Etapele sinuosului drum al slujbelor ortodoxe în limba română

Anul 2008 este consacrat, în Biserica Ortodoxă Română, Sfintei Scripturi şi Sfintei Liturghii, întrucât, în acest an, se împlinesc 500 de ani de la apariţia „Liturghierului lui Macarie“, prima carte tipărită în spaţiul românesc şi primul liturghier tipărit din Bisericile Ortodoxe, 320 de ani de la apariţia textului integral al „Bibliei de la Bucureşti“ şi 150 de ani de la tipărirea „Bibliei de la Sibiu“, de către mitropolitul Andrei Şaguna.

În cele ce urmează, facem o scurtă călătorie în istoria şi cultura poporului român, pentru a cunoaşte şi rememora etapele în care poporul român a primit credinţa creştină în limba latină, s-a deschis cu bunăvoinţă termenilor veniţi din zona slavă, pentru ca, mai apoi, în secolele XVII-XVIII, limba română să se impună ca limbă liturgică în mod definitiv.

Poporul român s-a născut creştin. Creştinismul pe teritoriul românesc este de origine apostolică, glia strămoşească fiind brăzdată şi semănată de roadele Evangheliei prin propovăduirea Sfântului Andrei. Aproape toate popoarele s-au încreştinat la o anumită dată, într-un anume context istoric, iar altele s-au format din elemente deja creştine, asimilându-şi în etnogeneza lor, odată cu alte elemente, şi pe celcreştin.

Poporul român, însă, a cunoscut credinţa creştină prin însuşi procesul său de formare. Încreştinarea poporului român a fost un proces desfăşurat concomitent cu etnogeneza sa.

Răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-a făcut în limba latină, astfel că noua credinţă a devenit unul dintre factorii principali ai promovării elementelor romane printre geto-daci. Factorul creştin apare în procesul de romanizare de la originea poporului român cu un rol determinant.

Limba în care se slujea la început în cultul creştin pe teritoriul ţării noastre a fost latina populară.

Noţiunile de bază ale credinţei creştine sunt redate în limba noastră prin cuvinte de origine latină, fapt ce arată că aproape toate denumirile de bază ale credinţei şi unele forme ale cultului creştin au fost create până în secolul al IV-lea. Cea mai cunoscută rugăciune, „Tatăl Nostru“, este alcătuită în proporţie de peste 90 la sută din cuvinte de origine latină, excepţie făcând cuvinte precum „greşeală“, „ispită“.

Alţi termeni religioşi au fost preluaţi din lumea păgână (biserică, Dumnezeu, duminică), dar au primit un sens nou, al credinţei creştine, iar altele au fost create pe loc, pentru exprimarea noilor noţiuni de credinţă.

Perioada manuscriselor slave

În pofida vechimii creştinismului pe teritoriul ţării noastre, curentul slavon care s-a dezvoltat cu repeziciune la începutul mileniului al II-lea în Peninsula Balcanică s-a impus pentru un timp şi în zona noastră, poporul român asumându-şi limba şi cultura slavonă.

Elementele limbii slavone s-au introdus în limba noastră în secolele VI-X, prin contactul îndelungat al slavilor cu poporul român.

Românii din Ardeal adoptaseră Liturghia slavă înainte de a veni ungurii în zonă. Apoi, elementul slavon a fost menţinut în continuare în Biserica noastră pentru a feri pe creştinii ortodocşi de propaganda catolică, care ar fi găsit un sprijin în limba de origine latină a romanilor.

În toată această „perioadă slavă“ au luat fiinţă în mănăstirile din Transilvania, Moldova şi Oltenia şcoli de caligrafie şi „şcoli voievodale“, care au dat culturii noastre mii de manuscrise, care se păstrează astăzi în biblioteci şi muzee din ţară şi din străinătate.

Manuscrisele erau confecţionate din pergament sau hârtie cumpărate de la fabricile din Veneţia, Silezia sau chiar Braşov.

Cheltuielile pentru aceste manuscrise erau suportate de domnii ţării, de ierarhi, egumeni sau de credincioşi iubitori şi dornici de Liturghie şi carte românească.

„Liturghierul lui Macarie“ – primul liturghier tipărit din Ortodoxie

Manuscrisele apărute până în secolul al XVI-lea au început să fie concurate foarte serios de versiunile tipărite, după apariţia tiparului. Şcolile de caligrafi au început să-şi piardă din însemnătate, locul manuscriselor fiind luat, pas cu pas, de cărţile tipărite.

Principatele Române au fost printre primele ţări din Europa care, la doar câţiva zeci de ani de la inventarea tiparului de către germanul Johannes Gutenberg, au introdus noua tehnică şi, imediat după 1500, au început să apară şi la noi cărţi tipărite.

Prima carte ieşită de sub teascurile unei tiparniţe, pe teritoriul României, este Liturghierul, apărut în anul 1508. Pentru a consolida prestigiul Bisericii, ca principal sprijin al Statului, domnul l-a adus în ţară pe călugărul Macarie, ieromonah sârb din Muntenegru, care, învăţând meşteşugul tiparului la Veneţia, începe această activitate la Târgovişte, capitala Ţării Româneşti. Sprijinit de luminatul domn Radu cel Mare (1495-1508), va scoate de sub tipar primul liturghier tipărit din lumea ortodoxă, care va reprezenta prototipul unor viitoare ediţii ale Liturghierului în limba slavonă, iar, în anii ce au urmat, a realizat şi alte cărţi cu conţinut religios: un „Octoih“ slavon, în anul 1510, şi un „Tetraevanghel“ slavon, publicat la patru ani de la prima tipăritură, în 1512, lucrări care vor deschide drumul istoric şi benefic al ediţiilor următoare. Cele trei scrieri tipărite de Macarie au fost răspândite atât în provinciile româneşti, cât şi în mănăstirile din Balcani, dar şi în bibliotecile centrelor culturale din Europa. Acesta a fost poate primul pas decisiv pentru ca limba română să-şi câştige dreptul de limbă liturgică în mod definitiv.

Ediţie jubiliară a „Liturghierului lui Macarie“, la Târgovişte

„Liturghierul lui Macarie“, capodoperă a spiritualităţii şi culturii româneşti, a fost retipărit, anul aceasta, în ediţie jubiliară, la Târgovişte. Ediţia jubiliară a Liturghierului macarian se prezintă în două variante: una, în varianta reprint, într-un tiraj mai redus, pe hârtie de mână şi în legătură din piele, în tehnica epocii lui Macarie, iar alta, într-un tiraj mai mare, realizat la „Monitorul Oficial“, în condiţii grafice de excepţie, prezentându-se cititorului într-o casetă care cuprinde două volume. Primul cuprinde, în 250 de pagini, textul facsimilat al ieromonahului Macarie de la 1508, iar cel de al doilea volum, în 247 de pagini, cuprinde „Prefaţa“ semnată de Înalt Preasfinţitul Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, prima traducere a textului macarian, studii şi „Epilogurile celor trei cărţi tipărite de ieromonahul Macarie (1508-1512). Este important de precizat că Liturghierul macarian reprezintă o formă rară a liturghierului slav, datorită prezenţei „Învăţăturii Sfântului Vasile cel Mare pentru preoţi“. De asemenea, unele rugăciuni prezente la sfârşitul cărţii sunt foarte rare şi se regăsesc numai în textul slav al unui manuscris din secolul al XVI-lea.

Importanţa lui Macarie pentru cultura şi spiritualitatea noastră reiese cel mai bine din ceea ce spunea Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon în „Cuvântul înainte al volumului de studii al ediţiei jubiliare“: „Macarie a fost creator de tradiţie autohtonă, definind specificul tiparului chirilic la români în contextul întregului tipar chirilic din Europa secolului al XVI-lea“.

Cărţile în limba română sunt primite cu reticenţă

Organizarea temeinică a statelor româneşti, Muntenia şi Moldova, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, ca state independente, a uşurat procesul de introducere a limbii române în Biserica noastră.

Primele traduceri româneşti s-au făcut în nordul Ardealului. Ele s-au pierdut şi s-au păstrat numai copii, care s-au făcut mai târziu, pe la jumătatea secolului al XVI-lea, dar originalele sunt din secolul al XV-lea. Sunt cunoscute sub numele de „texte rotacizante“. Acestea sunt traduceri cuvânt cu cuvânt din sla-vonă.

În secolul al XVI-lea, cel care avea să ducă mai departe lucrarea de tipărire a cărţilor de cult şi să aducă o contribuţie esenţială la cristalizarea şi răspândirea limbii române liturgice a fost diaconul Coresi. Întrucât „Catehismul românesc“, tipărit la Sibiu de Filip Moldoveanu, în 1544, atestat de documentele vremii, nu s-a mai păstrat până în zilele noastre, se poate considera că textele tipărite de Coresi la Braşov sunt cele mai vechi scrieri ample în limba română, răspândite pe întinsul ţării noastre.

Cărţile în limba română sunt primite cu rezervă atât de credincioşi cât şi de preoţi, temători ca ele să nu cuprindă erezii. Se ştia că numai cărţile luterane şi calvine se tipăreau româneşte, pentru propagandă şi, conform tradiţiei împământenite, cărţile dreptei credinţe ortodoxe nu puteau fi tipărite decât în limba slavă.

„Liturghierul lui Coresi“ nu cuprinde toate textele Liturghiilor ortodoxe, ci numai textul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghie săvârşită cel mai des de-a lungul anului. Se crede că traducerea Liturghiei s-a făcut de către preoţii din Şcheii Braşovului, care l-au ajutat pe meşterul tipograf şi la traducerea altor cărţi în limba română. Traducerea s-a făcut după un manuscris slavon, diferit de cel tipărit de ieromonahul Macarie, în 1508.

Deşi la baza tipăriturilor lui Coresi au stat traducerile maramureşene, totuşi, limba lui Coresi e mai puţin arhaică şi are o circulaţie mai largă, pentru că în ea se resimte graiul românesc vorbit în părţile Târgoviştei şi ale Braşovului, în vremea aceea.

„Să înţeleagă toţi izbăvirea lui Dumnezeu“

În secolul al XVII-lea se accentuează şi mai mult tendinţa de înlocuire a limbii slavone cu limba română, în cult.

Pe la mijlocul secolului, prin efortul Sfântului Mitropolit Dosoftei al Moldovei, se iniţiază o reformă a limbii liturgice, traducerea cărţilor liturgice şi introducerea limbii române în cultul religios.

Pentru aceasta, mitropolitul Dosoftei traduce şi tipăreşte o serie de cărţi necesare oficierii slujbelor religioase, printre care şi Liturghierul, una dintre cele mai importante cărţi pentru cultul religios, ce cuprinde slujba Sfintei Liturghii, în centrul căreia se află Euharistia.

„Dumnezăiasca Liturghie acum întâi tipărită româneşte cu multă osârdie, să înţeleagă toţi izbăvirea lui Dumnezeu cu întreg înţeles, tipăritu-s-au la sfânta Mitropolie în Iaşi luna mai anul 7187“, conţine cele trei Liturghii traduse din limba greacă, ce se oficiază în Biserica Ortodoxă. A avut două ediţii. Prima a văzut lumina tiparului în 1679, la Iaşi, fiind executată de Vasile Stadniski, numele căruia este indicat la sfârşitul cărţii.

