Eminescu şi Ortodoxia. Despre “demonism” în poezia lui Eminescu [XVII]

Prima parte a acestui articol o aflaţi aici.

Se ştie despre legăturile lui Eminescu cu teatrul, despre cunoştinţele sale vaste din dramaturgia universală, despre peregrinările sale prin ţară împreună cu diferite trupe de teatru (Tardini-Vlădicescu, Pascaly, trupa lui Iorgu Caragiale, etc.) sau despre traducerile sale despre arta dramatică. Binecunoscute sunt şi poziţia şi criticile sale cu privire la producţia românească de teatru contemporană (Alecsandri, Bolintineanu), căreia îi reproşa prea multa îndatorare faţă de temele dramaturgiei străine şi lipsa de viziune originală prin nefolosirea unor surse de inspiraţie autohtonă, istorice şi folclorice.

De aceea nu este nimic mirabil în faptul că Eminescu înţelege adesea poezia în sens dramatic, ca polemică, ca dialog al personajelor, care sunt adesea măşti ce îmbracă voci al gândirii. Ele reprezintă puncte de vedere aflate la extremă, fapt ce l-a determinat dintru început pe Titu Maiorescu să-l catalogheze pe Eminescu drept iubitor de antiteze, şi încă antiteze cam exagerate. Această bătălie de idei se duce şi în poemele pe care le-am citat anterior. Eminescu încerca să deceleze adevărul punând în luptă teorii şi viziuni opuse despre lume. Din controversa acestor gândiri, a acestor minţi, trebuia să se lămurească cuvântul ce exprimă adevărul, pe care el l-a căutat toată viaţa. Adevărul, iar nu gloria filozofică sau desăvârşirea estetică, aşa cum au făcut mulţi alţii.

Nu credem că ne hazardăm afirmând că acesta este un procedeu isihast sau inspirat din modalitatea isihastă a luptei cu gândurile şi din concepţia ortodoxă şi isihastă a antagonismului minţilor, pentru că ne este clar că din Occident, ca şi din Orientul brahman sau budist nu avea cum să se inspire, acolo unde de multă vreme nu mai exista ideea de luptă minte contra minte (cum spune Sf. Nicodim Aghioritul sau Sf. Siluan Athonitul, dar şi Dostoievski în descendenţa unei tradiţii ortodoxe bimilenare) sau cugetare contra cugetare, ci doar afirmarea individualismului sau a raţiunii proprii despre care nici nu se pune problema că ar putea să greşească.

Aşadar, în poemele pe care le-am citat mai sus, întâlnim evocarea poetică a unor teorii despre lume care susţin că esenţa lumii este răul, că Dumnezeu care a creat lumea este nedrept, un tiran care se distrează privind suferinţa oamenilor, care este egoist şi nepăsător. Asemenea filozofii de viaţă există de multă vreme pe pământ, le putem şi noi astăzi auzi adesea din gura multor contemporani. Este esenţial să observăm faptul că Eminescu este foarte onest şi în această privinţă şi le asociază cu gândirea demonică şi cu inspiraţia satanică, nu le prezintă, aşa cum fac mulţi astăzi, ca pe nişte idei genuine, născute din neantul minţii umane liber-cugetătoare. Deşi ar putea părea că Cezarul din Împărat şi proletar este un astfel de gânditor care ajunge de unul singur la concluzia esenţei rele a lumii.

Însă celelalte poeme ne lămuresc mai mult în acest sens, mai ales cele cu titlul Mureşanu, în timp ce un poem ca Demonism versifică mitologia persană, mitul despre Urmuz şi Ahriman.

Dacă viziunea eminesciană asupra lumii ca deşertăciune a deşertăciunilor o putem elucida din poemul Memento mori (care poate fi socotit Divanul lui Eminescu), în mod asemănător, o părere întemeiată despre poziţia lui vizavi de demonism, ne-o putem forma pornind de la ciclul de 3 poeme care poartă titlul Mureşanu (primul se numeşte Mureşanu (Tablou dramatic), al doilea Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act), iar al treilea Mureşanu), pe lângă care mai putem arunca o privire şi asupra poeziei Întunericul şi poetul, cu care ciclul amintit se înrudeşte ideatic.

Aceste poeme sunt formulate de la început pe tiparul polemicii de idei sau al polemicii interioare, al războiului lăuntric pe care noi îl numim şi lupta cu gândurile.

Dacă începem cu poezia Întunericul şi poetul, titlul însuşi este grăitor, mai înainte de toate. Poemul este format dintr-un dialog cu două replici elaborate. Întunericul este o fiinţă sau o persoană căreia îi aparţine iniţiativa dialogului. Acesta îl interpelează pe poet ca pe cel ce treci prin lume străin şi efemer, / Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer, cu privire la motivele pentru care acesta alege să scrie şi îl îndeamnă să sfărâme-n stânca rece a ta nebună liră / Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră. / Ci tu, nebun şi palid, la poalele ei plângi / Ca valul care cântă trecutul unei stânci, / …Când stânca e eternă şi valu-i trecător.

Răspunsul poetului dat Întunericului este acela că are datoria să cânte despre istoria neamului şi ţara sa:

Şi tu, crezi, geniu negru, că fără scop şi ţintă
A lumei und-amară mă-neacă, mă frământă?
Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele
Purtând pe frunte-mi raza, a naţiunii mele?
Voi (…) să văd trecutu-n viaţă, să văd româna dramă,
Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă
Şi muzica română chemând din munţii-n nouri,
Din stelele căzânde, din văile-n ecouri,
Din brazii ce suspină l-a iernei vijelie,
Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n câmpie,
Chemând doina română, a inimelor plângeri,
A sufletului noapte, a dorurilor stângeri.
Românu-n trecut mare e mare-n viitor!, etc.

Este prima confruntare cu demonul întunericului sau o primă evocare poetică despre acest fapt. Încă şi mai interesant a fost însă ce am descoperit în cele trei poeme Mureşanu. Acestea sunt încercări de a alcătui un poem dramatic, o dramă în versuri. Eminescu a avut mai mult încercări, rămase în manuscris, de a compune drame care să aibă ca subiecte trecutul istoric al ţării, în prim plan al interesului său aflându-se istoria Daciei sau vremea Sfântului Ştefan cel Mare.

Să ne întoarcem însă la poemele spre care ne-am propus să privim. Cadrul istoric este cel al revoluţiei de la 1848 şi al evenimentelor dramatice petrecute atunci. În primul dintre cele 3 poeme, intitulat Mureşanu (Tablou dramatic), poetul Andrei Mureşanu se confruntă cu Anul 1848, care apare ca un personaj demonic. Ceea ce se petrece este mai mult decât surprinzător.

Aflaţi – aici.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Eminescu şi Ortodoxia. Despre „demonism” în poezia lui Eminescu [XVI]

Poeţii de mare anvergură vizionară ai României, precum Heliade, Eminescu sau Macedonski au rămas întotdeauna nişte oameni credincioşi, neavând neapărat o viaţă sfântă şi curată întru totul, dar fiind creştini-ortodocşi în conştiinţa şi în viaţa lor, inclusiv prin mărturisirea poetică.

N-am aflat nici un poet român până în perioada modernă, care să fie într-un război deschis cu Dumnezeu, care să prolifereze ateismul în mod programatic şi ideologic.

Întorcându-ne la Eminescu, ne-am propus să vorbim în acest articol despre elementele care ne-ar putea conduce la concluzia unui substrat „demonic” al poeziei eminesciene, aşa după cum a fost el identificat de o parte a exegezei literare.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga (pe care ar fi mai corect să o numim Maica Benedicta, pentru că treapta monahală a fost pentru domnia sa ultima şi cea mai înaltă poziţie între ierarhiile lumii acesteia şi trebuie să-i respectăm alegerea) afirma că, printr-o dialectică paradoxală, motivele antagonice se atrag în poezia lui Eminescu, aşa încât, spre exemplu, acolo unde e îngerul apare şi demonul şi invers.

Pe de altă parte, Ion Negoiţescu neagă dintru început existenţa în lirica eminesciană a unui pesimism schopenhauerian, vorbind despre „caducitatea problematicii aproape seculare privind influenţa lui Schopenhauer asupra poetului român”[1] şi evidenţiind faptul că „profunzimea durerii în viziunea eminesciană… trebuie considerată mai adâncă, mai originară, decât pesimismul schopenhauerian în opera poetului”[2].

Însă Negoiţescu opinează că sâmburele de demonism este totuşi esenţial în poezia lui Eminescu, deşi îi neagă originea în filozofia germană, considerând că „el a găsit în metafizica lui Schopenhauer…un corespondent intelectual al sensibilităţii lui fundamentale”[3], adică o formulare deja precizată. Cu alte cuvinte – şi mulţi se întâlnesc pe acest palier de interpretare – se consideră că Eminescu credea că răul formează esenţa lumii.

Şi aicea ne întâlnim fatalmente şi cu religia budistă, pentru care lumea şi orice este creat este rău, iar binele (care nu este un concept pozitiv, după cum suntem noi obişnuiţi în Ortodoxie, ci un fel de dincolo de bine şi de rău, ca să ne folosim de precizarea expresivă a lui Nietzsche) este eliberarea din Samsara (ciclul reîncarnărilor) şi întoarcerea în neantul Nirvanei, în nefiinţă. Se susţine de asemenea că s-au stabilit de timpuriu contacte între adepţii filozofiilor/religiilor orientale şi vechii greci şi că Platon şi vechea filozofie/teologie greacă au preluat anumite credinţe, precum cea în transmigraţia sufletelor, de la indieni. Aceste concepte teologice de sorginte oriental-budistă au făcut carieră şi în filozofia şi în literatura modernă, fără ca cititorii neavizaţi să poată face legătura între ele.

Ca să descoperim în ce măsură această aserţiune cu privire la esenţa rea a lumii este adevărată sau falsă atunci când este aplicată viziunii eminesciene asupra lumii, este nevoie să privim, ca şi până acum, versurile poemelor sale nu de la distanţă, ci de la apropiere, de la o mare apropiere, în contextul poemelor şi al operei în întregime. După cum puteţi observa, lucrurile sunt mult mai vaste şi mai profunde decât s-ar putea crede şi o cercetare amănunţită (care ar trebui să fie şi vastă, fapt pe care nu ni-l permitem momentan) trebuie să aibă în vedere nu numai expunerea câtorva versuri scoase din context, ci şi diacronia ideilor filozofic-teologice, cât şi a creaţiei eminesciene.

Vom explora aşadar, poezia lui Eminescu, începând cu premisele care au putut fi cauza formulării unei astfel de concepţii şi căutând să descoperim ulterior un răspuns argumentat şi convingător, pe baza analizei „toposului demonic” în opera sa.

Premisele se regăsesc indubitabil în acele versuri în care se afirmă că esenţa lumii este răul şi vom face şi noi prezentarea acestor versuri, excluzând pentru moment, contextul exhaustiv al poemelor respective şi al operei eminesciene, pentru a reveni mai târziu la acesta şi la anumite precizări absolut esenţiale:

Convins ca voi [ca proletarii nihilişti] el [Cezarul] este-n nălţimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu (…)
Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea (…)
…un gând te-ademeneşte:
„Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”.
(Împărat şi proletar)

Încât îmi vine-a crede că sâmburele lumii
E răul. Cartea lumii d-eternă răutate
E scrisă şi-i menită. (…)
…răul l-urmeaz-întregi popoare;
Căci răul este colţul vieţii. Vecinic răul
Întâiul rol îl joacă – e colţ în orice cuget,
În oricare voinţă, în orice faptă mare. (…)
Fiţi răi şi veţi străbate
La ţintă-oricât de mare, numai prin răutate!
Fiţi răi! Şi-urmaţi principiul ce lumea o domină –
Lăsaţi să creadă alţii mai proşti ca voi, în bine.
De ce n-aveţi voi minte? Deschideţi ochii voştri,
Vedeţi că sfânt şi bine sunt numai pentru proşti? (…)
Spun popii de-o vecie unde oricare vină
Găseşte-a ei osândă şi binele răsplata –
Şi mii timizi de frică şi de-o speranţă vană
Trec înşelaţi pe lângă izvoarele vieţii.
Iar dacă un linţoliu, piroane de sicriu
Răsplata sunt virtuţii? (…)
În mână de vei prinde a istoriei carte…
Vedea-vei cum sub ochii-ţi în plin se desfăşoară
Răul şi iarăşi răul – că vremea se măsoară
După a răutăţii păşire. Rău şi ură
Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,
Invidios-avară, de sânge însetată
E omenirea-ntreagă – o rasă blestemată,
Făcută numai bine spre-a domina pământul,
Căci răutăţii numai îi datoreşte-avântul
Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii .
(Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act))

Ce plan adânc!… ce minte! Ce ochi e acolo sus!
Cum în sămânţa dulce a patimei a pus
Puterea de viaţă…(…)
…Şi în ureche-mi bate:
Că sâmburele lumii e-terna răutate!!
Cântaţi-o dar, popoară! În glasu-adânc al stranei
Voi mesteca legenda cea veche a Satanei.
(Mureşanu)

Să nu ne înşelăm. Impulsul prim
La orice gând, la orişice voinţă,
La orice faptă-i răul.
(Demonism)

Un ceas mai am şi iată că voi ajunge-n fine
Atât de sus în lumea creată pentru bine.
Creată pentru bine ne spun cărţile vechi,
De mii de ani ne sună legenda în urechi…
Şi am văzut virtutea găsind a ei răsplată:
(…) un giulgi şi patru scânduri.
Ei! Lumea-i împărţită în proşti şi în şireţi,
Iar patimilor rele viclenii le dau preţ.
(Gemenii)

După cum se observă, aceste idei apar doar o singură dată în poemele antume, în Împărat şi proletar şi apoi de câteva ori în selecţia postumă realizată ulterior de editorii operei eminesciene. Dacă privim exclusiv aceste versuri, fără a analiza sensul lor în context, facem din Eminescu cel mai mare nihilist pe care l-a născut România. Ceea ce nu este adevărat, pentru că citim în articolele sale faptul că el însuşi respingea ideologiile revoluţionare, socialiste şi nihiliste. Aşa încât nu ne mai rămâne decât să facem o discuţie aplicată asupra textelor, a momentului şi a situaţiei în care sunt plasate aceste idei, în poemele amintite de noi.

