Tinerele generaţii, pregătite pentru…o manipulare facilă

Emo vine de la…emoţionat, emotiv, sau…emoticon?

Sunt emotivi adolescenţii, adică, sunt mai sensibili decât restul lumii sau sunt labili psihic, aşa cum sugerează comentatorii fenomenului? Sau vor să se integreze neapărat într-un trand şocant?

Îmi amintesc că noi am făcut parte, la vârsta noastră, cu voie sau fără voie, din generaţia pro. Amândouă  denumirile fiind, de fapt, nişte ştampile aplicate asupra unor generaţii cu forţa, cu forţa mediatică, indiferent de numărul real al celor care s-au integrat sau se integrează cu adevărat în curent.

Există un trand vestimentar, un trand comportamental, pe care adolescentul îl miroase şi despre care înţelege sau crede că, dacă nu s-ar integra în acesta, nu ar mai fi primit sau bine văzut în comunitatea celor de o seamă cu el. Asta nu înseamnă că îşi însuşeşte automat mentalitatea vremii sale sau că o înţelege măcar. Sau poate să se comporte spontan ca şi ceilalţi, imitativ, fără să-şi pună vreodată problema normalităţii sau anormalităţii psihologiei sale.

După generaţii de revoltaţi sau de revoluţionari, care au vrut să schimbe faţa lumii, generaţia emo reeditează o angoasă a pierderii bruşte a identităţii şi a valorilor tradiţionale, a degringoladei interioare şi a neregăsirii unui paşaport spiritual propriu.

Din când în când se mai nasc astfel de generaţii de sacrificiu. Unii vin şi revoluţionează lumea, iar alţii suportă fără să fi dorit schimbările şi suferă pentru că, fiinţial, nu au organ de adaptare la un asemenea proces, la un mod de a percepe existenţa care le răstoarnă ceasul ontologic şi care nu li se potriveşte. Această nepotrivire e resimţită în mod concret ca o tragedie în plan spiritual şi psihologic. Şi nu pare că reuşesc să alarmeze pe nimeni, pentru că lumea trebuie să-şi urmeze cursul, conform minciunii ideologice şi evoluţioniste.

Schimbările istorice sunt ca schimbările de climă. Modernitatea a început cu răul secolului (le mal du siècle) şi cu poeţii blestemaţi (les poètes maudits). Postmodernitatea are valul ei de victime, care par să se numească emo. O postmodernitate trăită ca mentalitate globală, dar prespălată local.

Ca aspect interior şi exterior, tinerii români emo încep să semene din ce în ce mai rău cu emoticoanele de care abuzează în loc de cuvinte pe net: sunt galbeni de emoţie dar şi de lipsă de emoţie adevărată.

Modelele acestor tineri încep să nu mai fie oameni, ci figurine pe care le găsesc în jocurile de pe calculator sau în desenele animate japoneze. Încât tinerii noştri Pokemoni nu mai au nici măcar nişte idoli vii, ci nişte modele de carton pe pixeli.

E o generaţie infantilizată emoţional, afectiv, care îşi afişează ostentativ sensibilitatea maladivă. O generaţie ajutată să aibă deficienţe de raţionament clar şi de judecată. Care gândeşte şi simte periferic şi în acelaşi timp se simte o non-valoare, o anti-valoare, dar se complace în nefericirea ei savuroasă, de a nu face nimic şi a-şi contempla starea de prelingere pe caldarâmul istoriei.

Până la generaţia emo se vorbea mereu de generaţii precoce, din ce în ce mai precoce. În schimb, precocitatea celor de acum stă numai în gradul mare de specializare la lucrul cu calculatorul, de la vârste foarte fragede. O specializare unilaterală sau care dă randamente numai într-un singur sens, elementar, pentru că utilizarea calculatorului şi a internetului rămâne totuşi de domeniul rizibilului, în comparaţie cu ce ar putea oferi exploatarea lui la maximum în scopuri culturale şi duhovniceşti.