Ediţia nu era de calitate deosebită, materialul tipografic era insuficient, litera – grosolană şi urâtă, dar importanţa ei este incontestabilă, deoarece a servit drept instrument necesar preoţilor la înfăptuirea serviciului divin în limba poporului.

Prevăzător întru toate şi pentru a cimenta nota de noutate pe care o aducea tipărirea Liturghierului în limba româna, mitropolitul Dosoftei a acordat atenţie sporită transmiterii corecte a termenilor liturgici şi a conţinutului acestora. Ierarhul moldovean încredinţa clerul său de nestrămutarea conţinutului dogmatic şi liturgic al Liturghierului.

Tiparul ediţiei a doua a fost lucrat de către călugărul Mitrofan. Această a doua ediţie a „Liturghierului lui Dosoftei“, pe lângă cele trei Liturghii, mai cuprinde şi rugăciuni pentru oficierea diverselor trebuinţe în Biserică. Conţine şi o parte din rugăciunile Agheazmatarului şi Ceaslovului.

În introducere, Dosoftei spune că s-a tipărit acest Liturghier ca „să-nţeleagă toţi care nu înţeleg sârbeşte sau elineşte“.

Această tipăritură însemnată i-a ajutat pe preoţi să introducă limba română în slujbele religioase, demonstrând scepticilor că Liturghia poate fi săvârşită, fără nici o dificultate, şi în limba poporului.

Limba slavonă, înlocuită definitiv

Înlocuirea totală şi definitivă a limbii slavone cu limba română s-a realizat abia în cursul secolului al XVIII-lea. Meritul cel mai mare în această privinţă îl are, în Muntenia, mitropolitul Antim Ivireanul, care a dat, de fapt, traducerea românească definitivă a principalelor cărţi de slujbă. Încă din 1693, el tipăreşte Evanghelia greco-română, unde textul scripturistic este pe două coloane, pentru a întări încrederea cititorilor români în limba lor proprie. Apoi, dă în româneşte Psaltirea (1694) şi Evanghelia de la Snagov (1697). În 1703, când s-a încercat introducerea limbii greceşti în cultul religios la noi, mitropolitul Antim Ivireanul porneşte mai hotărât la românizarea slujbelor bisericeşti, dând în limba română multe din cărţile de temelie ale slujbelor sfinte: „Ceaslovul slavo-român“ şi „Acatistul Maicii Domnului“. În 1713 dă poporului credincios şi clericilor iubitori de slujbe Liturghia în limba română, iar în 1715 tipăreşte Ceaslovul şi Catavasierul, fiecare în câte două ediţii.

Mitrofan, episcopul Buzăului, are şi el un rol însemnat în opera de traducere şi tipărire a cărţilor de cult în limba română. Astfel, el dă traducerea parţială a Mineielor din greceşte, iar între 1720-1740, episcopul Damaschin al Buzăului va continua opera de traducere a cărţilor de slujbă. El tipăreşte Apostolul (1683 şi 1704), dar multe dintre traducerile sale rămân în manuscris şi sunt tipărite sau folosite abia după moartea sa.

Perioada regimului comunist

Din momentul afirmării ca limbă liturgică, limba română a ţinut, în secolele ce au urmat, pasul cu progresul limbii vorbite, prin revizuirea şi îmbunătăţirea continuă a textului cărţilor de slujbă. Ierarhii, cărturarii, oamenii de cultură, liturgişti au avut ca permanentă preocupare dorinţa ca aceste comori ale cultului nostru ortodox să se bucure de cea mai corectă şi mai frumoasă formă de redactare, în conformitate cu originalele care stau la baza întocmirii lor.

Uimitor este faptul că cea mai rodnică perioadă a tradiţiei liturgice în biserica noastră este cea din timpul regimului comunist, poate şi pentru faptul că Biserica, fiind izolată foarte mult de către Stat, a simţit nevoia să-şi apere şi mai mult cultul, tradiţia şi arta religioa-să.

Astfel, pentru săvârşirea deplină şi corectă a rânduielilor bisericeşti de către preoţi şi credincioşi, patriarhul Justinian şi-a fixat ca prioritate retipărirea într-o formă cât mai reuşită a cărţilor de slujbă necesare.

Aceasta a fost, de la început, sarcina principală atribuită Editurii Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, după reorganizarea şi reactivarea din anul 1950.

Cele mai multe dintre cărţile de cult trebuiau serios revizuite, pentru îndreptarea lipsurilor şi a greşelilor păstrate din neatenţie s-au dintr-o greşită raportare la ceea ce era vechi. S-a făcut apel la o seamă de teologi, filologi, cunoscători ai limbii greceşti şi liturgişti, cunoscători ai rânduielilor de tipic, pentru verificarea şi îndreptarea textelor şi pentru îmbunătăţirea îndrumărilor tipiconale.

În primii 20 de ani de patriarhat ai vrednicului de pomenire Justinian, Liturghierul a fost tipărit în trei ediţii (1950, 1956, 1967). La această vastă operă de dior-tosire şi tipărire a celei mai importante cărţi din cult şi-au adus sprijinul însuşi patriarhul Justinian precum şi alţi ierarhi cărturari, şi preoţi, şi profesori specialişti, precum: Petre Vintilescu, Teodor M. Popescu, Mircea Chialda, Ene Branişte.

Lucrarea de tipărire şi de îndreptare a cărţilor de cult a continuat şi continuă în Biserica noastră, în cadrul Sfântului Sinod existând o comisie liturgică care avizează toate tipăriturile religioase şi cărţile de cult, pentru că toate cărţile de slujbă trebuie să fie do-cumente ale limbii curate, înţelese de toţi, slujind, astfel, şi ca mijloc de comuniune între credincioşii adunaţi în spaţiul euharistic.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Zilele omului, ca pânza de păianjen…

…zice Psalmistul.

Fotografiile de mai sus [culese de pe net], mai ales prima, ne-au adus aminte de zilele în care eram foarte fericită să mă joc cu ciulinii câmpului…şi când lumina soarelui era bucurie lină, dar copleşitoare.

Psa. Gianina

Eminescu şi Ortodoxia. Între idealul ascetico-monastic şi cel al feminităţii angelice [XIX]

Legat de cele ce afirmam în articolele noastre anterioare, despre idealul feminin şi despre lupta cu patima concupiscenţei, confruntare duhovnicească care se pare că nu i-a fost necunoscută, conform mărturiilor poetice pe care ni le-a lăsat, am mai avea de spus câteva cuvinte şi despre ceea ce credem noi că a fost pentru marele nostru poet idealul sfinţeniei sau idealul ascetic.

Din poeziile sale am înţeles că, în vremea primei tinereţi, poetul a basculat între calea pe care o va alege în viaţă. S-a dedicat întâi studiului, cunoaşterii, pentru ca înţelepciunea să-i întraripeze zborul cugetării. A ales şcoala cunoaşterii, după cum se vede din Scrisoarea II, şcoala unde lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă, / Şi, din contră, cea aievea ne părea cu neputinţă, în locul a ceea ce unii dintre noi numesc astăzi şcoala vieţii iar el numea şcoala femeii - în acelaşi poem: Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală, / Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială; / La aceste academii de ştiinţi a zânei Vineri [Venera, numele latin al Afroditei - n.n.] / Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri, / Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas, / Până când din şcoala toată o ruină a rămas.

Între cele două şcoli, Eminescu alege, în cunoştinţă de cauză, calea cunoaşterii şi a înţelepciunii, lepădându-se de academia Afroditei. Dintr-o perspectivă mai mult sau mai puţin asemănătoare, dilema alegerii între amor şi înţelepciune este pusă în discuţie şi în mult comentata poezie Floare albastră.

Însă, voit sau nevoit, iubirea pătrunde în viaţa poetului. O primă mare iubire a sa, din perioada Ipoteştiului, moare foarte tânără şi poetul se va întoarce mereu cu gândul fie la ea (a se vedea poemul O, dulce înger blând…), fie la simbolul ei, pentru a susţine că femeia sau iubirea care i-a fost menită din cer a murit mai înainte de vreme – precum în poemul Din lira spartă:

Din lira spartă a mea cântare
Zboar-amorţită, un glas de vânt,
Să se oprească tânguitoare
Pe un mormânt!

Oare femeia pe care mie
Dumnezeu Sântul o-a destinat
În patu-acela de cununie
S-a-nfăşurat?

O caut, gându-mi şi-o-nchipuieşte,
Dar n-am văzut-o de când eu sunt…
Oare amorul ce îmi zâmbeşte
E în mormânt?

Odată ce s-a despărţit de idealul său ascetic principial, Eminescu a căutat apoi toată viaţa acel ideal de femeie, care să fie un înger întrupat, să vină în calea sa ca un înger dintre oameni (Atât de fragedă), să fie umbra frumuseţii cei eterne pe pământ (Scrisoarea V) sau care să aibă ca prototip al curăţiei, nevinovăţiei şi sfinţeniei pe Maica Domnului: să-mi răsai ca o icoană / A pururi Verginei Marii, / Pe fruntea ta purtând coroană… (Atât de fragedă).

Însă adeseori a fost sfâşiat între idealul său angelic, de la care aştepta ca să fie capabil să-i redea seninătatea, să împace demonul din el însuşi, un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine [ale îngerului-femeie], şi realitatea dură, în care ea devine pozitivă (Scrisoarea V), adică o femeie materialistă, care gândeşte practic, pozitivist. Această realitate din urmă, Eminescu o numeşte adeseori, pe drept cuvânt, demonică (vezi, spre exemplu, Venere şi Madonă), infernală, ucigaşă în raport cu fericirea şi serenitatea sufletului la care el aspira să ajungă alături de femeia iubită.

Aşadar, calea pe care şi-o alesese mai întâi poetul era una a înţelepciunii ascetice, din care erau rejectate ispitele senzualiste. Ca urmare, în poemele eminesciene apare destul de des ideea că intrarea iubitei în viaţa sa a făcut să dispară îngerul său de pază, al cărui loc poetul ar fi dorit apoi să fie luat de îngerul-femeie, de icoana femeii, care să fie o icoană de lumină (Singurătate) în viaţa sa:

Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins cu o haină de umbră şi raze,
C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins;
Dar cum te văzui într-o palidă haină,
Copilă cuprinsă de dor şi de taină,
Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.

Eşti demon, copilă, că numai c-o zare
Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare
Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,
El, veghea mea sfântă, amicul fidel?
Ori poate!…O,-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaşte trăsăturile-ţi pale -
Căci tu… tu eşti el.

În acelaşi sens, în alt poem, S-a dus amorul…, Eminescu afla o explicaţie pentru neîmplinirea visului său de iubire în faptul că Prea am uitat de Dumnezeu, / Precum uitarăm toate.