Continuarea acestui articol: aici.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

---

[1] Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, ediţia a IV-a revăzută, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1994, p. 6.

[2] Idem, p. 112.

[3] Ibidem.

Repaos în viteză

am obosit
şi oboseala se scrie cu degete roşii
lângă un lac care doarme
lângă o tăcere care adie

adâncul îşi caută adâncul
sentimentul doarme peste adânc
dar nu-l trezeşte

câteodată aud cum inima foşneşte
cum se topesc copacii
de dor

altădată interiorul e foarte mirabil
are mii de ferestre şi nicio intrare

da, poate voi tăcea
la marginea unei ape
auzind adâncurile

Psa. Gianina

Te Deum laudamus – Pe Tine Doamne Te lăudăm

Un poem-rugăciune al unui Sfânt român al primelor veacuri creştine, Sfântul Nicetas de Ramesiana (Nichita Ramesianul):

Pe Tine, Dumnezeule Te lăudăm, pe Tine, Doamne, Te mărturisim,
Pe Tine, veşnicule Părinte, tot pământul Te cinsteşte.
Ţie toţi Îngerii, Ţie cerurile şi toate Puterile,
Ţie Heruvimii şi Serafimii cu neîncetat glas Îţi strigă:
Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu Savaot!
Pline sunt cerurile şi pământul de mărirea slavei Tale.
Pe Tine Te laudă ceata slăvită a Apostolilor,
Mulţimea vrednică de laudă a Prorocilor,
Oştirea îmbrăcată în alb a Mucenicilor,
Pe Tine Sfânta Biserică Te mărturiseşte pe întregul pământ:
Tată al nesfârşitei măriri,
Pe adevăratul Fiul Tău, Unul-Născut, Care trebuie cinstit
Şi pe Sfântul Duh Mângâietorul.
Tu, Hristoase, Împărat al slavei,
Tu eşti Fiul veşnic al Tatălui.
Tu, Care aveai să Te întrupezi în om pentru a-l mântui, nu Te-ai înfricoşat de pântecele Fecioarei.
Tu, După ce ai învins boldul morţii, ai deschis credincioşilor Împărăţia Cerurilor.
Tu stai de-a dreapta lui Dumnezeu în slava Tatălui.
Credem că vei veni ca Judecător.
Aşadar, Te rugăm, vino în ajutorul robilor Tăi, pe care i-ai răscumpărat cu scump sângele Tău,
Dăruieşte-le slavă cu Sfinţii Tăi.
Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta
Şi, ca Domn al lor, condu-i pe ei şi-i înalţă în veac.
În fiecare zi Te binecuvântăm
Şi lăudăm numele Tău în veac şi în veacul veacului.
Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat să ne păzim noi.
Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi.
Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit întru Tine.
În Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă ruşinez în veac!

Psa. Gianina Picioruş

Un căutător instant de muzică

Aici pentru pagina principală.

Scrieţi numele formaţiei sau a solistului şi el vă arată toate melodiile care sunt online.

Pr. Dorin

Rugăciunea Sfântului Ioan Damaschin către Preacurata Fecioară, când i s-a tăiat mâna dreaptă

Stăpână Preacurată, ceea ce ai născut fără prihană
Pe Dumnezeu, cu deplină cuviinţă şi păzindu-ţi întreagă fecioria ,
Pentru Sfintele Icoane dreapta mi s-a tăiat.
Sfinţia ta ştii şi pizma ce o are Leon împotriva mea.
Sârguieşte de-mi ajută şi vindecă-mi dreapta mea.
Căci Dreapta Celui de Sus, Care dintru tine S-a întrupat,
Are putere să facă minuni multe şi cu rugăciunea ta
Şi dreapta mea aceasta roagă-l să o tămăduiască,
Ca să-ţi alcătuiesc ţie cântări precum îţi este bineplăcut
Şi Celui ce S-a întrupat din tine.
Frumos întocmite să le fac, precum se cuvine,
Ca să fie de folos creştinătăţii celei drepte,
Că toate îţi sunt ţie cu putinţă, ceea ce eşti Maica lui Dumnezeu.

Rugăciunea am aflat-o în Operele Sfântului Dosoftei al Moldovei şi am diortosit-o ca să fie mai pe înţelesul cititorilor din zilele noastre. Preacurata i-a ascultat rugăciunea Sfântului Ioan Damaschin şi i-a lipit la loc mâna, vindecându-l.

Psa. Gianina Picioruş

Manuscrisul în variantă electronică al “Codexului Rahonczi”

Pentru cei interesaţi de subiect, aveţi aici originalul manuscris, însoţit de un comentariu al lui Andrei Vartic.

Analiza istoricului Augustin Deac: aici.

Psa. Gianina Picioruş

Un mucenic militar al zilelor noastre: Fericitul Evghenie

Evghenie Rodionov a fost prizonier in Cecenia in 1996.

Când era mic, bunica sa i-a daruit un lantisor cu o Cruce mica de argint. El a vrut sa o poarte si când mergea la scoala, dar mama sa (nu credea în Dumnezeu pe atunci), l-a avertizat în legatura cu purtarea Crucii, pentru ca in acele vremuri, comunistii erau împotriva acestor lucruri.

Evghenie a purtat-o oricum si a refuzat vreodata sa si-o dea jos. Trecând anii, Evghenie a ajuns soldat în armata rusa (avea 19 ani). A fost capturat de rebelii ceceni musulmani si tinut într-un beci, spânzurat de încheieturile mâinilor, unde a fost chinuit si batut.

Musulmanii i-au ordonat lui Evghenie sa-i scrie mamei sale si sa ceara de la ea 10000$ rascumparare. El le-a spus ca familia lui e saraca si nu îsi permit o asemenea suma. Apoi el i-a ordonat lui si altor prizonieri rusi sa se converteasca la islam.

Pentru a-si salva capetele, cei mai multi au acceptat. Evghenie a refuzat sa-L tradeze pe Hristos. Pentru acest lucru, i s-a tăiat capul.

Acest lucru s-a întâmplat în 1996. De atunci, mama lui Evghenie a reusit sa recupereze trupul fiului sau de la ceceni: mai întâi corpul, care avea înca în jurul gâtului mica Cruce, si mai târziu capul.

Multe minuni s-a petrecut cu trupul lui Evgenie, de fapt, cu Sfintele Moaşte ale lui Evghenie, iar o Icoana cu el (de la o Biserica dintr-un mic sat din Rusia), a început sa izvorasca mir.

Evghenie nu si-a tradat tara, dar cel mai important, nu si-a tradat credinta. El nu si-a dat jos Crucea de la gât chiar si în cele mai grele momente de chinuri groaznice. Statul l-a decorat pe Evghenie cu “Ordinul Curajului”.

Donatiile oamenilor au facut posibila punerea unei Sfinte Cruci de 2 metri înaltime pe mormântul sau. Oamenii vin la mormântul lui din multe zone îndepartate ale Rusiei.

Odata a venit un veteran la mormântul lui Evghenie. Si-adat jos decoratia sa militara-medalia curajului si a pus-o pe mormânt.

Tatal lui Evghenie a murit la putin timp dupa întoarcerea trupului fiului sau. Mama sa, care nu a mai pasit înainte într-o Biserica, este acum o credincioasa Ortodoxa, salvata de exemplul fiului sau, Sfântul Mucenic Evghenie Rodionov.

Sa-i cerem ajutorul Sfântului Evghenie si cu siguranta ne va ajuta sa rabdam si cele mai grele momente, asa cum si el a rabdat si pentru acest lucru, a primit de la Mântuitorul cununa muceniciei si acum e cu El, cu Prietenul lui, pe Care nu a vrut sa-l tradeze.

Sfinte Mucenice Evghenie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Cf. sursa.

Psa. Gianina Picioruş

Blog de pictor

Pictorul se numeşte Titi Păun, iar tablourile sale le găsiţi aici, prezentate pe blogul său personal.

Psa. Gianina

Interviu cu Prof. Dr. George Gană, realizat de Daniel Cristea-Enache

Cf. sursa

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule George Gană, aţi publicat anul trecut o carte, “Melancolia lui Eminescu”, care constituie un reper important într-o exegeză atât de întinsă cum este cea eminesciană. E o carte atât de plină, densă, încât cronicarii care au abordat-o fie şi-au “comprimat” comentariul, spunând deschis că fac o simplă recenzie, fie şi l-au dezvoltat pe spaţii întinse, pentru a fixa cât mai multe dintre elementele de rezistenţă ale volumului. În cât timp aţi scris această carte şi când v-a venit ideea “Melancoliei lui Eminescu”? Cât de greu sau de uşor îi este unui profesor universitar ce ţine un curs despre marii noştri clasici să scrie un studiu consistent şi original despre cel mai important poet român?

George Gană: N-aş putea să spun în cât timp am scris această carte despre Eminescu. În orice caz, într-un interval destul de lung, în care am publicat şi o antologie din proza poetului (în 1996) şi una de poezie (în 1999, în B.p.t.), însoţite de studii şi de informaţii istoric-literare. Cât despre momentul în care m-am hotărât să scriu cartea, nu l-aş putea preciza ca dată, ci doar ca stare de spirit. Şi am s-o fac recurgând la formularea pe care o dă Northrop Frye în “Marele cod. Biblia şi literatura” principiului metodologic pe care l-am urmat întotdeauna: “demersul critic începe cu lectura integrală a unei opere, de atâtea ori de câte ori e necesar pentru a fi stăpânită în integralitatea ei. Abia din acel moment poate formula criticul o unitate conceptuală corespunzătoare unităţii imaginative a textului său”.

În universul operei eminesciene se poate intra, dată fiind unitatea ei substanţială, pe mai multe porţi. Eu am ales-o pe aceea din care mi s-a deschis perspectiva cea mai cuprinzătoare, în extensie şi în profunzime, şi am ales-o pornind nu de la sugestiile exegezei eminesciene, ci de la lectura repetată şi pendulând mereu între parte (poem, imagine, idee, motiv) şi întreg [subl. n.].

Predau într-adevăr între altele un curs despre marii clasici şi, mai nou, un curs special Eminescu şi un altul, la masterat, despre raporturile poetului cu contemporanii săi, de la Heliade Rădulescu şi Alecsandri până la Iorga şi Ibrăileanu, care şi cum l-au “văzut”, pe care dintre ei şi cum i-a văzut poetul. Între ceea ce spun de la catedră şi ceea ce scriu este o deosebire mai mult de stil decât de principiu sau de scop. Transmiterea valorilor literare ale trecutului, lărgirea sensibilităţii artistice şi cultivarea capacităţii de a percepe valoarea în opere scrise în altă epocă pot fi, e adevărat, urmărite mai sistematic prin cursuri, dar ele reprezintă, pentru mine, şi finalităţi ale studiilor critice.

Dacă unui profesor îi e mai greu sau mai uşor să scrie astfel de studii? Perspectiva istorică asupra valorilor este, datorită profesiei, mai dezvoltată la el (cu condiţia să nu se cantoneze în predarea unei singure epoci), ceea ce-l poate ajuta să le definească şi să le situeze mai corect decât dacă ignoră procesele şi contextele. Pe de altă parte, el are posibilitatea să-şi verifice interpretările în faţa unui auditoriu care nu e deloc inocent, ci mai degrabă exigent. Aceste împrejurări profesionale l-ar avantaja deci pe profesor ca autor. Însă tot ele pot estompa semnificaţia transistorică pe care o au valorile literare sau culturale majore ale trecutului şi pot, de asemenea, să dea o notă de didacticism stilului.