Emo e o nouă generaţie care până şi în vestimentaţie şi în fasonarea lookului nu găseşte altceva mai bun decât să se împodobească cu toate însemnele infantilizării: de la freza viu colorată şi care acoperă ochii ca lui Lăbuş, până la accesoriile pe care generaţiile dinainte nu le-ar fi purtat în ruptul capului la liceu, ci doar pe la grădiniţă.

E vizibil de la foarte mare distanţă că toate aceste accesorii, acest trand nu îi caracterizează, le dă un aer infantil nemeritat. Moda tinerească e de fapt o ajustare a tinereţii lor, a imaginaţiei şi a liberei exprimări a personalităţii tinerilor. E o confiscare a maturităţii adolescenţei în favoarea unei aşa zise copilării întârziate care ori se prelungeşte la nesfârşit şi naşte retarzi sentimentali, ori atinge brusc o maturitate frustrată de lipsa unei adolescenţe naturale, adevărate.

Trandul nu e decât un fals ideologic, prin care li se repetă celor tineri, până la saturaţie, că este dorinţa lor de a se prezenta şi a se comporta astfel, când, de fapt, nu este vorba decât de un comportament însuşit pe acelaşi principiu după care învăţa şi câinele lui Pavlov.

În fine, personal nu ne dăm seama dacă am întâlnit până acum vreun emo veritabil, sau numai varianta românească trendy-flendy, pentru că stilul celor pe care i-am văzut ni s-a părut afectat, forţat, total nereal. Un fel de uite ce bani are tata! Şi n-am citit tristeţe adevărată în ochii celor pe care i-am întâlnit, ci doar ostentaţia afişării frizurilor şi a celularelor scumpe cât mai mult în buricul publicului doritor de spectacol.

Psa. Gianina Picioruş

Eminescu şi Ortodoxia. Începuturile ideologice ale modernităţii în poezia română [XXI]

Luna nu apare niciodată în ipostază desacralizată la Eminescu, cu o excepţie, în poemul De câte ori, iubito…. Poemul acesta foloseşte o partitură extrem de modernă – e o adevărată satisfacţie pentru noi existenţa lui, pentru că ne arată într-un mod neechivoc graniţa dintre romantism şi modernism şi ne indică, în acelaşi timp şi în acelaşi fel indubitabil, motivele pentru care cosmosul, cu soarele, luna şi stelele sale ca icoane ale Dumnezeirii, consacrate în mod tradiţional, este în poezia modernă discreditat şi parodiat, într-un cuvânt, despiritualizat.

Perioada modernă, poezia simbolistă şi mai ales cea post-simbolistă şi cea postmodernă nu mai reprezintă – cel puţin nu în mod limpede şi explicit – viziunea ortodoxă asupra lumii ca logos cosmic, ca podoabă (kosmos) plină de raţiuni (logoi) dumnezeieşti şi partener de dialog (dia-logos) al conştiinţei umane, al logosului uman.

Întrebarea care se pune în acest moment este următoarea: cine este poetul modern: cel care trăieşte această modificare ca pe o nelinişte şi suferinţă adâncă, ca pe o absenţă regretabilă care determină un masacru sentimental interior, sau cel care receptează lucrurile ca fiind ceva firesc, în linia evoluţionistă a lumii şi a societăţii umane? După cum am arătat în articolele noastre, în mod irefutabil, Arghezi, Blaga, Bacovia şi Barbu se înscriu în prima din cele două posibile definiţii ale poetului modern, dar şi Fundoianu, Voronca şi Vinea. În cea de-a doua formulă se integrează puţini poeţi şi nu dintre cei importanţi.

Eminescu ne-a indicat, în mod implicit, în poemul amintit anterior motivele divorţului de perspectiva creştină tradiţională. Acestea pot fi uşor identificate în instaurarea scepticismului şi a lipsei de perspectivă asupra unei veşnicii fericite din partea poetului care receptează eşecul personal, al neîmplinirii prin iubire, ca o dizarmonie universală şi o disoluţie cosmică:

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul de gheaţă mi-apare înainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă – o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite…

Nicăieri altundeva, în lirica eminesciană, natura nu apare în acest fel: oceanul ca o masă de gheaţă, valurile ca sloiuri, bolta cerului ca o întindere alburie, oarbă, lipsită de ochii săi de foc, ai stelelor, şi luna – mai ales luna – ca o pată galbenă, ca o plagă dureroasă.

