Învierea Domnului binevestită Sfintei Sale Maici

Axionul Învierii Domnului glăsuieşte astfel. “Îngerul a strigat celei pline de dar, Curată Fecioară: Bucură-te! Şi iarăşi zic: Bucură-te!, că Fiul tău a înviat a treia zi din groapă / mormânt.”

Astfel, însuşi Axionul de la Liturghia Învierii, mărturiseşte faptul că Preacurata a fost împreună cu femeile mironosiţe la mormânt, dis de dimineaţă în Duminica Învierii şi că i s-a vestit aceasta de către Înger, despre care tradiţia Bisericii noastre spune că a fost Sfântul Arhanghel Gavriil. Iar în Axion vedem că se spune “cea plină de dar”, adică aşa cum i s-a adresat Sfântul Arhanghel Gavriil Preacuratei la Bunăvestire, când i-a anunţat Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Prezenţa Preacuratei şi vestirea Învierii de către Înger şi apoi vorbirea sa cu Însuşi Domnul înviat, se păstrează în tradiţia Bisericii şi apare precizată în icoanele mai vechi, cum este cea de sus, din care am selectat acest detaliu semnificativ.

Psa. Gianina.

Îngerul Domnului vestind învierea Sa din morţi Sfintelor Femei Mironosiţe

Hristos a înviat! La mulţi ani tuturor!

Psa. Gianina.

Prorocia sibilei Eritreia despre Înviere şi Judecată, în traducerea Sfântului Dosoftei

A giudeţului sămnul fi-va, când pământul va asuda,
Din ceri veni-va Domnitoriul, prin vecii ce va să vie,
Pentru ca trupul de faţă şi să giudece lumea.
Tot omul pre-acesta creştin Domn şi cel urât vedea-l-va
Împreună cu Svinţii pre Naltul în sfârşit supt veacul
‘N-scaun şezând sufletele va-ntreba şi trupure înse.
Ţeleni-s-a lumea şi spini creşte-vor pre tot pământul.
Lepădând idoli, oameni şi darurile bogaţilor,
Cerând porţile zdrobi-va a temniţei Iadului.
Aşe şi dară a tot va veni lumină slobodă trup.
Atunci Svinţilor focul pre vinovaţi vecinic va arde,
Ascunsele fapte toate atunci to Însul [El, Domnul] va spune.
Ce-ntunecoasele Domnul luminând piepturi va deşchide,
Jele fi-va-n toţi şi scrâşnet dintelui ros.
Fugi-va soarelui raza şi a stelelor şireaguri,
A tot ceri lucă [lumină] s-a rumpe, şi acea de aur lună.
Văile nălţa-va, dealuri de vârv gios le-a răsipi-le.
Nici-au mai fost nalt mortacilor sau greu ceva ca aceasta.
Dincoace tocma munţi cu şesuri, dincolea apele mării
Tot o corabie or lepăda tar, va căsca cu fulger pământul.
Aşa fântâni cu tot vor săca, ş-a părăului matce.
Zbierători atunce groaznic sunet bucinul va da din ceri,
Lumii năravnic rău rugind şi osânde fiitoare [viitoare].
Ş-a tartarului prăpaste va ivi pământul căscând
Şi veni-vor toţi craii la Domnul nainte-n Giudeţ,
Va cura [va curge] din ceri atunci de iarbă pucioasă părău şi de foc.
Aşe tuturora oameni vor fi deşchise mormânturi.
Atunce lemnul Svinţilor fi-va foarte dorit cornu
Ş-a bunilor viaţă oameni şi supărările lumii.

***

Este semnificativ faptul că aceste prorocii ale Sibilelor, foarte exacte, care vorbesc despre Naşterea, viaţa pământească, moartea şi Învierea Domnului, precum şi despre Judecata din urmă, au fost scrise de nişte fecioare păgâne, înainte de venirea lui Hristos, din care lucru se vede că mila lui Dumnezeu nu a anunţat numai poporul ales prin Sfinţii Săi Proroci despre întruparea Mântuitorului, dar nu a lăsat nici neamurile păgâne fără cunoştinţă despre Cel ce S-a pogorât pentru întreg neamul omenesc, ca să-l mântuiască. Aceste prorocii ale Sibilelor au făcut parte veacuri de-a rândul din norul de mărturii al Bisericii creştine, până când raţionalismul dubitativ, slăbirea dorinţei de cunoaştere şi de studiu a oamenilor şi extinderea necredinţei au făcut ca ele să treacă în umbră. Ceea ce este nedrept şi nu face decât să ne ştirbească din numărul mărturiilor despre adevărata credinţă.

Psa. Gianina.

Lumina

Aşa se cheamă acest poem al lui Ioan Alexandru:

Celor ce le-a scăpat lumina-n prima zi
Pot în cea de-a patra s-o apuce
Când soarele şi luna-ncep a fi
Şi peste ape stelele străluce.

Celor ce veniră-ntr-un târziu
Li se mai dă din slavă înc-odată;
În mormântul ce-a rămas pustiu
Giulgiurile-o ţin înfăşurată.

Foarte frumoasă reinterpretare a pildei face Ioan Alexandru. Căci ideea de la care porneşte este cea a pildei lucrătorilor viei (Mt. 20, 1-16), care ies să lucreze poruncile Domnului fiecare la ceasul său, de la ceasul întâi până la ceasul al 11-lea, primind fiecare un dinar (adică Împărăţia lui Dumnezeu).

Ioan Alexandru explică semnificaţia recompunând această pildă a Mântuitorului, punând în locul dinarului simbolic adevărata plată a lucrătorilor, şi anume lumina slavei veşnice a lui Dumnezeu.

Celor care nu vin, care nu ies spre lumină, nici în prima zi, nici în a patra zi, adică nici la începutul, nici la mijlocul vieţii lor, să lucreze pocăinţa, le rămâne totuşi nădejdea de a se întoarce la lumina lui Hristos măcar la sfârşitul săptămânii, al zilelor lor, pentru dragostea lui Hristos, Care a înviat pentru noi.