Poetul nu a primit, aşadar, iubirea pentru o femeie ca ideal al vieţii sale până în momentul în care nu s-a născut în fiinţa sa convingerea că iubita poate fi un alt înger de pază al său, o icoană tutelară a fericirii sale, o fiinţă care să-i ofere linişte, fericire şi echilibru sufletesc, în mod desăvârşit.

De asemenea, altfel putem privi şi înţelege, prin prisma celor afirmate, acele poeme în care Eminescu se confesează în legătură cu direcţiile pe care putea să le urmeze viaţa sa şi cu motivaţiile şi consecinţele deciziei finale.

Însă, chiar şi motivele pentru această din urmă alegere sunt tot de ordin religios, deşi vorbim despre o substituţie, a îngerului-păzitor cu femeia. Întrucât caracteristicile acestei femei, care era destinată de Dumnezeu să-l împlinească pe pământ, fac parte din paradigma, uşor de recunoscut, a sfinţeniei.

Mergând înapoi pe acest fir şi legându-l de ceea ce numeam a fi fost la început un adevărat ideal ascetic şi studios-contemplativ al foarte tânărului Eminescu, descoperim o mărturisire despre idealul monastic ca posibilă cale de împlinire a vocaţiei sale, alături de cea eroică şi de cea erotică – ultima din ele, din perspectiva pe care am evidenţiat-o deja – după cum se vede şi din poemul Care-o fi în lume…:

- Care-o fi în lume şi al meu amor?
Sufletul întreabă inima cu dor.

Va fi mănăstirea cu zidiri cernite,
Cu icoane sânte şi îngălbenite,

Va fi vitejia cu coif de aramă
L-ale cărei flamuri patria te cheamă,

Ori va fi o dulce inimă de înger
Să mângâie blândă ale mele plângeri?

L-am cătat în lume. Unde o să fie
Îngerul cu râsul de-albă veselie?

Unde o să-l caut, mare Dumnezeu…
Poate-i v-o fantasm-a sufletului meu?

Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu
Îmi arat-adesea dulce chipul său,

Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie
Cu suflet de înger, cu chip de femeie,

Dulce şi iubită, sântă şi frumoasă,
Vergină curată, steauă radioasă,

Şi să mă iubească, s-o iubesc şi eu,
Să-i închin viaţa sufletului meu.

Dar ce râde lumea? Ce râde şi spune?
- Femeia nu este ce crezi tu, nebune.

Faţa ei e-o mască ce-ascunde un infern
Şi inima-i este blestemul etern,

Buza ei e dulce, însă-i de venin,
Ochiu-i te omoară, când e mai senin.

Şi-apoi ce-i amorul? Visu-i şi părere,
Haina strălucită pusă pe durere.

Dar dacă e astfel unde-i a mea zână
Cu chipul de înger muiat în lumină?

- N-a fost niciodată. De-a fost vreodată
Atunci în mormântul cel rece o cată.

De n-a fost – imagină-ţi singur în tine
Un înger din ceriuri cu aripi senine,

Pe care deodată cu sufletul tău
Pe lume-l trimise de sus Dumnezeu

Şi care-nainte de-al întâlni tu
În sufletul morţii fiinţa-şi pierdu.

Şi cântă pe-ăst înger de dulce amor
Şi plânge-l cu jale şi plânge-l cu dor;

Din sufletu-ţi rece tu fă o grădină
Cu râuri de cânturi, cu flori de lumină;

Colo-n cimitirul cu cruci risipite
Te primblă adesea cu gânduri uimite;

Alege-ţi o cruce, alege-un mormânt
Şi zi: Aici doarme amorul meu sânt;

Şi cântă la capu-i şi cântă mereu;
Dormi dulce şi dusă, tu, sufletul meu!

Deşi în Scrisoarea V, spre exemplu, avem portretul femeii corupte, al femeii-Dalilă, Eminescu va rămâne mai degrabă la convingerea că tu eşti sfântă prin iubire (Venere şi Madonă). Însă pe această femeie ideală, care să întrupeze virtuţile curăţiei şi sfinţeniei dorite de el, Eminescu nu a aflat-o şi de aceea, pentru a nu susţine că ea n-ar putea să existe – ceea ce ar fi fost fals, din perspectiva istoriei creştinismului, cel puţin -, spunea adesea că ea a murit înainte ca el s-o cunoască.

Se observă că femeia, pentru Eminescu, corespundea idealului feminin creştin ortodox, opus imaginii păgâne a femeii viciate de corupţie morală şi libertinaj, care pentru el reprezenta o adevărată desfigurare a feminităţii. Idealul feminităţii angelice nu este pentru poetul nostru unul edulcorat, ca în creştinismul apusean catolic (aşa cum apare în picturile Renaşterii), ci o pretenţie foarte pertinentă şi foarte conformă cu tradiţia ortodoxă, conform căreia sfinţenia reprezintă desăvârşirea umanului, iar femeia trebuie să fie o cale de salvare, de mântuire pentru bărbat, ca şi bărbatul pentru femeie. Într-o vorbire care trebuie înţeleasă ortodox, ea trebuie să fie îngerul lui păzitor, după cum şi el trebuie să fie îngerul ei păzitor. Şi unul altuia să-şi fie întărire în fericire şi sfinţenie.

Acest ideal feminin eminescian presupune, în mod evident, asceza şi nevoinţa sfinţeniei, chiar dacă nu în interiorul unei mănăstiri, ci în sânul familiei, pentru că iubirea cunoaşte la Eminescu împlinirea şi ascensiunea infinită numai în cadrul căsătoriei şi niciodată printr-o relaţie pasageră, pe care poetul o respingea:

Ca toţi să fiu? ca dânşii să fiu viclean făţarnic?
Să cumpăr cu un zâmbet, un zâmbet iar zădarnic;
Viaţa adoratei şi gingaşei copile
Să o pătez cu umbra plăcerei unei zile
Şi să iubesc ca dânşii… când partea cea mai bună
Din inima-mi şi minte i-a ei pe totdeauna?

(Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!)

Cu totul dimpotrivă, iubirea pe care o dorea Eminescu era una care să se perpetueze nu doar în întreagă viaţa aceasta, ci care să fie eternă, să dureze întreaga veşnicie: Chiar de murim, ajungem limanul fericirii (Sarmis). Tocmai de aceea avem în poezia de dragoste eminesciană nenumărate sugestii onirice, hipnotice şi tanatice, despre care exegeza literară a vorbit din destul, şi care demonstrează dorul poetului de înveşnicire a iubirii sale.

De altfel, Biserica, Mănăstirea sau călugărul sihastru sunt prezenţe extrem de frecvente în lirica eminesciană, după cum este şi dorul după o iubire sfântă, desăvârşită în căsătorie. Şi chiar din acest motiv, atunci când eroii poemelor sale sunt dezamăgiţi în iubire, ei sfârşesc prin a deveni călugări, prin a se întoarce la asceza minţii şi a inimii, la lupta cu gândurile şi cu patimile.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Ortodoxia poloneză

În Polonia a existat întotdeauna loc pentru mai multe tradiţii religioase, iar Ortodoxia a ocupat între ele un loc însemnat. Modificările suferite de graniţe şi procesul de asimilare au făcut ca în ţară să mai rămână puţini ortodocşi. Din punct de vedere istoric, ortodocşii au trăit în provinciile din estul Republicii Polono-Lituaniene Commonwealth, aceştia fiind la început de etnie belarusă şi ucraineană.

În programul său de rusificare a pământurilor poloneze, în timpul divizării republicii, Guvernul ţarist al Rusiei a sprijinit Biserica Ortodoxă. Simbolul acestui sprijin a fost înălţarea unei mari catedrale ortodoxe în centrul Varşoviei, capitala naţiunii care înainte era independentă şi oraşul a cărui populaţie creştină era predominant romano-catolică.

Statul modern polonez s-a creat după Primul Război Mondial din teritoriile guvernate anterior de Rusia şi Germania. Noul stat a dobândit un număr mare de ortodocşi ruşi şi ucrainieni, aceştia unindu-se în credinţă fără a avea o Biserică naţională. Pentru a-i uni în cadrul unui organism oficial, Biserica Ortodoxă a Poloniei s-a creat în 1924 cu sprijinul Patriarhiei de la Constantinopol.

În perioada interbelică, viaţa Bisericii Ortodoxe Poloneze s-a caracterizat prin mai multe conflicte interbisericeşti şi interortodoxe. Între episcopat, care era aproape exclusiv de provenienţă rusă, şi credincioşi, care erau într-o proporţie de două treimi ucrainieni, era o antinomie evidentă. Episcopii ruşi refuzau numirea şi hirotonirea unor episcopi ucrainieni, interzicând chiar folosirea limbii ucrainiene în cadrul Sfintei Liturghiei.

În ceea ce priveşte relaţiile cu celelalte Biserici, apăruse un conflict în exclusivitate cu Biserica Catolică, care era sprijinită de către Stat şi care dorea ca predicile să se ţină, obligatoriu, doar în poloneză, făcând, de asemenea, presiuni asupra credincioşilor de a se converti la catolicism.

Aproape patru milioane de ortodocşi, în 1931

În urma recensământului efectuat în 1931, în rândul populaţiei poloneze, 3,8 milioane de polonezi se declaraseră ortodocşi. Însă, după schimbarea frontierelor în 1944 şi anexarea de către Uniunea Sovietică a unei porţiuni din ceea ce fusese până atunci Polonia de Est, numărul acestora a scăzut semnificativ.

În cadrul aşa-numitei operaţii Weichsel/Akcja Wisla, o parte a ucrainienilor ortodocşi din estul Poloniei de astăzi a fost strămutată samavolnic în regiunile din vestul şi nordul Poloniei nou anexate, la încheierea războiului (Prusia Răsăriteană, Pomerania Posterioară şi Silezia), alcătuindu-se astfel parohii noi. Altă parte a ucrainienilor a fost strămutată samavolnic în partea ucrainiană a Uniunii Sovietice care includea la acea dată şi fosta parte de răsărit a Poloniei, iar parohiile de acolo au rămas în continuare sub jurisdicţia patriarhatului moscovit.

În 1948, după ce puterea a fost preluată de comunişti, mitropolitul ortodox al Varşoviei a fost demis pentru atitudinea sa împotriva noului regim, iar la rugămintea sinodului de la Varşovia, controlat de comunişti, Patriarhia Moscovei a declarat autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze acordată de Patriarhul Constantinopolului în 1924 ca fiind nulă şi fără valoare juridică. Astfel, a dat Bisericii Ortodoxe a Poloniei o nouă cartă a drepturilor autocefale, autocefalia continuând şi în timpul regimului comunist.

Cei mai mulţi ortodocşi, în partea de est a Poloniei

Astăzi, Biserica Ortodoxă din Polonia numără între 600.000-800.000 de credincioşi şi este cea mai mare biserică din Polonia, după cea romano-catolică.

Reşedinţa mitropolitană a Bisericii Ortodoxe Poloneze autocefale se află la Varşovia, în capitala Poloniei. Majoritatea credincioşilor sunt de naţionalitate belorusă sau ucraineană şi sunt concentraţi în partea de est a Poloniei.

