Frumuseţe dumnezeiască

Spunem adesea că ceva este de o frumuseţe dumnezeiască. Prin aceasta recunoaştem că nu este ceva uman sau natural, emanat de om sau de la natură (în sens darwinist), în ceea ce admirăm, ci că acolo este implicat altceva cu mult mai presus de înţelegerea şi conceperea noastră. Ceva care simţim că ne depăşeşte şi depăşeşte întreg universul.

Fie că vorbim de un peisaj din natură, fie de creaţia omului, de o operă de artă, zicem adesea uimiţi că e dumnezeiesc de frumoasă. Pentru că aşa şi este. Căci nu numai cosmosul acesta minunat pe care Dumnezeu l-a zidit ca o casă pentru om, ci şi tot ceea ce omul creează punând mult suflet, multă dragoste şi însufleţire în opera sa, este o licărire din harul dumnezeiesc, o înţelepţire şi un dar al lui Dumnezeu care îl învaţă pe om să conceapă şi să dorească lucruri minunate, mai presus de patimi şi de năzuinţe omeneşti trecătoare.

Tocmai de aceea vorbim atât de mult pe blogurile noastre despre frumos, despre artă şi cultură, pentru că, în esenţa lor, aşa cum susţinea şi Fericitul Nicolae Steinhardt, ele sunt manifestări ale harului în om, oricât de mult ar fi umbrite de idei demonice şi eretice. Şi chiar în aceste pete din creaţia umană, se văd urmele încleştării cu Dumnezeu, ale luptei dureroase din fiinţa celor care suferă tocmai de lipsa Lui, pentru că nu ştiu unde să Îl afle, pentru că ideologia zilei le insinuează că El e rău şi nu vrea să Se reveleze oamenilor, că stă departe nepăsător, că i-a uitat pe oameni sau i-a lăsat singuri.

Şi oamenii se simt orfani şi se luptă cu El, aşa cum se luptă în mintea lor copiii care cred că părinţii lor i-au părăsit fără să le pese de ei, se înstrăinează, se simt nedoriţi, neiubiţi, devin violenţi, se răzbună pe oameni… Aşa trebuie privită şi lupta cu Dumnezeu a multor artişti sau oameni de geniu, ca suferinţă atroce, ca durere infernală a sufletului, din cauză că s-au născut într-o lume în care înstrăinarea de Dumnezeu e religie (retragerea lui Dumnezeu în transcendenţă, în catolicism, protestantism şi neoprotestantism), ideologie şi politică abilă.

Şi cu toate acestea mai este încă destul de multă lumină în viaţa şi opera oamenilor, numai că exegeza şi hermeneutica modernă şi postmodernă pun accentul pe ideologia întunericului, pe ceea ce pare anarhie şi nihilism fundamental. Şi acestea, cel mai adesea, nu sunt fundamente, ci obsesii, frici, dureri, regrete.

Psa. Gianina.

Importanţa rugăciunii, cu PS Episcop Christodoulos din America

Psa. Gianina.

Biserica Ortodoxă din Mexic

Psa. Gianina.

O “Introducere în literatura română” profund ortodoxă

Apărută pe piaţă în anul 2007 şi având 754 de pagini…cartea de faţă este unul dintre cele mai ortodoxe puncte de vedere asupra istoriei literaturii române şi a valorii ei ca atare. Ea se află încă pe piaţă, costă 50 de lei şi recenzează din punct de vedere valoric şi spiritual întreaga literatură românească, având excursuri şi despre literatura universală  în ansamblu.

Psa. Gianina

Vorbire despre relaţia dintre bărbat şi femeie, cu poetul Gellu Naum

Firul de sânge care-mi iese din buzunar
firul de lână care-mi iese din ochi
firul de tutun care-mi iese din urechi
firul de flăcări care-mi iese din nări

Tu poţi crede că urechile mele fumează
dar oamenii au rămas ţintuiţi în mijlocul străzii
pentru că în noaptea asta se vor vopsi în negru toate statuile
şi va fi insomnia mea aceea pe care o vei cunoaşte
o insomnie oarecum de cretă şi de argilă
o insomnie ca o sobă sau ca o uşe
sau mai bine ca golul unei uşi
şi în dosul acestei uşi vreau să vorbim de memorie

vreau să mă miroşi ca pe o fereastră
vreau să mă auzi ca pe un arbore
vreau să mă pipăi ca pe o scară
vreau să mă vezi ca pe un turn

(Oglinda oarbă)

Poemul de mai sus, al poetului suprarealist Gellu Naum, e o hieroglifă indescifrabilă pentru mulţi, deşi el este un poem de dragoste, e plin de pasiune a iubirii, care ar trebui să fie lesne de priceput, în ciuda exprimării metaforice. Ar trebui să înţelegeţi metafora, ca să înţelegeţi sensul, ca pe o exprimare în pilde a poetului, oricare ar fi poetul.

