Primăvara duhovnicească

Anul acesta, Sfântul Post începe odată cu primăvara. Însă Învierea este întotdeauna primăvara, iar Sfântul Post se împleteşte cu desprimăvărarea cosmică. Ceea ce formează specificul acestui sezon este frăgezimea culorilor şi a formelor vegetale, care îţi imprimă sentimentul de sfielnicie. Stai înfiorat, ca în faţa unui eveniment ireal, stupefiant de frumos, trăind şi retrăind naşterea lumii.

Primăvara te întâlneşti cu Dumnezeu înviat, cu Dumnezeu Creatorul înviat şi reînviind întreaga lume odată cu El. Ai sentimentul începutului lumii, ai în faţă un colţ de Rai, un tablou al cosmogenezei. Universul se naşte în faţa ochilor tăi, ai o evidenţă, o dovadă a creaţiei, a venirii la viaţă a lumii. În faţa acestei înfiorătoare frăgezimi şi sensibilităţi cosmice, te întrebi dacă ochii tăi pot să vadă atâta frumuseţe şi atâta gingăşie pe care mintea ta nu o putea concepe niciodată. Din an în an, îţi aduci aminte de ceea ce nu poate fi atins nici cu privirea ochilor, nici cu privirea minţii.

Sfinţii Îngeri au fost uimiţi când Dumnezeu a adus întru fiinţă lumea materială, universul văzut cu ochi sensibili. Noi nu avem puterea lor duhovnicească de a contempla şi a înţelege lucrurile şi nici nu vedem începuturile lumii, ci doar un spectacol cu mult mai redus ca dimensiuni spirituale, dar şi sufletele noastre pot să contemple, pe cât ne este cu putinţă, frumuseţea acestei renaşteri a lumii.

Şi cred că ceea ce ne cutremură şi ne contrariază cel mai mult, este splendoarea dumnezeiască care izvorăşte din ceea ce este mai firav, mai plăpând, mai expus intemperiilor, încă nepotolite cu totul, ale vremii. Imaginea ghiocelului tremurând care răsare de sub zăpadă este zguduitoare, fără niciun alt comentariu. Însă el răsare, nu se teme nici de zăpada care stăpâneşte încă pământul, nici de vântul iute şi rece, nici de răutatea oamenilor. Ghiocelul acesta pare inconştient laşităţii noastre, dar nu e aşa.

El, albul şi purul, imaculat, este vestitorul primăverii, dar şi vestitorul Învierii. Ca şi el, şi Hristosul nostru, care părea simplu Om, plăpând, uşor de omorât de către toate intemperiile umane, răsare din pământ fără frică, anunţând învierea tuturor oamenilor, care va fi la sfârşitul lumii.

Psa. Gianina.

Cine ne iubeşte şi cine nu ne iubeşte

În aceste zile de Mărţişor, în care mulţi vizitaţi magazinele în căutare de cadouri, să nu vă pară rău să aveţi şi inima deschisă, nu numai buzunarul, dacă într-adevăr iubiţi pe cineva!

Se întâmplă ca oamenii să creadă că îi iubesc cei care nu îi iubesc sau să creadă că nu îi iubesc cei care, de fapt, îi iubesc cu adevărat, cei care nu sunt ipocriţi, nu îi mint, ci le spun adevărul în faţă despre ei înşişi, aşa cum îl văd. Prea mulţi oameni cred însă numai în ceea ce vor să creadă şi să audă.

Prea mulţi doresc cuvinte, flori, cadouri, dovezi materiale şi iarăşi cuvinte, multe cuvinte goale, făgăduinţe, declaraţii fără fundamente adânci. Nu înţeleg prea bine ce fac cu ele, dar asta vor, ca să îţi arate şi ţie, întâmplatul prin preajmă, cât de fericiţi sunt, cu ceea ce cred ei că îi face fericiţi.

Cel mai uşor e să înveţi să spui cuvinte, să torni cuvinte în averse, cu care să crezi că poţi să închizi gura celui care îţi spune adevărul sau poţi să faci pe cineva să creadă că eşti persoana ideală de care are nevoie. Pentru că mulţi cred că aparenţele pot să ia ochii şi să ţină locul adâncimii de gând şi se sentiment.

Nu există oameni plaţi, orizontali, care să nu aibă deloc profunzimi, însă şi adâncimile au adâncimi. Şi ele sunt diferite. Unii încap în ei înşişi iubirea lui Dumnezeu până la a nu mai vedea cu inima nimic material, nimic din lumea aceasta, alţii au nevoie de concreteţe a sentimentelor, iar alţii nu pot să vadă dragostea decât împletită cu lucrurile foarte concrete.

Din păcate, mulţi arată ostentativ bunăvoinţă, dar în sufletul lor e atârnat afişul de mai sus: ne pare rău că suntem deschişi. Îţi demonstrăm că suntem generoşi, dar ne pare rău că suntem. Bunătatea împletită cu răutatea, bunăvoinţa fără voie bună, se văd în orice zi, dar ies la iveală mai bine acum, la împărţitul cadourilor, cu şi fără inimă deschisă.

Sunt oameni care trăiesc o viaţă întreagă înşelaţi în privinţa celor despre care cred că îi iubesc cu adevărat sau în privinţa celor despre care cred că îi urăsc şi le vor răul. Se luptă interior şi pe faţă, cu oamenii pe care îi cred duşmanii lor, dar ajung să se lupte şi cu Dumnezeu, pentru că şi despre El cred că nu îi iubeşte, considerând că El e neiertător, că e aspru, neîndurător cu neputinţele lor. Nu vor să facă pasul spre a cunoaşte şi a înţelege iubirea Lui nemăsurată, aşa după cum nu vor să facă pasul de a-şi înţelege semenii care le vor binele, chiar şi atunci când le spun adevăruri dureroase în faţă.

Nu toţi cei care ne dau cadouri ne iubesc şi nu toţi cei care nu ne dau cadouri arată că nu ne iubesc. Cadourile sunt de multe feluri, dar cel mai frumos cadou e o inimă necapricioasă, un suflet deschis şi curat în toată vremea.

Psa. Gianina.