“Cazania” Sfântului Varlaam al Moldovei [IV]

Eminescu privea la Sfântul Varlaam ca spre ctitorul limbii române culte. Prin el a vorbit Duhul Sfânt în limba română, zicea poetul. Prin el, adică, Dumnezeu a dăruit har limbii române ca să devină un instrument scriitoricesc, o limbă aptă să fie lăudată şi admirată în forma ei scrisă.

Ne-am pus aşadar întrebarea, în mod firesc: este Ion Creangă primul mare povestitor al literaturii române? Sau este Sfântul Varlaam?

Sadoveanu, cel mai mare stilist al literaturii române, alături de Radu Petrescu, îi proclama drept maeştrii săi în arta literară pe Ion Neculce şi Ion Creangă, în discursul de primire în Academia Română. Dar recunoştea într-un alt articol că cea mai frumoasă limbă românească, dintre toţi cărturarii vechi ai ţării noastre a scris-o Sfântul Antim Ivireanul. Prin această afirmaţie, sursa stilizării desăvârşite a limbii române este identificată tot în Biserică.

Şi, cu toate că Sadoveanu îl identifică pe Ion Neculce drept maestru al său, este limpede pentru cei cunoscători şi care pot să facă un studiu comparativ, că limbajul său grav, ceremonios, respirând “în orizontul misterului şi al revelaţiei” (ca să-l parafrazăm pe Blaga), nu este de sorginte cronicărească, ci de inspiraţie profund religioasă.

Eminescu nu l-a cunoscut pe Sfântul Antim decât, cel mult, prin intermediul unor copii manuscrise ale unor predici, pentru simplul motiv că nu fusese încă publicat. Sadoveanu însă a avut oportunitatea să cunoască opera tipărită a marelui Ierarh şi putea astfel să extragă concluzia întâietăţii sale, ca şi creator literar, în faţa tuturor cărturarilor ţării noastre.

Este însă esenţial pentru noi faptul că Eminescu nu l-a indicat pe Neculce drept creatorul limbii literare, ci pe Sfântul Varlaam. Prin el a vorbit mai întâi Duhul Sfânt în româneşte. Cel puţin în ceea ce priveşte literatura care ni s-a păstrat de la strămoşii noştri.

Dar Sfântul Varlaam, ca scriitor, este aproape ilizibil pentru un cititor modern. Cum se explică atunci opţiunea lui Eminescu? Foarte simplu: Cazania Sfântului Varlaam este aproape ilizibilă atunci când este lecturată în transcrierea sa fidelă, cu toate fonetismele moldoveneşti ale epocii. Numai că Eminescu a fost un cititor profund, care nu s-a împiedicat de particularităţi arhaice şi regionale ale limbii române instrumentate de către Sfântul Varlaam, ci a înţeles că departajând limba de acest sistem fonetic învechit, scriitura Cazaniei ne apare incomparabil de frumoasă şi de luminoasă. Iar Sfântul Varlaam este, fără greş, primul mare narator sau povestitor al limbii române. Înaintea lui Neculce şi înaintea lui Ion Creangă.

Luaţi aminte că am vorbit de fonetisme, de particularităţi fonetice ale limbii şi nu atât de regionalisme moldoveneşti, pentru că Sfântul Varlaam s-a străduit şi a reuşit să creeze o limbă românească unitară – aşa cum iarăşi, sublinia acest aspect Eminescu în articolele sale! Fonetismele pot fi cu uşurinţă îndreptate, pe parcursul unui proiect de diortosire a textului său, fără a altera câtuşi de puţin autenticitatea, originalitatea scriiturii sale, pe când sintaxa dificilă a Sfântului Dosoftei sau a lui Miron Costin nu poate fi îndreptată fără a opera în text imixtiuni care să-i altereze forma dintâi pe care i-a conferit-o scriitorul.

Sfântul Dosoftei şi Miron Costin au introdus limba română în matca unei sintaxe clasice, pentru că doreau să dovedească originile şi caracterul latin al limbii noastre, precum şi virtuţile sale literare compatibile cu ale unei limbi clasice, ca să nu ne mai batjocorească cei străini de neamul şi de credinţa noastră. Sfântul Varlaam a vrut doar să creeze o limbă unitară, o limbă română în care să se proclame Evanghelia lui Hristos şi să se cunoască de către toată suflarea românească dumnezeieştile erminii ale Sfinţilor Părinţi la această Evanghelie. Şi aceasta este Cazania. Dar limbii româneşti şi odor ceresc.

Aşa încât putem numi, împreună cu Eminescu, Cazania Sfântului Varlaam ca fiind maica limbii române, alături, poate, de cele 3 volume din Vieţile Sfinţilor, tălmăcite şi tipărite de Sfântul Dosoftei în Moldova. Aceasta pentru că, din nefericire, Didahiile Sfântului Antim Ivireanul au rămas prea multă vreme în manuscris, nefiind publicate decât târziu şi neputând avea o circulaţie şi o influenţă la fel de mare ca şi operele mai sus amintite.

Drept exemplificare, vă oferim un mic pasaj din Cazania Sfântului Varlaam, din Duminica a douăzeci şi cincea, lăsând fraza întreagă aşa cum a fost scrisă şi îndreptând numai vechimea unor forme lingvistice:

Omul acela ce s-au pogorât din Ierusalim în Ierihon şi-au căzut între tâlhari, de l-au dezbrăcat şi l-au rănit şi l-au lăsat de-abia viu, este Adam cu tot rodul său [rodul = neamul]. Că pentru greşeala ce-au greşit, din Rai el a căzut, din Ierusalimul acela de sus şi din viaţa Raiului cea frumoasă şi fără vălăşaguri [vălceag=răscumpărare], în latura Ierihonului celui de jos, în viaţa acestei lumi păcătoase. Că Ierihonul este cetate zidită jos pe zăpodea [zăpodie= prăpastie, strâmtoare] Iordanului, iar Ierusalimul este zidit sus pe munţi.