Primele 4 versuri, deşi par a descrie o fiinţă fantastică, ele de fapt conturează o imagine a poetului ca persoană alată într-o relaţie de iubire, care aruncă către persoana iubită, fire puternice de iubire, fire care o leagă de el. Cu ochii, cu urechile, cu nările şi cu toate buzunarele fiinţei sale, el adulmecă, primeşte întru sine mireasma interioară a sufletului, a femeii pe care o iubeşte.

Iubirea lui iese în afară, se întinde cu toată puterea spre fiinţa iubită, este atât de evidentă încât el pare că scoate fum sau că e un balaur care scuipă flăcări pe nări. Aceste imagini nu vor să fie ludice sau „horror”, ci doar să spună că iubirea nu e ceva minuscul, care să rămână ascuns, nevăzut, neexprimat, ci dimpotrivă, e un lucru foarte evident în întreaga fiinţă a celui ce iubeşte.

Strofa a doua debutează printr-un vers care face aluzie la prima strofă şi ne avertizează asupra faptului că există un sens unitar, indisolubil, între imaginile fantastico-legendare din strofa întâi şi vorbirea foarte modernă şi realistă din a doua strofă. Versurile celei de-a doua strofe sunt o vorbire despre istoria iubirii, despre necesitatea de a nu lăsa iubirea să devină istorie, statuie.

Statuile trebuie vopsite în negru pentru a nu lăsa istoria să se pietrifice, pentru ca trecutul să se continue cu prezentul, cu un prezent viu. Gellu Naum împrumută glasul profeţiilor biblice, la mijlocul strofei, atunci când spune: şi va fi insomnia mea aceea pe care o vei cunoaşte.

Căci insomnia mea este o stare de nelinişte, de îngrijorare profundă, dar şi un priveghi, o rugăciune a inimii pentru iubire, o cugetare adâncă şi dureroasă, este un efort al inimii şi al minţii care luptă împotriva a tot ceea ce ar putea lăsa iubirea să moară – a ceea ce noi creştinii numim gânduri şi patimi străine, care vor să ne sugereze şi să ne convingă de un rău inevitabil.

Insomnia lui salvează iubirea. Ea e monotonă, iritantă şi greu de suportat, ca o cretă sau ca o argilă. Dar este şi o sobă care arde şi o uşă care face să treacă trecutul spre viitor, o uşă deschisă, un prag absolut esenţial pe care iubirea dintre cei doi trebuie să îl treacă. Din vorbirea despre memorie trebuie să iasă la lumină substanţa profundă a iubirii, legăturile fundamentale şi adânci care îi ţin pe cei doi împreună, care îi leagă unul de altul.

Ultima strofă e simetrică în mod clarificator faţă de prima strofă. Ea este rezultatul vorbirii despre memorie, din care se naşte, din nou şi din nou, el în inima ei şi invers. El a aruncat firele iubirii spre ea şi a trăit insomnia cea dureroasă, aşa cum creştinii ortodocşi priveghează pentru a iubi mai mult pe Dumnezeu şi a înţelege iubirea Lui.

Acum ea este cea care trebuie să-şi deschidă simţurile inimii, să miroasă, să audă, să pipăie şi să vadă chipul lui pe care iubirea îl zideşte în ea. Şi el este pentru ea o fereastră prin care să miroasă sufletul lui plin de dragoste, fericirea iubirii lor.

Este un arbore pe care trebuie să-L audă foşnind de iubire şi ridicându-şi frunzele peste ea, protector. O scară pe care să o pipăie urcând şi sprijinindu-se de ea în această viaţă. Un turn şi o înălţime a iubirii, un reper pe care trebuie să îl vadă de oriunde şi oricând.

Fereastra, arborele, scara şi turnul sunt elemente simbolice ale acestui nou autoportret, mai presus de legendele despre iubire şi de trecutul memorabil, mereu mai presus, şi prin care poetul se autodefineşte ca sentiment palpabil, prezent şi viu.