D.C.E.: Din fişa bio-bibliografică dată în “Dicţionarul scriitorilor români”, reiese că aţi fost în tinereţe (între anii 1963-1965) lector la Universitatea “Humboldt” din Berlin. Nu ştiu dacă acest episod a determinat sau numai a întărit felul Dvs. de a preda şi a scrie: riguros, meticulos, nemţesc, cu accentul pus pe fondul problemelor analizate, şi mai puţin pe calofilia exprimării. Puteţi să reconstituiţi acea secvenţă berlineză, derulată tocmai în anii liberalizării politice? Ce aţi învăţat în urma ei? Are dreptate Blaga să considere influenţa culturii germane ca fiind una de tip catalitic?

G.G.: Am fost într-adevăr lector de română la Institutul de Romanistică al Universităţii Humboldt din Berlin, timp de cinci semestre, în intervalul amintit de Dumneavoastră. Era nu mult după construirea Zidului (deci n-am putut vedea şi Berlinul de Vest; la un moment dat le-am propus studenţilor să vizităm cartierul Schöneberg, unde a locuit Caragiale: au râs şi mi-au spus că e “dincolo”, ceea ce eu nu ştiam) şi climatul ideologic era chiar mai apăsător decât la noi. Nici vorbă de liberalizare politică. (Îmi amintesc surpriza neplăcută pe care au avut-o la publicarea Declaraţiei din aprilie 1964.) De trăit se trăia însă mult mai bine. Acest climat se resimţea şi în Universitate, cel puţin în temele cursurilor de literatură, preponderent ideologice. Librăriile nu ofereau mai nimic atractiv, în afară de ediţiile din clasici şi de multe şi ieftine albume şi cărţi de artă. Bibliotecile erau însă, prin fondurile lor vechi, foarte bogate.

Pentru mine a fost totuşi un timp extraordinar. Am cunoscut Germania în câteva din marile ei centre de cultură ? Berlin, Dresda, Weimar ? şi în unele din peisajele ei caracteristice, de la Elveţia Saxonă până la Marea Baltică. I-am cunoscut pe germani şi în viaţa lor de familie, căci am avut câţiva prieteni cu care ne vizitam destul de des şi cu care am discutat mult şi de toate. Nu ştiu cât de mult, dar sunt sigur că “stagiul berlinez” a influenţat formaţia mea profesională ? nu uitaţi că eram şi foarte tânăr ? şi mi-a lărgit orizontul.

Acestui contact cu lumea germană trebuie să-i adaug pe cel, ceva mai lung (1975-1978), prilejuit de detaşarea mea, tot ca lector, la Universitatea din Graz, Austria. Alte lecturi, alte muzee, alte locuri, alte impresii, alţi prieteni. În primul rând, profesorul de limbi şi literaturi romanice Georg Rudolf Lind, specialist între altele în portugheză, traducătorul lui Pessoa în germană. A susţinut lectoratul de română de la Graz şi m-a ajutat mult, a învăţat româneşte, am organizat împreună o excursie cu 40 de studenţi şi profesori ? un tur al României, de două săptămâni ? şi a venit apoi de mai multe ori în ţară. Pe lângă acestea, el a fost cel care mi-a arătat Austria, atât cât am putut-o vedea. Am rămas, ca şi de la Berlin, cu amintirea unui timp luminos din viaţa mea.

Cât despre felul “catalitic” al influenţei germane, spre deosebire de cel “modelator” propriu influenţei franceze, despre care vorbeşte Blaga, eu cred că, practic, orice influenţă poate fi “catalitică” sau “modelatoare” după cum e receptată. Influenţa franceză nu i-a împiedicat pe Alecsandri sau pe Macedonski să devină poeţi români reprezentativi. Ceea ce decide este personalitatea creatoare de care depinde unghiul de refracţie şi “diferenţierea” de care vorbea Lovinescu. Numai scriitorii cu mai puţin talent pot deveni ecouri ale unei literaturi străine. Distincţia lui Blaga are o justificare de principiu în deosebirea dintre concepţia raţionalistă, universalistă a culturii şi cea istoristă, particularistă, de sorginte franceză şi, respectiv, germană, concepţii active mai ales în conştiinţa culturală a secolului al XIX-lea.

D.C.E.: Subiectele Dvs., tratate în cărţi sau desfăşurate în ediţii critice realizate impecabil: Lucian Blaga, Tudor Vianu, Mihai Eminescu. Trei exemple de creatori cu majusculă, înclinaţi totodată spre speculaţia filozofică, mai mult sau mai puţin sistematizată. Dincolo de această linie de unire, ce elemente comune s-ar mai putea identifica? Este o întâmplare că v-aţi aplecat asupra lor sau e o serie de conjuncţii spirituale semnificative între istoricul/ criticul literar şi această triadă “germanică” de mare forţă?

G.G.: “Alegerea” celor pe care i-aţi numit s-a datorat şi unor împrejurări anumite, de fiecare dată altele. Când am plecat la Berlin aveam intenţia să fac acolo un doctorat cu o teză despre metaforă în poezia lui Arghezi. Am constatat repede că nu era nici un profesor cu care să fac doctorantura. Erau lingvişti, singurul profesor de limbi şi literaturi romanice specialist şi în literatura română era Werner Bahner, care preda la Leipzig şi conducea Institutul de Romanistică al Academiei din Berlin. Era însă specialist în secolul al XVIII-lea şi nu s-a putut angaja într-un doctorat despre Arghezi. Cu el şi-a făcut doctoratul despre iluminismul transilvănean Romul Munteanu.

Lecturile din acea vreme mi-au sporit interesul ce-l aveam pentru opera lui Blaga, despre care am scris mai târziu o carte care a fost mai întâi teză de doctorat şi din care am publicat o ediţie critică (şase volume până acum) şi alte ediţii mai mici, între care şi una completă a poeziilor, în anul centenarului naşterii sale. Vianu mi-a fost profesor de literatură universală şi am încă de atunci o mare stimă afectuoasă pentru el, atât de mare încât teama de a-l dezamăgi m-a împiedicat să răspund intenţiei lui de a mă lua la catedră.

Mai târziu, când am fost invitat să intru în echipa de foşti elevi care edita opera lui şi din care Matei Călinescu şi Sorin Alexandrescu rămăseseră în străinătate, am acceptat fără ezitare. Eram în Austria şi am lucrat în vacanţe, spre a publica în 1978, împreună cu Gelu Ionescu, volumul 7 ? studiile de estetică ? cu un studiu al meu. Am continuat, tot împreună, cu volumele 8 şi 9 ? studii de filozofia culturii, însoţite tot de un studiu al meu asupra lor ?, apoi 10 şi 11 ? studiile de literatură universală şi comparată, cu un studiu al lui Gelu Ionescu, care n-a putut fi tipărit însă pentru că autorul tocmai rămăsese în străinătate (în noiembrie 1982). Am făcut tot eu studiul asupra acestei secţiuni a ediţiei şi volumul 11 a apărut în 1983.

Am continuat ediţia singur, cu volumele 12 şi 13, cu care ea s-a încheiat, în 1987 (începuse în 1971), în ceea ce priveşte opera propriu-zisă a lui Vianu. Rămăseseră de publicat scrisorile trimise de el, din care Vlad Alexandrescu, nepotul lui Vianu, a alcătuit volumul 14 al ediţiei (publicat în 1990; scrisorile primite le-a publicat în alte două volume, în afara ediţiei).

Am avut, ca student, şi alţi profesori care mi-au provocat respectul şi afecţiunea. Vianu a rămas însă pentru mine un model intelectual şi moral pe care îndelunga frecventare a scrisului său mi l-a făcut foarte apropiat.
Cât despre Eminescu, am început să-l citesc, ca atâţia alţii, în adolescenţă şi am revenit la el mereu. Lecturile profesionale, legate de cursurile pe care le-am predat, au intervenit târziu încoace. Şi dacă am scris o carte despre poezia lui e pentru că am crezut că pot să propun o imagine critică susţinută permanent de realitatea textuală a operei, ceea ce poate avea o anumită utilitate mai ales într-o vreme în care aceasta este deseori fie eludată în favoarea unor construcţii arbitrare care o folosesc doar ca pretext, fie acoperită de pioase fraze goale, fie, în fine, refuzată fără analiză critică.

Dacă e să caut o explicaţie pentru oprirea mai îndelungată asupra acestor scriitori, dincolo de împrejurările arătate, ea se află probabil în atracţia mai puternică pe care au avut-o pentru mine poezia şi filozofia. Studierea operei lui Blaga (care m-a acaparat cel mai mult), Vianu, Eminescu a însemnat nu numai lecturi repetate, ci şi intrarea în universul lor cultural. Ani de zile am citit cărţi pe care le-au citit ei, deşi în ce am scris apoi am folosit puţin, pentru că mai puternică a fost întotdeauna dorinţa de a revela opera, pe care erudiţia o poate acoperi.

D.C.E.: Tiparul de analiză şi interpretare în care vă înscrieţi mi se pare arondat deopotrivă istoriei, criticii literare aplicate şi unui comparatism neostentativ, dar bine fixat în premisele şi traseul comentariului. Această “simultaneitate” de perspectivă a fost uşor sau greu de obţinut? Aţi încercat în mod conştient şi programatic s-o atingeţi, sau e un proces firesc, determinat de imposibilitatea practică de a fi numai critic, sau istoric, sau comparatist? Altfel spus: e posibilă (şi dezirabilă) o “puritate” a domeniilor meta-literarului? Poate fi reeditată, de pildă, hegemonia structuralismului?

G.G.: Ceea ce încerc eu să fac e critică literară aplicată unor opere din trecut, cu intenţia de a susţine menţinerea lor în conştiinţa culturală. Istorie literară, ca reconstituire a împrejurărilor în care au fost scrise textele, ca identificare a unor influenţe sau ca istorie a receptării lor, am făcut mai ales în aparatul critic al ediţiilor, iar în studiile pe care le-am scris doar atât cât să schiţez o situare a unor opere de a căror vitalitate sunt convins şi care nu trebuie să apară ca dezvelite arheologic din contexte istorice reconstituite minuţios şi nici ca precipitate ale unor substanţe împrumutate.

O puritate a domeniilor metaliterarului, cum o numiţi, este posibilă ? dovadă atâtea lucrări de documentaristică istorică sau de sursologie, care trebuie să aibă însă o funcţie auxiliară, de susţinere a analizei şi evaluării critice, ca şi recursul la teoria literară, la comparatism sau la filozofie.

Structuralismul a însemnat mult pentru reorientarea atenţiei spre text, deviată de diverse perspective ideologice, şi a oferit criticii un instrumentar de analiză mai riguros. În momentul în care s-a înţeles că fixarea asupra textului poate însemna, prin abuz, izolarea lui (de personalitatea autorului, de contextul cultural şi social) şi că limbajul critic se transformă, tot prin abuz, într-un jargon tehnic, structuralismul a ieşit din prim-planul interesului critic. Nu cred în revenirea hegemoniei lui.

D.C.E.: E important ce facem, dar e important, cred, şi contextul în care realizăm ceva. Dvs. sunteţi din categoria acelor specialişti veritabili copleşiţi azi, ca număr şi ca apariţii publice, de VIP-urile noastre de carton, “vedete” (sub)culturale care inundă, literalmente, coloanele ziarelor şi ecranul televizorului. Credeţi că e firească, “naturală” această selecţie îndoielnică? Dacă nu, cum vedeţi şansele noastre de a evolua în sensul unei meritocraţii autentice? Care sunt posibilităţile de a contrabalansa apariţiile şi discursurile publicistice de o anumită factură?

G.G.: Simplificând întrebarea Dumneavoastră şi scoţându-mă din cauză, aş spune că apariţia multor nume noi de comentatori sau recenzenţi de literatură e un fapt explicabil prin dezvoltarea explozivă pe care a cunoscut-o presa după 1989 şi printr-o dorinţă de manifestare publică ale cărei proporţii indică o adevărată schimbare de mentalitate. Foarte mulţi tineri vor să fie văzuţi şi apreciaţi ? şi atunci se adună în mici formaţii muzicale, participă la concursuri ale televiziunii, scriu la ziare şi reviste sau scriu cărţi. Nu cred că o fac pentru bani în primul rând, pentru că ce se câştigă prin articole sau prin cărţi e foarte puţin, când e.

