Zice Nichita, în binecunoscutul poem Necuvinte:
Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea pe dinainte,
care să topească şi să străbată
prin aura lucrurilor.
Acel cuvânt îl visez
care a fost la începutul lumilor lumii,
plutind prin întuneric şi despărţind
apele de lumină,
născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină,
născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină…
Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea pe dinainte,
care să smulgă întruna luminii
partea ei de apă, cu peşti.
Care să smulgă întruna luminii
ce e apă cu peşti în ea şi s-o lase
tot mai pură şi mai singură şi mai pură,
până când se face din nou
întuneric.
Laserul lingvistic nu este decât cuvântul poruncii lui Dumnezeu, prin care au fost create toate cele văzute şi nevăzute. Nichita foloseşte o imagine extrem de modernă pentru o realitate primordială. Realitatea în sine este necunoscută creaturii, cum anume s-a petrecut, dar, aşa cum Îngerii au rămas uimiţi şi au lăudat pe Dumnezeu când a fost creat pământul şi lumea materială, tot aşa, privind contemplativ înapoi la acel eveniment, şi omul este în stare de uimire în faţa naşterii din nimic a cosmosului, la cuvântul lui Dumnezeu.
Nichita visează (cugetă, contemplă cu mintea) acel cuvânt… care a fost la începutul lumilor lumii. Şi versurile care urmează sunt cu trimitere precisă la referatul biblic: Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: “Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric (…) Şi a zis Dumnezeu: “Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa. (Fac. 1, 2-4, 6).
Strofa a treia este de asemenea o prelucrare a pericopei scripturale: Şi a zis Dumnezeu: “Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. (…) Apoi a zis Dumnezeu: “Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. (Fac. 1, 14-16, 20).
Nichita Stănescu vădeşte faptul că îi era cunoscută concepţia tradiţională ortodoxă, potrivit căreia harul lui Dumnezeu, energiile necreate ale Sfintei Treimi sau lumina dumnezeiască necreată împânzeşte întreaga creaţie, o ţine întru fiinţă, aşa cum dogmatizează şi o binecunoscută cântare ortodoxă : „Din Duhul Sfânt izvorăsc izvoarele harului, care adapă toată făptura, spre rodire de viaţă”. Cuvântul lui Dumnezeu creator este lumină, este laser lingvistic, şi de-îndată-împlinitor al voii lui Dumnezeu, rapid şi precis ca laserul, aducând la existenţă toate câte sunt.
Exprimarea lui Nichita este corectă dogmatic şi exactă în ceea ce priveşte secondarea relatării biblice. Despărţirea apelor de lumină (din strofa a doua) denumeşte crearea, prin harul dumnezeiesc, a apelor de la Fac. 1, 2. Ele apar dintr-o dată, din nimic, ca o despărţire şi o venire întru fiinţă a creatului, care este diferit după fire de necreatul divin, lumea creată neexistând înainte în niciun fel, decât în planul din veşnicie al Sfintei Treimi.
Porunca sau cuvântul lui Dumnezeu, care s-a împlinit pe loc ca un fulger, a făcut să se nască ape în lumină, peşti în ape şi lumini (aştrii cereşti) în lumină, pentru că toate sunt create şi sunt străbătute de lumina dumnezeiască. Şi la baza creaţiei materiale stau, după cum afirmă chiar ştiinţa modernă, fotoni de lumină, la nivel subatomic - adică şi materia este tot lumină, în esenţă.
Aşa încât toate au fost aduse întru fiinţă de lumina cuvântului lui Dumnezeu, au fost create în lumină şi înconjurate, îmbrăţişate de lumină, de lumina lui Dumnezeu. În strofa a treia, Nichita repetă născând peşti în ape şi născând / ape şi lumini în lumină, / născând peşti în ape şi născând / ape şi lumini în lumină…, pentru a ne dărui impresia mirifică a izvodirii creaţiei, precum şi pe cea a multitudinii de creaturi, a bogăţiei şi vitalităţii creaţiei care se năştea dintr-o dată şi a repeziciunii curgerii acestei aduceri la viaţă a cosmosului.
Dumnezeu-Creatorul este un arhi-sculptor, Care taie realitatea pe dinainte cu laserul cuvântului Său, cu lumina cuvântului Său, Care zideşte toată făptura cu o putere şi o desăvârşire ce întrece orice înţelegere omenească, care nu poate să îl lase pe artistul-om decât în uimire şi laudă mută în faţa frumuseţii şi desăvârşirii creaţiei dumnezeieşti. Nichita taie nodul gordian al modernismului, care a pus problema geloziei şi a invidiei dintre Dumnezeu şi creatorul uman, lăsând să se înţeleagă din versurile sale că omul nu poate să fie decât smerit înaintea Făcătorului a toate.
Ultima strofă a poemului denotă o dorinţă ascunsă a transfigurării lumii acesteia. Lumea aceasta se smulge luminii creatoare, ea se naşte din lumină şi este în lumină, dar este şi în afara ei, prin păcatul omenesc - fapt pe care nu-l mai precizează Nichita, dar se subînţelege, de către cei ce înţeleg. Mai înainte de a fi lumea a fost numai Dumnezeu, Sfânta Treime şi întunericul supraluminos al luminii Sale veşnice şi necreate, după cum teologhiseşte Sfântul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, cel răpit în al treilea cer. Credem că putem interpreta dorinţa lui Nichita ca lumina să se facă din nou întuneric prin dorul după sfinţenia şi puritatea originară a creaţiei. Nu un dor de extincţie sau de regresiune în neant, ci un dor de cufundare (fără confundare) a lumii în lumina dumnezeiască, fapt care echivalează cu transfigurarea ei, după sfârşitul acestui pământ, despre care vorbeşte şi Scriptura Sfântă.
Atunci, la sfârşitul lumii, după cum scrie Sfânta Scriptură, dar şi Eminescu - preluând din textul biblic - în Scrisoarea I, nu va mai fi nevoie de acele lumini ale soarelui şi lunii şi stelelor, pentru că toate şi toţi vor fi în lumina Soarelui-Hristos.
Psa. Drd. Gianina Picioruş
Pr. Dorin