Este împăţită în şase eparhii: Varşovia şi Bielsk, Bialustok şi Gdansk, Lodz şi Poznan, Eroclaw şi Szczecin, Lublin şi Chelm; Przemusl şi Nowy Sacz.

Episcopii al căror întâistătător este Mitropolitul Varşoviei şi al întregii Polonii coordonează activitatea pastorală a circa 400 de preoţi care activează în aproximativ 200 de parohii, la acestea adăugându-se episcopii şi parohii din diaspora, în special din Portugalia, Spania, Brazilia sau Italia.

De asemenea, Biserica Ortodoxă Poloneză mai are aproximativ 100 de monahi şi monahii care vieţuiesc în cinci mănăstiri de călugări şi trei mănăstiri de maici.

Este membră activă a mişcării ecumenice, fiind membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a Conferinţei Bisericilor Europene, a Comisiei Internaţionale de Dialog Teologic Catolic Ortodox şi a Consiliului Ecumenic Polonez.

Catedrala „Sfânta Maria Magdalena“ din Varşovia

În Catedrala mitropolitană „Sf. Maria Magdalena“ din Varşovia, slujbele se oficiază după calendarul nou. Această catedrală, situată în cartierul Praga din oraşul Varşovia a fost construită din porunca prinţului Wlodimir Czerkawski între anii 1867-1869 pentru ruşii care trăiau pe atunci în această parte a Varşoviei. Ea a fost sfinţită la 29 iunie 1869. Este construită în stil bizantin pe planul crucii greceşti cu cinci turle. Proiectul a fost întocmit de Nicolae Syczew.

La subsolul catedralei se află Capela „Strădanii lui Iisus Hristos“, viaţa liturgică în acest paraclis ţinându-se după calendarul vechi.

Biserica „Pogorârea Sfântului Duh“ din Bialystok

La ora actuală, această biserică este cea mai mare din Polonia şi una dintre cele mai mari din Europa. Piatra de temelie pentru construcţia acestei biserici a fost pusă la 1 august 1982. Semnatarul planului arhitectural este arhitectul Jan Kabac. Biserica „Pogorârea Sfântului Duh“ din Bialystok a fost sfinţită la 16 mai 1999 de către IPS Sava, Mitropolitul Varşoviei şi a toată Polonia, din iniţiativa căruia s-a construit această grandioasă biserică.

La sfinţirea ei au participat şi alţi ierarhi din Polonia.

Parohul acestei biserici este pr. Jerzy Boreczko. La subsolul bisericii se află Paraclisul Maicii Domnului, Neaşteptată Bucurie. În biserica cea mare sunt două altare, Pogorârea Sf. Duh şi Sf. Sava Luminat. În prezent, se construişte clopotniţa care va avea 60 de metri înălţime şi va găzdui emiţătorul postului de radio ortodox „Orthodoxia“. Biserica a fost construită din surse proprii şi din ajutorul credincioşilor care formează parohia „Pogorârea Sfântului Duh“.

În 1998, la 15 octombrie, ea a fost vizitată de Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu I.

Biserica „Sfânta Treime“ din Hajnowka

Piatra de temelie a acestei biserici a fost pusă la 14 octombrie 1973, iar lucrările de construcţie au durat aproape 20 de ani. Proiectul bisericii aparţine lui Aleksandr Grygorowicz din Poznan. Pictura a fost realizată în perioada 1986-1990 de pictorul grec Dymitrios Andonopulos. Biserica „Sf. Treime“ din Hajnowka are şapte altare, dintre care trei la subsol, iar în ea încap 3000 de persoane. Din anul 1982, această biserică găzduieşte un concert de muzică bisericească. Din 1990, la acest concert participă şi coruri din străinătate.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Dinăuntrul realităţii

Intelectualismul cu care nu suntem de acord este acea pretenţie că omul este în esenţa lui minte sau raţiune a minţii, gândire, dar nu gândire împreună cu Dumnezeu sau cu harul lui Dumnezeu, ci gândire de unul singur, individualistă, exclusivistă, care să-şi pretindă toţi laurii, care să nu recunoască aportul nimănui altcuiva la fundamentarea sa. Şi mai ales, care să pară tot timpul sclipitoare, fără niciun rateu.

Pretenţia aceasta este absurdă, pentru că realitatea cea mai simplă şi mai evidentă a vieţii îţi arată că există în om profunzimi pe care nu le sapă raţiunea dialectică sau cugetarea discursivă – deşi există cazuri în care acest tip de raţiune vine ulterior şi încearcă să dezbată şi să analizeze ştiinţific aceste profunzimi, pe care ea însăşi nu ar fi în stare să le determine să se nască în om.

Da, mintea şi conştiinţa umană este chemată să cunoască şi să exprime în cuvinte, pe cât posibil, adâncurile duhovniceşti ale omului, chiar şi pe cele greu accesibile, dar aceasta nu este mintea discreţionară, care ar vrea să disece lucrurile, ci mintea care, dimpotrivă, înţelege de la sine, pentru că este unită într-o anumită măsură, mai mare sau mai mică, cu acestea profunzimi duhovniceşti.

Sau, altfel spus, ca să înţelegeţi mai bine ce vrem să spunem, o minte imatură care îl citeşte pe Eminescu sau pe Balzac poate să declare că a înţeles ce este iubirea sau cum arată o mulţime de sentimente umane, fără ca persoana respectivă să fi experiat ea însăşi cele citite, însă afirmaţia sa nu este pe deplin adevărată. Ba chiar este într-o destul de mică măsură adevărată, pentru că una este să iubeşti şi alta să înţelegi ce este iubirea numai citind poeziile lui Eminescu. Pe când, alta este situaţia când citeşti poeziile lui Eminescu, având tu însuţi în tine experienţa iubirii alături de alte experienţe umane profunde.

La fel este şi cu viaţa duhovnicească, viaţa cu Dumnezeu, de care unii râd când aud de ea, pentru că nici nu îşi pot închipui să existe, iar alţii cred că ea se poate concentra în creier şi nu e nevoie decât să citeşti Biblia sau Filocalia sau pe oricare dintre Sfinţii Părinţi sau dintre teologii din toate timpurile şi religiile, că ai şi înţeles despre ce este vorba, ai receptat tot sau cel puţin aproape tot. Aşa se ajunge la a confunda conştiinţa creştină cu o rigoare edulcorată.

De aceea, omiliile ortodoxe, nenumăratele şi vastele omilii ortodoxe, nu doar ne explică un cod moral şi comportamental creştinesc, dar şi ne introduc şi ne menţin într-o atmosferă în care să devenim familiari, din ce în ce mai familiari, cu iubirea lui Dumnezeu. Înţelegerea tâlcuirilor scripturale, a hermeneuticii biblice, precum şi a lucrărilor nevoinţei, este una care vine de la sine, fără rigidizare a voinţei, dacă sufletul tău e adaptat la atmosfera interioară a harului Bisericii Ortodoxe.

Nimeni nu ne-a avertizat pe noi şi nu-i avertizează nici pe tinerii din ziua de astăzi că e o mare minciună faptul de a crede că aruncarea asupra unei cărţi (două, trei, zece, o mie) ne va face imediat cunoscători, experţi, super-specializaţi, sub pretextul că lectura ei ne va aduce îndată şi în capul nostru toată ştiinţa şi experienţa pe care cartea o presupune.

Da, e bine să citeşti cărţi, cât mai multe cărţi, dar având în minte gândul că informaţia şi experienţa pe care ele ţi-o procură trebuie cristalizată şi sedimentată în timp, în interiorul tău, că trebuie să aştepţi – puţin sau mult – cu smerenie, ca Dumnezeu să te lumineze şi să pună în faţa conştiinţei tale iubitoare şi răbdătoare, răspunsul cu privire la adevărul sau falsitatea celor cunoscute sau a gândurilor pe care ţi le-ai făcut despre ele. Altfel rămâi doar cu impresia că cunoşti ceva, aşa cum o minte juvenilă şi cu orizonturi strâmte crede că a înţeles totul dintr-o singură lectură.

Psa. Gianina Picioruş

Meşterul Petre Ciornei, fără studii de arhitectură…dar a ridicat 82 de Biserici în cei 82 de ani de viaţă

De fiecare dată când ne plecăm capetele la rugăciune într-o biserică sau mănăstire, ne bucurăm de intensitatea momentului. Rareori avem curiozitatea să aflăm câţi oameni au trudit în arşiţă sau ploi, pentru ca noi să ne găsim liniştea, sau cine este acela care a coordonat planurile construirii lăcaşului. Pe unul dintre aceştia, renumit în toată ţara pentru meşteşugul aparte de a înălţa ziduri trainice spre cer, l-am cunoscut de curând, undeva prin munţii Bucovinei.

Meşterul Petre Ciornei construieşte biserici de la 28 de ani. Nu a făcut o şcoală de specialitate şi nici n-a urmat cursuri de perfecţionare. A învăţat meşteşugul mai mult de unul singur şi s-a perfecţionat în timp, astfel încât astăzi este ctitorul a 82 de biserici, răspândite în toată ţara. I-a plăcut meseria, care l-a adus, spune el, „mai aproape de Dumnezeu“.

Este mulţumit cu ceea ce a realizat în viaţa lui şi liniştit, la cei 82 de ani, că şi-a îndeplinit rolul pe pământ şi că nu a lăsat darul de la Cel de Sus să se risipească.

Între zidurile Mănăstirii Suceviţa e forfotă mare. Biserica a adunat laolaltă, în curtea principală, naţii diferite de oameni, care îşi vorbesc fiecare propria limbă, dar se roagă la acelaşi Dumnezeu. Sunt fascinaţi de frumuseţea aşezământului pe care îl studiază cu ochi măriţi şi cu obiective de fotografiat performante. Nimănui nu-i trece prin minte că, la câţiva paşi, într-o curte lăturalnică a mănăstirii, unde se aude zgomot de drujbă şi ciocan, coordonează lucrările unui paraclis unul dintre cei mai renumiţi ctitori de biserici de la noi din ţară, Petre Ciornei.

La cei 82 de ani ai săi împliniţi, meşterul recunoaşte că nu se mai poate urca pe schele să ridice cu palmele goale casele Cerului. Mâinile şi picioarele nu-l mai ascultă, iar de ceva vreme, de când a fost operat, inima lui nu mai suportă efort peste măsură. Aşa că preferă să-şi ia pe lângă el meşteri buni pe care să-i coordoneze, fără ca măcar să-i treacă o secundă prin minte că e cazul să se retragă, să-şi vadă liniştit de bătrâneţi. „Dacă am multe chemări, ce pot face? Eu n-am mers niciodată pe la preoţi să le intru în suflet şi să-i rog să le construiesc biserici. Ei singuri au venit la mine, au auzit de mine şi m-au chemat de câte ori au avut nevoie. Şi mie mi-e drag să lucru, că aşa sunt mai aproape de Dumnezeu. Eu de El şi El de mine. Mă vâr în ochii lui şi n-are cum să mă uite“, spune moş Petre, bucuros că are cu cine împărţi o vorbă bună.