Fenomenul în sine e un aspect al libertăţii câştigate, al dispariţiei inhibiţiilor şi ar merita să fie studiat sociologic. Iar sfera literaturii nu e decât una dintre zonele în care el se manifestă, în parte poate şi datorită prestigiului social pe care scrisul literar şi critic continuă să-l aibă. Că unii dintre aceşti aspiranţi nu dovedesc chemare nu mi se pare chiar un motiv de alarmă. Grav ar fi dacă ar dispărea spiritul critic. Or, el se manifestă, prin critici mai vechi şi mai noi, iar critica aceasta de autoritate profesională îi va marginaliza progresiv, prin respingere sau prin ignorare, pe aceşti autori de articole şi de cărţi veleitari. Important este ca instituţia criticii să funcţioneze, prin reviste şi prin foiletoanele cât mai multor ziare ? şi apele se vor limpezi. E o chestiune de timp. Selecţia valorilor se realizează în orice epocă, mai devreme sau mai târziu.

D.C.E.: Ultimele întrebări din acest interviu pentru care vă mulţumesc. Fiind din 1960, aşadar de peste patru decenii, cadru universitar la Facultatea de Filologie (Litere) din Bucureşti, v-au trecut “prin mâini” şi prin faţa ochilor generaţii şi generaţii de studenţi. Unii dintre ei au ajuns în vârful canonului literar, alţii au devenit, la rândul lor, profesori eminenţi, alţii au intrat în anonimat ori s-au ratat ? cum se întâmplă, în cadrele fiecărei promoţii. Care au fost cele mai spectaculoase întâlniri ale Dvs.? Puteţi să daţi două-trei exemple de recunoaştere, în ochii unui tânăr student, a unui viitor strălucit?

G.G.: Sunt, într-adevăr, de mulţi ani în învăţământul universitar (preparator, asistent, lector, conferenţiar, profesor) la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, al cărei student am fost mai întâi. Am lucrat în acest timp cu mii de studenţi, cărora le-am predat cursuri sau cu care am făcut seminar. Seriile s-au succedat, dar am avut mereu în faţă chipuri şi minţi tinere, care mi-au întreţinut starea de spirit care ne era la început comună (între mine şi primii mei studenţi diferenţa de vârstă era minimă) şi care e a oamenilor care “învaţă carte”. Asta am făcut mereu, încât aş putea spune şi eu ca Vianu: “Sunt un student bătrân. Toată viaţa mea am învăţat, am trăit între cărţi, am luat note, am strâns observaţii, am încercat să-mi limpezesc ideile şi să le leg între ele în întreguri cât mai bine ordonate”.

Am făcut-o pentru că mi-a plăcut, pentru ca să le fiu de folos studenţilor şi pentru ca să împlinesc ceea ce am crezut mereu că e rostul meu, pentru care am ales filologia şi am refuzat la absolvirea facultăţii să intru în presă. Am crezut că ceea ce pot face mai bine e să transmit cultura literară şi să ajut la dezvoltarea ei ? direct, prin ceea ce voi reuşi să scriu eu însumi, şi indirect, prin ceea ce vor face alţii care mi-au fost şi mie studenţi. Ideea că în general cultura nu începe şi nu se termină cu noi şi că ea se realizează prin efort creator solidar nu m-a părăsit niciodată.

Dintre atâţia studenţi cu care am lucrat mulţi s-au ilustrat ca scriitori, critici şi istorici literari, profesori universitari sau de liceu, redactori de editură, făcând în fond, unii cu rezultate excepţionale, ceea ce am făcut şi noi: creaţie şi transmitere de cultură. Cu cei pe care i-am revăzut am păstrat raporturile cordiale pe care le-am avut şi când erau studenţi. N-aş putea vorbi despre întâlniri “spectaculoase” de atunci, dar în mod sigur despre impresia puternică de pasiune intelectuală şi de personalitate pe care mi-au lăsat-o mulţi. Aş fi prezumţios să spun că le-am ghicit de pe atunci viitorul. Fiecare şi-a urmat drumul ajutat de propriile puteri intelectuale şi morale, sporite prin ceea ce au învăţat în facultate; iar dacă eu am contribuit cu ceva la acest spor, numai ei ar putea-o eventual spune.

Notă: Interviul cu George Gană a apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 692/ 18 nov. 2003.

***

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Gheorghe Zamfir: “Păstorul singuratic” şi “Doina de jale”

Psa. Gianina

Când nu vrei să ieşi pe uşa din faţă a facultăţii, poţi să ieşi şi prin cea…din spate

Uşa din faţă, de la intrare, arată cam aşa, când vii la admitere:

Iar uşa din dos, la ieşire, se accesează pe aici:

Anunţul acesta e de pe un site studenţesc “serios”. Executorul la comandă de lucrări de diplomă sau masterat nu e nici genial, nici Mafalda, ci un compilator de ocazie, care are la dispoziţie munca altor studenţi conştiincioşi exprimată în asemenea lucrări ştiinţifice, pe care dumnealui le mixează, le colajează, dacă nu cumva livrează teza intactă. Cumpără, frate, e de calitate, marfă a-ntâia, e de firmă!

Nu ne putem imagina cu ce conştiinţă iese un student din facultate după ce a apelat la asemenea servicii. Nici nu vrem să ştim cum a trecut examenele până acum şi nici cu ce fel de caracter o să defileze mai departe, în viaţă. E uşor de dedus… Însă, tocmai astfel de personaje nu-şi ascund de ruşine profilul în umbră, ci se infiltrează cu toată infatuarea cât mai la vârf.

Ceea ce nu ştiu profitorii tineri e că vine o oră a scadenţei, mai devreme sau cât de târziu, vine un ceas în care ceva sau cineva te face de ruşine, sau se sparge buba prostiei şi ajungi să calci singur în străchini, fără să te împingă nimeni să cazi. Conştiinţa aceea, pe care mulţi astfel de oameni o consideră o relicvă a evului mediu întunecat şi a superstiţiilor religioase, se transformă pe dinăuntru într-o oglindă hidoasă, malformată, cu care e infernal de convieţuit dar cu care trebuie să trăieşti zi de zi. Adică, cu tine, de care nu poţi să divorţezi când nu te mai suporţi. De acesta nu te poate despărţi primăria şi nici nu îl poate curăţi cel mai bun înălbitor de pe pământ. Doar pocăinţa, dar aceea e grea şi istovitoare.

Dacă de nevastă poţi să divorţezi, sau de soţ, dacă te poţi lepăda de copii sau de părinţi, poţi să-ţi iei lumea-n cap şi să te duci singur cuc pe alt meridian ca să trăieşti altă viaţă, dacă poţi să consideri că orice om e dispensabil şi că nu există niciun prieten pe care să nu-l înlocuieşti, totuşi, există o persoană de care nu te poţi dezlipi aşa cum o faci cu celelalte, pe care nu o poţi arunca la coş. Şi aceasta eşti tu însuţi, tu-ul pe care vrei să îl faci fericit prin furt, prin ultragierea altora.

Ceea ce nu ştii tu este că simţi din ce în ce mai mult nevoia să fii hoţ şi să faci mai mult rău, pentru că din ce în ce mai mult nu mai poţi să te suporţi, pentru că răul pe care îl faci ţi se pare singurul lucru excitant, interesant, singurul la care te pricepi, la care eşti bun. Şi ajungem la început, la faptul că vrei să fii bun la ceva, de fapt, vrei să fii crezut deştept, descurcăreţ, supravieţuitor în orice situaţie, doar că ai considerat că munca nu e de nasul tău, că munca e pentru proşti şi şmecheria pentru băieţii deştepţi.

Utilitarismul ieftin al băieţilor şmecheri se termină ca berea din halbă dar se termină în eşec. Chiar dacă mass-media ne bombardează cu ştiri despre luxul şi lejeritatea existenţială a celor care se ocupă toată viaţa numai cu învârteli, ca să ne ia ochii şi să ne pironească dorinţele numai asupra bogăţiei confortabile, vedem şi ştim că rata divorţurilor, a consumului de droguri, a sinuciderilor, a morţilor în singurătate şi nefericire este mult mai mare şi mai înfiorătoare când e vorba de astfel de personaje, decât la cei care transpiră conştiincios şi cotidian. Şi aceste din urmă ştiri ar trebui să ne facă să reflectăm cu mult mai mult decât o poză sexy sau cu o maşină extravagantă.

Hoţia începe devreme şi se termină rău. Pacea e în interiorul tău şi în jurul tău, dacă ştii să munceşti pentru ea. Dacă te prefaci, dacă te faci că lucrezi, rămâi cu o bucată de hârtie pe care scrie diplomă egală ca valoare cu chitanţa de la gaze, când o priveşti.

Psa. Gianina Picioruş

Icoană şi portret

Portretul necunoscutului de tinereţe

Am băgat de seamă că pe internauţii ortodocşi – sau pe mulţi dintre ei – nu-i interesează patimile, ci numai virtuţile. Şi pot să generalizez şi să spun că faptul se aplică la toţi internauţii care se numesc pe ei înşişi creştini, indiferent de denominaţiune. Însă cunoaştem că eterodocşii au făcut din totdeauna un stil de viaţă din exaltarea virtuţilor lor (noi nu bem, nu fumăm, nu desfrânăm, nu facem avorturi, nu facem nimic rău) şi eradicarea din imaginea publică a oricărui defect personal-comunitar.

Tocmai de aceea nu e motiv de impacientare pentru noi faptul că pocăiţii nu încep cu pocăinţa. Ne aşteptam totuşi ca fraţii ortodocşi să fie cu mult mai iubitori de detalii personalizate ale abisului interior în lupta cu patimile lumii de azi, de amănunte calculate radiometric şi nefotoşopate ca pentru un public iubitor de icoana sinelui.

Ne plac icoanele ortodoxe, cântările minunate ortodoxe, bogăţia şi splendoarea bisericilor şi a ritului ortodox, dar, oare, câţi ne punem întrebarea dacă ele sunt oglinda noastră, dacă ne reflectă interiorul nostru, al fiecăruia, frumuseţea şi bogăţia noastră interioară, sau dacă nu cumva rămân să reflecteze adâncul altor suflete sfinte şi ortodoxe, iar unii dintre noi doar ne fălim admirându-le ca pe oglinda noastră?

Noi ortodocşii credem că icoanele sunt vii, pline de har, şi că prin ochii lor ne privesc cu adevărat şi nu doar simbolic Dumnezeu şi Maica Domnului şi Sfinţii. Câteodată se face însă risipă de expunere, fără nicio motivaţie aparte, a sfintelor icoane, spre exemplu, a căror vedere ar trebui să fie o mustrare enormă pentru orice cuget care se pocăieşte. Problema e dacă multe icoane puse pe frontispiciul blogului sau pe podiumul de conferinţă “ortodoxizează” automat atmosfera, fără ca cei care recurg la acest artificiu de calcul să poată să explice metanoia prin care au trecut, în amănunt, şi prin care trec zilnic, dacă nu cumva sunt morţi.

Subiectele pe care le abordezi arată adâncirea ta interioară de zi cu zi, gradul de abisalizare al întâlnirii tale cu Dumnezeu şi al înţelegerilor pe care El ţi le descoperă. Dacă nu, înseamnă că cei ce scriu sunt catolici şi protestanţi, oricâte icoane ortodoxe ar afişa la intrare. E uşor să vezi toată ziulica metehnele Sinodului şi să te propui ca salvatorul Ortodoxiei, când cel mai adesea tu nici nu îţi dai numele şi nici nu îţi arăţi faţa. Şi mai ales, când faţa interiorului tău sufletesc rămâne cea mai anonimă pagină goală cu putinţă.

Măcar dacă învăţătorii necunoscuţi dar autopropuşi ai ortodocşilor ar avea această faţă, acest portret, nu al artistului de tinereţe, nu al exuberanţei bătăioase care n-are nimic de-a face cu smerenia, pocăinţa şi ascultarea, ci cu o minte secularizată şi politizată de logica externă a vieţii pătimaşe, de ar avea acel portret al vieţii duhovniceşti personale şi cotidiene, acea icoană mergătoare pe apele acestei lumi în care trăim azi. Acea oglindă a muncii extenuante de a te împotrivi în primul rând ţie însuţi, de a lupta cu neputinţa ta, cu oboseala ta, cu patimile tale, cu durerile şi slăbiciunile tale, de a te prezenta înotând împreună cu toţi ceilalţi în aceleaşi valuri şi vremuri tulburi, care au fost şi sunt mereu de la căderea omului.

Însă destui internauţi (cosmonauţi ai blogosferei), deşi ortodocşi, nu iubesc autoportretul dinamic, care să îi facă reperabili şi imprimabili în sufletele celor ce citesc, care să deschidă dialogul real dintre oameni, ci apreciază punerea la adăpost, anonimatul distant şi steril, jurnalismul fără nume, fără faţă şi fără formă. Toată lumea este, mai ales, expertă în defectele ierarhiei bisericeşti, dar niciun smerit anonim nu iubeşte mustrarea, nu zice: Ştie Dumnezeu mai bine, unde conduce El lumea, să ne vedem mai întâi patimile noastre şi apoi poate vom vedea, dacă vom ajunge ca Sfântul Macarie cel Mare, cursele în care e învelită lumea.

