Binefacerea recunoaşterii păcatelor

Vederea păcatelor proprii e un mare dar de la Dumnezeu. E o fericită durere, pe care trebuie să o acceptăm şi să ne uităm adânc în noi înşine, să ne conştientizăm rănile, atunci când harul dumnezeiesc ne luminează mintea.

A-ţi vedea şi a-ţi recunoaşte păcatele, cu multă durere, în ciuda abjecţiei şi a răutăţii pe care te vezi nevoit să o accepţi în contul tău, înseamnă a recunoaşte hăul nemerniciei în care ai căzut. Dar nu numai atât, ci şi a vedea abisurile sufleteşti care există în interiorul tău, chiar dacă ele sunt acum acoperite de negura păcatelor.

Ca să înţelegi că ele există, trebuie să te cobori în adâncurile smereniei, în vederea păcatelor, care însă te conduce şi la concluzia abisalităţii fiinţei tale şi a fiinţei umane, văzând că poţi să cazi la nesfârşit, dar poţi să şi urci, tot la nesfârşit.

Prăpăstiile fără fund ale sufletului pot să fie acoperite cu murdărie, sau în ele să domnească frumuseţea harului şi a smereniei.

Cel căruia i se iartă mult iubeşte mult, pentru că a coborât cu pocăinţa până în străfundurile sufletului şi a înţeles cât de adânc e chipul lui Dumnezeu în om. Acolo, în adâncuri duhovniceşti insondabile de către cei care nu se smeresc, a întâlnit mila lui Dumnezeu, pe Dumnezeu însuşi, şi a cunoscut iubirea Lui cuceritoare.

A-ţi accepta păcătoşenia mai înseamnă şi a nu mai suporta minciuna. A răbda mai bine durerile cumplite ale vederii ruinei sufleteşti şi ale căderii din părerea bună de sine în umilinţă şi tristeţe, decât a mai continua să trăieşti în ipocrizie, în presupusa siguranţă fără nici un fundament haric.

De aceea, atunci când Dumnezeu dăruieşte cuiva să-şi înţeleagă nevrednicia proprie, e mai bine să accepte această revelare şi să se adâncească în ea, decât să se răzvrătească, pentru că răzvrătirea îl menţine într-o stare de superficialitate şi de autosuficienţă, care nu îl învaţă nimic şi nu îl va conduce niciodată la înţelepciune.

Psa. Gianina.

Un Sfânt Post plin de pace şi de fericire!

La începutul Sfântului şi Marelui Post al Sfintelor Paşti, vă dorim să petreceţi această vreme de sfinţire cu mult dor de Dumnezeu şi cu râvna de a vă apropia de ţărmul Împărăţiei tuturor Sfinţilor. Dumnezeu să vă umple de lumina şi înţelepciunea Sa! Să ajungem să cântăm cu bucurie şi cu mulţumire: Hristos a înviat!

Cântările de la începutul Sfântului şi Marelui Post, din Triod, vorbesc despre faptul că rostul postirii este vederea lui Dumnezeu.

Cinstitele cântări ne pun înainte două pilde: cea a Sfinţilor Protopărinţi Adam şi Eva, care, prin călcarea poruncii Postului, au căzut din Rai şi de la vederea lui Dumnezeu cea prea dulce lor, şi pe cea a Sfinţilor Moise şi Ilie (dar şi a altor Sfinţi), care pe muntele Horeb şi pe Carmel, la sfârşitul celor 40 de zile de post, au văzut pe Dumnezeu.

La fel şi Sfântul Iacov, cel care, prin postire şi nevoinţe a păstorit turma cu multe osteneli, ca să-şi ia cele două femei, Lia şi Rahila, care simbolizează lucrarea şi contemplaţia. Acesta s-a învrednicit să vadă scara dumnezeiască ce uneşte cerul cu pământul, pe care S-a pogorât Dumnezeu la noi şi pe care, prin post şi lucrarea virtuţilor, ne urcăm înapoi în Rai.

Sfintele cărţi ale Bisericii Ortodoxe ne propovăduiesc aşadar că sfârşitul Postului este vederea lui Dumnezeu, după cum precizează foarte frumos şi adevărat şi acest fragment dintr-o tricântare a zilei de marţi, a primei săptămâni de Post:

Spre muntele faptelor celor alese să ne apropiem toţi prin Post, lăsând năvălirile desfătărilor, care râvnesc la cele de jos. Şi în norul cinstitelor vedenii intrând, să vedem singură frumuseţea cea dorită a lui Hristos; îndumnezeindu-ne cu taină prin dumnezeieştile înălţări. (Triod, p. 13

Învăţăm de aici că prin înălţările pe scara nevoinţelor şi a virtuţilor ajungem la contemplaţia duhovnicească, la vederea luminii dumnezeieşti necreate, care înseamnă îndumnezeirea noastră, adică mântuirea şi fericirea veşnică prin vederea neîntreruptă a slavei lui Hristos Dumnezeu.

Psa. Gianina.