Aşa şi Raiul este zidit de Dumnezeu sus la Răsărit, pe munţi înalţi şi frumoşi, unde sunt vânturi vesele, nici foarte calde, nici foarte reci, şi văzduh luminat. Că Raiul stă mai sus de pământ, ca o curte împărătească mai sus decât alte case. Iar pământul acesta stă jos, făcut numai pentru fiare şi pentru dobitoace, unde fu gonit Adam, pe care şi noi acum locuim. Pentru aceea zice pilda că “se pogora”, că pre cătinel [încet] totdeauna se pogora Adam cu rodul său din bine în rău şi din bunătăţi [virtuţi] întru răutăţi şi păcate.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

În câmp de mohor…

Şi apropo de cele ce a spus Claudiu Bleonţ despre Mioriţa…în afară de faptul că mi se pare foarte corect şi că noi am ignorat şi ignorăm adesea detaliile şi ne predăm în seama a ceea ce s-a spus, fără să mai gândim asupra a ceea ce se poate încă spune…

Mă întrebam mai demult ce înseamnă Şi de-o fi să mor / În câmp de mohor, ce vrea să spună cu câmpul de mohor. Şi mi-am dat seama brusc că mohor înseamnă roşu-închis sau stacojiu, e culoarea sângelui care ar împânzi câmpul pe care ar fi ucis cobănaşul. Cei trei ciobănaşi se cobor la vale şi ajung în câmp. Uciderea ar avea loc deci coborând la vale şi nu degeaba insistăm aici, pentru că este o evidentă influenţă teologică.

În Sfânta Scriptură şi în erminiile teologice ortodoxe se afirmă întotdeauna că păcatul se face coborând la vale, căzând de la înălţimea virtuţilor dumnezeieşti în valea plângerii. În parabola Bunului Samaritean, Hristos Se milostiveşte de cel păcătos care venea pe cale şi fusese atacat şi aproape omorât de tâlhari (adică de patimi) în timp ce cobora de la Ierusalim spre Ierihon.

La fel, Raiul a fost zidit de Dumnezeu la înălţime, în timp ce pământul este undeva, mai jos, iar Iadul reprezintă beznele de sub pământ. Aşa învaţă toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii (a se vedea ce zice şi Cazania Sfântului Varlaam). Căzând în păcat, Sfinţii Protopărinţi Adam şi Eva au coborât din Rai pe pământ, în valea plângerii. Cei trei ciobănaşi din Mioriţa, şi ei se cobor la vale, venind de pe-o gură de rai, adică, coboară din Rai la vale.

Totdeauna, în Sfânta Scriptură, omul se coboară spre păcat, în timp ce spre virtuţi urcă munţii sau înălţimile înţelegerilor sau ai vederilor sfinte, ca spre exemplu muntele Tabor. Hristos Dumnezeu, întrupându-Se, El Se coboară pe pământ, în căutarea omului pierdut, ca să-l înalţe din nou la vrednicia de unde a căzut.

Revenind la câmpul de mohor, ciobănaşul avertizat asupra jertfirii sale vede câmpul ca fiind de mohor, adică înroşit cu sângele său, dar şi mohorât, adică trist din cauza uciderii care s-ar petrece pe el. De unde vine această concepţie? Dacă ne întoarcem la Sfânta Scriptură, avem un pasaj foarte asemănător în uciderea Sfântului Abel de către Cain:

După aceea, Cain a zis către Abel, fratele său: “Să ieşim la câmp!” Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât. (Fac. 4, 8 )

Şi mai departe, Dumnezeu îi spune lui Cain că:

…eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. (Fac. 4, 11)

Credem că avem în Sfânta Scriptură sursa de inspiraţie pentru coborârea la vale venind de pe-un picior de plai şi de pe-o gură de rai, a ciobanilor şi pentru imaginea câmpului de mohor, ca teatru al crimei. Se spune picior de plai, pentru că pe plai se merge cu picioare uşoare, neîmpovărate de păcat, cu picioare vesele, cum glăsuieşte o cântare a Canonului Învierii de la Utrenie. Plaiul este un loc care se străbate repede şi uşor, pentru că ai inima bună, pe când în câmpul de mohor ai faţa posomorâtă (Fac. 4, 5), precum Cain.

Plaiul şi pădurea sau codrul sunt spaţii edenice în cultura românească tradiţională, în timp ce câmpul este un loc al desacralizării, al păcatului şi al crimei. Şi aşa au fost moştenite şi în literatura cultă şi la Eminescu cu prisosinţă. În poezia O, rămâi…, Eminescu dialoghează cu pădurea pe care a-nţelege n-o mai pot fiindcă am ieşit în câmp râzând.

Dar ca să înţelegem acestea trebuie să avem dorinţa de a nu mai mistifica la nesfârşit lucrurile.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Văzând viaţa cu Nichita

Psa. Gianina.

Biblioteca virtuală modernă sau puţină ordine când cauţi într-un blog

Există multe feluri de biblioteci. Şi mai există multe feluri de cititori. Puţini dintre ei înţeleg să utilizeze internetul sau blogul accesat ca pe o bibliotecă. Cei mai mulţi concep internetul şi blogul ca pe un alt televizor.

Unii nu au deloc fler de cititori adevăraţi, alţii însă nu ştiu cum să se comporte cu internetul şi cum să se raporteze la spaţiul virtual, care nu are fişiere şi pagini, deşi ar vrea ca să fie informaţi şi să se simtă aici ca într-o imensă bibliotecă.

Toţi vor să te simţi important în pantofii tăi, cu aftershave-ul tău, cu vopseaua ta de păr sau cu telefonul trandy, pe care le cumperi de la ei. Tu te alegi cu importanţa şi ei cu banii. Nimeni nu te învaţă cum să te simţi bine cu mintea ta, cu inima ta, fericit în tine însuţi, împlinit dincolo de aşteptările superficiale ale celor de lângă tine, care te vor un papuţoi în stare să satisfaci toate gusturile postmodernităţii.

Cu postmodernitatea poţi să relaţionezi în două feluri: să te ia pe val sau să te foloseşti tu de ea, de ceea ce îţi poate oferi. Şi asta poţi să faci dacă îţi păstrezi privirea calmă, lucidă, iubitoare de adevăr şi de cunoaştere adâncă a lucrurilor, în orice context, oricât ar fi de nou şi de contrastant cu imaginea ta veche din cap.