Apropo, noi nu ştim de niciun Sfânt care să fi părăsit pustia sau să fi propus schisma Bisericii, după ce Dumnezeu i-a dat să cunoască, în vedenie sau în alt fel, cursele dracilor sau patimile oamenilor. Ci dimpotrivă, mai mult le-au văzut în ei înşişi şi mai mult au plâns.

Dacă scriem despre ce-am înţeles noi înşine, despre ce ne-a învăţat Dumnezeu, nu ne mândrim, ci ne smerim, pentru că ajungem să cântărim, afişând public, munca şi progresul nostru. Aici e sudoarea noastră, cu neputinţe, poticneli, oboseală, neprevăzut. Deschiderea sufletului ne face vulnerabili în faţa răutăţii, dar ne şi întăreşte într-un mod pe care cei ce nu procedează aşa nu îl pot percepe. Experienţa denudată şi viaţa mărunţită ne scapă de pudoarea falsă sau de impudoarea iubirii de sine, de complexele patimilor.

Dacă vorbeşti numai din cărţi dar nu arăţi cum ştii să înţelegi cărţile şi care este produsul finit al cărţilor, în ce te-au transformat ele pe tine, ce ai devenit tu prin ceea ce propui celorlalţi să cunoască, nu poţi să fii niciodată cu adevărat credibil. Aici e problema. Sminteala. Pentru că tu pe tine nu te poţi arăta desăvârşit, atâta timp cât eşti în formare. Autoportretul nostru duhovnicesc nu este unul individualist, ci unul care cuprinde atât relaţia cu Hristos, cât şi relaţia cu lumea în care trăim azi. Însă mulţi din fraţii noştri blogări nu vor să se afle în amănunt neputinţele lor şi nici să le audă urechile că ar avea vreo eroare de îndreptat. De aceea nici nu vorbesc niciodată despre ei înşişi. Dacă le cânţi în strună eşti frate cu ei, dacă nu, eşti ecumenist, eretic, mason şi cine mai ştie ce şi adio pentru veşnicie. Nu încape întoarcere şi nădejde de conciliere.

Noi, ortodocşii, ar trebui, dimpotrivă, să fim model de cum ştim să ne ascultăm, să ne căutăm, să ne îndreptăm unii pe alţii. De cum ştim să ne iertăm şi să ne împăcăm. Să discutăm raţional, cu capul pe umeri şi nu pătimaş şi în culmea furiei. Însă nu ştiu cum se face că toată parada de patimi şi de mutaţii caracterologice ale lumii secularizate şi degradate spiritual se imprimă tocmai în cei care pretind că apără puritatea Ortodoxiei.

Pentru noi, tot ceea ce facem şi scriem este o mărturie de care vom da seama, cum zicea Miron Costin. E o ieşire în întâmpinarea celor care vor să ne cunoască, o distrugere a gardului despărţitor. Alţii însă mai abitir iubesc gardurile.

Psa. Gianina Picioruş

Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol: splendoarea detaliului

Psa. Gianina

Cum se bate toaca

Psa. Gianina

Previziuni pentru România

În 2008, peste 40% din populaţia României locuieşte în mediul rural, puţin peste 11% din adulţi au terminat o facultate, iar aproape jumătate din copii sunt sub nivelul standardului european de alfabetizare. Avem doar 228 de kilometri de autostradă şi cel mai prost sistem de sănătate din toată Europa.

Peste 22 de ani, lucrurile vor fi radical diferite, dacă e să dăm crezare Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă, elaborată de guvern.

Românii vor trăi atunci în opt arii metropolitane, iar gradul de urbanizare va ajunge la 70%. Drumurile vor fi conforme cu reţelele europene de trafic intens. Serviciile vor asigura 65% din produsul intern brut (PIB), iar creşterea economică se va „domoli” la 4,2%.

Documentul face şi o previziune sumbră: în 2030 vor rămâne doar 19,7 milioane de români, pentru ca, în 2050, populaţia să se „prăbuşească” la 16,7 milioane.

Va creşte însă spectaculos speranţa de viaţă: în 2050, aceasta va fi de 82 de ani pentru femei (faţă de 75,4 ani în prezent) şi de 77,5 ani pentru bărbaţi (acum, 68,7 ani).

Strategia pentru dezvoltare durabilă a României arată că până în 2030 vom fi adoptat deja euro, vom fi intrat în spaţiul Schengen, iar economia va fi bazată pe servicii.

Până să atingem nivelul de dezvoltare din UE avem de recuperat decalaje uriaşe faţă de Occident, în condiţiile în care puţină lume mai are răbdare să prindă modernizarea României. Experţii estimează că în 2050, România va avea doar 16,7 milioane de locuitori.

Deocamdată, după indicatorii de dezvoltare durabilă – învăţământ, sănătate, transporturi, dezvoltare regională, agricultură – ne situăm la sfârşitul clasamentului european, sub ţările noi membre ale UE.

Strategia, adoptată de guvern, estimează că, în viitor, economia României se va baza pe dezvoltarea serviciilor – 65% din PIB, în 2020. Vom adopta moneda europeană în 2014. Unul dintre obiectivele pentru 2020 este decuplarea creşterii economice de degradarea mediului. Protejarea mediului necesită însă cheltuieli mari: 18 miliarde de euro, numai în perioada 2007-2013.

Două noi centrale nucleare în 2030

Strategia fixează şi ţinte energetice, între care: menţinerea suveranităţii naţionale asupra resurselor primare, obţinerea a 33% din energie din resurse regenerabile în 2010 şi construirea a două noi centrale nuclear-electrice până în 2030. Tot atunci, vom avea 8 metropole: Bucureşti, Timişoara, Constanţa, Iaşi, Braşov, Cluj- Napoca, Craiova şi zona Galaţi – Brăila.

Documentul, care urmează să fie adoptat de parlament şi prezentat Comisiei Europene, face referiri şi la orientările de politică externă pe douăzeci de ani: amplificarea parteneriatului strategic cu SUA, sprijin pentru extinderea NATO, un rol bine definit în Uniunea Europeană.

De la autostradă la drumuri transeuropene

Avem deocamdată doar 228 km de autostradă, 21.500 km de drumuri naţionale şi locale modernizate şi un număr mare de accidente pe şosele – 743 de morţi la un milion de călători. În perioada 2007 -2013 vor fi dezvoltate reţelele de transport transeuropene şi va fi relansat transportul maritim prin porturile de la Marea Neagră şi Dunăre.

Sănătatea, sub media noilor membrii UE

Suntem pe ultimul loc în Europa la indicatorul mortalităţii infantile şi la îmbolnăvirile de tuberculoză, iar infrastructura sistemului de sănătate este sub media ţărilor care au aderat la Uniune după 2004.
Doar în 2013 cetăţenii ar putea beneficia de acces egal la serviciile de bază de sănătate. Vom încerca să recuperăm decalajele, în perioada 2008-2010, construind 28 de noi spitale de urgenţă.

Doar 16,7 milioane de români în 2050

Strategia face referire la tendinţele de îmbătrânire şi de micşorare a populaţiei, datorate ratei scăzute a natalităţii şi exodului tinerilor. Vom scădea treptat, de la 21,2 milioane în 2013, la 19,7 milioane în 2020 şi la 16,7 milioane în 2050. Strategia estimează că tendinţa de emigrare se va menţine, consemnând şi numărul emigranţilor: 2 milioane. Speranţa de viaţă în 2050 va fi de 82 de ani la femei şi 77,5 la bărbaţi.

Cea mai rurală ţară europeană

România este singura ţară din Uniunea Europeană cu 45,1% din totalul populaţiei care locuieşte la ţară. Aceasta beneficiază de servicii medicale precare.

În plus, cu o rată generală de 46,9% din elevi sub nivelul alfabetizării ştiinţifice, avem un decalaj de 14 la sută diferenţă de şcolarizare între mediul urban şi rural. Doar 11,7% din adulţi au studii superioare. Abia în 2030, învăţământul ar putea atinge nivelul mediu european.

În privinţa agriculturii, strategia recomandă adoptarea unui nou plan pentru anii 2014-2020, pentru ca în 2030 să ajungem să avem produse agricole compatibile la nivel european. Acum avem 4.256.152 de exploataţii agricole, mai mici de 5 hectare, iar lucrul câmpului este afectat de lipsa de unelte şi a sistemului de irigaţii.

Fondurile UE, sursă de creştere a PIB

Absorbţia completă a fondurilor structurale şi de coeziune europene va aduce un supliment de creştere a PIB de 15-20% până în anul 2015, conform Strategiei. Ponderea acestora la PIB în 2008 este de 2,5 % şi în perioada 2010-2013 va fi de 3%.

Pe de altă parte, contribuţia României la bugetul comunitar se va reduce treptat, de la 0,98% din PIB, în 2008, la 0,7 – 0,8% în 2013. Strategia estimează că, până în 2014, aprecierea leului faţă de moneda euro va continua în limite moderate.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Cum stă treaba cu generaţia…X?

Studiul realizat de BBDO arată că persoanele cu vârste cuprinse între 30 şi 44 de ani sunt dependente de muncă şi de consum

Românii din Generaţia X sunt mari admiratori ai lui Florin Piersic, ai trupei Phoenix şi fani ai Madonnei. Ei se lasă adesea influenţaţi de ambalajul produsului cumpărat.

Oamenii care formează Generaţia X sunt cei cu o carieră de succes, care se străduiesc să îmbine viaţa de familie cu cea profesională şi să-şi menţină optimismul nealterat, cu o atitudine relaxată în viaţă.

Această categorie de persoane este preocupată de performanţă profesională mai mult decât generaţia precedentă. Faţă de Generaţia Y (tinerii între 18-29 de ani), Generaţia X vrea să obţină bani prin muncă multă şi echilibru emoţional.

E interesant faptul că această categorie este în egală măsură interesată de muncă, dar şi de consum, comportament întâlnit în special în România. Aceştia sunt impacientaţi şi idealişti în ceea ce priveşte atingerea scopurilor, dar se simt foarte rar răsplătiţi pentru munca pe care o depun.

Generaţia X, mulţi şi bogaţi

În comparaţie cu reprezentanţii Generaţiei X din alte 12 ţări incluse în studiul BBDO, românii fac cumpărături în funcţie de aspectul ambalajului.

„Denumită de multe ori generaţia pierdută, Generaţia X este acum la putere. Este targetul perfect al oricărui marketer: mulţi şi bogaţi. În România, aceasta are un statut aparte”, explică Ştefan Chiriţescu, Head of Planning Graffiti BBDO.

Faţă de persoanele din ţările din vestul Europei şi America de Nord, Generaţia X a României şi-a petrecut jumătate din viaţă în comunism. „Şi, cu toate acestea, generaţia nu pare deloc pierdută. Din contră, acum recuperează toată perioada neagră de privaţiuni pe care a traversat-o”, spune Ştefan Chiriţescu.

Studiul desfăşurat la nivel internaţional în 18 ţări pe un eşantion de 5.208 persoane a identificat trei subcategorii ale Generaţiei X: „Călătorii”, „Sofisticaţii” şi „Ocrotitorii”.

„Călătorii” îşi trăiesc viaţa la maxim, îl iubesc pe Nelson Mandela, dar nu mănâncă de la McDonald’s. Cu toate acestea, numai 34% din ei sunt mai fericiţi acum decât pe vremea când aveau 18 ani. „Sofisticaţii” îşi concentrează atenţia pe grupuri mai restrânse de prieteni, pe confort şi pe modă.

Eroii lor sunt Madonna şi E.T. La rândul lor, „Ocrotitorii” îşi protejează foarte mult copiii, oferindu-le acestora o educaţie competitivă. Ei îşi doresc ca brandurile să le completeze lumile perfecte şi sunt cei mai fericiţi reprezentanţi ai Generaţiei X.

Generaţia X şi simbolurile ei

Iconurile persoanelor cu vârste cuprinse între 30 şi 44 de ani sunt cele clasice, din perioada tinereţii lor. Ei asociază cu libertatea personaje precum Charlie Chaplin, Bugs Bunny, Florin Piersic şi formaţia de muzică folk, Phoenix.

Echivalentul stabilităţii pentru generaţia X sunt membrii trupei Beatles şi vestitul cowboy, John Wayne. De asemenea, antieroii acestei generaţii sunt Darth Vader (personajul negativ din „Războiul Stelelor”) şi Saddam Hussein. Simbolurile neconvenţionale ale acestor persoane sunt Madonna, Marilyn Monroe.

Brandurile reprezentative pentru stilul de viaţă al generaţiei X sunt cele care susţin interacţiunea socială, familia, prietenii şi conectarea la informaţii. Mărcile de referinţă pentru ei sunt Google, Nokia, Microsoft, Sony, iar cele de lux sunt Mercedes şi BMW.