Oglinda nu spune nimic, e oarbă, importantă e icoana din inimă. Bărbatul însuşi, persoana iubită este chiar el reperul iubirii care nu trebuie pierdut din ochi, este icoană pentru fidelitatea noastră.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Adâncul milei

Dacă lumea e albă, ea nu poate să fie şi neagră. Dacă e frumoasă, înseamnă că Frumos este Cel ce a făcut-o şi frumoşi trebuie să fie şi cei ce locuiesc în ea. Aşa încât viaţa aceasta nu poate să te înveţe decât lucruri bune. De la oameni răi poţi înţelege lucruri rele, dar nu poţi înţelege că întreaga viaţa, lumea cu tot ce cuprinde ea, este urâtă şi rea.

Răutatea umană nu este decât o foarte mică parte dintr-o lume care înseamnă o imensă frumuseţe. Răutatea oamenilor, atunci când vezi frumuseţea cea fără de sfârşit a vieţii, nu este decât o infimă neghină aruncată într-un câmp de zăpadă. Când te deschizi lui Dumnezeu, şi El îţi deschide inima ca să vezi şi să primeşti în suflet cu mult mai multă frumuseţe, iubire, viaţă, dor de nemărginire. Răutatea umană, deşi multă, rămâne undeva în urma acestei imensităţi de înţelepciune şi splendoare dumnezeiască, cu care se umple viaţa, cu care se poate umple viaţa oricui doreşte să fie bun, senin, paşnic.

Rănile păcatelor noastre nu sunt decât nişte guri care se închid când Dumnezeu le astupă. Ele ne înghit şi ne încuie în mormântul tristeţii şi al nevederii bucuriei, până ce vine Dumnezeu să ne şteargă ochii de întuneric cu ştergarul milelor Sale. Mila lui Dumnezeu, de care Nietzsche îşi bătea joc, milostivirea Sa este singura care ne dă culoare, formă şi adâncime vieţii, care ne dă putere să ne bucurăm, să nădăjduim, să fim oameni, să avem tăria să mai trăim şi mâine.

Prin mila lui Dumnezeu gustăm toate, mâncăm şi bem, cu gura, dar şi cu ochii şi cu mintea, ne încredem să mergem spre viitor. Lipsa milei Sale în viaţa noastră, în mod simţit şi conştientizat, înseamnă derivă, înseamnă că lumea e un orfelinat, din care Părintele lipseşte.

Viaţa ne face înţelepţi când avem un Părinte, când vedem scutecul de lumină în care e strânsă lumea aceasta, să nu cadă, să nu piară. Dumnezeieştii noştri Părinţi duhovniceşti, chiar şi în cele mai vitrege vremuri, chiar şi prigoniţi, torturaţi şi ucişi, vedeau sublimul cu mult mai presus decât toată răutatea demonică şi umană, sublimul iubirii şi al frumuseţii dumnezeieşti care trage inima la sine din mocirla celor materiale şi trecătoare.

Lumea e revărsare de iubire şi de milă, toate cele ce sunt rezistă din mila dumnezeiască. Frumuseţea e un dar nepreţuit al milei sale şi ea e un orator neîntrecut, un avocat al milei preasfinte care ne ţine în viaţă, care ne dă să ne pocăim. Suntem cei mai nefericiţi fără mila Sa şi fără simţirea acestei mile în existenţa noastră, la tot pasul.

Psa. Gianina.

Mesaj, peste timp, pentru contemporani şi pentru clasa politică…

- Dară urmaşii acelor romani?
- Ce să vorbesc de ei? Toţi oamenii
Pigmei sunt azi pe glob… dar ei
Între pigmeii toţi sunt cei mai mici -
Mai slabi, mai fără suflet, mai mişei.
Romani sau daci, daci sau romani, nimic
N-aduce aminte de-a voastră mărire.
Orice popor, oricât de prăpădit
O piatră va găsi sau o bucată
De fier ori de aramă, ca să sape
Cu ea urmele-adânci ce le-aţi lăsat -
Voi oameni mari, ce staţi acum cu zeii
Şi ospătaţi cu ei – în colbul negru
Uitat ş-uşor al vechiului pământ.
Dar ei… De-ar merge-n sud şi nord – nimica.
Sunt ca o laie de nomazi şi de lăieţi
Ce stau deocamdată numai pre pământul
Ce l-au cuprins, spre a fi alungaţi
De alt popor mai tare, iubitor
De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina
Şi gloria celor e sunt. (…)
Romanii vechi şi mândri,
Învingătorii lumii, au devenit
Romunculi…
(…) vorbesc franţuzeşte şi fac politică.