Contrastul dintre noul look al lucrurilor şi concepţiile tale conservatoare, tradiţionale, nu trebuie să te bulverseze şi să te facă să-ţi pierzi credinţa ta în Dumnezeu şi convingerile tale fundamentate în bine, dar nici să te facă să te retragi din faţa noilor provocări, să fii şi să arăţi a retardat ideologic şi social.

Asta este lumea care ţi se oferă, în care eşti invitat să trăieşti. Dacă ea ţi se oferă astfel, înseamnă că Dumnezeu ţi-o oferă, că El te-a proniat să trăieşti şi să te descurci în această lume. Nevoinţa ta este să converteşti în frumuseţe duhovnicească nu numai pe tine însuţi, ci şi tot ce atingi din jurul tău şi toate cele cu care vii în contact, să aduci suflul tău de duhovnicie şi de frumuseţe într-un univers tehnologizat şi stereotip.

Nu el trebuie să te domine sau să te dărâme impunându-ţi viziunea lui, ci tu trebuie să te nevoieşti învăţând să trăieşti numai aparent în claustrarea tehnologică şi psihologică în care eşti trimis, în căsuţa şi identitatea ta fragmentară dintr-un colos informatizat, pentru ca, în realitate, să fii o conştiinţă liberă care iradiază libertate şi fericire în jurul său.

Trebuie să înţelegi că lumea veche nu diferă esenţial de lumea nouă, că nevoinţa care se cere de la tine nu este colosal de mare astăzi în comparaţie cu alte epoci istorice, mai fericite sau mai puţin fericite. Dimpotrivă, poate că este mai puţină. Poate că ţi se potriveşte. Poate că şi tu simţi asta. Poate că de asta ai fost lăsat să trăieşti acum şi aici. Văicăreala nu te ajută şi nu te întăreşte.

Nu te speria de internet şi de bloguri. Internetul are străzi şi imobile ca şi lumea pe care o cunoşti, are şi murdărie cu tona, ca şi lumea pe care o cunoşti. Cel puţin aici poţi să închizi cu un clic ceea ce nu vrei să vezi sau să auzi, pe când murdăria pe care o întâlneşti pe stradă sau în alte locuri nu poţi s-o schimbi, s-o arunci la coş, nu poţi să lecţionezi oamenii care nu-ţi place ce fac. Pe blog poţi să iei atitudine despre ce vezi, despre ce te doare, poţi să fii convingător prin suferinţa şi compasiunea ta.

Blogul pe care scrii sau pe care îl accesezi are fişiere, fişete, fişe, cutiuţe, străzi şi străduţe în care poţi şi trebuie să cauţi. Dacă te uiţi la blog ca la televizor, doar la ce se vede atunci când îl deschizi, poţi să pierzi multe. Înţelegem că mulţi dintre căutătorii pe bloguri şi în spaţiul cibernetic ai zilei de azi nu sunt dintre cei care au cunoscut, ca noi, înfrigurarea de a căuta cărţi în toate ungherele unei biblioteci sau de a căuta toate amănuntele într-o carte, de la editură şi an, de la bibliografie şi cuprins, până la fraze rare sau esenţiale dintr-o carte sau până la imaginea de ansamblu în care îmbraci o carte.

Însă cititorul de azi are nevoie neapărată, mai mult ca oricând, să înveţe să fie un lector bun, un căutător asiduu şi ordonat. Altfel superficialitatea lui se transformă în eşecul lui personal, în orice domeniu ar fi şi oricât de relaxată ar fi căutarea lui. O carte citită atent şi înţeleasă este un aport substanţial în cultura proprie. La fel, orice subiect tratat cu atenţie, oricât de periferic în raport cu centrul atenţiei şi al activităţii noastre obişnuite înseamnă un exerciţiu nu în ultimul rând duhovnicesc de receptare corectă a informaţiilor şi o luminare interioară perpetuă.

Ca să fie parcurs, blogul, ca şi internetul în ansamblu, are nevoie de oameni adânci şi inteligenţi, nu de oameni obişnuiţi cu imaginea fotografică sau cu dinamismul static televizual. Nu are nevoie de persoane care să dorească să găsească un articol, să-l ia şi să plece, ci de interacţiune personală, de fiinţe spirituale care să se formateze prin reciclarea interioară a unei informaţii cibernetice vaste şi prin reconstrucţia progresivă şi continuă a propriei personalităţi.

De oameni care să interacţioneze pozitiv cu alţi oameni, cu informaţia imensă şi cu inovaţia tehnologică uluitoare. De oameni duhovniceşti, cu mintea pe umeri, care să nu-şi piardă capul şi discernământul. Aceşti oameni sunt creştinii ortodocşi care trebuie să profite din plin de timpul lor, de vremea de acum.

Psa. Gianina Picioruş

Nichita Stănescu despre Eminescu [podcast]

Poeţii se citesc şi se cunosc, uneori între ei înşişi, mai ales poeţii şi oamenii mari, cu mult mai bine decât îi poate înţelege şi judeca critica. O dovadă a acestui fapt o puteţi afla şi în acest podcast, pe care îl găsiţi aici.

Psa. Gianina.

Macara în lună

Psa. Gianina.

Cuvântul pornografic versus normalitate

În ce fel de lume virtuală trăim?

Afişele şi imaginile cu fete goale, cu multă goliciune şi introziune în intimitatea trupească şi sexuală a omului s-au transferat treptat, de pe pereţi şi reviste, tot mai mult şi în mentalul şi limbajul cotidian al românilor, dar mai ales al tinerilor. Nuditatea corporală şi de preferinţă genitală, alături de blasfemie şi înjurătura de cele sfinte, au devenit fantasmele care populează cel mai frecvent mintea şi verbalul adolescenţilor zilelor noastre. Acestea în locul rugăciunii şi a vorbelor bune şi frumoase, care să le formeze caracterul ortodox al personalităţii lor.