Adidas este un brand ce relaţionează cu stilul de viaţă al generaţiei X. Conform studiului realizat de BBDO şi Proximity în asociaţie cu Mercury Research, peste 30% dintre persoanele intervievate resping brandurile tradiţionale româneşti, cum ar fi Gambrinus, Eugenia sau Carpaţi, dar şi fast-foodul american McDonald’s.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Andrea Bocelli şi Zucchero: Miserere

Psa. Gianina

Eminescu şi Ortodoxia. Iubirea şi ispita desfrânării. Versificarea pedagogiei Sfântului Ioan Gură de Aur [XV]

Din rândul poemelor care exprimă în mod clar o viziune ortodoxă asupra vieţii, dintre cele care s-au publicat până acum, face parte şi poezia Gelozie. În ea aflăm un detaliu biografic absolut interesant despre Eminescu şi anume acela că poetul s-a împotrivit la început ispitelor desfrânării şi nu oricum, ci aşa cum prevede Filocalia, învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfinţilor Părinţi, prin păzirea minţii curate şi lupta cu gândurile. Nu este acesta unicul caz, ci ne amintim şi de un alt poem, în care Eminescu versifica învăţăturile Sfântului Nicodim Aghioritul despre paza gândurilor şi a simţurilor (vezi aici). Aceste poeme ne oferă imaginea inedită până acum, a unui Eminescu ca adevărat nevoitor ortodox, conform cu prescripţiile Bisericii. Aşadar, versurile poeziei anunţate sunt următoarele:

Gelozie

Când te-am văzut, femeie, ştii ce mi-am zis în sine-mi?
N-ai să pătrunzi vreodată înlăuntrul astei inemi.
Voi pune uşei mele zăvoare grele, lacăt,
Să nu pătrundă-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt.

Şi cum? dar înţelegi tu cum? Cu-acea gelozie,
Ce gândurile-ţi arde şi inima-ţi sfâşie.
Căci mă-ntrebam, se poate c-atât de-mpodobită
Cu inima şi mintea, să nu fie iubită?
Căci prea, prea e frumoasă… Dorinţa-i guralivă,
Ademenirea-i blândă, putut-a sta-mpotrivă
Atâtor vorbe calde şoptite cu durere,
Ce aerul îl împle c-un val de mângâiere?
Putut-a împotriva atâtora să steie
Când e aşa de dulce şi nu-i decât femeie?
Ştiind că o săgeată din arcul cel cu gene
E chiar durerea însăşi a vieţii pământene,
Venin ştiind că este sărutul zânei Vineri,
Venin mi-era suflarea şi ochii tăi cei tineri
Şi nu voiam ca dânşii cu dulce vicleşug
S-aprinză al meu suflet pe-al patimilor rug;
Şi zborul cugetării-mi, mândria din cântare-mi,
Eu nu voiam c-un zâmbet al tău să mi le sfaremi…
Priveai la mine straniu şi te mirai că tac…

Tu nici visai că-n gându-mi eu fălcile-ţi dezbrac
De cărnurile albe şi gingaşe şi sterpe,
Că idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,
Tu nici visai că-n gându-mi au faţa ta o tai,
Că ce rămase-atuncea naintea minţii-mi, vai!,
Era doar începutul frumos al unui leş…
Ba mai treceai cu mâna prin perii tăi cei deşi,
Şi nici visai că gându-mi te face de ocară
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară
Şi că priviri grozave, ca mâini fără de trup,
Se întindeau asupra-ţi cu ele să te rup,
Şi pe cât de frumoasă şi gingaşă la port
Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.

Dar m-ai învins… Pătruns-ai a inimei cămări
Şi-acum luceşti ca steaua fatală peste mări
Pe gândurile mele… şi treci aşa frumoasă
Ca marmora de albă, cu gene lăcrămoase,
Şi cum pluteşti n-atinge piciorul de pământ…
Atârni precum atârnă nădejdile… de vânt.

Mă mişc ca oceanul cu suferinţi adânci,
Ce braţele-i de valuri le-atârnă trist de stânci.
Se nalţă şi recade şi murmură întruna
Când lunecă pe negre păduri de paltin luna:
Pătruns el [oceanul] e de jalea luminei celei reci…
În veci de el departe şi el iubind-o-n veci.
De s-ar lăsa pe sânu-i, din cer vreodinioară,
El ar simţi că-nlăuntru-i [luna] cu ceru-ntreg coboară
Şi-ar cadenţa durerea-i pe-al veacurilor mers
C-un univers deasupra-i şi-n el c-un univers.

Astfel domneşti pe visu-mi şi pe singurătate-mi
Şi mişti în al meu suflet un ocean de patemi.
Iar braţele-mi s-aruncă ca valurile mării
- Ah, în deşert, nici nu pot ca să te dau uitării -
S-aruncă înspre cerul cel luminos, recad
Şi mistuit de chinuri ca Tantalus în iad.
Dar în zadar! căci astfel a fost voinţa sorţii
Ca tu să-mi dai durerea şi voluptatea morţii
Şi să-mi răsai din marea de suferinţi, înaltă,
Ca marmura eternă ieşită de sub daltă.

Poemul acesta cuprinde, în esenţă, într-un mod magistral, sinteza unui întreg bildungsroman. Sau, altfel spus, avem aici toată biografia iubirii în viaţa lui Mihail Eminescu.

Primele versuri (prima strofă) vorbesc despre zăvorârea casei sufletului şi încuierea uşii simţurilor pentru a putea intra înăuntrul său, unde să se roagă şi să cugete în pace. Versurile amintesc şi de binecunoscutul verset din Psaltire pe care îl cântăm la fiecare Vecernie: “Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Ps. 140, 3). Dar şi de învăţătura Mântuitorului, care ne cere să intrăm în cămara inimii şi să închidem uşa simţurilor, atunci când ne rugăm: “Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care este în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Mt. 6, 6).

Acea gelozie / Ce gândurile-ţi arde şi inima-ţi sfâşie nu este altceva de gelozia cea bună care se numeşte râvnă sau zel, după cum şi Dumnezeu este zelos şi este urâtă înaintea Lui închinarea la alţi zei: Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos (Ieş. 20, 5). Eminescu mărturiseşte aşadar că, la începutul tinereţii sale, a căutat să fugă de închinarea la “idolul feminin” şi în acest sens se înţelege şi titlul poeziei, Gelozie, ca râvnă pentru a evita închinarea la idolii patimilor.

Eminescu mărturiseşte că a înţeles şi cunoştea faptul că săgeţile erosului produc dureri ( Ştiind că o săgeată din arcul cel cu gene / E chiar durerea însăşi a vieţii pământene), că patima erotică aduce tulburare şi suferinţă în suflet şi trup, aşa după cum şi Sfânta Scriptură ne repetă în mai multe rânduri. De aceea s-a ferit să aprindă al patimilor rug, pentru a nu înfrâna zborul cugetării. De unde se înţelege că cele două nu pot merge împreună. Poezia modernă şi postmodernă însă promovează din plin toate patimile umane, ca sursă a “inspiraţiei şi gândirii artistice”. Dacă îl concepem pe Eminescu ca primul mare – cu adevărat – poet modern român, trebuie totuşi să acceptăm că modernitatea sa este paradoxală, în contextul arealului spiritual ortodox în care el a apărut şi s-a dezvoltat.

Strofa pe care am redat-o cu litere italice reprezintă, în întregime, versificarea unei învăţături a Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la gândurile desfrânate, în care acesta recomandă ca antidot al acestor gânduri cugetarea la nimicnicia şi neputinţa trupului feminin, care pare atât de frumos, dar este atât de vulnerabil în faţa timpului, a bolii şi a morţii. Pasajele din Sfântul Ioan Gură de Aur, la care ne referim, puteau fi cu uşurinţă aflate de către Eminescu într-o carte a Sfântului cu titlul Mărgăritare, tipărită la noi prima dată, în traducerea românească a fraţilor Radu şi Şerban Greceanu, în 1691. Mai înainea lor însă, Sfântul Neagoe Basarab, în Învăţăturile către fiul său, transpunea astfel cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care privea critic spre deşertăciunea celor părut frumoase ale lumii acesteia:

Au doar nu sunt toţi ţărână? Au nu sunt toţi pulbere? Au nu sunt toţi plini de împuţiciune? Au nu ne sunt acum urâte oasele celor ce ne erau odată dragi? O, mare nevoie şi greutate! Unde este cum obrazul [frumuseţea obrazului, a feţei - vezi obrăzar de ceară la Eminescu - n.n.]? Iată, s-a înnegrit. Unde este rumeneala feţei şi buzele cele roşii? Iată, s-au veştejit. Unde este clipeala ochilor şi vederile lor? Iată, se topiră. Unde este părul cel frumos şi pieptănat? Iată, au căzut. Unde sunt grumazii cei netezi [gâtul cel neted]? iată, s-au frânt. Unde este limba cea repede şi desluşită? Iată, a tăcut. Unde sunt mâinile cele albe şi frumoase? Iată, s-au deznodat [dezmembrat]. Unde sunt hainele cele scumpe? Iată, s-au pierdut. Unde este înflorirea statului [a trupului]? Iată, a pierit. Unde sunt unsorile şi zulufiile cele cu miros frumos? Iată, s-au împuţit. Unde este veselia şi dezmierdările tinereţilor? Iată, au trecut. Unde sunt părerile şi nălucirile omeneşti? Iată, se făcură ţărână, că ţărână au fost.

În altă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea:

Când tu de pildă vezi vreo femeie frumoasă, şi simţi ceva pentru dânsa, să n-o mai vezi deloc, şi atunci ai scăpat. Şi cum am să pot a n-o mai vedea, zici tu, [fiind] atras de pofta de a o vedea? Predă-te pe sin-ţi altor îndeletniciri: cărţilor folositoare, de pildă, îngrijirilor de cele necesare, epitropisirei şi îngrijirii de orfani, ajutorării celor nedreptăţiţi, rugăciunilor, filosofiei pentru cele viitoare; cu de-acestea ocupă-ţi sufletul. (…)

Pe lângă toate acestea mai gândeşte-te şi la aceea, că adică ceea ce vezi nimic altceva nu este decât flegmă şi sânge [cuvinte reproduse identic de Eminescu într-un alt poem, despre care vom vorbi mai jos - n.n.] şi suc al unei hrane trecute în putrezire. (…) Deci…nu te uita numai la frumuseţea ei, ci coboară-te mai afund cu gândirea şi atunci dezvelind cu raţionamentul acea pieliţă frumoasă, priveşte cu amănunţime cele ce sunt sub dânsa. (…) Dar poate că ochiul acelei femei este umed şi zburdalnic în privire, sprâncenele sunt frumos întinse şi genele bat în vânăt şi fecioara este blândă şi căutătura liniştită. Decât, priveşte bine şi aici şi vei vedea că nimic nu este decât nervi şi vine şi membrane şi artere. Însă tu închipuie-ţi ochiul acesta îmbolnăvit, îmbătrânit, veştejit de tristeţe, umflat de mânie, cât de greţos este, cât de iute se nimiceşte şi cum dispare mai repede decât cele scrise. [1]

Dacă ceea ce pare iubire pentru o femeie nu depăşeşte această probă, a trecerii în orice condiţii peste aspectele exterioare, înseamnă că îndrăgostirea nu este faţă de fiinţa ei, ci este doar o aprindere pătimaşă a simţurilor în faţa unui trup frumos. De aceea, dragostea pentru o femeie poate să se manifeste şi duhovniceşte, atunci când cineva înţelege şi iubeşte chipul cel veşnic al sufletului său, fără a implica relaţii trupeşti şi pătimaşe.

Învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur s-a răspândit în tot creştinismul şi poate fi regăsită, şi fără a fi citat Sfântul Ioan, în omiliile multor Părinţi ortodocşi, dar şi în ale unor predicatori catolici sau greco-catolici – vezi Petru Maior, etc.

Expresia priviri grozave, ca mâni fără de trup i-a fost inspirată lui Eminescu de către Sfântul Vasile cel Mare, – după cum a arătat Fericitul Constantin Galeriu – şi care ne pune în temă cu faptul că privirea nu este nevinovată, ci are un puternic caracter tactil. Privirea cu patimă către o femeie şi dorirea ei, chiar şi numai în gând, reprezintă o posesiune autentică a ei, la fel de vinovată ca şi atunci când este săvârşită cu fapta. Aici însă Eminescu foloseşte această expresie în sensul că aceleaşi mâini ale privirii, care se puteau întinde doritor spre o femeie, el le întindea asupra ei pentru a îndepărta obrăzarul de ceară, iluzia frumuseţii, învelişul care acoperă goliciunea oaselor noastre.

Din versuri ca acestea (şi sunt destule de acest fel în poezia lui Eminescu), putem deduce că filosofia lui Eminescu despre “iluzia” vieţii nu trebuia neapărat să aştepte etapa studiilor sale vieneze şi a lecturilor filozofice din Schopenhauer sau din literatura sanscrită pentru ca să se contureze. Faptul că viaţa este “vis” şi “iluzie” nu este nicio noutate pentru gândirea creştin-ortodoxă.