În acelaşi timp, Ioan Alexandru tâlcuieşte într-un mod surprinzător relatarea scripturală despre zilele creaţiei, şi anume diferenţa dintre crearea luminii în ziua întâi şi crearea corpurilor cereşti, a luminătorilor, în ziua a patra. Dumnezeu a aşteptat şi aşteaptă îndelung omenirea, pe păcătoşi, ca să se pocăiască.

El le-a dăruit mai întâi oamenilor lumina Dumnezeirii Sale, în Eden. Păcătuind oamenii şi căzând din Rai, le-a dăruit luminile Sfinţilor şi ale Proorocilor, ca pe nişte stele, ca pe nişte vectori spre Lumina adevărată şi icoane ale Dumnezeirii.

Iar la sfârşit le-a dăruit pe Însuşi Fiul Său, Lumina Care S-a lăsat strânsă în giulgiuri, pentru ca oamenii să creadă în Sine şi să se mântuiască.

Sau cei de la începutul istoriei şi cei de la mijlocul istoriei şi cei de la sfârşitul istoriei au primit fiecare luminare şi au venit la lumina înţelepciunii, fiecare după putere şi după veacul în care a trăit: cei care au trăit la începutul istoriei au cunoscut mai bine lumina adevărului, mai înainte de a fi întunecată de apariţia eresurilor şi a mitologiilor păgâne; cei de la mijlocul istoriei au încercat să dea de urma lui Dumnezeu privind cerul şi luminătorii cereşti, descoperind un singur Principiu al lumii şi un Logos creator; iar cei de la sfârşit au văzut Lumina-Hristos întrupată, răstignită şi înviind pentru noi toţi.

Şi oricând cineva se întoarce la pocăinţă, primeşte din rodul morţii şi al Învierii Domnului, din lumina slavei Sale copleşitoare.

Psa. Gianina Picioruş

Lună plină la Bucureşti

Psa. Gianina

Tradiţia iubirii şi a comuniunii

Liniştea

Câteodată mama apărea dimineaţa de pe vale,
Cu spic de fân pe picioare şi poalele fustei ude de rouă.
Plânsă şi cu oala de tămâiat în mână.
Se mai uita pe la vite
Mai suspina, la urmă venea la noi, în casă:
- Da’ voi nu vă mai sculaţi, mă? Că uite, se făcu ziuă.

- Fato, îi spunea Lisăndriei,
Când mergi la tămâiat, mergi până-n ziuă.
Fato, acolo, dacă te duci, te duci de noapte.
Altfel, să nu te mai încurci!
Că ei, când răsare soarele, sunt chemaţi la judecată.
Nu te mai aud. Şi să le spui ce ai de spus,
Înainte de răsăritul soarelui.

Tata murise de câţiva ani,
Şi mama se ducea să-i spună ce mai e pe la noi.
Ce mai facem, cât am mai crescut,
Greutăţi de tot felul… Ei…
Vorbea acolo de una singură, rezemată de cruce…
Se jelea… Şi cuvintele aveau un ritm,
Erau un fel de vârtej, care pleca din lumea asta
Către lumea cealaltă… încărcate de semne, de durere,
De lacrimi. Un fulger care se frângea în pământ!
Şi ei nu vorbeau, dar erau numai urechi acolo jos,
Gata să prindă orice cuvânt şi să ducă vorba
În faţa lui Dumnezeu, după răsăritul soarelui.

Marin Sorescu

***

Psa. Gianina.

Astăzi începe Săptămâna Mare, cu preînchipuirea patimilor Domnului prin Sfântul Iosif Patriarhul

Iosif cel frumos

De două ori veşmântul sfârtecat
Zvârlit de fraţi de viu într-o fântână
Şi-o muiere frământa în pat
Pielea moartă a şarpelui în mână.

Era cu paradisu-mpodobit
De tatăl său într-o cămaşă lungă
De va fi-n pustie încolţit
Fiarele la suflet să n-ajungă.

Iar sub strai cu fecioria-ncins
Patimile nu-l puteau cuprinde
Dinspre lume candelabrul stins
Dincolo de stele se aprinde.

Pierde-se pot multe pe pământ
Mai ales ce nu ne aparţine
Şi din moarte vom ieşi curând
Pe lumina stingerii de sine.

Ioan Alexandru

***

Psa. Gianina.

Eminescu şi Ortodoxia. Dovezi ale unei gândiri fundamental ortodoxe [X]

În cele ce urmează, reproducem câteva mărturii din publicistica eminesciană şi fragmente din manuscrise, care atestă ataşamentul lui Mihai Eminescu faţă de Biserica Ortodoxă, de tradiţia şi învăţătura ei.

Învierea

(Articol reprodus în Opere, vol. IV, Ed. CR, Bucureşti 1939)

„…duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte vechea şi trista legendă [legendă = istorie, povestire, nu basm fantastic - n.n.] că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-Şi fruntea Sa radioasă la ceruri.

Tristă şi mângâietoare legendă! Iată două mii de ani aproape de când ea au ridicat popoare din întunerec [păstrăm formele vechi au ridicat şi întunerec pentru că ele aparţin acelei limbi create de şi în Biserică şi pe care Eminescu şi-a impropriat-o adesea - n.n.], le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea.

Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cartea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţăturile creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atât pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară [populară = cunoscută de toată lumea, nu vulgară sau simplistă - n.n.] biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, [ci] pentru binele şi mântuirea altora.

Şi un stoic ar fi suferit durerile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ pentru semenii lui. Şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi în momentele supreme au încolţit [numai] iubirea în inima Lui şi şi-au încheiat [viaţa pământească] cerând de la Tată-Său din ceruri iertarea prigonitorilor.

Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă. (…)

Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral Iisus Hristos. După El încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine. (…)

Caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi cari s-au încercat a se modela după al Lui [după caracterul Lui], rămân creştine. (…)

Nu în cultura excesivă a minţii consistă misiunea şcoalelor, ci în creşterea caracterului. De acolo rezultă importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde. Sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de Nazarineanul răstignit.”

Biserica în cultura românească

(„Timpul”, VI, 10 octombrie 1881)

„Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la anul 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească [e vorba aici de încercarea de a face Mitropolia Moldovei independentă de Constantinopol - n.n.], Biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională a ţării unde Românul nu are stat. (…)

Varlaam, Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu Domnii de atunci [Vasile Lupu] şi c-un Sinod general al Bisericii noastre, au întemeiat acea admirabilă unitate, care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită în palat, în colibă şi-n toată românimea. [În viziunea lui Eminescu aşadar, limba românească unitară este creaţia Bisericii şi a Sfântului Varlaam Mitropolitul Moldovei - n.n.].

Cu timpul au început a se recunoaşte însemnătatea limbii cărţilor bisericeşti. Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat.”

Paştele

(„Timpul”, III, nr. 86, 16 aprilie 1878, reprodus în: Mihai Eminescu, Opere X, Ed. Academiei, Bucureşti 1989)

„Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem Stăpânului, şi să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, viaţa tuturor răsărind! [Aceasta este un fragment din Slujba Sfintelor Paşti - n.n.] Şi la sunetele vechei legende [legendă = relatare, povestire despre] suferinţele, moartea şi învierea blândului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca şi când ieri proconsulul Pilat din Pont şi-ar fi spălat mâinile şi-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii: Ce este adevărul?

Ce este adevărul? …fost-am vreodată creştini? – şi suntem dispuşi a răspunde nu.

Mai adevărate sunt cuvintele lui Calist Patriarhul de Constantinopol [Sfântul Calist, sec. XIV, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul - n.n.], care, într-o fierbinte rugăciune pentru încetarea secetei, descria caracterul omenesc. [Şi aici urmează un lung citat care formează rugăciunea Sfântului Calist Patriarhul - n.n.] Rar ni s-a întâmplat să vedem şiruri scrise cu atâta cunoştinţă de caracterul omenesc. (…)

Şi astfel a fost totdeauna [cum spune Sfântul Calist în rugăciunea sa, descriind neputinţele omului păcătos şi multele lui căderi - n.n.]. În loc de a urma prescripţiunile unei morale tot atât de veche ca şi omenirea [morala creştină! - n.n.], în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată [bizuindu-se] pe bunătatea Lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Şi toate formele cerşirei le-a întrebuinţat faţă cu acea putere [dumnezeiască] înaintea Căruia individul se simte a fi ca o umbră fără fiinţă şi un vis al înşelăciunii. [Se vede aici limpede că viaţa ca umbră şi vis sunt preluări din Scriptură şi din teologia creştin-ortodoxă şi nu din religia brahmanică, aşa cum pretinde critica literară - n.n.] Conştie [e conştient] despre nimicnicia bunurilor lumii…

Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi peste cenuşa lui lipeşte un zid vechi împotriva ploii şi a furtunei. (…)

Ba credem c-a înviat [Hristos] în inimile sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura Lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este, dar pentru acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură şi cu ură în inimă, cu faţa zâmbind şi cu sufletul înrăutăţit, El n-a înviat niciodată, cu toate că şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu. (…) Puţini sunt cei aleşi şi puţini au fost de-a pururi.

Hristos au înviat!”

Liber-cugetător, liberă-cugetare

(„Timpul”, IV, nr. 25, 2 februarie 1879)

Biserica Răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate, pe ea şi ritualele ei, poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.

***

(Mihai Eminescu, Fragmentarium, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981)

“Dumnezeu. El are predicabiliile câtor trele categorii ale gândirii noastre. El e pretutindeni – are spaţiul; El e etern – are timpul; El e atotputernic, dispune de întreaga energie a universului. Omul e după asemănarea Lui: omul reflectă în mintea lui – in ortum – câteştrele calităţile Lui. De aceea la început era Verbul şi Verbul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Verbul.”

***

(Mihai Eminescu, Opere XV, Fragmentarium,

Ed. Academiei, Bucureşti, 1993)

„[Moartea] Ea este înţelepciunea vieţii, rezultatul final a toată munca şi osteneala noastră; cine gândeşte des că are să moară, acela-i aşa [foarte] d-înţelept. [Cugetarea deasă la moarte este unul din marile precepte ale Ortodoxiei şi ale isihasmului - n.n.] (…)

Moartea este numai un vis al imaginaţiei noastre [adică noi nu murim definitiv - n.n.]. De aceea a nu fi fost niciodată este singura formă a neexistenţei, cine există există şi va exista totdeauna. (…)

De ce este Hristos aşa de mare? Pentru că prin iubire El a făcut cearta dintre voinţe imposibilă [dintre voinţa divină şi voinţa umană - aşadar Eminescu cunoştea foarte bine dogmele ortodoxe, amintind aici dogma hristologică, care spune că Hristos a împăcat în Sine voinţa dumnezeiască cu voinţa omenească - n.n.]. Când iubirea este – şi ea este numai când e reciprocă – şi reciproc absolută, va să zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputinţă şi, de e cu putinţă, ea nu este decât cauza unei iubiri preînnoite [nedesăvârşite] (…)

Crucea bizantină e ca un fulg de zăpadă, unic reprezentant al universului. (…) [E foarte adevărat: dacă veţi privi cu atenţie un fulg de zăpadă, el are formă de cruce bizantină - n.n.]

Dumnezeul păcii şi al luminii!