(Mihai Eminescu – Odin şi poetul)

***

Psa. Gianina.

Cultura scrisă

Scripta manent. Aşa se zice. Fără să se ştie cât şi ce rămâne, fără să se contemple duhovniceşte ruinele arhivistice, după cum nici sensul prezervării unor anumite mărturii arheologice nu este cercetat în lumina a ceea ce vrea Dumnezeu să ne înveţe din ceea ce rămâne până la noi sau din ceea ce iese la iveală. Un singur exemplu: nu este de-a dreptul providenţial faptul că dovezile unei generaţii desfrânate de oameni, cea care a pierit sub lavă în Pompei şi împrejurimi, paradigmatice pentru o întreagă epocă, sunt descoperite în secolul XX, al exploziei pornografice şi al libertinajului sexual? Privim lucrurile ştiinţific, dar nu şi pedagogic, prin prisma pedagogiei dumnezeieşti cu noi.

Toţi ştim că scripta manent, dar mulţi se îndoiesc şi nu mai scriu deloc. Horaţiu credea că scrierile sale sunt mai rezistente decât piramidele. Dumnezeu a lăsat să ajungă până la noi şi piramidele şi cuvintele lui Horaţiu. Şi una şi alta sunt păgâne. Dar nu cred că e o competiţie între materiale, între piatră şi papirus. În timp ce sute şi mii de cărţi dumnezeieşti, ale Sfinţilor Apostoli şi Părinţi, s-au pierdut. Cred că jumătate din cele scrise de Sfântul Ioan Gură de Aur – după câte ştiu – s-au pierdut. Sfântului Fotie cel Mare i s-au ars, încă din timpul vieţii, 8 saci cu cărţi, scrise de el. Ca să nu mai vorbim de faptul că alte mii şi zeci de mii nu s-au scris deloc, cum zice Sfântul Ioan Teologul. Să ne întrebăm ce vrea să ne înveţe Dumnezeu prin asta.

Când am înţeles că toate cărţile esenţiale – sau originalul lor – , ale istoriei româneşti s-au pierdut, primul impuls a fost indignarea. Cronicile scrise în română la curţile Sfântului Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu s-au pierdut. Originalele primelor cronici româneşti (cele moldoveneşti) s-au pierdut. Cel mai vechi letopiseţ în limba română, cel al lui Grigore Ureche, s-a păstrat numai în varianta cu adaosuri străine care spun că românii sunt tâlhari eliberaţi din temniţele Romei. Şi te întrebi: de ce? De ce s-a păstrat adevărul amestecat cu minciuni?

Răspunsul duhovnicesc este următorul: pentru că este destul adevăr din care să se înveţe cei înţelepţi şi destulă minciună cât să iasă la iveală şi mai mult adevărul, ca aurul lângă gunoi. Iar cei care nu discern adevărul de minciună nu o fac pentru că nu vor, pentru că iubesc mai mult întunericul.

Unii se vor întreba dacă mai are rost să mai scrie, mai ales mult şi greu, dacă tot se pot pierde cărţile lor. Dar tocmai asta este diferenţa între scrisul care rămâne şi scrisul care trece: scripta volant… Căci este şi un scris care trece, chiar dacă nu se pierde şi un scris care rămâne, chiar dacă se pierde.

Cultura scrisă, mai ales cea modernă, crede că se naşte din scris. Sau aşa vor să lase impresia autorii ei, aceia dintre ei care au transformat cultura scrisă într-o idolatrie a scrisului. Într-o miniaturală expresie desăvârşită a gândirii decantată în nestemate scriptice. Pentru acest fel de mentalitate asupra culturii scrise, e o adevărată erezie să crezi că opera nu este decât un apendice al gândirii.

Oamenii mari au scris întotdeauna mult. Integralitatea scrisului eminescian n-a fost publicată nici până astăzi – s-au publicat recent manuscrisele, dar nu decriptate pentru marele public, ci în forma lor manuscriptică adesea ilizibilă. Până se va găsi un alt titan nebun care să le descifreze de la a la z. Dar… să nu citeşti şi să nu gândeşti mult, că înnebuneşti ca Eminescu. Altă expresie, foarte dragă leneşilor.