Partea a doua a poemului, care urmează acestor versuri, reprezintă un alt episod al vieţii sale, cel al îndrăgostirii, şi care, reafirmăm, este chintesenţiat în acest poem în mod magnific. Despre aceasta însă nu mai dorim să mai discutăm acum, mai ales că am spus deja câteva lucruri esenţiale în articolul de aici.

Dorim numai să remarcăm expresiile a inimii cămări – pe care şi Rosa Del Conte o recunoştea ca fiind indubitabil de sorginte isihastă – şi ocean de patimi, care aparţin limbajului bisericesc. De asemenea, versul ca tu să-mi dai durerea şi voluptatea morţii, din finalul poemului, ne oferă o interpretare mult mai limpede şi mai sigură a mult mai elipticelor şi mai enigmaticelor versuri din Odă (în metru antic):

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.

Dacă în Odă, poetul îşi compara chinurile pătimirii sale din dragoste cu cele ale lui muribunzilor Nessus sau Hercule, aici se compară cu Tantal în iad. Dorinţa sa era ca femeia să se mântuiască prin durerea suferită de el (să-mi rasai din marea de suferinţi, înaltă), şi el însuşi, după cum ne spune în Odă, să poată reînvia luminos ca Pasărea Phoenix. Iar Pasărea Phoenix a fost împropriată ca simbol al Învierii de către literatura apologetică creştină încă din primele secole ale creştinismului.

Cu acelaşi sens folosea Sfântul Antim Ivireanul, în didahiile sale, imaginea Păsării Phoenix, în predica pe care a rostit-o la moartea doamnei Stanca, fiica Sfântului Constantin Brâncoveanu, întâmplată cu puţin timp înainte de mazilirea şi martirizarea acestuia (şi pe care ea le-a profeţit în cuvinte care au părut tuturor, în acea clipă, o aiurare pe patul de moarte).

însă poemul Gelozie nu este singurul din opera eminesciană în care descoperim mărturisirea cunoaşterii de către poet (reprezentând, foarte posibil, un aspect autobiografic) a luptei cu patima concupiscenţei şi cu gândurile puternic senzualiste. Astfel călugărul din finalul poemului Feciorul de împărat fără de stea (sau Povestea magului călător în stele), nu se poate aduna întru sine, în ciuda sforţărilor, nu-şi poate aduna mintea în rugăciune şi isihie, tocmai din cauza gândurilor de acest fel, după cum ne relevă versurile pe care le vom cita mai jos:

Atunci el se retrage în muri de mănăstire
Şi capul şi-l cufundă-ntr-a lumei sfinte cărţi. (…)
În van pune pe suflet greoile cătuşe
De gânduri uriaşe, de-nalte rugăciuni.
În van în a lui urmă a-nchis a lumei uşă
La visele ei turburi, cu mari deşertăciuni;
Pe focul cugetărei a presărat cenuşă,
Ci sub cenuşă-ard încă consumatori cărbuni.
Atunci [înţelege că] visul mărirei s-a şterge-n a lui gând
Când peste spuza sură se va turna pământ.

Atunci claustrul-îl fuge – şi-n ţărmuri sterpi de mare
Se trage să găsească liniştea-i ce s-a dus,
Dar vai! ş-acolo-l urmă visările-i amare,
Căci lumea cu-a ei visuri gândirea i-au supus.
Aici visarea-i e-adânc-omorâtoare,
Căci în chip de femeie s-arată-n aer sus.
Lumeşti gânduri într-alt chip împleau sufletul său.
El cugeta la toate, ci nu – la Dumnezeu.

În aceste versuri eminesciene nu se descrie nimic altceva decât lupta ascetică, pe care o poartă monahii şi lucrătorii rugăciunii isihaste, cu gândurile pătimaşe, cu focul gândurilor demonice care readuce înapoi în inimă şi în minte iubirea şi alipirea de cele deşarte ale lumii. Eminescu secondează poetic experienţa mărturisită a mulţi Sfinţi Părinţi şi nevoitori ortodocşi, conform cărora, dintre toate patimile omeneşti, slava deşartă (visul mărirei, zice Eminescu) şi desfrânarea sunt cele care ne luptă cel mai mult, chiar dacă omul se retrage în pustie. Acestea mor ultimele, dacă nu cumva ne conduc până la groapă şi nu scăpăm de ele decât după moarte, prin mila şi harul lui Dumnezeu.

Imaginea visării sau a nălucirii care în chip de femeie s-arată-n aer sus reprezintă iarăşi, în modul cel mai evident cu putinţă, o parafrază din literatura ascetică, din acele pasaje care ilustrează capcanele demonice numeroase şi felurite din viaţa monahilor şi mai ales a sihaştrilor, a eremiţilor. N-am şti acum să vă oferim o trimitere foarte precisă, însă lăsăm discuţia deschisă.

---

[1] Explicarea Epistolei a II-a către Corinteni a celui între Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom, Arhiepicopul Constantinopolei, trad din lb. elină, ediţia de Oxonia, 1845, de Arhiereu Theodoie A. Ploeşteanu, Bucureşti, Atelierele grafice Socec & Co., Societate anonimă, 1910, Omilia a VII-a, p. 112-113.

II

Aceeaşi gândire împrumutată din literatura patristică şi isihastă, de la Sfântul Nicodim Aghioritul (în prima strofă, despre păzirea simţurilor şi paza minţii), Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Vasile cel Mare, se regăseşte intactă şi în poemul Când te-am văzut, Verena…:

Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi:
Zăvor voi pune minţi-mi, simţirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt
Prin uşile gândirei, cămara tristei inemi.

Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gândurilor sânge şi sufletu-n cântare-mi;
Şi nu voiam a vieţii iluzie s-o sfaremi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleşug.

Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbeşti, că tac:
Eu idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,
La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ţi dizbrac.

Şi pielea de deasupra şi buzele le tai.
Hidoasa căpăţână de păru-i despoiată,
Din sânge şi din flegmă scârbos e închegată.
O, ce rămase-atunci naintea minţi-mi? Vai!

Nu-mi mrejuai gândirea cu perii tăi cei deşi,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vreodinioară;
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară
Păreai a fi-nceputul frumos al unui leş.

Oricât fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,
Şi blândă ca un înger de-ai fi cântat în psalme
Sau dacă o heteră jucând băteai din palme,
Priveam deopotrivă c-un rece ochi de mort.

De dulcea iscodire eu mă feream în lături.
În veci cătam în suflet mânia s-o întărât,
Ca lumea şi-a ei chipuri să-mi pară vis deşert
De muiereşti cuvinte şi lunecoase sfaturi.

Uşor te biruieşte poftirea frumuseţii,
Ziceam – şi o privire din arcul cel cu gene
Te-nvaţă crud durerea fiinţei pământene
Şi-n inimă îţi bagă el viermele vieţii [deşarte].

Venin e sărutarea păgânei zâne Vineri [Venera, Afrodita],
Care aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii,
Dizbărbătează mintea cu vălul amăgirii -
Deci în zadar ţi-e gura frumoasă, ochii tineri.

Decât să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup,
Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,
În porţile acestea mi-oi pune mâna strajă.
De nu – atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.

Eminescu – se vede din această poezie – avea o concepţie isihastă asupra gândirii şi simţirii umane. Potrivit cu aceasta, inima omului se maculează prin gândurile rele, de inspiraţie demonică, cu care mintea umană acceptă să convorbească mai întâi şi apoi le primeşte ca şi cum ar fi ale sale. Omul nu poate să-L vadă pe Dumnezeu decât dacă are inima curată, dacă are ochii inimii luminaţi.

Şi pentru a ajunge la curăţia inimii, trebuie să-şi păzească mai întâi mintea curată şi neîntinată. Şi acest lucru nu îl poate împlini decât prin paza gândurilor, prin vegherea însoţită de rugăciune asupra gândurilor care bat la poarta minţii şi vor să o convingă de autenticitatea lor.

De aceea, mintea nevoitorului isihast trebuie să se lupte cu gândurile şi să le respingă, să nu le accepte în interiorul minţii şi al sufletului său, pentru că acesta este începutul păcatului, dorinţa sau pofta, al cărei sfârşit este păcatul cu fapta. Vedem că Eminescu reproduce întocmai în poemele sale concepţia isihastă despre lupta duhovnicească cu gândurile şi cu patimile, lupta cu minţile demonice.

Şi nu vedem nici un impediment de a considera amănuntele acestea ca ilustrând aspecte autobiografice foarte reale. Poetul ştia că prin poarta ochilor şi apoi prin uşile gândirei şi imaginaţiei intră poftirea frumuseţii, adică patima desfrânării în suflet. Prin ochiul care vede şi prin mintea care consimte să primească gândurile din afară, aşa pătrunde gândul păcatului în casa sufletului şi în cămara tristei inemi.

Ca şi isihaştii dar şi precum întreaga înţelepciune vetero şi neotestamentară, Eminescu susţine că desfrânarea înseamnă jertfire a fiinţei umane şi a celei mai bune componente a ei, mintea curată şi sfântă, pe-al patimilor rug. Pentru această iubire necurată şi pătimaşă, omul trebuie să plătească, cu al gândurilor sânge, după zice poetul. Adică, cu degradarea dureroasă a atributului său esenţial de fiinţă raţională, de chip al lui Dumnezeu, de stăpân peste patimile iraţionale, dezumanizante. În alt poem, Eminescu spunea că a dăruit femeii partea cea mai bună / Din inima-mi şi minte (Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!).

Şi tot în conformitate cu învăţătura ortodoxă isihastă este şi afirmaţia poetului că şi-a direcţionat mânia împotriva tentaţiilor lumeşti (căci Ortodoxia învaţă că mânia, partea irascibilă a fiinţei umane, trebuie să o concentrăm asupra patimilor şi păcatelor noastre şi nu împotriva aproapelui) şi că se educa să contemple lumea ca pe un vis deşert – ceea ce constituie o mărturie irefutabilă că lumea ca umbră şi vis (precum şi lumea ca teatru – vezi şi articolul de aici) sunt principii vechi în viaţa şi gândirea eminesciană, însuşite încă din fragedă tinereţe, din arealul său religios tradiţional de existenţă, sunt ale cugetării patristice ortodoxe şi nu ale filozofiei brahmane sau budiste.

Pedagogia Sfântului Ioan Gură de Aur – din ale cărui omilii am citat mai devreme în acest articol – este reprodusă în poezie într-un mod aproape identic, Eminescu utilizând chiar termenii hrisostomici, în acele versuri şi în acea strofă subliniată de noi, atunci când vorbeşte despre alcătuirea feţei ispititoare, din sânge şi din flegmă.

Şi mai sunt şi alte poeme în care Eminescu recurge la mărturisirea practicării acestei strategii duhovniceşti recomandate de dumnezeiescul Patriarh al Constantinopolului, ca spre exemplu Iar faţa ta e străvezie, în care se spune:

Dar în curând şi nicio umbră
Din frumuseţea ta n-a fi -
Trei zile numai vei fi astfel
Apoi…, apoi vei putrezi.

Pământ nesimţitor şi rece
De ce iluziile sfermi?
De ce ne-arăţi că adorarăm
Un vas de lut, un sac de viermi?

O altă poezie (M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire) surprinde acurateţea confesiunilor poetului cu privire la experienţa amoroasă, într-o direcţie convergentă cu cele menţionate mai sus:

Ai fi ucis şi capul şi inima din mine
Dacă-n a tale lanţuri eu m-aş fi prins mai bine.

(…)
Cum mulţumesc eu soartei că am scăpat de tine
Făr-a comite, Doamnă, păcatul moştenit.
Azi iarăşi mă văd singur şi fericit şi bine!
Azi muza mea mă cată cu ochiul liniştit.
Acele nopţi turbate de doruri şi suspine
S-au dus ca un vis negru, sălbatec şi urât!
Azi iarăşi capu-n visuri eu îl cufund prin cărţi…

În acelaşi timp, în lirica sa, Eminescu mărturiseşte că ţelul final al căutărilor lui era o femeie curată şi sfântă, neatinsă de morbul desfrânării, care să-l iubească cu toată inima, precum vedem în poemul Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!, la care ne-am referit şi puţin mai devreme:

Eu caut pe-nţeleptul cel mai nebun – arate-mi
O singură femeie lipsită ce-i de patemi
Şi eu… eu îl voi crede, în stare tot ă cred:
- Numai a ei făptură de înger dac-o văd -

Că niciodată buza n-atinse-o altă buză,
Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză,
Că niciodată ochii-i n-opri c-un blând repaus
Pe-o faţă bărbătească… că ea nu s-a adaos
În gându-i sau cu fapta în rândul altei vieţi…
Le cred, le cred pe toate… de ce nu mi-o spuneţi?

Spuneţi că-i ca omătul din proaspăt abia nins,
Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin
Şi mâna asta dulce, ca floarea cea de crin,
Că nu a strâns-o nimeni, că n-a răspuns cu strâns -
Că setea de iubire pe ea n-o au atins.