Acel Michel Angelo al universului [Dumnezeu], care nu domul Sfântului Petru [de la Roma], [ci] bolta cerului a încordat-o puternic deasupra noastră, numită foarte semnificativ tărie. (…)

…n-a fost ea [Mitropolia Sucevei] acea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redeie în graiul de miere al coborâtorilor armiilor romane Sfânta Scriptură şi preceptele blândului Nazarinean? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere [prin Sinodul pan-ortodox de la Iaşi, din 1642 - n.n.] contra naţionalizării, judaizării [iudaizării] Bisericii creştine prin Luther şi Calvin? (…)

Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nor din marea de amar. (mss. 2254)

Noi poporul latin de confesie ortodoxă suntem în realitate menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit.

Ş-aşa-s de mulţi
Ce mint cu gândul, vorba, fapta, ba
Se mint pe sine însuşi chiar, încât
În mine s-a stârnit mândria cruntă
De-a spune adevărul – dacă chiar
Prin el lumea s-ar aprinde.

(versuri fragmentare din mss. 2259)

***

Într-o conferinţă pe care am audiat-o acum câţiva ani la Palatul Patriarhal, IPS Bartolomeu Anania a spus (şi citez textual): Mama lui Mihai Eminescu a fost o femeie foarte religioasă. Eminescu a citit cărţile vechi. Avea unchi şi mătuşi călugări şi călugăriţe. A citit atât din biblioteca părintească, cât şi din bibliotecile Mănăstirilor.

Unui preot venit să-l spovedească, pe 8 noiembrie 1886, i-a spus: Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării, să fie într-o mănăstire de maici, ca să aud în fiecare seară Lumină lină. Înainte de a muri s-a spovedit şi s-a împărtăşit iar preotul slujitor dă mărturie că era lucid şi întreg la minte.

La aceeaşi conferinţă, Fericitul Constantin Galeriu a adăugat că în martie 1889 Eminescu a fost vizitat de Vlahuţă. În faţa acestuia a scos un teanc de hârtii şi a început să citească versuri, în care reveneau adesea cuvintele: foc, apă şi aer.

Ultimele versuri au fost: Atâta foc, atâta aur, atâtea lucruri sfinte / Peste-ntunericul vieţii ai revărsat, Părinte!

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Comunicare

Dumnezeu vorbeşte neîntrerupt cu omul. Şi nu numai cu oamenii aleşi, cu cei care Îl ascultă, care ascultă glasul Lui, ci şi cu cei nedrepţi şi păcătoşi, care nu Îl ascultă. Pentru că ei, chiar dacă nu Îl ascultă, Îl aud. Şi aceştia vorbesc în permanenţă cu conştiinţa lor şi cu El Însuşi, chiar dacă, prin păcate multe, înăbuşă conştientizarea şi recunoaşterea în ei înşişi a acestei convorbiri permanente.

Inclusiv aparenta tăcere a lui Dumnezeu şi nepedepsirea imediată a păcatelor este un mod de a comunica cu noi. Pentru cei care au ochi să vadă, din exemplul altora sau în ei înşişi, se face cunoscut faptul că răspunsul lui Dumnezeu vine mai devreme sau mai târziu, după cum Pronia Sa îngăduie şi după cum Înţelepciunea Sa judecă, cu dreptate, faptele noastre.

Acelora care înaintează în relaţia şi cunoaşterea lui Dumnezeu le devine din ce în ce mai desluşită conversaţia lor interioară cu Dumnezeu, se limpedeşte din ce în ce mai mult în ei acest canal al dialogului neîntrerupt cu El, cu Maica Domnului şi cu toţi Sfinţii.

Dumnezeu nu întrerupe niciodată vorbirea cu noi, numai noi înţelegem cu intermitenţe ce ne spune, din cauza egoismului şi a autoizolării noastre de Sine prin păcate.

Psa. Gianina

Bob Marley – No woman no cry

Psa. Gianina

Lucian Blaga despre lumina dumnezeiască

În articolele noastre am arătat că poeţii români, mai ale cei cu înclinaţii spre mistică şi metafizică, se înscriu în traiectoria gândirii ortodoxe şi că inclusiv zbuciumul lor interior este unul specific ariei noastre de spiritualitate, este o nelinişte care nu se circumscrie deloc, nici ca motivaţie şi nici ca teme de reflecţie, neliniştii de tip occidental.

Despre Lucian Blaga, ca şi despre Arghezi şi Eminescu, am spus, cu dovedire pe textele poetice, că cea mai profundă cauză a lipsei de serenitate şi a neliniştii lor sufleteşti se află – după propriile lor mărturisiri – în faptul că le lipsea revelaţia dumnezeiască din biografia lor, că nu li s-a dăruit o vedere şi o încredinţare de la Dumnezeu, pentru ca să nu se mai tulbure în deşert. Am precizat şi faptul că o asemenea aşteptare, a revelaţiilor dumnezeieşti nu poate exista nici măcar ca dorinţă decât în Ortodoxie, întrucât catolicismul, la fel ca şi confesiunile protestante şi neoprotestante Îl consideră pe Dumnezeu exilat în transcendenţă, fără a interveni în lume şi în viaţa omului.

În volumul Gândire magică şi religie (vol. II din Trilogia valorilor – folosim ed. Humanitas 1996), Blaga face un excurs despre gândirea şi mistica religioasă, ajungând să pună în paralel mistica creştină ortodox-bizantină şi pe cea apuseană. Faptul acesta în sine ne este de ajuns ca să arătăm că el cunoaştea îndeaproape teologia mistică isihastă, la care face adesea referire când vorbeşte despre Ortodoxie, chiar dacă nu a înţeles întotdeauna prea bine cum stau lucrurile (din punct de vedere adânc duhovnicesc, nefiind un trăitor profund al realităţilor mistice promovate de Ortodoxia isihastă) sau pur şi simplu a refuzat să creadă.

În orice caz, încă din vol. Spaţiul mioritic (ed. Humanitas, 1994), Blaga a făcut precizarea că misticismul oriental e un misticism al luminii (p. 71), că monahii ortodocşi au o linişte interioară de necrezut, o transparenţă a vieţii sufleteşti şi o lumină care le străbate toată făptura (p. 60) şi că Ortodoxia este religia transcendenţei care se coboară la oameni, în timp ce în Apus, transcendenţa este inaccesibilă omului care suferă singur sau încearcă printr-un efort propriu să se ridice, cu de la sine putere, către Dumnezeu.