„Nu eu construiesc; Dumnezeu, Maica Domnului fac minunea“

Stă ascuns de soare, la umbra muşcatelor cocoţate la balconul unei construcţii ridicate tot de el, nefinisată încă, dar care inspiră trăinicie şi bucură ochiul cu frumuseţea lucrului bine îndeplinit. E un om modest pe care, dacă n-ai şti nimic despre el, l-ai privi cu mare atenţie, ţi-ai da seama că principala ocupaţie a lui este legată de munca brută, susţinută de forţa braţelor şi a mâinilor. Are degetele contorsionate, schimonosite de lamele circularelor tăioase care i-au străpuns mâna stângă cu un „leţ“ (băţ) din căuşul palmei şi până la încheietura mâinii. Bătrânul vorbeşte de accidentele suferite ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat. Şi poate nici nu ar fi băgat de seamă dacă nu ar fi fost întrebat.

Atât de dăruit este crezului său lăuntric, care i-a dat puterea de a construi biserici peste tot prin ţară, încât meşterul spune că nu este altceva decât dar de la Dumnezeu. Dar de sus care face deosebirea dintre oamenii aleşi şi marea masă a indivizilor. Povesteşte cum odată, cu prilejul unei construcţii, a cunoscut doi ingineri care au rămas impresionaţi de precizia şi exactitatea datelor pe care meşterul le rostea fără să le citească de pe notiţe. Le ştia pe de rost. Întrebat cum de reuşeşte să ţină totul minte, bărbatul a răspuns: „Păstrez totul cu sfinţenie în cap. Eu trebuie să ştiu toate astea ca pe Tatăl Nostru. Nici nu încape altă discuţie. Eu nu am nevoie de hârtie şi creion, creierul lucrează singur. Dar nu eu sunt cel care construieşte, Dumnezeu şi Maica Domnului sunt cei care fac minunea“.

Lucrări în toată ţara

Moş Petrea (aşa cum i se zice) a văzut toată ţara şi a străbătut-o cu lucrările sale în lung şi-n lat: din Făgăraş, în Ardeal, Satu Mare, Moldova (Piatra Neamţ, Cheile Bicazului, Pângăraţi, Viişoara, Vaduri, Burleşti, Piatra Şoimului, Vadu Moldovei, Huşi, Vaslui, Săvineşti, Iaşi, Bacău, Agapia), Bucureşti, Slobozia, Dobrogea (Tulcea, Măcin, C. A Rosseti), Copşa Mică, în Banat, la Oţelul Roşu, şi lista poate continua lejer până când numărătoarea ajunge la 82 de biserici. 82 de ani pentru moş Ciornei, 82 de biserici construite cu mâna lui.

Spune că cel mai greu i-a fost când a construit biserica din satul C.A. Rosseti, din pustiul Dobrogei. Ca să ajungă la locul unde aveau şantier, meşterul împreună cu zidarii luau trenul de la Tulcea, după care călătoreau cu vaporul pe Dunăre vreo 120 km, iar de acolo mai mergeau 20 km pe câmp, cu un tractor, şi ajungeau, în cele din urmă, la destinaţie. Petre Ciornei îşi aminteşte cât de frumoasă e biserica înălţată acolo, într-un sătuc sărac, amplasat între Dunăre şi Marea Neagră, unde se găseau mulţi bătrâni, uitaţi în pustiuri pline de nisip şi de şerpi veninoşi, spaima meşterului. Mai era acolo un izvor de apă rece, la fel de bună ca cea de acasă, din care Petrea îşi astâmpăra setea în zilele de arşiţă şi se gândea la familie cu ochii spre cer, niciodată plecaţi, că „doar de acolo vine puterea şi vlaga omului, oricât de necăjit ar fi“.

Prima ctitorie, biserica din satul în care locuieşte

Constructorul a început să practice meseria de dulgher la vârsta 28 de ani. Până atunci, a lucrat tot în costrucţii, după ani de trudă într-o fabrică de cherestea, care i-a crescut mari cei şapte copii. Acum sunt rispiţi care încotro, cu excepţia unui băiat, pe care „l-am oprit lângă mine, să-mi poarte de grijă“.

Bătrânul nu poate uita cum, înainte de a începe să construiască biserici, a avut două vise, în care i s-a arătat un „Chip drag“, pe care l-a putut vedea după ce i s-au deschis cerurile şi i-a fost desenată în faţa ochilor o cruce mare. Spune toate acestea cu ochii albaştri înlăcrimaţi, vădit emoţionat de întâmplarea care continuă să-l marcheze şi astăzi, după atâţia ani. Se opreşte din povestirea visului, pentru că nici nu ştie sigur dacă e bine să lase gura slobodă când vine vorba de aşa o minune. O spune doar pentru cei care vor să asculte şi să simtă şi ei, de unii singuri, că deasupra noastră există cu adevărat o Putere care ne veghează. Şi atât. Duce mâna la ochi şi o îndepărtează în aceeaşi secundă, ca şi cum ar vrea să alunge gândul, să nu spună mai multe.

Prima ctitorie a sa este biserica din satul lui, Valea Stânii, din judeţul Suceava. Construcţia a început în anul 1984, când vechea biserică a ars şi preotul a decis construirea alteia noi. Moş Petrea s-a apucat imediat de lucru. De-abia venise din spital şi nici cunoştinţe prea elaborate despre modul de lucru al unei asemenea construcţii complexe nu avea, doar experienţă în construcţii şi o determinare extraordinară de a construi loc de rugăciune şi reculegere consătenilor lui.

Cum să rămână tocmai satul lui fără biserică? „Am luat, împreună cu preotul, decizia să construim o altă biserică, pentru că nu s-a mai putut salva nimic din cea veche. Era pe timpul comuniştilor, fiind mai greu de obţinut autorizaţie, dar am reuşit totuşi ca în scurt timp să primim acel act. Am făcut o temelie roată de jur împrejurul celei vechi, am început zidăria, şi aşa am dat drumul la lucrări. Asta a fost prima mea biserică construită. Când eram la arcurile mari pe care şade turla, un inginer de la Iaşi m-a ajutat să le îmbin. M-a întrebat cum de am avut curajul să mă apuc de o asemenea construcţie dificilă. Eu i-am zis că am hotărât aşa, pentru că mie îmi este drag să fac meseria asta“, rememorează amuzat meşterul.

„Te mai şi jertfeşti când vine vorba să construieşti o biserică“

„O biserică nu se poate construi decât cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu multă credinţă în Dânsul“, acesta este lucrul pe care constructorul de biserici îl susţine în mod repetat şi de a cărui validitate este convins.

Nu este lucru uşor şi nici la îndemâna fiecăruia să poată clădi casele Domnului. Şi Petrea Ciornei este conştient de darul oferit. Înainte de a se apuca de lucru, este literă de lege ca preotul să facă slujbă pe temelia bisericii, la care participă de fiecare dată şi Petre Ciornei şi muncitorii cu care lucrează. Salahorii şi calfele sunt aleşi în aşa fel încât să fie şi buni meseriaşi, dar şi buni creştini. Maestrul spune: „Am avut lucrări pentru care a fost nevoie chiar şi de 20 de muncitori. Eu n-am permis băutură, ţigări, înjurături sau alte cele care să fie spre scârba Celui de sus. Aşa ceva nici prin gând nu trebuie să treacă. În primul rând, eu, cel care conduceam toate lucrările, m-am păstrat în mod cinstit, în mod curat. Doar aşa m-a ajutat Dumnezeu de am ridicat atâtea biserici, fără să am prea multă şcoală. Doar patru clase am, cu două mai multe decât trenul“.

Mai departe, vorbeşte despre felul în care se construieşte o biserică, fără a divulga foarte multe: „O biserică trebuie construită cum scrie în cărţile bisericeşti. Stă scris acolo foarte clar. Mai întâi trebuie aşezată pe un teren cât mai înalt. Să fie cât mai departe de gălăgie, într-un loc cât mai retras, liniştit. Trebuie să aibă formatul crucii, cu pridvor, naos, pronaos, altar, abside în dreapta, abside în stânga. Cruci deasupra trebuie să aibă ori cinci, ori şapte, ori nouă, ori 11, niciodată crucile nu se pun cu soţ“.

Şi poate cel mai important este momentul când efectiv aduci jertă prin prezenţa ta, ca şi constructor, în timpul lucrărilor, după cum susţine şi Petre Ciornei: „Te mai şi jertfeşti când vine vorba să construieşti o biserică, mai rabzi şi foamea, mai post, mai rugăciune, furtună, ploaie, frig“. Meşterul spune că nu i s-a întâmplat niciodată să piardă vreun om sau să se rănească în timpul lucrului. Din contră, după ce au plecat şi au muncit pe cont propriu, au avut parte de necazuri, pe unii chiar i-a secerat moartea înainte de vreme. Este cazul unui bărbat, pe care moş Ciornei l-a îndrăgit mult şi care a murit după ce şi-a tăiat singur, din greşeală, piciorul cu drujba, în pădure. Bătrânul mai spune că sunt unele biserici, care, la fel ca şi Mănăstirea Argeşului, cer jertfă, şi mor oameni din accidente banale, aparent, fără explicaţie. Tălmăcirea unor asemenea întâmplări o ştie prea bine bătrânul, însă preferă să tacă, să nu vorbească de lucruri aşa mari. Totul trebuie să-şi urmeze rânduiala, aşa cum e scris. Nimic nu stă sub semnul unei pure întâmplări sau erori a destinului.

Ctitorul trist, fără de urmaşi

Lucrul acesta îl ştie foarte bine omul care a ridicat cu propriile mâini 82 de biserici, câte una pentru fiecare an împlinit, şi care nu poate să nu dea glas mâhnirii care îl chinuie de vreo câţiva ani. Nu are cui să lase mai departe meşteşugul. Cei mai mulţi renunţă la scurt timp după ce intră ucenici, fără să-şi dorească cu adevărat să înveţe. Văd doar partea financiară din toată lucrarea şi tare şi-ar dori să-i poată dobândi cu muncă puţină. Bătrânul îşi varsă necazul: „M-am necăjit să îi învăţ. Nu prea bagă în cap, nu vor să înveţe. Meseria asta e tare întrebată, e cam grea oleacă, e drept, dar nu e interesat tineretul. Degeaba le spun că o să le prindă bine pe viitor, ei se lasă în grija mea că îi ajut, că le arăt ce şi cum, sunt mulţumiţi că trece ziua şi iau banul. Care au fost oameni mai bunişori au plecat în ţări străine. Nu ştiu ce-o să se aleagă până la urmă“.