Universul acesta e bolnav, cosmosul suferă şi moare odată cu moartea spirituală a stăpânului său, omul.

Mai târziu, între poeţii români, Ion Minulescu este cel care vede cerul ca un câmp de luptă, pe care se află luna ca un rege cu armata sa de stele. Numai că teatrul de bătălie este dramatic, soldaţii mor, luna, semănând cu un cap de rege-Saltimbanc, shakespearean, este un alt Polonius, în aşteptarea unei furtuni cataclismice care să stingă stelele (Nocturnă, poem dedicat lui E. Lovinescu).

Scenariul este de un simbolism apocaliptic, pentru că tragedia este totuşi una universală, deşi relatată în gamă minoră, cu accente de dramă istorică şi locală. Cortina cerului nu mai este catapeteasma lumii din poezia lui Eminescu şi din literatura românească veche, ci un văl transparent care nu mai poate ascunde o scenă deschisă, pe care se petrec crimele sfârşitului de istorie şi de umanitate.

Ieşind de sub incidenţa unui sens soteriologic, universul şi evenimentele care se petrec în el devin, în această poezie, victimele unei tragedii banale, anonime, pentru că un asemenea cosmos şi-a pierdut pecetea personalistă a chipului dumnezeiesc, imprimată în lume de la crearea ei.

Relaţia dintre astrul ceresc şi simbolurile sacre, precum şi alunecarea poeziei, treptat, în zona obscură a profanului sunt lesne observabile într-un alt poem al lui Minulescu, intitulat la fel, Nocturnă, deşi acest poem menţine, încă, un echilibru între veneraţie şi unele accente profanatoare care sunt mai degrabă intuibile decât sesizabile în mod real (pasul spre blasfemie poetul îl face adesea însă în alte poezii):

În noaptea-aceea luna părea un cap de mort
Tăiat de ghilotină şi aruncat în Mare –
Un cap purtat de valuri şi-n marşuri funerare
Rostogolit spre farul ce scânteia în port.

În noaptea-aceea luna părea un ghem de sfoară
Scăpat din mâna dreaptă a celui [Dumnezeu] care-n viaţă
Te leagă, te dezleagă, te iartă şi te-nvaţă
Cum poţi ieşi din iarnă, intrând în primăvară.

Şi-n noaptea-aceea luna părea un chihlimbar
Desprins din cingătoarea lui Crist, care murise
Ca să-nvieze iarăşi din somnul fără vise,
Sanctificându-şi crucea rămasă pe Calvar!…

Blaga va veni apoi să asemene luna cu un ciob (în poemul Veniţi după mine, tovarăşi!) şi după el alţi poeţi, care parodiază creaţia lui Dumnezeu şi frumuseţea ei, adică cele ce mai înainte cu un veac erau sfinte pentru Eminescu şi poeţii romantici.

Pentru Geo Dumitrescu, spre exemplu, panorama nopţii înstelate este tot o scenă deschisă, doar că în ea se petrec, transpuse în mod simbolic, alte acte ale decăderii umane şi care devin semne ce prefigurează un epilog universal dureros. El compară cerul nopţii cu un bordel, stelele le vede buhăite şi murdare, iar luna, obeză şi colerică e pentru el o bătrână libidinoasă care nu-şi poate ascunde nocturnele hemoragii banale (poemul Aventură în cer din vol. Africa de sub frunte).

Însă, oricât de îndepărtaţi ar fi aceşti artişti de viziunea ortodoxă şi oricare va fi fost intenţia lor, chiar profanatoare, scriind aceste versuri, ei nu fac decât să confirme, într-un anumit sens, învăţătura ortodoxă care plasează cosmosul sub demnitatea umană, ca un rob care-şi urmează stăpânul. Iar dacă stăpânul, omul, a devenit pătimaş, desfrânat şi ucigaş, dacă umanitatea stă sub semnul degradării spirituale şi morale, cosmosul nu poate decât să reflecte această stare duhovnicească, deşi ordinea sa interioară şi sensul său spre transfigurare, stabilite din veşnicie, nu sunt afectate.