Scrisul e o prelungire pe foaie a minţii şi a inimii. O casă memorială care păstrează amprenta prezenţei tale, mireasma sau miasma duhului care scrie. Am vizitat case memoriale care miroseau a stătut, a sumbru şi a moarte. Am văzut cimitire mai vii decât casele cu pricina. La Cernica e un astfel de cimitir vesel, foarte vesel, unde îţi râde inima.

Dacă sculptezi cuvintele în piatra faraonică a nemuririi scriptice, s-ar putea să miroasă a mormânt, a lipsă de viaţă. Acolo unde e viaţă, ea umple cuvintele de la sine. Citeşti viaţa şi te umpli de ea. Nu mai vezi litere şi cuvinte, gramatică şi stilistică, ci vezi că inima ta se umple de fericire. Şi dacă simţi că sufletul se măreşte, simţi că ai citit cartea. Dacă rămâi mort, cu inima de piatră şi cu două idei în plus în cap, înseamnă că e mai multă marmură decât viaţă.

Psa. Gianina

Icoana Sfinţilor belgieni

Psa. Gianina.

Boli de român

Românul are o boală: să fie şef. Să fie sus. Vrea să experimenteze bogăţia dar mai ales cum e să dai ordine. Se simte exaltat să dea ordine. Pluteşte. E într-o asemenea beţie când simte că alţii depind de el, încât ia în piept toţi norii care se rotesc pe lângă el, dar mai cu seamă trage în piept pe toţi care au nevoie de el. Pe cei cărora ar trebui să le slujească, să le rezolve problemele.

În fericirea lui explozivă, are nevoie ca toată lumea să calce cu respect pe lângă el, să meargă cu inima ticăind, să simtă el un dulce tremolato sub crusta impecabilă a costumului de subaltern. Şi chiar dacă e şef la informaţii CFR, la tejgheaua de la care trebuie să cumperi repede un fiştecuş, chiar dacă e secretară sau vânzătoare la poştă, se cheamă că tot şeful tău e, atâta timp cât ai nevoie de el sau de ea. Se cheamă că e deasupra ta, că poate să te privească de sus, pentru că te rogi să facă ceva pentru tine. Îţi e superior.

Ca să nu mai vorbim de patroni sau de oameni politici. Ajungem deja la înălţimi ameţitoare ale insensibilităţii. Nu mai urcăm aceste Everesturi contemporane, pentru că s-ar putea să ne epuizăm până în vârf. Şi poate că nu e o boală numai a românilor sau poate că românii au făcut transfuzii masive de egoism şi semeţie patronarială ca să ajungă într-un asemenea stadiu. Ar fi de ajuns să mă uit 10 secunde la emisiunea cu Donald Trump ca să mă apuce mizantropia – dacă n-aş fi om credincios şi n-aş şti să-mi aplanez durerea şi enervarea.

Ce mă stupefiază e că şefii cei mai răi sunt tocmai oamenii care au luat-o de jos şi care au călcat peste câteva cadavre – nu numărul contează, cum ar zice Stalin – pentru ca să ajungă mai sus. Care simt o plăcere malefică, infernală să-i tortureze pe cei care sunt cum erau şi ei odinioară, nu cu mută vreme în urmă. Aceştia par a avea pereţii inimii de beton armat. Iar după ce nu mai sunt în funcţii se înmoaie ca ceara şi redevin aceiaşi linguşitori umili de altădată.

Şi pentru că viciile merg în pereche, şi boala şefiei se însoară cu boala linguşirii, a celor care ştiu ce le place şefilor. Şi aşa se dublează numărul celor de care nu poţi să treci mai departe. Dacă nu aştepţi ajutor de la Dumnezeul Cel drept şi Care S-a smerit pentru noi, robii Săi.

Psa. Gianina.

Televizorul care te priveşte

Se întâmplă, din ce în ce mai adesea pe la noi, să stai faţă în faţă cu un om şi să te simţi televizor. Cum aşa? Nu că pe faţa ta ar rula programe sau meciuri de fotbal, dar aşa eşti privit. Ţintă, fără scop şi fără atitudine. Te întorci pe toate părţile, te întrebi ce ţi s-o fi deschiat sau ce s-o fi rupt pe tine sau ce-ai îmbrăcat pe dos. Sau poate ai ceva în păr. Nimic. Atunci? Şi totuşi eşti focalizat în continuare, minute în şir.