Bătrânul, ale cărui picioare l-au purtat peste tot în ţară, drept pentru care a fost mai mult musafir pe acasă decât stăpânul ei, pare împlinit cu viaţa şi munca lui. Deşi încercat de necazuri, acum fără soţia care i-a fost ani la rând sprijin, Petrea Ciornei spune că a scăpat de toate relele cu credinţă şi rugăciuni murmurate în genunchi, la icoane. Cât timp stă acasă, niciodată candela nu încetează să lumineze. Nu îşi închipuie viaţa derulându-se în alt ritm. E mulţumit că şi-a îndeplinit rolul dat aici, pe pământ. Şi multe mai tăinuieşte sub pleoapa ochilor, umbriţi de pălărie, bătrânul meşter… Mai ştie moş Petrea că atunci când va veni momentul să plece dintre cei vii, îşi va găsi loc de veci într-o pajişte verde, ca o depresiune, cu păsări cântătoare şi animale de tot soiul şi munţi de jur împrejur. O splendoare. Ştie toate acestea dintr-un vis pe care l-a avut recent, în care i s-a arătat o femeie neasemuit de frumoasă, îmbrăcată în alb, şi care i-a indicat locul respectiv ca fiind casa lui de veci. Să fi fost doar un vis?

La fel ca şi dorinţa sa de a avea iarăşi 50 de ani? Ca să mai poată lucra, să se cocoaţe până la cerurile cele mari în care să înfigă cruci. „Acum tare mi-ar prinde bine să mai am 50 de ani, că ştiu că mai e de lucru cât e lumea asta de mare. Dar nu se poate. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a îngăduit până la vârsta asta“, termină cuvântarea meşterul Petre, care pune capăt cuvintelor printr-un „sfârşit“ rostit cu mâinile încrucişate şi ochii la ucenicii care îl aşteaptă să le coordoneze acţiunile, sus pe schele.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Tonuri şi…toane de toamnă

Psa. Gianina

Cântece vechi de Anton Pann

Psa. Gianina

Acad. Prof. Dr. Dan Horia Mazilu intervievat de Elena Solunca Moise

- E mai multă linişte în Bibliotecă, programul este redus la o singură tură…
- În Bibliotecă nu se stă vara, doar se diminuează puţin activitatea, fiindcă este perioada de concedii. Nu putem acoperi şi a doua tură, fiindcă suntem mereu mai puţini, în ciuda organigramelor existente. Dincolo de greutăţi, Biblioteca rămâne aceeaşi instituţie emblematică a Academiei, principalul ei laborator de cercetare, mereu la dispoziţia cercetătorilor din reţeaua academică şi a altora.

Gândul meu este să deschidem Biblioteca spre un public mai larg, să înlăturăm anumite bariere care obturează drumul cititorilor spre carte. Acum, alături de studenţii din primii ani, a apărut un public nou alcătuit din studenţii de la cursurile de masterat şi cei de la cursurile doctorale. Cum vedeţi, Biblioteca urmează tratatul de la Bologna şi invită tinerii să-şi facă lucrările folosind comorile aflate în conservarea sa. E o mişcare spre deschidere, care mie şi colegilor mei mi se pare obligatorie fiindcă ţine de ceea ce se cheamă comunicare.

Ediţia facsimilată a “Liturghierului” lui Macarie din 1508

- Între evenimentele acestei veri, remarcăm apariţia ediţiei facsimilate a “Liturghierului”, tipărit în 1508, de Macarie, editat de Arhiepiscopia Târgoviştei şi Biblioteca Academiei Române. La sfârşitul primului volum semnaţi un foarte consistent studiu despre “Literatura română de expresie salvă”. În jurul personalităţii lui Macarie s-au ţesut multe legende. Cine a fost?
- Era un călugăr slav sud-dunărean, care şi-a căutat un adăpost, greu de găsit atunci, pentru a-şi exercita meseria. Să nu uităm că era la un pas de secolul incunabulelor şi Macarie a înscris spaţiul nostru în spaţiul tipăririi cuvântului. Vremea era cea a lui Radu cel Mare (1495-1508), un domnitor aplicat către fapta culturală şi aş aminti doar ctitorirea mănăstirii Govora, ca şi altele la sud de Dunăre.

Soţia lui, Doamna Catalina, era de la sud de Dunăre şi cred că prezenţa ei în odăile domneşti din Valahia l-a încurajat pe Macarie să vină aici. Prima tipăritură “Liturghierul” a fost supravegheată de Radu cel Mare şi, probabil, a fost răsplătită domneşte.

E cartea cea mai importantă a slujirii în biserică şi Macarie a dat bisericii româneşti şi altor ţări din jurul Dunării, unde limba slavonă era limbă de cult, o lucrare esenţială. Gândul nostru este ca acest “Liturghier” să fie însoţit de un volum “500 de ani de tipar românesc” cu studii ale unor învăţaţi, care să apară tot la Monitorul Oficial şi pentru care căutăm sponsori.

- Câte exemplare din “Liturghier” s-au păstrat?
- În momentul de faţă, în ţară, sunt cinci exemplare, dintre care trei la Biblioteca Academiei Române – exemplarul 1 (primul tiraj), dubletul şi încă un exemplar incomplet. Ediţia facsimilată acum este reconstituirea primului tiraj, aşa cum a fost tipărit în 1508.

- Macarie a scos şi alte tipărituri?
- A tipărit alte două cărţi – “Octoihul”, în 1510, şi “Evangheliarul”, de la 1512, în vremea lui Neagoe Basarab, căruia Macarie i-a dăruit un exemplar de lux, aflat Biblioteca noastră.

- Ce se mai ştie despre Macarie?
- E o întrebare care deschide drumul poveştilor, pentru că mulţi cred că ar fi ajuns mitropolit al Ungro-Valahiei, dar nu există documente. Informaţiile sunt precare şi, de pildă, nu ştim unde a apărut această primă tipăritură slavo-română. Probabil într-o mănăstire bogată şi înclinată spre cultură. Poate la Bistriţa, poate la Govora, poate la Târgovişte, dar nu ştim cu precizie unde anume. De altfel, nu este un caz singular. Apariţia acestui “Liturghier” este semnificativă pentru activitatea Bibliotecii pe timpul verii. În luna noiembrie va fi organizată o sesiune ştiinţifică dedicată împlinirii a 500 de ani de la prima tipăritură românească. Un alt fel de a citi trecutul.

- Un alt eveniment. Curând, la Ed. Polirom, va apărea lucrarea Dvs. “Văduvele sau Despre istorie la feminin”.
- E ultima lucrare dintr-o serie ce intră în categoria mare a istoriei femeilor, în cadrul căreia am descoperit o categorie mai puţin băgată în seamă, deşi plină de merite şi, mai cu seamă, plină de responsabilităţi. Anume, grupul văduvelor, grupul trist, grupul cernit care se îndrepta de la cimitir către mănăstire. Pe acest drum, văduvele făceau imens pentru că asupra lor cădea responsabilitatea averii, creşterea şi educaţia copiilor, rostuitul fetelor şi al băieţilor. Despre ele am încercat să scriu, fireşte rămânând la perioada veche, până la jumătatea secolului XVIII. Aceste femei au făcut istorie şi pot vorbi despre istoria făcută de ele şi despre cea care se desfăşura în veac.

- Ce urmează?
- Nu obişnuiesc să-mi dezvălui planurile… Vreau să scriu despre Cantemir, dar un Cantemir citit altfel, pentru că am convingerea că poate fi citit şi într-un alt fel decât până acum. Cantemir pe care vreau să-l propun cititorilor va fi un Cantemir european.

Ideea mi-a venit la Paris, pe malul Senei, de la Domul Invalizilor către Turnul Eiffel, într-o piaţă veche, Sainte-Geneviève, unde este o bibliotecă cu acelaşi nume. Pe frontonul clădirii bibliotecii sunt incizate numele celor mai vestite personalităţi pe care i-a dat umanitatea. Dacă priveşti ceva mai sus, întâlneşti numele lui Dimitrius Cantemir, singurul român care a avut putinţa să urce acolo şi probabil singurul pentru multă vreme. Acolo mi-am zis că trebuie făcut ceva să sprijinim europenitatea lui Cantemir, dibuită de mulţi, dar… mai multe nu vă spun.

- Ne întoarcem la Eminescu… O facem cu Gabriela Dumitrescu, şef al Serviciului Manuscrise – Carte rară, implicată cu trup şi suflet, cum se spune, în proiectul ediţiei facsimilate a operei lui Eminescu încă de la început, în 2004. Despre acest proiect academic şi despre noile apariţii ne spune:
- Recunosc că-mi face plăcere şi că, pentru prima oară, ca să putem continua acest proiect am organizat şi o licitaţie. În această vară au apărut volumele XV, XVI, XVII şi, probabil, până la sfârşitul lunii vor fi gata şi volumele XVIII – XIX. Sper ca până la finele anului să apară şi volumul XX, în aşa fel ca pentru anul viitor să rămână de editat doar patru volume.

În cea mai mare parte, aceste volume vor cuprinde manuscrise care nu se găsesc în Biblioteca Academiei Române, ci în alte biblioteci sau la Arhivele Statului, şi care nu sunt încă pe suport digital. Trebuie să obţinem, mai întâi, o copie digitală a documentelor, ca să fie timp pentru a pregăti cele patru volume. Astfel, tot ceea ce a scris sau ceea ce este cunoscut că a scris Eminescu, va fi prezentat în această ediţie facsimilată.

- Şi apoi?
- M-am gândit la o serie numită “Patrimoniu”, care să prezinte publicului, în ediţii facsimilate, manuscrise importante pentru istoria şi cultura românească aflate în colecţiile Bibliotecii Academiei Române.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Aşteptare de dor

Dacă nu eşti cu mine
niciun cântec nu are culoare
nici viaţa nu are miros
nici lumina nu are savoare

nici floarea nu se deschide
şi străzile sunt pline cu gunoaie
da, pe străzi se plimbă umbre
arterele sunt sfâşiate
şi niciun om nu îmi înmiresmează inima
aşa ca tine

şi mâinile şi picioarele n-au sens
blocurile n-au sens
frunzele mă privesc cu ochii deşerţi
pâlnia vieţii curge spre niciunde

aşa că vino mai repede
întoarce-te degrabă
să mergem către clipa în care
vom fi una

Psa. Gianina

Paradoxal

Ce, nu vi se pare frumos ceea ce vedeţi mai sus…omul remodelat astfel? Înseamnă că n-aveţi gusturi…pe măsura emancipării umane! Am întrebat odată un tânăr de vreo 16 ani:

- Nu te doare?

- Ba da, mă doare ăsta din buză (mai avea şi 3 cercei în ureche), da’ numai când râd sau vorbesc mai mult. În rest… nu mă doare. Mă făcea una odată să râd în autobuz…şi nu puteam. Aia se mira de ce nu râd, până i-am zis că e nasoală, ca să mă lase în pace…că mă durea. Mi la pus unu’ în parc, fără anestezic. Îmi venea să plâng, da’ era lume…n-am plâns o lacrimă! Ce să fac, altfel nu atrag cu nimic atenţia…trebuie să atrag şi eu cumva atenţia…

Ce mai…ca să trăieşti în capitală sau ca să fii cool, trebuie să faci multe, inimaginabil de multe, altfel nu eşti…interesant. N-ai putea fi interesant şi fără să faci atât de multe lucruri care îţi pierd timpul, banii şi îţi mutilează corpul? Nu! Nu şi nu! Dacă n-ai pielea tăbăcită la solar, dacă n-ai celulare bengoase, cu display de 2 m, câteva cuie bătute în sprâncene şi un şirag de cercei în urechi…nu eşti om.