Lucian Blaga apreciază că temelia misticii ortodoxe o constituie teologia Sfântului Dionisie Areopagitul, care a scris teologia mistică, adică doctrina despre cufundarea [fără confundare - n.n.] omului în lumina sau “supralumina” lui Dumnezeu (Gândire magică şi religie, p. 294-295). Numai că, sub influenţa criticii literare de tip occidental, îl consideră, într-un mod ilogic, pe Sfântul Dionisie, ca fiind un teolog necunoscut de prin sec. V d. H. (p. 293). El recunoaşte însă că scrierile lui Dionisie alcătuiesc temeiul şi aproape suma misticii de orientare ortodoxă (idem) şi vorbeşte despre misticii creştini ortodocşi de tip areopagit (p. 303).

Crezând că Sfântul Dionisie este un impostor din sec. V (căci ce altceva ar putea fi un om care pretinde că a fost în areopagul atenian când a propovăduit Sf. Ap. Pavel şi că i-a fost acestuia ucenic?), în consecinţă, Blaga preia şi teoria apusenilor despre faptul că Sfântul Dionisie ar fi compilat din textele lui Plotin pentru a-şi formula teologia sa şi ar fi adaptat filozofia de tip plotinian la dogma creştin-ortodoxă, ceea ce este o eroare. El însuşi recunoaşte că modelul plotinian este fundamental diferit de cel al misticii dionisiene şi ortodoxe, că Dionisie clădeşte [teologia sa] pe fundamentul concepţiei trinitare despre Dumnezeu, în timp ce la neoplatonicieni, logosul e numai o copie degradată a Unicului (p. 295).

Concepţia lui Plotin era aceea că Logosul e o copie nu tocmai perfectă a Unicului. (…) Din logos la rândul său emană sufletul lumii sau demiurg. Prin alte derivate se ajunge apoi la materialitatea concretă a lumii. Procesul cosmogonic ar reprezenta aşadar un proces de fatală decadenţă, emanaţiile fiind copii din ce în ce mai imperfecte ale Unicului suprem. (…) Lui Plotin îi era ruşine că are un corp, şi cea mai înaltă aspiraţie a sa era extazul. Starea mistică de unire cu Dumnezeu omul o ajunge deci printr-un treptat urcuş din lumea materialităţii în lumea ideilor, şi de aici apoi la existenţa Unicului. (…) În filozofia lui Plotin, omul nu este identic cu Dumnezeu, ci o copie alterată, exterioară, periferială, ceva degradat. Starea de unire cu Dumnezeu nu este prin urmare ceva în prealabil dat, ci evident un adaos la o situaţie dată, un rezultat datorită căruia omul se întrce pe sine însuşi… izbânda unor eforturi umane care pun în mişcare şi în prefacere însăşi natura omului (p. 270-272).

Extazul sau vederea luminii dumnezeieşti în Biserica Creştină a primului mileniu şi apoi în Biserica Răsăriteană nu reprezintă o stare excepţională şi un dat suprafiresc acordat foarte rar omului, ci aducerea lui, prin pocăinţă şi nevoinţă, la starea sa adevărată, în care a fost creat, plin de harul dumnezeiesc. Deşi Blaga ne anunţă că şi Plotin aşază lumina în centrul filozofiei sale despre extaz, uită să ne informeze ce fel de natură are această lumină. În orice caz, lumina lui Plotin este în mod fundamental deosebită de lumina dumnezeiască a Sfântului Dionisie şi a Bisericii noastre, pentru că lumina dumnezeiască înseamnă pentru noi energiile necreate şi veşnice ale Prea Sfintei Treimi, harul necreat al Prea Sfintei Treimi, care susţine toate întru fiinţă şi infuzează toată făptura, care îl transfigurează pe om şi îl face fiu al lui Dumnezeu şi dumnezeu după har şi care va transfigura tot universul la sfârşitul lumii. Pentru ortodocşi, a trăi în lumina dumnzeiască este adevărata stare a omului şi nu un moment pasager de generozitate din partea Divinităţii.

Nimic din cele create de Dumnezeu nu are aşadar statut inferior prin însuşi modul în care a fost creat, nimic nu este o copie imperfectă sau degradată şi cu atât mai puţin omul. Extazul şi lumina lui Plotin au rolul unei bomboane de ciocolată acordate omului, în timp ce lumina dumnezeiască (despre care s-a teologhisit întotdeauna în Biserica Ortodoxă, începând cu sec. I, când a trăit şi Sf. Dionisie, care a fost învăţat de Sf. Pavel), transfigurează omul şi îl aduce din nou la adevărata sa demnitate din care a căzut prin păcat, îl face plin de slavă dumnezeiască şi de fericire veşnică.

Nu se poate aşadar ca o filozofie care vorbeşte despre degradare şi decădere implacabilă, în care se strecoară şi rare momente de extaz, să fie sursă pentru o teologie creştină cu o concepţie infinit superioară despre om şi creaţie şi care, în plus, în sec V, era deja ferm stabilită în canoane şi dogme de către Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. Nu putea fi vorba prin urmare despre un necunoscut care să poată să introducă în Biserică o teologie nouă inspirată din filozofia păgână, şi nimeni să nu observe, ba să fie şi comentat şi considerat dumnezeiesc de către Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. VI)!

Logica ne învaţă că nu este posibil ca o învăţătură inferioară să fie model pentru o învăţătură superioară. Sau, dintr-o teologie sau filozofie care crede că lumea a fost creată de zei mulţi şi dezmăţaţi sau de către un zeu de la care pornesc copii şi creaţii din ce în ce mai şterse, mai degradate, nu se poate trage concluzia unui Dumnezeu Atotputernic şi Creator a toate sau a virtuţilor teologice şi religioase, ci dimpotrivă, oamenii pot cădea, prin împătimire de cele lumeşti, de la o contemplare înaltă a adevărului, la o concepţie umilă şi pătimaşă despre ei înşişi şi despre lume.