Trivialitatea şi vulgaritatea limbajului au urcat multe trepte. Dacă ele erau, cu ceva rimp în urmă, parafa lipsei de educaţie, acum libertinajul vestimentar şi lingvistic au devenit companionii de neînlocuit ai vedetismului, cei care girează pătrunderea într-un grup select, al celor care au putere, lanţuri la gât, maşini, celulare scumpe, etc. Al celor şmecheri, care ştiu să se descurce. N-ai maşină marfă şi mobil cu care să dai pe spate privitorii plus 50 de kg de aur pe tine? Măcar ştii să zici 100 de înjurături pe minut, câte una la două cuvinte şi în care să încapă organele genitale şi perversiunile cu mama celui vizat, morţii şi strămoşii şi alte rude.

Aşa arăţi că te dai pe brazdă, că mai vii de-acasă. Nu te-ai arănit încă, dar eşti băiat sau fată de viitor, înţelegi cum stau lucrurile, arăţi ce eşti în stare să faci pentru ceea ce vrei. Pentru că meriţi, după cum subliniază din ce în ce mai multe reclame. De ce meriţi? Nu ţi-a spus nimeni şi nici nu contează, important e ca tu să înţelegi să meriţi şi să tai în carne vie ca să dai la o parte pe oricine te concurează.

Dacă în postere şi reviste predomină nuditatea feminină, în noul limbaj pornografic al epocii noastre e la putere organul sexual masculin, care transformă frazele tinerilor noştri într-un fel de păsărească, adică, la două-trei cuvinte, apare şi muşchiul în cauză, repetat atât de băieţi cu fervoare, cât şi de fete, ca dovadă a masculinizării lor şi a asumării forţate a rolului bărbătesc în societatea în care se învârt ei. Vulgaritatea şi violenţa imaginilor în expresivitatea postmodernă urmăresc să scoată în evidenţă o singură virtute a tinerilor: ostentaţia virilităţii, a forţei cu care trebuie să străbată în viaţă, prin care trebuie să dea la o parte pe cei care nu au această forţă sau nu au nicio dorinţă de a o folosi în felul acesta agresiv, inuman şi imoral.

Nu vorbim aici despre aceste lucruri ca despre un fenomen excepţional, ci dimpotrivă, vorbim despre ele pentru că sunt o evidenţă care a devenit alarmantă şi pe care nu mai poţi să o ocoleşti oriunde te-ai duce, pe stradă, în maşină, în metrou, în incinta magazinelor şi chiar a liceelor şi universităţilor. Dacă noi, ortodocşii, am începe să facem rugăciuni cu voce tare pe unde am merge, am fi consideraţi nişte demenţi, dar extravaganţa hulitoare şi înjositoare a limbajului trivial şi a înjurăturilor repetate obsesiv de zeci şi sute de ori în orice conversaţie banală nu pare să deranjeze pe nimeni sau să atragă atenţia nimănui. Sunt bătrâni, copii, oameni credincioşi care trebuie să le asculte zilnic, să le tragă în piept ca pe aer.

De ceva vreme au început şi blogurile, unele din ele, să se integreze în moda genitalizantă şi orice sait sau blog cu pipiţe sau orice articol slobod la gură şi care mai pune şi în titlu câte-un organ, ajunge în top datorită unei curiozităţi avide care naşte o lectură intensă. Şi toată aceasta campanie, mai mult sau mai puţin intenţionată de rebu-tizare a mediei scrise şi virtuale are cel puţin două consecinţe dezastruoase. Una este consecinţa morală, asupra noilor generaţii care sunt pornotizate abil şi calificat, iar a doua este iminenţa cenzurii şi asupra blogurilor şi a scrisului online. Pentru că toată această mascaradă a trupurilor goale şi a genitalităţii expresiv-vizuale nu face decât să urle după cenzură, să dea apă la moară, motive întemeiate, celor care doresc să controleze şi ultimul bastion necumpărat şi nemonopolizat – încă – al libertăţii de expresie, care sunt blogurile.

Psa. Gianina Picioruş.

Vieţile Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf [3 podcasturi agheologice]

Găsiţi aici filele audio.

podcastul 1

podcastul al 2-lea

podcastul al 3-lea

Textul acestei aghiografii/hagiografii este luat din Sfintele Amintiri. Sinaxar, Ed. Hyperion, Chişinău, 1992 (p. 13-49) şi este o prelucrare săvârşită de către Mihail Sadoveanu, unul dintre cei mai mari stilişti ai literaturii române, alături de Radu Petrescu. Se vede, cu atât mai limpede, că stilul sadovenian s-a format prin cunoaşterea cărţilor vechi ale Bisericii şi prin amprentarea operelor sale cu parfumul lor arhaic, cu dulceaţa cuvântului, cu frumuseţea şi înţelepciunea cărţilor ortodoxe. Cel care a scris mai întâi viaţa acestor Sfinţi a fost însă Sfântul Ioan Damaschin.

Am aflat în text cuvântul rovină, rovine, al cărui înţeles este: groapă, râpă, adâncitură, din sl. rovu, groapă (Cf. Dicţionarul etimologic al limbii române, Ed. Saeculum I. O. , Bucureşti, 2007). Deci la Rovine, în câmpii, unde au fost înfrânţi turcii de către Mircea cel Bătrân, era un teren denivelat, cu multe gropi.

Psa. Gianina

Ca în sânul lui Avraam…

Bătrânii spuneau mai des expresia asta. Ei se gândeau mai adesea la sânul lui Avraam, la sânul Bisericii, la care, dacă stăm aşezaţi, suntem copiii lui Dumnezeu, ne hrănim cu laptele cel prea dulce al luminii dumnezeieşti celei fără de moarte. Acolo unde e Raiul sau ţara tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte.

Da, bătrânii noştri vorbeau biblic. Dacă ploua mai mult ziceau: Uite, potopul lui Noe!. Astăzi toate televiziunile văd mânia lui Dumnezeu asupra oamenilor şi niciun păcat omenesc responsabil pentru ce se întâmplă. Când se simţeau bine şi erau fericiţi, oamenii spuneau mai demult că sunt ca în sânul lui Avraam, sau ca în al nouălea cer, iar când cunoşteau pe cineva sau ceva foarte bine, spuneau că îl ştiu ca pe Tatăl nostru, adică, aşa cum ştiau rugăciunea domnească.