Nici tu nu eşti om dacă nu eşti om ca el sau ca ea. Pentru că unul ca el sau una ca ea dau tonul la umanitate. Ei sunt path-ul spre viitor, future – cum am auzit că se zice în filme, un viitor care nu e viitor dacă nu e haotic, dacă nu e dezaxat de paranormal. Oamenii se panichează, intră în sevraj dacă e prea multă linişte, prea multă normalitate…dacă nu-şi primesc procentul de anormalitate.

Noi trebuie să mâncăm adrenalină pe pâine, să ne sculăm fascinaţi de viteza adrenalinei care să ne facă superluminici. Nu contează că nu suntem superluminici, nu contează că ne torturăm singuri, că ne mutilăm fizic şi psihic, în toate felurile. Dacă automutilarea corespunde unui stil de viaţă, atunci stilul este viaţa, cum spunea Buffon, încă de acum trei secole.

Dacă nebunia unei patimi sau a tuturor patimilor e un ideal de viaţă şi o ideologie de mase, trebuie să laşi nebunia în pace, chiar dacă ea străpunge trupuri şi le maltratează, le schingiuieşte în modul cel mai oribil cu putinţă, dar şi cel mai evident cu putinţă. Ţi se cere nu doar să respecţi libertatea nebuniei, ci şi să te conformezi ei, să te instalezi comod în noua viziune a libertăţii de exprimare.

Ca ortodox, nu poţi să nu stai să te întrebi: de ce rugăciunile noastre de exorcizare sunt o rămăşiţă a obscurantismului medieval, pentru unii, iar bodypiercing-ul sau alte sporturi care stâlcesc fiinţa umană nu le par deloc aceloraşi oameni ca epave recondiţionate ale celui mai involut şi mai sălbatic păgânism, ale unor timpuri la care n-am mai dori să ne mai întoarcem niciodată?

Psa. Gianina Picioruş

De profondis

Dumnezeule, Dor sublim, de ce Te-am părăsit?
De ce-am plecat adesea în ţări unde nu Te mai vezi?
De ce m-am scufundat în ceaţă?
Dumnezeule, Viaţa mea, dacă Tu nu m-ai căuta

Ar fi numai o singurătate imensă
Un pustiu atât de pustiu
Încât nimic n-ar mai răsări pe pământ.

Dumnezeule, Iubire Sfântă,
Smulge-mă întunericului!
Dă-mi înţelegerea suferinţei,
Iarăşi şi iarăşi acoperă-mi ochii cu smerenie!

Dumnezeul meu, Viaţa mea,
Frumuseţea cea veşnică,
Lumina şi veşmântul sufletelor noastre,
Adumbreşte şi inimile noastre.

Tu ştii că sufletul meu Te caută cu dor
Chiar dacă ochi-mi sunt adesea
Îngreunaţi de somnul vieţii acesteia.
Mai presus de dragostea Ta n-am cunoscut nimic mai arzător
Pe pământ.

Fii mie Înviere, Înviere dulce şi Lumină lină,
Adiere de veşnicie,
Ridicare din adânc,
Iarăşi şi iarăşi întoarcere la viaţă.

Psa. Gianina

Fiica Sfântului Constantin Brâncoveanu a avut un vis profetic

Ni-l povesteşte Anton Maria Del Chiaro, secretarul Sfântului Constantin, după ce ne informează că Domnitorul fusese avertizat printr-o scrisoare de la un grec din Constantinopol asupra hotărârii vizirului de a-l mazili. Însă nici Sfântul Constantin, nici ginerele său, martirizat împreună cu el, Sfântul Ianache Sfetnicul şi nici alţi boieri nu au dat crezare acestei scrisori, întrucât tocmai primiseră din partea vizirului o altă scrisoare, concepută astfel încât să adoarmă vigilenţa voievodului, un răvaş diplomatic în care turcii aveau faţă prietenoasă.

În acele zile, cu puţin înainte de mazilirea Sfântului Constantin, s-a îmbolnăvit şi a trecut la cele veşnice fiica sa, Stanca. Secretarul brâncovenesc ne dă mărturie, în cartea sa, că ea a avut un vis profetic cu privire la soarta tragică (din perspectivă omenească, dar fericită, din unghiul de vedere duhovnicesc) a tatălui şi a familiei sale:

“În aceste zile de nehotărâre, căzu bolnavă fiica mai mare a Voevodului, Doamna Stanca, care în agonie chemă pe Doamna, mama ei, şi surorile ei, arătându-le, halucinând, o ceată de turci care zmunceşte de grumaz pe tatăl ei, vroind să-l ducă la Constantinopol.

Cu greu fu liniştită de cei din jurul ei, dar muri după câteva ore. Acest fapt mi-au povestit surorile defunctei, înainte de detronarea tatălui lor.

În ziua înmormântărei Principesei, care avu loc în biserica metropolitană [slujba de înmormântare a avut loc la Mitropolie, iar predica funebră a rostit-o Sfântul Antim Ivireanul - n.n.] din Bucureşti, aflai de un alt caz memorabil, vrednic de a fi notat. Mitropolia e pe vârful unui deal. În vale e palatul brâncovenesc. În afara porţii palatului se află o cruce de piatră albă, cu o inscripţie în limba valahă, că-n acelaş loc tatăl Principelui a fost tăiat în bucăţi de dorobanţii răsculaţi contra sa.

Principele Constantin scoborând călare de la Mitropolie, cu tot alaiul pompos, în dreptul aceleiaşi cruci, o găină îi zbură pe braţ; acest semn a fost atribuit unei iminente nenorociri, căci întâmplările cele mai simple sunt efectele misterioase ale Providenţei.” (Cf. Anton-Maria Del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, în româneşte de S. Cris-Cristian, cu o introducere de Nicolae Iorga, Ed. Viaţa Românească, Iaşi, 1929, p. 44).

Familia Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu primea aşadar avertismente pe mai multe căi. Însă se apropia ziua Învierii… Dar, în Săptămâna Mare, a anului 1714, turcii au năvălit fără veste şi l-au arestat, împreună cu familia, pornindu-l spre Constantinopol. Vinerea Mare a fost, în mod providenţial, ziua începutului pătimirii lor.

Au urmat luni de arest şi de torturi grele, cărora Sfântul Constantin şi fiii săi nu le-au cedat. Pe 25 august, de Sfânta Maria, când Domnitorul împlinea 60 de ani, iar soţia sa îşi serba ziua onomastică, au fost aduşi în faţa eşafodului, pe malul Bosforului, în prezenţa delegaţiilor şi ambasadorilor străini la Constantinopol, printre care şi ambasadorul Franţei. Cei prezenţi au mărturisit că şi turcii s-au înfiorat şi n-au suportat cruzimea peisajului şi atrocitatea execuţiei hotărâte de vizir.

Li s-a oferit viaţa în schimbul renunţării la credinţa ortodoxă şi a convertirii la mahomedanism, ceea ce au refuzat. În consecinţă, în faţa unei audienţe numeroase aduse la spectacol, li s-au tăiat capetele, Domnului, celor 4 fii ai săi şi ginerelui său, Ianache Sfetnicul. Capetele au fost atârnate în pari, iar trupurile aruncate în apă, de unde nişte creştini evlavioşi au recuperat trupul Sfântului Constantin şi l-au dat soţiei sale, Doamna Maria, care l-a adus şi l-a înmormântat în Biserica Sfântul Gheorghe.

Psa. Gianina Picioruş

Cum de ţi-a trecut prin cap să-mi frângi inima?

Tulburător…prin accentele dramatice ale textului…

Psa. Gianina

Tineri versus specialişti IT

Vine o vreme când trebuie să te dai cu capul de calculator…vrei-nu vrei!

Un articol din România liberă, constată:

Managerii IT, depasiti de situatie

Un sondaj recent realizat de firma IDC a dezvaluit faptul ca peste 79% din tinerii cu varste intre 15 si 25 de ani fac parte dintr-o “comunitate” online, in timp ce 52% dintre acestia contribuie cu continut pe mai multe site-uri tip web 2.0.

In acelasi timp, doar 30% din managerii IT utilizeaza frecvent comunitatile online si doar jumatate dintre acestia au create conturi pe astfel de site-uri.

Specialistii in domeniu spun ca discrepanta intre procentele de mai sus este, oarecum, alarmanta si ca managerii IT ar trebui sa se “autoeduce” si atunci cand vine vorba de tehnologiile web simple si folosite cu atata aviditate de cei tineri. Un analist de la firma Gartner explica ca tinerii de azi vor intra in anii viitori in campul muncii si ar putea fi colegi chiar cu managerii IT de mai sus.

Un tanar de 21 de ani:

- are la activ 250.000 e-mail-uri si SMS-uri trimise si primite;
- a folosit telefonul mobil cel putin 10.000 de ore;
- a petrecut minim 5.000 de ore pentru jocuri video online si offline;
- a petrecut 3.500 de ore pe site-uri tip “retele sociale”.

***

Un alt articol, din Cotidianul, remarcă avantajul blogărilor faţă de presa scrisă:

A fi numărul unu în presa scrisă nu îţi garantează leadershipul în online. Trebuie să investeşti în online ca într-un produs separat, paralel cu afacerea de print existentă”, punctează primul mit Marius Hagger, director general Ringier România, sperând că “trusturile de presă scrisă au învăţat sau încă mai învaţă” acest lucru. “Cheltuielile uriaşe în marketing nu îţi cresc notorietatea brandului sau numărul de utilizatori dacă nu ai în acelaşi timp şi o ofertă de conţinut bună”, adaugă trimisul elveţienilor în România…

Exemplul SUA este reprezentativ: un studiu al Newspapers Association of America arată că veniturile din publicitatea tradiţională în ziare au scăzut cu 9,4% în ultimul an, în timp ce publicitatea pe site-urile de ziare a adus venituri de peste 3 miliarde de dolari în 2007, cu 19% în creştere faţă de anul precedent. Chiar dacă în Romania piaţa are o cotă mică, publicitatea online creşte însă ca Făt-Frumos, cu aproape 60% în 2007, potrivit Zenith Optimedia.

Bloggerii nu sunt proşti

Bloggerii şi autorii de conţinut digital sunt jurnalişti profesionişti. Mai mult, practicile editoriale ale bloggerilor au influenţat jurnalismul online tradiţional, prin stilul direct, de dialog, perfectibilitatea ştirilor ca urmare a comentariilor şi sugestiilor, ştirile “trambulină”, hyperlinkurile, înregistrările video.

***

Ne întrebăm: cine sunt specialiştii? Cine sunt profesioniştii?

Psa. Gianina

De ce în “cea mai mare democraţie din lume” soarta alegerilor prezidenţiale se decide la biserică, iar în Români libertatea Bisericii de a-şi exprima poziţia e întotdeauna strangulată?