Blaga a cunoscut fără doar şi poate aceste lucruri, deşi nu le menţionează, dar face precizarea că omul este transfigurat de lumina divină care coboară de sus în jos (p. 296), precum şi că modelul evanghelic al acestei stări [mistice] este transfigurarea lui Iisus pe muntele Tabor (p. 298). Ne întrebăm atunci, dacă modelul este schimbarea la faţă a lui Hristos pe Tabor, cum a fost influenţată practica şi mistica ortodoxă de filozofia lui Plotin?

Lucian Blaga comite însă şi alte multe erori, unele foarte grave, din necredinţă, ca atunci când consideră că Sfântul Patriarh Avraam nu reprezintă aspiraţia omului de a se uni cu Dumnezeu (p. 306) – fapt care este cu totul eronat, întrucât tocmai Sfântul Avraam a avut revelaţia Preasfintei Treimi, când a primit vizita celor trei Îngeri la stejarul lui Mamvri – sau atunci când afirmă că Hristos nu a fost decât un simplu om, pe care mai ale Sfântul Pavel L-a “transformat” în Dumnezeu, prin îndumnezeirea apariţiei istorice a lui Isus din Nazaret (p. 313).

El face diferenţa dintre credinţă şi mistică, o diferenţă aşezată din nou în mod arbitrar pe criterii catolico-protestante, specificând şi faptul că Luther vorbea cu făţiş dispreţ despre extazele mistice, cărora le contesta orice însemnătate şi că Luther şi Calvin înţelegeau religiozitatea sub forma “credinţei”, ca act spiritual încheiat în sine. Mistica era desconsiderată ca un simplu fenomen fără consistenţă (p. 313-314).

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Poezie şi teologie cu Nichita Stănescu

Zice Nichita, în binecunoscutul poem Necuvinte:

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea pe dinainte,
care să topească şi să străbată
prin aura lucrurilor.

Acel cuvânt îl visez
care a fost la începutul lumilor lumii,
plutind prin întuneric şi despărţind
apele de lumină,

născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină,
născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină…

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea pe dinainte,
care să smulgă întruna luminii
partea ei de apă, cu peşti.

Care să smulgă întruna luminii
ce e apă cu peşti în ea şi s-o lase
tot mai pură şi mai singură şi mai pură,
până când se face din nou
întuneric.

Laserul lingvistic nu este decât cuvântul poruncii lui Dumnezeu, prin care au fost create toate cele văzute şi nevăzute. Nichita foloseşte o imagine extrem de modernă pentru o realitate primordială. Realitatea în sine este necunoscută creaturii, cum anume s-a petrecut, dar, aşa cum Îngerii au rămas uimiţi şi au lăudat pe Dumnezeu când a fost creat pământul şi lumea materială, tot aşa, privind contemplativ înapoi la acel eveniment, şi omul este în stare de uimire în faţa naşterii din nimic a cosmosului, la cuvântul lui Dumnezeu.

Nichita visează (cugetă, contemplă cu mintea) acel cuvânt… care a fost la începutul lumilor lumii, anume, cuvântul creator al Dumnezeu-Cuvântului. Şi versurile care urmează sunt cu trimitere precisă la referatul biblic: Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: “Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric (…) Şi a zis Dumnezeu: “Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa. (Fac. 1, 2-4, 6).

Nichita Stănescu vădeşte faptul că îi era cunoscută concepţia tradiţională ortodoxă, potrivit căreia harul lui Dumnezeu, energiile necreate ale Sfintei Treimi sau lumina dumnezeiască necreată împânzeşte întreaga creaţie, străbate prin aura lucrurilor, prin substanţa lor de lumină, ţine creaţia întru fiinţă, o taie şi o topeşte, o prelucrează. Aşa cum dogmatizează şi o binecunoscută cântare ortodoxă : „Din Duhul Sfânt izvorăsc izvoarele harului, care adapă toată făptura, spre rodire de viaţă”. Cuvântul poruncii lui Dumnezeu este creator, este lumină, este laser lingvistic, şi de-îndată-împlinitor al voii lui Dumnezeu, rapid şi precis ca laserul, aducând la existenţă toate câte sunt.

Exprimarea lui Nichita este corectă dogmatic şi exactă în ceea ce priveşte secondarea relatării biblice. Porunca sau cuvântul lui Dumnezeu, care s-a împlinit pe loc, ca un fulger, a făcut să se nască ape în lumină (pentru că, la început, a fost lumină), peşti în ape şi lumini (aştrii cereşti) în lumină, pentru că aştrii cereşti au fost creaţi în ziua a patra şi toate sunt create în lumina aceea concepută în ziua dintâi. Căci la baza creaţiei materiale stau, după cum afirmă chiar ştiinţa modernă, fotoni de lumină, la nivel subatomic – adică şi materia este tot lumină, în esenţă.

Strofa a treia este, după cum se observă, tot o prelucrare a pericopei scripturale: Şi a zis Dumnezeu: “Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. (…) Apoi a zis Dumnezeu: “Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. (Fac. 1, 14-16, 20).

Aşa încât toate au fost aduse întru fiinţă de lumina cuvântului lui Dumnezeu, au fost create în lumină şi înconjurate, îmbrăţişate de lumină. În strofa a treia, Nichita repetă născând peşti în ape şi născând / ape şi lumini în lumină, / născând peşti în ape şi născând / ape şi lumini în lumină…, pentru a ne dărui impresia mirifică a izvodirii creaţiei, precum şi pe cea a multitudinii de creaturi, a bogăţiei şi vitalităţii creaţiei care se năştea dintr-o dată şi a repeziciunii curgerii acestei aduceri la viaţă a cosmosului.