Asta o dată, de două ori, de trei ori… de zece ori, până nu te mai întrebi dacă o fi bluza de vină. Nu te mai întrebi. Te uiţi şi tu mustrător la cel care te filmează cu ochii, care te bagă cu forţa în telenovela minţii lui. Ai înţeles deja că pentru fantezia lui telenovelistică eşti un stop cadru dintr-un final de secvenţă. Nu are rost să te descoşi ce ar fi rău cu tine, să-ţi roteşti ochii din cap până-n picioare, doar-doar oi pricepe motivul atentei examinări.

Şi asta pentru simplul motiv că nu e atentă şi nici măcar nu e examinare. Ci e o simplă holbare, năucă, prăpăstioasă. Poţi să te dai pe tobogan pe o asemenea privire, pentru că aluneci în hăuri subterane unde nu e nimic, nicio gândire, nicio raţiune. Omul te priveşte fix, nici cu ură, nici cu simpatie, nu înţelege nimic despre tine, nu te evaluează în nici un fel, dar i se pare că eşti un personaj bun de privit, o escapadă pentru relaxarea ochilor săi. Dacă nu are televizor la el, dacă încă nu-şi poate cumpăra ochelari cu televizor miniatural montat pe ei, atunci alege din mulţime personaje care să joace în filmele reveriilor lui terne. Tu poţi să fii unul dintre ele.

Habar aveai când ai plecat de-acasă că o să ajungi să joci într-un film, în cutiuţa de filmare a unui creier obosit, care cere o pauză de televizor. Poţi să nu dai importanţă. Poţi să treci mai departe nepăsător sau poţi să trezeşti omul din visare şi să-i spui politicos, pe stradă sau în metrou: Să vă dau şi o telecomandă? Uneori reacţia e promptă, alteori tot mai întârzie o secundă-două, până se trezeşte omul. Înţelege că s-a uitat a prost şi e disconfortat. Întoarce capul, dar nu spune „mă scuzaţi”.

E lezat că filmul acesta l-a inclus pe el ca personaj negativ, când el vroia să-i manipuleze pe ceilalţi, fără consecinţe. Până acum n-a mai întâlnit filme care să iasă din ecran şi să îl ia la rost pentru felul cum le priveşte. De aceea e înciudat, dar va ajunge el acasă şi se va răzbuna uitându-se la vreo 5-6 emisiuni una după alta. Şi ele n-o să riposteze.

Psa. Gianina.

Eminescu şi Ortodoxia. Eminescu versifică învăţăturile isihaste ale Sfântului Nicodim Aghioritul [XI]

Pentru păzirea auzului

Dacă auzi în aer cântare dulce, veche [lăutărească, de dragoste],
O taie chiar cu sila de la a ta ureche -
Căci cântecele-acestea te-nchină dezmierdării
Şi-ţi leagănă simţirea pe undele uitării;
Se varsă înlăuntru-ţi a aerului miere
Slăbănogindu-ţi mintea şi dulcea ei putere
Şi acea socoteală [dreapta judecată] măreaţă-mbărbătată
A sufletlui mândru o-ntunecă îndată.
Prea dulce adormire în aer curge miere
Şi inima-ţi bărbată devine de muiere,
Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare [imaginaţia]
Nu încetează-n forme a plămădi, uşoare,
Acele chipuri mândre în cântec înţlese:
Cu chipuri pătimaşe se umple ea adese.
Când cântăreţii nu-i vezi ş-a fi muieri se-ntâmplă,
Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplă
Şi-n primitorii creieri îndată el încheagă
Poftite chipuri albe – femei cu firea dragă.
Nu fluieraţi de-aceea urechii-n versul iambic:
Picioru-uşor se mişcă în saltul ditirambic,
Fără de rânduială, şi dulce şi molatec,
Ca ceara ea îţi face sufletul muieratec.
De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară [=păcatul],
Astup-a ta ureche tu singur chiar – cu ceară.
Nu spune-un basmu numai poetul cel vorbăreţ
[Homer, pe care Platon l-a numit "vorbăreţ" - n.n.]
De eroul Odissev [Ulise] cel mult meşteşugăreţ;
Şi-au astupat cu ceară urechea, să se culce,
La glasul de sirenă adormitor de dulce,
Ş-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte
Pe lângă a lor ostrov [al sirenelor] aducător de moarte;
Dori pază şi sie, urechei, înţeleptul,
Cu gândul să-şi ferească şi inima şi pieptul.
Căci făr’ de rânduială e al femeiei vers,
Ca de pe-o tablă gândul din minte ţi l-a şters:
Te farmecă, urechei neavând învălitoare,
Sirena dezmierdării de moarte purtătoare [moartea păcatului].
Cu drept cuvânt de-aceea se prihănesc de carte
Asirienii antici din Asia departe,
Ce nu se-mbată însă (nicicând) cu dulce vin
ci [cu] cântări molateci, cu-al glasului suspin.
Ei schilozesc băieţii ca glasul să-l subţie,
Ca gura lor ca gura muierilor să fie.
Păreau c-a lor fiinţe sunt cu muierea gemeni,
Cântau cu glasul dulce şi rugător [spre păcat] asemeni [femeilor].
La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz,
Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz
Şi numai în odihnă şi-n desfătări de rând,
Culcaţi pe sub umbrare, trăiau ei putrezind
În dulce lenevire şi nu erau destoinici
S-asculte glasul aspru al trâmbiţei rîzboinici:
Hrănindu-şi nălucirea cu gânduri moi, băieţii,
Să pară cântăreţe – că li sunt cântăreţii.

Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,
Cu zicători s-asamăn’ şi glasul cel de pasări.
Ba-mpătimit se poate să fie omul oare
Pentru jivine-adesea şi necuvântătoare.
Onorie-mpăratul [Honorius] mai mult iubea acuşa
Decât cetatea Roma – pe Roma căţeluşa.
Mai mult decât pe oameni, inimi împătimite
Iubesc flori, iubesc păsări cu penele-mpistrite [colorate].
Sunt oameni care vecinic cu oameni nu se-mpac.
Şi Xerxes se-ndrăgeşte mai iute de-un copac:
Platanu-mpodobeşte el ca pre o mireasă
Şi spânzură în crenge gherdamuri mult frumoasă;
De ramuri el atârnă cercei şi cu inele
Şi rădăcina vezi-o înfrumseţând brăţele
Şi vârfu-ncununează surguci împărăteşti…
(Să semene cu-o mândră crăiasă din poveşti).
Şi-astfel împodobindu-l, el rădăcin-adapă
Cu o mult preţioasă, mirositoare apă.
Spre a-şi păzi mireasa de orice ochi obraznic,
Străjeri el pune-n poartă, aproape pune paznic,
Iar despre-un alt se spune, că mult au îndrăgit
P-un chip pe care singur cu mâna l-a cioplit:
Sărută-mbrăţişează el propria făptură [=creaţie]
Şi singur se jertfeşte cu sufletul pe gură.

Acest poem a fost extras din manuscrisul 2262, f. 137-138 şi a apărut mai întâi în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 266. S-a stabilit că poemul versifică învăţături ale Sfântului Nicodim Aghioritul, pe care Eminescu le-a citit într-un vechi manuscris românesc, care i-a aparţinut şi care reprezintă traducerea din greacă a cărţii Sfântului Nicodim despre păzirea celor cinci simţuri. Titlul mai vechi era: Cărticică sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri şi a nălucirii şi a minţii şi a inimii. (Cf. I. Creţu, Contribuţii la cunoaşterea scrierilor lui Eminescu, din Studii eminesciene, Bucureşti, 1965, p. 575. Şi tot I. Creţu, Din aspectele limbajului eminescian în Limba română, 2/1965 – articol în care dovedeşte că Eminescu şi-a îmbogăţit lexicul poetic din lectura acestei traduceri a cărţii Sfântului Nicodim.) Manuscrisul vechi românesc a fost în biblioteca lui Eminescu şi ulterior Titu Maiorescu l-a dăruit Bibliotecii Academiei (cf. Al. Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, în Studii şi cercetări de bibliologie, I, Bucureşti, 1955.)

Cartea Sfântului Nicodim Aghioritul (care a fost relativ recent diortosită şi publicată de mai multe ori), este un îndreptar esenţial pentru cei care vor să-şi curăţească mintea şi inima de patimi prin rugăciunea neîncetată, isihastă, însoţită de păzirea simţurilor şi de atenţia la gânduri.