Sânul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, după cum se vede în icoană – pentru că Dumnezeul este al celor vii, al lui Avraam, Isaac şi Iacov, şi nu al morţilor – este chemarea părinţilor, a Părinţilor adevăraţi, a Părinţilor Sfinţi care ne nasc, prin durerile regăciunilor şi nevoinţei lor, în Rai, ne nasc în lumina veşniciei. Nu e o dorinţă “psihologică” de a reintra în uter (regressio ad uterum), ci o dorinţă de a fi veşnic la Sânul Părintesc al Preasfintei Treimi, Care e Dumnezeul nostru, după ce ne-a scăpat din pântecele Iadului.

Pântecele Iadului ne devoră, acolo nu sunt părinţi, acolo nu e iubire, acolo suntem fiecare singur cuc, cu păcatele sale care îl rod etern. Sânurile lui Avraam, ale Raiului, sunt adăpostul fericirii din care nu ne mai poate răpi ispita, păcatul sau moartea, pentru că au fost biruite întru Hristos. Aici sunt pruncii nevinovăţiei, care iubesc sânul dulce al mamei, al Bisericii, al Părinţilor, al Tradiţiei, cei care iubesc să aibă Părinţi, care ştiu ce înseamnă Părinţi şi nu se cred născuţi ieri sau azi şi stăpâni pe adevărul pe care singuri îl inventează.

Sânul Sfântului Avraam, tatăl mulţimii credincioşilor, ne cheamă la alăptare cu fericire veşnică, cu nevinovăţie, cu viaţă, la odihnă fără de sfârşit.

Psa. Gianina.

Eminescu şi Ortodoxia. Exemple de gândire teologică [XII]

Ne-am gândit să vă oferim aici câteva mostre de gândire profund teologică eminesciană. Câteva exemple care dovedesc, dincolo de orice putinţă de tăgadă, cât de mare era cunoaşterea teologică a poetului, la care se adaugă propria sa cugetare şi interpretări teologice – pe care le-a versificat – absolut uluitoare pentru noi, pentru gândirea secularizată a zilelor noastre şi chiar pentru mulţi ortodocşi de astăzi care cred că îşi cunosc bine credinţa.

Începem cu câteva exemple din Memento mori, pe care, pe unele dintre ele, le-am indicat într-un articol anterior şi pe care vrem să le aprofundăm aici, pentru că nu ştim dacă profunzimea intuiţiilor eminesciene a fost uşor de sesizat.

Pe la începutul poemului, vorbeşte Eminescu despre un tărâm paradisiac, cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos şi în care Sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină. Hainele de lumină ale Sfinţilor, pe care aceştia le poartă în Rai, sunt îmbrăcămintea interioară şi care radiază înafară a sufletelor lor, este lumina dumnezeiască care străluceşte din ei înşişi. Sfinţii Părinţi, pe temei scriptural, au afirmat acest lucru. În studiul său despre Eminescu, Rosa Del Conte îl aminteşte pe Sfântul Grigorie de Nyssa, care vorbea despre „tunicile de lumină” în care se îmbracă trupurile celor drepţi, îmbrăcăminte prin care vor schimba „tunicile de piele” (trupul acesta pământesc, grosier, netransfigurat), în care au fost îmbrăcaţi Sfinţii Protopărinţi Adam şi Eva după cădere (Fac. 3, 21). Un Sfânt mai aproape de noi, Sfântul Lavrentie al Cernigovului, spunea că acum oamenii au sufletul îmbrăcat în trup, dar în viaţa veşnică vor avea trupul îmbrăcat în suflet.

Unul din temeiurile scripturale ale acestei credinţe este acela de la Mt. 13, 43: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor.” Nu ca soarele acesta de pe cer vor străluci Drepţii, ci ca Soarele Însuşi, ca Tatăl lor, pentru că au în ei înşişi lumina Lui cea veşnică şi necreată, a Soarelui Celui neînserat. Eminescu studiase toată această prea adâncă gândire teologică a Sfinţilor Părinţi şi, pornind de la ea, aşază în formule poetice enigmatice, care pare simple metafore unui ochi neavizat, propriile sale înţelegeri şi tâlcuiri. Aşa încât, într-un alt vers, spune că cel ce avea o psalmodică gândire, Sfântul Solomon cânta pe Împăratul în hlamidă de lumină. În primul rând, Eminescu subliniază unitatea de cuget între Sfinţii Prooroci David şi Solomon, fiul său, în virtutea căreia poetul îşi permite să pună pe seama Sfântului Solomon un cuvânt care aparţine Psaltirii Sfântului David.

Apoi, în acest vers, sunt concentrate două învăţături ortodoxe. Prima este cea de la Ps. 103, 2, în care Dumnezeu este „Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină”. A doua este învăţătura despre Dumnezeu ca Împărat al creaţiei şi al făpturii Sale. Văzându-L ca Împărat al lumii, Eminescu zice hlamidă de lumină, în locul hainei de lumină a Psalmistului. Şi fiindcă Dumnezeu are haină sau hlamidă de lumină, aşa îi va îmbrăca şi pe fiii Săi în Împărăţia Sa, în lungi haine de lumină ale harului Său.

Un alt exemplu este cel în care Eminescu îl ironizează sarcastic pe Nabucodonosor, despre care spune că mai avea puţin ca să ajungă Dumnezeu şi chiar ar fi ajuns, dacă nu murea: Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie? / Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă – dacă nu murea. Unii critici şi chiar şi Rosa Del Conte – care s-a apropiat însă foarte mult de restaurarea adevărului, în ceea ce priveşte sursele tradiţional-ortodoxe al gândirii eminesciene – consideră aceste versuri ca o blasfemie la adresa lui Dumnezeu, însă nouă nu ni se pare nici pe departe că ar fi vorba de aşa ceva. Cu totul dimpotrivă. Dacă spui unui prost că seamănă cu Eminescu, nu-ţi baţi joc de Eminescu, ci de prostul pe care îl ai în faţă. Aşa şi acum: dacă Eminescu râde aici de cineva, cel ironizat amarnic nu este în niciun caz Dumnezeu, ci bietul om pe nume Nabucodonosor, care fiind el aşezat împărat de către Dumnezeu, a cerut la un moment dat ca oamenii să i se închine lui ca unui dumnezeu, aşa cum aveau să facă mai târziu şi împăraţii romani.