Dumnezeu-Creatorul este un arhi-sculptor, Care taie realitatea pe dinainte cu laserul cuvântului Său, cu lumina cuvântului Său, Care zideşte toată făptura cu o putere şi o desăvârşire ce întrece orice înţelegere omenească, care nu poate să îl lase pe artistul-om decât în uimire şi laudă mută în faţa frumuseţii şi desăvârşirii creaţiei dumnezeieşti. Nichita taie nodul gordian al modernismului, care a pus problema geloziei şi a invidiei dintre Dumnezeu şi creatorul uman, lăsând să se înţeleagă din versurile sale că omul nu poate să fie decât smerit înaintea Făcătorului a toate.

Toate lucrurile din univers sunt cuvinte întrupate. Sunt nişte cuvinte de lumină, care au fost aduse întru fiinţă în lumină. Taina creaţiei lor nu o cunoaşte decât Cuvântul-Lumină care le-a dat viaţă prin cuvântul Său, care le străbate cu harul Său aura – toate lucrurile create au aura purităţii şi a frumuseţii, a harului dumnezeiesc - şi le susţine întru fiinţă, în lumina fiinţei. Cuvintele omeneşti sunt necuvinte în faţa acestor taine dumnezeieşti, sunt tăcere contemplativă. Pentru Nichita, lauda adusă Creatorului nu stă în cuvinte, ci e mai presus de cuvinte.

Ultima strofă a poemului denotă o dorinţă ascunsă a transfigurării lumii acesteia. Lumea aceasta se naşte în lumină şi tot sensul ei este în lumină.

Credem că putem interpreta dorinţa lui Nichita ca lumina materială, creată, să se facă din nou întuneric, prin dorul după sfinţenia şi puritatea originară a creaţiei. Nu un dor de extincţie sau de regresiune în neant, ci un dor de transfigurarea ei, după sfârşitul chipului acestei lumi, despre care vorbeşte şi Scriptura Sfântă.

Atunci, la sfârşitul lumii, după cum scrie Sfânta Scriptură, nu va mai fi nevoie de lumina materială creată în ziua dintâi, nici de acele lumini ale soarelui şi lunii şi stelelor, pentru că toate şi toţi câţi se vor mântui vor fi în lumina Soarelui-Hristos. Lumina dumnezeiască care va transfigura tot universul, care va ţâşni din trupurile Sfinţilor, va face ca lumina materială să pară întuneric în ochii oamenilor înduhovniciţi şi îndumnezeiţi.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

De la mieunat la tăcere

Psa. Gianina.

Cel mai frumos tango…cu Gică Petrescu

Psa. Gianina.

Liga Pro Europa şi politica anti-ortodoxă

Liga Pro Europa i-a tras scara lui Vasilică

Biserica Ortodoxă Română a reacţionat împotriva acuzaţiilor care au fost aduse într-un aşa-zis studiu referitor la manualele de religie. Reproducem în continuare din articolul publicat de ziarul Lumina, precizând că el a fost preluat şi de ziarul Ziua, sub titlul Patriarhia demontează minciunile Ligii Pro Europa:

“În urma realizării unui „studiu“ privind „Educaţia religioasă în şcolile publice“, semnat de Liviu Andreescu, Laura Ardelean, Remus Cernea, Smaranda Enache, Judit-Andreea Kacso, Emil Moise şi Elek Szokoly, şi publicat la Editura Pro Europa, în 2007, în mass-media s-a iscat o serie de controverse. Mai multe publicaţii centrale şi locale au preluat pasaje din Raportul Ligii Pro Europa, întocmit în urma „cercetării“ şi derulării proiectului „Promovarea interesului superior al copilului în educaţia religioasă. Monitorizarea educaţiei religioase în şcolile publice din România“, nici unul, sau prea puţine dintre acestea, neavând însă curiozitatea să verifice în manualele citate cum stau, în realitate, lucrurile.

În subcapitolul 2.5. (paginile 53-74), în care este „analizat“ conţinutul manualelor de religie după care învaţă elevii în şcolile din România, Remus Cernea şi Elek Szokoly (care au lucrat la elaborarea acestui subcapitol) pleacă la drum cu nişte concluzii deja stabilite, ceea ce le conferă uşurinţa demontării unor evidenţe, prin afirmaţii nejustificate, speculaţii, exagerări, interpretare evident tendenţiosă, trunchiată, scoţând din contextul lecţiilor exemplele invocate şi, pe alocuri, ironic comentate.

Deloc întâmplător, în capitolul menţionat din Raportul Ligii Pro Europa predomină exemplele din manualele de Religie ortodoxă. Lăsând la latitudinea dumneavoastră recepţionarea adevăratului mesaj, vă prezentăm în continuare câteva dintre exemplele care, în opinia domnilor Remus Cernea şi Elek Szokoly, promovează violenţa fizică asupra copiilor, promovează un Dumnezeu crud, intoleranţa şi discriminarea. [...]

▲ Scoaterea evidentă din context

La pagina 56, studiul Ligii Pro Europa precizează:
„Manualul de Religie. Cultul ortodox. Clasa I, Editura «Sf. Mina» Iaşi, autori Camelia Muha, Maria Orzetic, Elena Mocanu, aprobat de MEC cu Ordinul nr. 4177/02.07.2004, la paginile 50-51, sub titlul Faptele rele – încălcarea voii lui Dumnezeu, prezintă pentru copii imagini cu fapte considerate de autoare ca «fapte rele»: «să nu-ţi faci cruce trecând prin faţa unei biserici, să te urci în copaci, să dormi duminica până la ora zece dimineaţa, să te joci cu mingea în clasă sau pe stradă» – faptă a cărei urmare este pedeapsa divină – «te calcă maşina» (!)“.

Privind imaginile de mai sus, observăm că acestea nu fac mai mult decât să ilustreze situaţii din viaţa cotidiană a elevilor (şcoală, timp liber) specifice vârstei lor, imagini care vin să completeze şi să aprofundeze informaţiile din conţinutul lecţiei, accesibilizat astfel de autor, vârstei copiilor de clasa I.