Însă există astfel de fecioare sfinte în Ortodoxie. Doar că în literatura română sunt extrem de rare evocările unei astfel de persoane, fie că scriitorilor nu le-a fost dat să o întâlnească, fie că nici nu au căutat-o, poate, mulţi dintre ei. Una dintre rarele evocări ale unei asemenea personalităţi puternice feminine, în stare să nu primească ispita, o aflăm în poemul Dăscăliţa (vezi aici), din lirica cea cu profunde reverberaţii ortodoxe a lui Octavian Goga. Poate vom mai vorbi despre ea. Dar nu sunt multe poeziile care să fericească virtutea fecioriei şi a purităţii sufleteşti.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Arnica montană sau “muşeţelul” nostru unic

O plantă medicinală din munţii Apuseni, “anonimă” în România, este studiată cu interes de zecile de cercetători străini care vin aici.

Arnica Montana este o plantă medicinală înrudită cu muşeţelul şi este încă necunoscută în România. Atît de oamenii de rînd, cît şi de cercetători. Asemănătoare florii-soarelui, arnica creşte în cîteva zone din ţară, însă în Apuseni ea a devenit obiectul mai multor proiecte internaţionale.

Comuna Gîrda de Sus din Alba se află pe drumul dintre Albac şi Ştei, fiind vestită prin faptul că pe teritoriul ei se află Peştera Gheţarul Scărişoara, monument al naturii. Cătunele Gîrdei sînt împrăştiate pe platourile montane pînă spre judeţele Cluj şi Bihor. Lăsînd la o parte gheţarul, puţină lume ştie însă ce comoară ascunde această zonă. În comparaţie cu gheţarul, Arnica Montana este necunoscută. Dispărută de mult din aproape toate ţările Europei Occidentale, ea a fost ignorată pînă de curînd de români, oameni simpli sau cercetători, şi este favorita zecilor de oameni de ştiinţă străini care au trecut prin Apuseni şi nu le venea să creadă ce avere avem aici.

DESCOPERIRE. Între 2000 şi 2003, un proiect de amploare al Universităţii Freiburg din Germania a vizat un studiu al cătunului Gheţar, sat care ţine administrativ de Gîrda de Sus. Gheţar îşi trage numele tocmai de la cel mai cunoscut “localnic”: Gheţarul de la Scărişoara. 84 de cercetători nemţi cu diferite specializări au venit timp de trei ani aici, fiind interesaţi de tot ce înseamnă natură, etnografie, economie, practic de toate aspectele vieţii moţilor din această zonă. Cei 84 nu au venit întîmplător în acest cătun.

Prezenţa lor aici s-a datorat recomandării biologului farmaceut Barbara Michler, care fusese cu cîţiva ani înainte în zonă şi a rămas extaziată cînd a văzut poieni întregi pline-ochi cu arnica. Aici sînt cele mai întinse pajişti din România unde această plantă creşte. Dacă în Munţii Pădurea Neagră din Germania ea a existat cîndva, în Apuseni arnica este destul de multă, însă, aşa cum au observat şi nemţii, recoltarea ei se face ineficient. Numai în România şi în Spania se recoltează această plantă, în restul Europei arnica fiind ocrotită şi este interzisă prin lege culegerea ei.

Moţii adunau florile, însă pînă la fabricarea produsului final – ulei sau tincturi – lanţul economic era lung. Existau diferite firme private care adunau florile culese de săteni şi îi plăteau derizoriu pe kilogramul de arnica, numai 10.000 de lei vechi, profitul întreprinzătorilor privaţi fiind enorm. Mai mult, ei nu cereau calitate, materialul cules fiind de calitate slabă. La aceasta se adăuga şi transportul florilor, care se făcea după ureche, astfel încît, pînă ajungea la procesator, aproape că nu era mare lucru de făcut cu florile. Tocmai de aceea a apărut “Proiectul Apuseni”, în urma căruia arnica a început să fie valorificată aşa cum trebuie. Fondurile pentru finanţare au fost găsite de Evelyn Rujdia, o săsoaică plecată din România, care organiza excursii de cercetare încă din 1995 la Gheţar, şi de Albert Reif, un alt cercetător neamţ.

AVANTAJ LOCALNICII. După “Proiectul Apuseni”, Barbara Michler a demarat împreună cu World Wild Fund – WWF din Marea Britanie un nou proiect, între 2004 şi 2007, care viza floarea Apusenilor: “Conservarea plantelor medicinale din Europa de Est – Arnica Montana în România”. Finanţarea a fost asigurată de Darwin Initiative, tot din Regatul Unit. Coordonatorul local al acestui nou proiect este dr Florin Păcurar, şef de lucrări la Universitatea de Ştiinţe Agricole din Cluj, care a primit ajutor şi din partea Primăriei Gîrda.

Scopul acestui de-al doilea proiect a fost dezvoltarea unui sistem de exploatare a speciei Arnica Montana în folosul biodiversităţii şi a populaţiei locale şi a avut mai multe componente: cercetarea ecologiei speciei, metodele de uscare, pentru că prin transportul materialului verde floarea îşi pierdea din calitate, şi reducerea lanţului economic, care era mult prea lung, astfel că pînă ajungea la procesare, recolta de arnica trecea pe la trei sau patru firme. În cadrul proiectului s-a construit un uscător, iar transportul se face acum direct, astfel că şi moţii de aici nu mai primesc doar 10.000 de lei vechi pe kilogram, ci 40.000. În celelalte zone din ţară unde se mai recoltează arnica, oamenii continuă să primească tot 10.000. Eliminarea diferitelor firme private a făcut ca moţii din Gîrda să fie tot mai interesaţi de această afacere, care în limbaj instituţional se numeşte “durabilă”.

Anul acesta s-au cules aproape 4.700 kg, însă în urma procesului de uscare, din şase kilograme de floare proaspăt culeasă rămîne un kilogram de arnica uscată. Copiii localnicilor au fost foarte deschişi cînd au auzit de acest proiect, mai ales că recoltarea se face în vacanţă şi au ajuns chiar să-şi înveţe părinţii şi bunicii cum să culeagă bine planta. Unii ar zice că se profită de pe urma acestor copii, însă nu este deloc aşa, mai ales că mulţi dintre ei vor rămîne pe aceste meleaguri, învăţînd de mici cum să protejeze natura. Cei interesaţi de cules sînt femeile şi copiii, pentru că bărbaţii merg la cîmp sau la lemne.

Un kilogram de arnica se culege de pe circa 20-30 de metri pătraţi, în aproximativ o oră, însă culegătorii experimentaţi pot face acest lucru în 20 de minute, astfel că se poate ajunge şi la 1.000.000 de lei vechi cîştigaţi într-o zi. În fiecare zi, la ora 5:30, o maşină de la centrul de cercetare ia calea cătunelor pentru a aduna sacii cu flori. Ca parte a proiectului, localnicii şi-au făcut propria firmă, dar dr Florin Păcurar spune că încet, încet ei vor trebui să înveţe să se descurce singuri, deoarece momentan el, în calitate de coordonator al proiectului, le mai dă sfaturi şi îi ajută, pentru că, dacă nu se exploatează durabil, afacerea pică. După cules, florile sînt uscate într-o clădire special amenajată unde au fost montate sobe de saună aduse din Germania. După uscare, sînt ambalate în cutii de carton, etichetate şi trimise cu tirul la Weleda Naturals din Germania, firma care produce şi vinde produsul final obţinut din florile de aici.

EFECTE TERAPEUTICE. Uleiurile şi tincturile obţinute din arnica sînt folosite atît în medicină ca antiinflamator şi antialgic, cît şi în industria cosmeticelor. În medicină se folosesc pentru luxaţii, dureri, înţepături, reumatism, arsuri, vînătăi, medicina sportivă fiind practic cea care ar putea beneficia din plin. În cosmetică, uleiurile se folosesc pentru masaj. Iniţial, tincturile de arnica au fost obţinute experimental în cîteva laboratoare din Cluj, sticluţele de 50 ml fiind vîndute la poarta Gheţarului de la Scărişoara, însă din cauza interesului scăzut al turiştilor a devenit mult mai profitabil să fie vîndute în Occident. O strînsă colaborare există acum cu Weleda Naturals, singurul neajuns este că nemţii, din păcate, nu vînd produsele şi în România. “Pentru cercetătorii străini, această plantă este foarte interesantă, pentru că în ţările de unde ei provin arnica a dispărut. La noi nici nu prea se cunoaşte această plantă. Anul trecut au venit aici 35 de oameni de ştiinţă de la Centrul Naţional de Biodiversitate din Suedia”, a spus dr Florin Păcurar.

CERCETAREA ARNICĂI, LA ÎNCEPUT.

În fiecare an, o echipă de inspecţie formată din patru oameni de la Weleda Naturals din Germania vine să verifice dacă procesul de recoltare şi uscare se face corect, uneori vine şi fără să anunţe.

La începutul lunii iulie 2008, un nou contract de colaborare pe o perioadă de patru ani a fost semnat cu cei de la Weleda, dar certificarea activităţii de recoltare şi uscare se face de o firmă din Cluj. Profesorul dr Viorel Florian de la aceeaşi universitate clujeană este fitopatolog şi este fascinat de felul în care se dezvoltă această plantă. Rădăcina arnicăi este practic învăluită de o ciupercă, micoriza, relaţia de simbioză fiind una foarte ciudată. Micoriza acoperă 20% din rădăcina plantei, care îi dă necesarul de zaharuri pentru a trăi şi oferă arnicăi 80% din mineralele de care floarea are nevoie să existe. Arnica creşte în păşuni care sînt bine cosite, unde nu se păşunează intensiv şi mai ales unde nu intervine omul, mai ales prin tăierile de lemne. S-a dovedit că acolo unde micoriza a dispărut din cauza impactului uman, şi arnica i-a urmat calea.

Profesorul stă într-o cabănuţă de maximum 12 mp, cu etaj, aflată în incinta centrului de cercetare. La parter are microscoapele, iar la mansardă doarme. “Anul trecut, din cauza lipsei condiţiilor climatice pentru dezvoltarea plantei, nu s-au recoltat decît 200 kg. Nu se cunoaşte biologia speciei şi vrem să o aprofundăm. Nu se ştie cum face florile, cînd şi vrem să aflăm. Dacă anotimpurile nu sînt anotimpuri, arnica nu se face”, a spus profesorul Florian. În România, abia acum se încearcă la Cluj obţinerea acestor uleiuri şi tincturi la scară largă.

Neamţul, tot neamţ

Albert Rief, şeful primului proiect legat de arnica, văzuse în peregrinările sale prin Apuseni o casă de moţi cu acoperiş de cetină. A hotărît să găsească meşteri care să poate face acelaşi lucru pentru un mic muzeu etnografic pe care voia să-l înfiinţeze la Gheţar, aproape de intrarea în peşteră, care să funcţioneze şi ca punct de informare turistică. A plătit din propriii bani 5.000 de euro. Mai greu a fost să găsească oamenii care să facă acest tip de acoperiş, mai ales că dispăruse această tradiţie.

Acum, Albert Rief are un nou proiect, acela de a înfiinţa o gospodărie tradiţională de moţi unde turiştii să poată vedea cum au trăit oamenii de aici. Cînd afacerea cu arnica a început să meargă binişor, Florin Păcurar a vrut să returneze banii, însă Rief a refuzat, spunînd că este un cadou de la el pentru această zonă. Poate neamţul a vrut să dea o replică localnicilor care îşi acoperă toate clădirile cu azbociment, importat din Ungaria. Mai mult, ei culeg şi apa de ploaie scursă de pe acest tip de acoperiş şi o folosesc pentru uzul propriu şi pentru animale. Moţii din Gîrda de Sus habar nu au că “azbestul” nu se mai foloseşte în construcţii pentru că este nociv pentru oameni.

Secretele recoltării

Localnicii din cătunele Gîrdei au fost învăţaţi cum să recolteze floarea şi, pentru a-i ajuta şi mai mult, a fost editat de WWF, Universitatea de Ştiinţe Agricole din Cluj, Darwin Initiative şi Primăria Gîrda de Sus un manual. Florile nu trebuie culese atunci cînd sînt umede, ci numai dacă sînt zvîntate. Arnica poate fi culeasă începînd cu jumătatea lui iunie pînă la jumătatea lunii iulie, numai între ora zece dimineaţa şi cinci seara, numai pe vreme însorită, nicidecum pe ploaie. Pentru a-şi păstra proprietăţile, florile trebuie adunate numai în saci de tifon, saci pe care studenţii veniţi în practică aici îi dau oamenilor. O arnica are trei flori, dar numai două se pot culege, tocmai pentru a lăsa planta să îşi continue dezvoltarea. Se culeg numai florile tinere şi deschise.

Cf. sursa.