Mai mult decât atât, ironia aceasta a lui Eminescu este scripturală şi este, credem noi, inspirată de un comentariu al Sfântului Ioan Gură de Aur la Facere, în care Sf. Ioan vorbeşte despre ironia lui Dumnezeu la adresa primilor oameni, care au vrut să devină dumnezei mâncând din pomul oprit şi au căzut din Rai. Dumnezeu ironizează cu durere năzuinţa lipsită de minte a omului: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul.»” (Fac. 3, 22). Iar Sfântul Adam, departe de a constata că ajunsese ca Dumnezeu, era în starea în care îşi dăduse seama că e gol şi fusese îmbrăcat în „haine de piele” sau „tunici de piele”, cum zice Sfântul Grigorie de Nyssa. Aşa încât Eminescu nu blasfemiază pe Dumnezeu, ci râde de Nabucodonosor, în versurile la care ne-am referit.

Adeseori critica literară trage concluzii greşite dintr-o lectură superficială a textelor. Aşa de pildă, într-un mod foarte asemănător, îmi amintesc acum felul în care s-a tras concluzia caracterului iluminist al versurilor lui Miron Costin – e vorba de poemul Viiaţa lumii – datorită faptului că, la un moment dat, autorul spune că Dumnezeu îşi bate joc de gândurile oamenilor. Exegeza literară a subliniat imediat cât de mult se „îndepărta” Miron Costin de gândirea religioasă, când, de fapt, Costin nu făcea decât să parafrazeze Biblia, mai precis, Ps. 2, 4: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!” – cu referire la „împăraţii pământului” şi „căpeteniile” care gândesc să hulească pe Dumnezeu şi să lepede stăpânirea Lui.

Alt exemplu ni-l procură un nou peisaj paradisiac, de această dată din finalul poemului, şi în care, -n codrii de aramă cântă-n crengi arfe-atârnate. Iar imaginea harfelor atârnate în crengi nu poate proveni decât din Biblie, din Psalmul 136, care evocă atât de dureros captivitatea babilonică: „În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre.” (Ps. 136, 2). Eminescu însuşi a parafrazat acest verset în acelaşi poem Memento mori, la care ne referim acum, în următoarele versuri: Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare / Cântăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare. Psalmul este dramatic şi vă amintitţi, cei ce frecventaţi Biserica, ce dureros se cântă la noi: La râul Babilonului… Foarte frumos l-a aşezat în versuri şi Sfântul Dosoftei, în Psaltirea sa versificată, versuri de care, impresionat fiind Nichita Stănescu, şi-a impropriat acele forme zdrobitoare ale verbelor: şezum şi plânsem. Căci zicea Sfântul Dosoftei: La apa Vavilonului, / Jelind de ţara Domnului, / Acolo şezum şi plânsem.

În fine, se vorbeşte spre sfârşitul poemului de aşteptarea Apocalipsei, într-un limbaj teologic evident: În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească, / Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească / Şi să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort. Catapeteasma lumii este cerul cu podoaba stelelor sale pe care Eminescu o numeşte şi pânz-albastră, prin analogie cu faptul că în Vechiul Testament, catapeteasma Cortului Sfânt sau a Templului era de pânză, era un văl. Eminescu concentrează în puţine versuri şi în metafore poetice o teologie enormă. El sintetizează aici mai multe învăţături. Una este cea despre catapeteasma Bisericii care are pe ea pe Soarele Hristos şi Stelele Sfinţilor. O alta este aceea care contemplă cerul înstelat ca pe o icoană văzută a Împărăţiei veşnice şi pline de lumină neînserată. Mai mult decât atât, poetul face o analogie neaşteptată, între sfâşierea catapetesmei Templului, de sus şi până jos, la moartea lui Hristos pe Cruce, ca mărturie a dumnezeirii Mântuitorului, pentru evreii necredincioşi, şi sfâşierea catapetesmei cortului ceresc, al cerului văzut (căci Dumnezeu a întins cerul ca un cort, conform aceluiaşi Ps. 103, 3).

Căci aşa cum prima sfâşiere, a catapetesmei Templului, a mărturisit despre templul Trupului Domnului, care avea să fie rezidit în trei zile, şi a fost spre ruperea vălului de pe mintea evreilor şi revelarea lui Hristos, aşa şi a doua sfâşiere, când se vor zgudui puterile cerului şi se vor întuneca soarele, luna şi stelele, va fi spre ruperea vălului de pe ochii tuturor oamenilor şi revelarea slavei veşnice a lui Hristos Dumnezeu înaintea tuturor.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Rosa Del Conte restaurând adevărul despre sursele operei eminesciene [podcast de exegeză literară]

Aici găsiţi podcastul nostru ( 20. 51 minute).

Psa. Gianina

Biserica zidită în suflet şi-n versuri

Lăcaş străbun

de Octavian Goga

O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă
Cu goana ei pripită după viaţă…
Tu iar mă chemi, împărăţie-a firii,
Tu-nlăcrimată, sfântă dimineaţă!
Când demonul celor pribegi în lume
Mi-a-ngenunchiat şi dragostea şi ura,
Vin din potirul bunurilor tale
Întârziat să-mi cer fărămitura.

Subt adumbriri de sălcii despletite
Mă-ndrumă azi cea mai din urmă vrere,
Sfiala lor îmi freamătă un cântec
Şi-aieve-aud ţărâna cum mă cere.
Eu, ostenitul călător al nopţii,
Neputincios, azi, poposesc în cale.
Lăcaş străbun, cu turnul şubţiratec,
Mă mai primeşti sub zidurile tale?…

Atâtea legi şi-au picurat otrava
În inima rătăcitoare-n lume,
Ş-atâtea duhuri privegheau în umbră,
Toţi mugurii nădejdii să-mi sugrume.
Pentru atâtea poticniri în cale
Şi ispitiri de-nvăţături deşarte
Ş-atâta suflet risipit pe drumuri
Putea-va oare ceriul să mă ierte?…

Când urc acum cărarea de pe culme
În dulcea pace-atoateiertătoare,
Eu luptă simt cum sufletu-mi încinge,
Cum pieptul meu se zbate şi mă doare.
În inimă obezile se sfarmă,
Se dezrobesc aducerile-aminte,
Şi uşurat – Biserică bătrână -
Mă-nchin la pragul porţii tale sfinte.