Prin imaginile prezentate în carte la pagina 50, sunt ilustrate fapte care reprezintă încălcarea unor reguli de comportament. Cu toate că nu ar trebui să se întâmple, ştim că ele au loc. De exemplu, sunt copii care se joacă cu mingea în sălile de clasă, în pauze şi nu pe terenul de sport, cum ar fi de dorit; sunt copii agresivi care dovedesc răutate, copii care îşi însuşesc bunurile colegilor fără să le ceară voie (furtul). Toate acestea pot avea urmări negative în viaţa elevilor.

De asemenea, un copil care în timpul liber se urcă într-un copac şi rupe crengile, distrugându-l, săvârşeşte o faptă rea, pentru că încalcă una din regulile de protecţie a mediului, însuşită la orele de cunoaştere a mediului, cât şi în cadrul activităţilor de mediu, şcolare şi extraşcolare.

Menţionăm că interdisciplinaritatea este o medodă impusă şi verificată de didactica modernă.

Tot fapte neplăcute lui Dumnezeu (nu păcate care se pedepsesc, după cum se sugerează!) sunt şi acele fapte prin care se încalcă reguli de comportament creştin, cum ar fi de exemplu absenţa de la Sfânta Liturghie oficiată duminica în biserică sau trecerea pasivă prin faţa bisericii, fără a face semnul sfintei cruci. „Indiferenţa aceasta când cineva trece pe lângă biserică este cauzată de lipsa de respect faţă de Dumnezeu şi faţă de tradiţia comunităţii de care aparţine. Este exact ca şi cum un copil s-ar întâlni cu o persoană cunoscută şi nu ar saluta-o. Se înţelege, aşadar, că aici este vorba de cei 7 ani de acasă, nu că această indiferenţă ar fi pedepsită în vreun fel anume. Astfel, faptele prin care sunt încălcate reguli de comportament sunt considerate fapte rele, întrucât dovedesc neascultarea faţă de părinţi, bunici, învăţători şi faţă de Dumnezeu.

Tocmai de aceea, elevii trebuie să-şi formeze capacitatea de a discerne între faptele bune şi faptele rele, respectiv urmările acestora. Încălcarea unei reguli de circulaţie are urmări negative asupra pietonilor. În cazul de faţă nu se pomeneşte şi nici nu se sugerează în vreun fel pedeapsa divină pentru cei care încalcă regulile de circulaţie“, după cum a explicat Cornel Muha, directorul Editurii „Sfântul Mina“ din Iaşi.

Un Dumnezeu pedagog

„Mesajul moral al conţinutului transmis este că nu poţi dovedi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni prin fapte rele. Dar nici prin conţinutul lecţiei, nici prin imagini nu se scoate în evidenţă noţiunea de păcat şi nici de pedeapsă divină, aşa cum au interpretat autorii acestui material. Nu cultivăm cruzimea, ci responsabilitatea şi înţelegerea. Copilul trebuie să se păzească de rău.

Asocierea între pedeapsă şi faptă rea nu o facem noi, ci Însuşi Dumnezeu, după cum aflăm din Vechiul şi Noul Testament, aceasta fiind o asociere care nu înfăţişează un Dumnezeu răzbunător, ci un Dumnezeu care te avertizează de consecinţele actelor tale, încercând să te conştientizeze, să te responsabilizeze, să te ferească de rău. Nu este înfăţişat un Dumnezeu crud, ci un Dumnezeu pedagog care ne învaţă cum să ne trăim viaţa în armonie cu El, cu semenii noştri, cu întreg universul material şi spiritual. Fiecare temă are o parte de conţinut, informativă şi o parte de aplicaţii care urmăreşte un aspect formativ, în desfăşurarea orei de Religie.

Adaptat la condiţiile în care copilul îşi desfăşoară activitatea, noi încercăm să-l familiarizăm pe copil cu acest concept, că el trăieşte într-o comunitate care are nişte reguli“, mai spune directorul editurii.

„În acest caz (jocul cu mingea în stradă), fapta rea este neascultarea de părinţi (pe care noi o prezentăm ca faptă rea la pagina 50), iar consecinţa neascultării poate fi un accident. S-a scos imaginea din context. Aici nu se vorbeşte de nici o pedeapsă divină. Joaca cu mingea în stradă e un fapt din viaţa copilului mic pe care părintele îl educă. Copilul se joacă cu mingea în stradă, iar părintele îi spune «Nu te duce că poţi să ai un accident, că poate să dea maşina peste tine», nu că te pedepseşte Dumnezeu.

Mai mult decât atât, la ore, copiii mi-au spus: «doamna, dar copilul acesta nici nu e accidentat, căci are capul ridicat şi zâmbeşte». Da, copii, căci noi nu am aşezat copilul sub roţile maşinii, tocmai pentru a ne feri de ceea ce ne încriminează ei pe noi şi am arătat posibila consecinţă a faptului că el se joacă cu maşina. Deci, noi am făcut o poză a cărei regie au văzut-o şi copiii. Şi ei vorbesc că suntem obsedate de pedeapsă“, ne-a declarat Maria Orzetic, unul dintre autorii manualului, un pedagog cu experienţă de 33 de ani, metodist, formator de cadre didactice.

În concluzie, este evident faptul că autorii studiului au interpretat trunchiat şi nejustificat conţinutul acestei lecţii, scoţând imaginile din context (imaginile din lecţie sunt altele decât cele de la secţiunea „Aplicaţii“), concluzia că te calcă maşina dacă nu-ţi faci cruce când treci pe lângă Biserică, fiind trasă pe baza unui algoritm de genul: „… a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat“ (Matei 27, 5), „… mergi şi fă şi tu asemenea“ (Luca 10, 37). Se observă, aşadar urmările scoaterii din context a unor informaţii distincte.”

***

Psa. Gianina