Eminescu ne-a confirmat acest lucru în poezia Melancolie, un poem esenţial pentru înţelegerea precocităţii sale vizionare, în raport cu societatea şi cultura românească ce nu sesizează încă, la acea dată, declinul istoric, panta pe care se afla umanitatea şi, în consecinţă, nici nu reflectă acest declin în literatura sa, în toată amploarea gravităţii lui. Pentru că românii nu trăiau tragedia spirituală a Apusului.

În poemul Melancolie, Eminescu susţine însă că universul a devenit o biserică-n ruină şi, ceea ce este cel mai important, la fel a devenit şi sufletul omenesc modern, tot o  biserică-n ruină. Poate ar fi mai corect să spunem că imaginea cosmică s-a devalorizat astfel tocmai din cauza noii optici spirituale a omului înstrăinat de Dumnezeu:

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii [luna] moartă. –
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii [1] [stele] o mie
Şi în mormânt albastru [cerul] şi-n pânze argintie [norii],
În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,
Tu, adorat şi dulce al nopţilor monarc!
Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.
Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se aşează,
Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,
Şi străveziul demon prin aer când să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul –
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur. (…)
Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –
Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatic, vrăjeşte trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţin,
Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.

Corespondenţele dintre cosmos, biserică şi sufletul uman sunt evidente. În tradiţia ortodoxă, pe care Eminescu o urmează îndeaproape, universul a fost creat dintru început ca reflectarea în materie a chipului Împărăţiei cereşti, iar omul este templu al Duhului Sfânt (cf. I Cor. 6, 19).

Biserica-n ruină este motivul pentru care cerul a devenit un mormânt şi omul un sicriu. Moartea a invadat universul cosmic şi universul uman, deopotrivă, pentru că moartea spirituală a devastat interiorul spiritual al omului. Sufletul mort duhovniceşte nu mai poate contempla lumea ca pe o biserică împodobită cu icoanele înţelegerilor dumnezeieşti, cu simbolurile bibliei cosmice.

Faptul că sufletul a devenit inapt pentru contemplaţii şi înţelegeri harice şi mistice este cel care determină cerul să fie un mormânt, pentru inima care a devenit sicriu al iubirii de Dumnezeu şi de oameni (anticiparea sicriului de plumb şi a amorului de plumb bacoviene este de netăgăduit).

Credinţa moartă este cea care închide cerul şi declamă, nietzschean, că Dumnezeu a murit. Eminescu ne transmite aceasta într-un mod atenuat, prin metafora reginei nopţii moarte. În teza noastră doctorală, am demonstrat faptul că luna este simbol al Dumnezeirii în poezia lui Eminescu, care preia toate funcţiile şi atuurile simbolului solar tradiţional, intenţia poetului fiind de a reproduce, cu o fidelitate iconografică şi simbolică remarcabilă, peisajul ideologic nocturn al lumii moderne. Altfel spus, E apus de Zeitate…

În poemele pe care le-am oferit anterior ca exemplu, ale lui Minulescu sau Geo Dumitrescu, ne situăm undeva foarte departe de cuviinţa cu care scriitorii din vechime, urmaţi de poeţii romantici, priveau cerul, ca pe o icoană a frumuseţii şi desăvârşirii dumnezeieşti, ca pe un templu unde strălucesc luminătorii cereşti şi care este chip al Bisericii celei veşnice.

Însă Eminescu, în poezia amintită de noi la începutul acestor rânduri, n-a făcut pasul acesta profanator la adresa creaţiei lui Dumnezeu. El doar a lăsat să fie cunoscut sentimentul insuportabil al nimicirii fiinţei sale, pe care îl experia din cauza durerii pentru pierderea iubirii.