Am subliniat în text termeni şi expresii care evocă limba bisericească şi învăţăturile isihaste (şi pe care Eminescu le-a păstrat în forma originală, ceea ce dovedeşte nu numai respect pentru autenticitate, dar şi dragoste şi ataşament faţă de predania şi înţelepciunea Bisericii), mai ales cele referitoare la paza minţii sau paza gândurilor, la trezvia minţii, exerciţiu duhovnicesc prin care mintea este obişnuită să se despartă de cele dinafară, să se lepede de tumultul gândurilor şi de imaginaţia pe care o aduc demonii care îndeamnă astfel omul către patimi nenumărate. Prin imaginaţie, mintea convorbeşte cu demonii, se întoarce către lucruri deşarte şi pătimaşe şi astfel îşi pierde raţiunea sa firească (numită şi dreaptă socoteală sau dreaptă judecată), conducând întreg omul, cu suflet şi trup, la păcat, la o urmare amară, cum zice Eminescu.

Exemplele din istoria veche sunt des folosite de Sfinţii Părinţi, prin care ni se pun înainte pildele negative ale marilor împăraţi care au ajuns la un comportament penibil, de oameni smintiţi, din cauza faptului că s-au dedat moleşelii şi dezmierdărilor pătimaşe, prin care şi-au pierdut raţiunea firească a minţii şi iubirea pentru semenii lor, dorind lucruri nedemne de un om virtuos şi întreg la minte. Creştinismul s-a folosit, de asemenea, încă de timpuriu, de vechile legende păgâne, cum este cea a sirenelor, de mai sus, pentru a explica oamenilor că virtutea a fost lăudată şi iubită de către cei înţelepţi chiar şi în vremurile vechi ale păgânismului. Cu atât mai mult se cade creştinilor să-şi păzească mintea de cotropirea patimilor demonice.

Trebuie să mărturisesc că lectura acestui poem eminescian, peste care am dat de-abia acum, într-un volum de Poezii (III), ed. Minerva 1982, a fost şi pentru mine o mare surpriză, una foarte plăcută, şi care mă face să mă gândesc că manuscrisele eminesciene şi cunoaşterea cărţilor care i-au aparţinut lui Eminescu au a ne revela foarte multe lucruri, şi despre care nu cred deloc că merg în sensul decriptărilor oficiale de până acum, ale poemelor şi scrierilor sale. Faptul că Eminescu versifica învăţăturile isihaste ale Bisericii şi despre patimile şi moravurile rele care corup pe om şi îl dezumanizează este o dovadă clară şi pertinentă a felului în care el cunoştea şi privea aceste învăţături milenare. Nu mă îndoiesc că Eminescu avea conştiinţa că cultura română tradiţională era una ortodoxă şi isihastă.

Neagoe Basarab scrisese o carte plină de sfătuiri isihaste către fiul său, Teodosie. Cazaniile româneşti alcătuite şi tipărite de Coresi şi de Sfântul Varlaam erau prelucrări după tălmăcirile unor Sfinţi Patriarhi isihaşti. Sfântul Antim Ivireanul punea în predicile sale, adresate unor mireni, îndemnuri la rugăciunea neîncetată şi la vederea luminii dumnezeieşti, prin transformarea minţii noastre în muntele Taborului. Dimitrie Cantemir îşi alcătuieşte Divanul, aşa-zisa carte filosofică, pe schema antagonismului evanghelic dintre lumea a cărui stăpânitor e diavolul şi care e deşertăciune a deşertăciunilor, şi înţeleptul care nu este altul decât omul virtuos care ascultă poruncile Domnului, creştinul ortodox care se nevoieşte luptând cu mintea sa împotriva patimilor şi a curselor nenumărate pe care i le întind desfătările lumeşti. Pe de altă parte, epoca romantică în care trăieşte Eminescu descoperă trecutul ţării şi poeţii scriu, ca despre cele mai înalte modele de viaţă, despre voievozi cucernici şi viteji şi despre Sfinţii sihaştri, ale căror peşteri – ca cele ale Sfântului Daniil Sihastrul sau Nicodim de la Tismana – le contemplă în poezii, alături de Mănăstiri şi de ruinele vechilor zidiri domneşti.

Toate acestea sunt lucruri pe care le ignoră numai elita intelectualităţii noastre postmoderne, sau o bună parte din ea, pe care ideologia prezentului încearcă să le şteargă cu buretele sau să le ironizeze satanic, dar de care Eminescu dă dovadă că era foarte conştient. Şi nu numai el, ci şi toate marile spirite româneşti cu mintea trează.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Biserici Ortodoxe în tablourile suprarealiste ale lui Marc Chagall

Psa. Gianina.