Îmi răsăriţi, din tremurări de umbre,
Voi, firi cuminţi, cu zâmbete-mpăcate,
Voi, preoţii nădejdii fără moarte,
Voi, cei zidiţi din vechea sănătate.
Văd luminat obrazul vostru rumen
De înţelesul altor lumi, senine,
Eu, rob supus al patimilor mele,
Atât de mult m-am îngropat în mine!…

Adormitor m-alină busuiocul
Îngălbenit subt candela de pază,
Prin liniştea ferestrelor boltite
Înfiorată a trecut o rază.
Lumină blând un chip de muceniţă
Încremenită-n visu-i de fecioară
Şi-n suflet îmi pătrunde-o picătură
Din flacăra ce-ardea odinioară.

Stau biruit la colţul vechi de strană,
Şi mintea mea cutremurată-mi spune
Că-n drumul ei a răsărit un picur
Din mult ascunsa vieţii-nţelepciune…
Aici, în umbra potolită doarme
Măreaţa tain-a morţii şi a vieţii,
Tu, suflete întunecat de gânduri,
Tu simţi prelung fiorul dimineţii…

*

Biserica veche

de Ion Pillat

Biserică, în noaptea albă cu zarzării-mprejur în floare
Şi cu poleiul lunii pline pe aripe de heruvim,
Uitată-n fundul măhălălii – în liniştea-ţi mântuitoare
Primeşte, din grădini de vară şi patimi, singur să revin.

Pe turla ta luceşte luna cu bruma ei ca o beteală…
Copil sfios mă lasă, lainic, să-ţi calc pe prag ca pe-un hotar.
Să piară dorul de femeie, viclean, sub sfânta zugrăveală
Şi inima mi-o fă să fie pe-altare limpede pahar.

Dar dacă sufletul din mine, bolnavul suflet, n-o să prindă
Ca tencuiala ta curată un rai de proaspete văpseli -
Cu barba ninsă, bunul preot se roagă pentru el în tindă
Şi vede îngerii în preajmă-i cu pene lungi de rândunel.

Şi dacă birji îmi duc prin noapte, ca-n negre bărci de voluptate,
Iubirea trecătoare-n care mi-am otrăvit vecia mea
Tuşind, mai stă paracliserul bătrân, cu mâini cutremurate,
S-aprindă la icoane cerul: sfânt lângă sfânt, stea lângă stea.

***

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Benjamin Fundoianu, un evreu “ortodox”

Dacă s-ar fi născut în Apus, Benjamin Wexler sau, pe numele său de poet, B. Fundoianu (Benjamin Fondaine, când scria în franceză) – de la Fundoaia, un sat moldovenesc – ar fi fost, probabil, un socialist utopist sau un anarhist nihilist sau un militant avangardist protestatar. Născut însă într-o Moldovă mică cât o nucă, după cum spune el însuşi, şi crescând printre oameni simpli şi truditori, fie evrei care visează la o soartă mai bună şi care, în case, ştiu vapoare ce pleacă spre New York („Herţa”), fie ţărani români care muncesc pe lângă boi în acelaşi ritm al durerii, Fundoianu e, ca viziune poetică, un ortodoxist cu accente argheziene şi blagiene de revoltă împotriva lui Dumnezeu, dar şi cu nuanţe profunde de umilinţă şi de compasiune faţă de suferinţa pe care o priveşte prin ferestrele unei inimi ortodoxe.

Dacă Tristan Tzara (Samuel Rosenstock), născut în aceeaşi Moldovă, băcăuan ca şi Bacovia (Tzara s-a născut la Moineşti, jud. Bacău), fondează în 1917 dadaismul la Zurrich, Fundoianu rămâne profund ataşat de atmosfera rurală şi provincială – dar mai mult rurală – a ţinuturilor natale, e adesea eminescian în tonalităţi, deşi pe o partitură modernist-simbolistă, ca şi Bacovia, şi scrie o poezie care are multe în comun cu Blaga şi cu Arghezi. Nu ştiu dacă îi anticipează sau dacă e vorba de o stare de spirit comună. E profund autentic şi poezia lui îmi aduce aminte de tablourile lui Chagall, un alt artist evreu asupra căruia se recunosc influenţele mediului ortodox, cel rusesc.

Ulterior, în 1929, aflat la Paris, se dezice de simbolism şi chiar de toată poezia sa, pe care o privise mesianic. Văzuse în poezie un paradis terestru, dar recunoaşte că pe vremea aceea eram gol şi nu mă ştiam gol. Înţelege că arta nu mântuieşte: Am înţeles, brusc, că paradisul meu pământean, cu boi, cu belşug, cu balegi era o minciună; şi minciună poemul oriunde ar fi fost. Minciună Hugo, Goethe! Minciună serafică Eminescu! (…) Dacă a fi poet înseamnă a crede în minciuna poeziei, poezia mea de astăzi e mai prejos ca leac decât alifiile băbeşti. (…)

Însă crezuse sincer în poezie, căci ştiu că nimeni nu caută poemul cu riscul de a-l sparge, nici pe Dumnezeu cu primejdia de a-l pierde. A înţeles poezia ca pe un crez în viaţă pentru care va da seamă la Judecata lui Dumnezeu: La judecata din urmă, poezia singură va judeca pe om, pe omul pe care poezia îl ciopleşte din lut, sau îl aruncă în aer cu dinamită. Adică, idealul în care a crezut şi pentru care a trăit, îl va judeca pe om. Credinţa omului, dacă e bună, îl ciopleşte din lut, dacă e rea, îl dinamitează, îl face pulbere. Nu e o joacă, ci viitorul pozitiv, ca şi toată veşnicia, depinde de atitudinea pe care veţi fi avut-o pe frânghie, în timpul dansului de groază, atunci când ţi se cere să alegi esenţial în viaţă.