Vezi articolul din Ziua:

McCain şi Obama la biserică

Republicanul John McCain si democratul Barack Obama, rivali in cursa spre Casa Alba, care se incheie pe 4 noiembrie, se vor adresa, maine, alegatorilor crestini, cu ocazia unui forum religios, organizat de cei mai renumiti pastori din tara. Lucrarile forumului se vor desfasura la biserica din Saddleback, la Lake Forest, California.

McCain si Obama nu vor avea, maine, o dezbatere, ci vor raspunde, pe rand, intrebarilor pastorului Rick Warren, principalul organizator.

Cei doi senatori au fost invitati de Warren sa-si expuna punctele de vedere asupra unor subiecte de interes pentru electorat, spre exemplu, locul credintei in viata publica, SIDA sau mediul.

Desi in America, Biserica este separata de Stat, religia joaca un rol de nezdruncinat in viata politica, iar candidatii sunt intotdeauna chemati sa explice care va fi rolul bisericii sub eventuala lor Presedintie.

De obicei, aspirantii la Biroul Oval isi exprimau opiniile in intalniri diferite. Warren este singurul pastor care i-a convocat pe cei doi rivali impreuna, sesizeaza agentiile internationale de presa.

Tinand seama ca un american din patru este de confesiune protestanta evanghelica, este de inteles de ce candidatii au tot interesul sa castige simpatia acestui segment de populatie. Pana acum, credinciosii pro­testanti evanghelici au constituit un rezervor electoral privilegiat al republicanilor, in virtutea concordantei de opinii in ce priveste opozitia fata de avort si de homosexualitate si grija pentru promovarea valorilor familiale traditionale.

In aceasta campanie, insa, membrii confesi­unii par sa fi format doua tabere, cea pro McCain ramanand, totusi, mai numeroasa.

***

Întrebarea noastră este următoarea: cum se face că, în ţara în care sunt respectate toate drepturile, prezidenţiabilii ţin seama de religia unei importante părţi a populaţiei (în acest caz, neoprotestanţi, care se numesc pe ei înşişi evanghelici) şi doresc să fie văzuţi în dialog cu un pastor, reprezentant al acestei comunităţii religioase, fără ca nimeni să se simtă discriminat, în timp ce, dacă în România candidaţii la preşedenţie ar accepta să fie cernuţi de către un preot ortodox la o emisiune televizată de mare audienţă, ar lua foc toate organizaţiile pentru drepturi şi libertăţi individuale ? Ca să nu mai vorbim de faptul că Bisericii Ortodoxe i se neagă orice drept la a-şi exprima o opţiune politică, indiferent de considerente.

Când o să ajungem oare, ca în democraţia americană, să-i vedem pe candidaţii noştri în dialog onest cu un cleric ortodox?

Psa. Gianina

Părintele duhovnicesc: cel care ne poartă sufletul pe braţele sale

Un Părinte duhovnicesc face mai mult decât zeci de mii de cărţi. Nu pentru că acele cărţi nu ar fi bune şi nu te-ar putea învăţa adevărul despre Dumnezeu şi ceea ce este drept să faci, ci pentru că mintea ta nu este în stare să se hrănească cu aceste cărţi şi adesea le înţelege prost sau se înfumurează repede şi pierde toată osteneala şi înţelepciunea dorinţei de a înainta în bine.

Părintele duhovnicesc este, din acest punct de vedere un exemplu viu, o icoană vie, pe care o vezi mişcându-se, gândind şi făcând lucrurile duhovniceşte. Nu numai teoretic. Nu doar îţi explică dogmele dumnezeieşti sau cum să înţelegi Scriptura şi cărţile Sfinţilor Părinţi, nu doar îţi tâlcuieşte părţile umbroase sau chiar de neînţeles, cuvintele care stau sub un văl adânc simbolico-mistic şi pe care un ochi neînduhovnicit nu ştie să le citească deloc.

Le face pe toate acestea, dar ceva încă şi mai mult decât acestea. Pentru că el e lângă tine. Te ceartă. Te mângâie. Te împacă. Te odihneşte. Te smereşte. Ştii că te iubeşte, că nu te va lăsa niciodată. Face mereu şi mereu aceleaşi gesturi şi fapte duhovniceşti, prin care te surprinde şi nu te surprinde în acelaşi timp. Te surprinde pentru că încă mai are răbdare, încă mai suportă, încă mai iartă, pentru a milioana oară iartă. Iarăşi dojeneşte şi iarăşi iartă.

Iarăşi învaţă şi iarăşi se nevoieşte enorm, lângă tine, care lâncezeşti. Nu te aştepţi să cedeze şi totuşi râvna lui şi pilda lui te copleşeşte, îţi erodează mândria când vezi că trec anii…şi el învaţă, citeşte, studiază, gândeşte teologic, gândeşte duhovniceşte, se nevoieşte, iartă…şi iarăşi învaţă, pe sine şi pe alţii, fără odihnă.

Învaţă la orice vârstă şi fără să ţină seama de neputinţele, de bolile şi de durerile sale. E un monument de dăruire şi de generozitate. E un fel de icoană umblătoare care loveşte cu picătura răbdării sale, de-a lungul anilor, piatra cerbiciei tale. E adevărat dar nu-ţi vine să crezi. Nu-ţi vine să crezi dar vezi cu ochii şi cu inima ta.

Părintele duhovnicesc e un dar rar. E cel pe care îl simţi că îţi vine ca o mănuşă duhului tău. Cel care te duce la izvoarele harului care nu te mint…la izvoarele liniştii, ale blândeţii, ale înţelepciunii, ale vederii gândurilor negre şi înţelegerii patimilor proprii. Dar el nu te striveşte cu exigenţele sale, deşi vezi că le aplică sie însuşi.

Uneori însă, din păcate, se poate înţelege prost nu numai cartea duhovnicească, ci şi cine este adevăratul Părinte duhovnicesc, astfel încât să-l alegi pe cel care mai mult pare decât este sau care nu te poate înţelege cu adevărat şi nu îţi poate da sfatul benefic şi vindecător. Dar tocmai de aceea, viaţa duhovnicească înseamnă şi încercări extreme şi curaj nebunesc de a te mântui.

Psa. Gianina

O arhivă audio culturală de excepţie

Femeile ţâfnoase [comedie; 58. 25 minute], Dem Rădulescu, Vasilica Tastaman etc.

Nichita Stănescu, Poem, 1. 07 minute

Idem, Douăsprezece noaptea cu dor, 0, 45 minute.

A murit bubi [comedie, 46. 11 minute], de Tudor Muşatescu, Radu Beligan, Mihai Fotino, Mihai Mereuţă etc.

Bătrânul, de Hortensia Papadag Bengescu, 70, 50 minute.

Comoara din insulă, cu Mircea Albulescu, Ion Marinescu, Mitică Popescu, 52. 56 minute.

Răpit de piraţi, adaptare după un roman englez, autobiografic, 53. 07 minute.

Sodoma şi Gomora, 88. 12 minute, de Jean Giraudou.

Răzvan şi Vidra, de B. P. Haşdeu, 105. 57 minute.

Tenorul, cu Dem Rădulescu, 4. 32 minute.

Reclamaţia Frizerului, cu Dem Rădulescu, 3, 08 minute.

Călătorie în Egipt, cu Dem Rădulescu, 2. 43 minute.

Educaţie, cu Idem, 3. 02 minute.

Dostoievski, Inocenţa iubirii, dramatizare radiofonică după romanul Idiotul, cu Mircea Albulescu şi Adrian Pintea, 247.44 minute.

Mihai Eminescu, Întemeietorii, adaptare radiofonică după piesele sale, cu Victor Rebenciuc, Mircea Albulescu etc., 87, 09 minute.

Vasile Alacsandri, Agachi Flutur, 67. 02 minute.

Bădăranii, comedie de Carlo Goldoni, cu Grigore Vasiliu Birlic, Tanţi Cocea, George Calboreanu, Radu Beligan, Alexandru Jugaru etc., 99. 05 minute.

Morcoveaţă, 55. 43 minute.

Pentru şi mai multe, în contul domnului Stelică, care este extraordinar.

Psa. Gianina

Ion Marin Sadoveanu, Sfârşit de veac în Bucureşti [ teatru radiofonic; 139.10 minute]

Găsiţi aici fila audio.

Psa. Gianina

Economia şi metonimia

Reclama e sufletul comerţului, un suflet care vinde trupul, trupul produsului. Sufletul acesta este paradoxal, pentru că nu e niciodată un întreg, ci e o… metonimie. Întotdeauna reclama e metonimică: o expunere lapidară de evenimente semnificative, electrizante, o poveste sincopată care trebuie să te facă pe tine, privitorul, să cumperi Sprite sau altceva.

Reclama nu urmăreşte să-ţi demonstreze pas cu pas, cu dovezi reale şi oneste, proprietăţile unui produs. Nu, ci cumpărătorul e convins să cumpere şi să consume Pepsi Cola pentru că i-a plăcut cum sare ăla cu paraşuta în reclamă…pentru că şi lui îi place aventura sau maşina sau berea sau…femeile pe care poţi să le agăţi dacă ai cu ce să te arăţi cool.

Adică, îţi place ideea reclamei. Însă ideea reclamei nu este substanţa produsului. Ideea reclamei e…tare, dar teoria în sine sau regizarea ei nu e nici nutritivă, nici ecologică. Cumperi regia produsului, de multe ori, cumperi o idee care te manipulează, care te face să crezi că ai devenit trandy dacă te dai în spectacol cu produsul respectiv pe tine sau la tine. Însă, tu cumperi un produs pentru că îţi este necesar sau pentru că e un recomandator social? E util în sine sau e util datorită unor calităţi divergente?

Metafora comercială a reclamei e aceeaşi cu metafora mass-mediei, în care articolul sau emisiunea care se vinde bine e cea…concentrată, dar în care poate să fie concentrată şi minciuna. Dacă e colajată şi împachetată frumos, ea se vinde, chiar dacă e sincopat adevărul, moralitatea sau realitatea. Cineva ne recomanda să nu mai scriem atât de mult, pentru că astăzi lumea nu mai e preocupată de cultură sau de lectură, nu mai are timp de idei multe şi înalte, ci vrea intelectualitate de tip fast-food, vrea pastile de gândire… scurt şi condensat. Idei gata mestecate şi bune de…ingurgitat.

Să scrii, adică, editorial, pentru că dacă scrii pe lung şi pe larg, cu argumente solide şi vaste, devine… neinteresant, îi cade omului capu-n poală de somnolenţă. Că publicul actual nu mai prizează la autentic, la desfăşurarea logică de argumente, la idealuri şi sugestii înalte, ci la calupul de sodă caustică pe care trebuie să-l conţină secvenţa jurnalistică pe care o instrumentezi, oricare ar fi media care te difuzează.

Nu contează, altfel spus, cine eşti, contează numai dacă ştii cum să te vinzi. Să te vinzi, chiar dacă n-ai nimic veritabil şi original cu ce să te propui. Pentru că sufletul a devenit în economia de piaţă o reclamă care te vinde.

Psa. Gianina Picioruş