, la viaţa ta profundă, nu faci, schimbându-l, decât să înlocuieşti o rutină cu alta, până vine ceasul şi mori.

Obsesia postmodernă a noului vine dintr-un abis sufletesc care simte nevoia de transfigurare, de înviere, şi nu de evenimenţialitate. Schimbarea de orizont în plan secular nu poate înlocui necesitatea fiinţială de a schimba viaţa aceasta cu orizontul veşniciei.

Aşa că rutina e de multe ori un motiv nefondat de a abjura de la îndatoriri, o falsă disperare interioară, care nu mai vede niciun sens în lucrurile şi în oamenii care o înconjoară. Dacă ne omoară rutina iubirii şi a moralităţii, cum se face că vine rutina patimilor şi a viciilor şi ne dă viaţă, ne revitalizează? E un non-sens, dar se pare că pentru unii, logica şi raţiunea, atât de invocate când e vorba de îmbrăţişa ateismul, nu mai au nicio valoare, dacă sunt folosite pentru a dejuca păcatele.

Psa. Gianina.