Fundoianu concepuse poezia ca pe un mijloc de mântuire, a sa şi a altora, şi această poezie ar fi trebuie să fie potopul care să schimbe-obrazul lumii / Şi focul să înjunghe statornicia-n rău. („Paradă”)

Ca şi în cazul lui Blaga sau Arghezi, lupta cu Dumnezeu a lui Fundoianu vine dintr-o mare suferinţă interioară, aceea de a nu-l cunoaşte pe El în mod intim, de a nu-L avea aproape, de a nu Se fi revelat lor: De ce Te-ascunzi în ploaie şi furtuni / când eşti în toate oasele din mine? // Sunt nopţi în care stelele fac semne /… aş vrea să fie semne de la Tine (“Psalmul lui Adam”); etc.

Dintre poeţii moderni, e cel mai “eminescian”: Talanga scoate luna şi-o sprijină-n amurg; / nu-i nimeni să asculte cum lucrurile curg / şi cum se pierd în drumuri căruţele cu paie. / (…) şi numai murgul singur, legat de un ţăruş, / rumegă rotogolul ce iese din genună / şi-şi pune la ureche petele lungi, de lună. (“Herţa”);

A ştiut să asculte liniştea, tăcerea, ca pe nişte presimţiri ale morţii, căci nu pot mai departe de moarte să m-ascund (“Cântece simple: Mărior”). În ţinuturile unde a crescut el, Aici: tăcerea simplă şi contemplarea amplă; / (…) şi nici măcar o crimă din moşi şi strănepoţi. // Ne cheamă alte drumuri, Călugăre, în lume – / şi totuşi, e-o lumină de care nu mă rup; / lumină din lumină şi spumă între spume – / şi nu e decât umbra cuiva fără de trup (“Lui Ion Călugărul”), a Cuiva care e totuşi prezent în lume, căci în anotimp, simţi pasul lui Dumnezeu cum calcă (“Ce simplu”). Liniştea e stăpânitoare: e linişte… şi-aşa de pur e gândul că ai putea să-l pipăi (“Privelişti”), şi în această linişte pot să pipăi glasul pădurii cu urechea (alt poem numit “Privelişti”).

Folosind o imagine veterotestamentară dar şi adânc ortodoxă, poetul mărturisea că aşteaptă moartea ca pe o eliberare din trup – aş vrea să sparg ferestrele din trup – şi o mutare în Împărăţia ceva veşnică, unde e lumină neînserată şi pace: Atunci, frumos, de-a lungul şi de-a latul / pământului acoperit de zi, / boii cei simpli vor începe-aratul / în pacea care se va nesfârşi. El simţea tăcerea care poate veni curând şi lumina care poate să cadă-n tine. De aceeea, coace-mă bine, Doamne, în câmp, ca pe-un harbuz, / Şi sparge-mă, în toamna aceasta, care vine. (“Alte privelişti”)

Deşi trăia în atmosfera culturală a simbolismului şi modernismului şi a scris în mijlocul ravagiilor primului război mondial, simţind – bacovian – că sufletul meu moare / În aiurări de spaimă şi-n cânturi funerare… (“Amurg de toamnă”), în poezia sa există, ca în picturile lui Rembrandt sau ca în icoanele ortodoxe, acea lumină covârşitoare, a harului dumnezeiesc, care stă întinsă peste toate ca o faţă de masă, pentru că ospăţ şi invitaţie la împărtăşire de preaplinul harului este întregul univers: e-aşa de luminoasă toamna, aşa de luminoasă! / Vrei tu să ştii de ce? / Păsări cu guşa albă s-au strâns la ospăţul cerului, / iată faţa de masă a luminei întinsă pe lucruri; / ziua ne iese-nainte cu pâinea şi sarea pământului, / apele cu părul rece s-au pieptănat să te bucuri, / pasul de-amnar al Domnului scapără-n ochiul minutului. Iar ţăranii aruncă pe câmp seminţe care sunt lumină (“Coincidenţe”).

Cu B. Fundoianu auzi cum învecheşte frunza în clopote de-aramă (“Herţa”) şi simţi mireasma de fân, ce străbătea catapeteasma (“Arşiţa”). Vezi flacăra-n genunche la căpătâiul nopţii, sau ghiceşti cum gologanii şi-i numără pârâul , în timp ce în linişte s-aude cum încolţeşte grâul (“Herţa”). Lumina cade cu buzele în lut şi tăcerea se aude cum s-a spălat cu apă (“Sinaia”). Pământul e matrice dată de ziua cea dintâi, / în care mă aşteaptă, ca-ntr-o oglindă, chipul (“Femeie luminoasă”). Iubirea este o rază din iubirea lui Dumnezeu: Dar poate fi mai mare iubirea ca iubirea? (“Cântece simple: Mărior”). Poetul aşteaptă ca pământul iară să-nceapă din iubire (“E ziua cea din urmă…”) şi ca dragostea, şi ea, să înceapă în ziua cea dântâia de iubire… (“Preludiu”).

Poetul s-a născut într-o familie de oameni credincioşi: Bunicul între flăcări de sfeşnic se ruga: / “Să-mi cadă dreapta, limba să se usuce-n mine / de te-oi lua vreodată-n deşert, Ierusalime!” / (…) Nime / nu asculta cum dânsul plângea, din adâncime, / şi-amesteca în capul nepotului său tâmp / ruga din casa scundă cu mugetul din câmp (“Herţa”). Fundoianu, ca şi alţi poeţi moderni, au văzut în poezie o alternativă la rugăciune, dar a ajuns să recunoască faptul că ea nu este aşa: Nu ştiu nimic din arta cu care se câştigă / sufletul care tace şi carnea care strigă / (…) Durerea-i mult mai mare când moare în cuvinte, / (…) vreau să mă rog în toamna aceasta ca un schimnic / şi sufletul meu simplu în trupul greu şi pleş / să înflorească-n rugă argint, ca un cireş (“Vreau toamnă, via…”).

A fost denunţat autorităţilor naziste, în Franţa, ca fiind evreu. Arestat şi dus mai întâi la Aushwitz, a murit gazat la Birkenau, în 1944.

Psa. Drd. Gianina Picioruş