A căutat aproape toată viaţa pe femeia sfântă, un înger de bunătate, care să-l reconvertească la credinţa puternică şi nevinovată pe care o avusese în copilărie: În biserica pustie, lângă arcul în părete, / Genunchiată stă pe trepte o copilă ca un înger; (…) / Ea o inimă de aur – El un suflet apostat (…) / El [Cerul] n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis / Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i… e amorul (Înger şi demon). Dar nu a aflat-o decât în visele sale, nu şi în realitate. Din acest motiv simţea că împreună cu sine se scufundă ca într-un abis întreaga făptură, cosmosul. Acelaşi cosmos pe care l-a cântat, însă, în atâtea multe alte poeme.

Dar tragedia vieţii sale, chiar şi pe scena poeziei, este îmbrăcată, ca-ntr-un faeton de gală, în simboluri religioase, într-un mod foarte transparent chiar şi pentru scepticismul exacerbat al celor mai multe dintre exegezele literare.

---

[1] Vezi decorul mortuar din Mioriţa: Brazi şi păltinaşi / I-am avut nuntaşi, / Preoţi, munţii mari, / Paseri, lăutari, / Păsărele mii / Şi stele făclii. Dar şi poezia lui Alecsandri, Miezul iernii,  în care cerul era un templu în care ardeau mii de făclii ale stelelor.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Arhivele şi arhivatorii de ocazie

O profeţie repetată şi dragă celor din zilele noastre spune că Apostolii s-au nevoit să predice dreapta credinţă în toată lumea, apoi Sfinţii Părinţi s-au nevoit şi cu scrisul, ca s-o avem scrisă şi în cărţi, iar în veacurile din urmă vor veni arhivarii care vor pune cărţile frumos în biblioteci şi nu vor face nimic cu ele.

Dacă stăm şi ne uităm în jurul nostru, trăim în mijlocul unei arhive colosale ortodoxe. Avem pe lângă noi o mare de ortodocşi, Biserici ortodoxe cu multe Sfinte Moaşte, cărţi cu nemiluita, faţă de alte veacuri în care oamenii n-aveau cărţi sau nu ştiau să citească sau dădeau 10 boi şi 20 de oi pe o carte în slavonă.

Trăim ca în mijlocul unei cărţi…şi ar trebui să mirosim a Ortodoxie, să visăm Ortodoxie, să scriem toată ziua despre Ortodoxia noastră.

În schimb, ca şi când arhivele cu dovezi dumnezeieşti n-ar sta maldăre lângă noi, ne grăbim nu să mărturisim cu viaţa noastră experienţa ortodoxă, ci…să o copiem la nesfârşit, carte după carte, să reduplicăm la infinit cuvintele Sfinţilor.

Unii fac arhive de cărţi pe bloguri, sau mai bine zis, de fragmente scoase din contextul unei cărţi şi subliniate şi răsubliniate cu toate culorile, când o carte poate fi pusă şi altfel pe internet, oferită spre download, iar blogurile să fie folosite pentru destinaţia lor optimă, aceea de a fi jurnale personale, cărţi de vizită ale gândirii proprii ortodoxe.

Şi în schimb…avem o nouă arhivare a cărţilor, tocmai din partea celor care îi acuză pe occidentalii catolici şi pe protestanţi că stau cu cărţile în braţe şi nu înţeleg nimic din ele.

Însă, la fel ca şi occidentalii pe care îi critică, mulţi dintre fraţii noştri ortodocşi nu îşi asumă Ortodoxia, nu vor să vină în faţa societăţii secularizate a zilelor noastre cu mărturisirea adevărului propriu, ci acuză pe alţii de erezie, de sub platoşa confecţionată arbitrar din cărţile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi. Iar dânşii stau, într-un martiriu comod, sub umbra deasă a anonimatului. Umbră de sub care tot prostul îşi permite să ţipe că guvernul trebuie să cadă.

Dacă ne-ar vorbi pe faţă despre ce fac în fiecare zi, despre cum îşi trăiesc şi gândesc Ortodoxia, dacă ne-ar arăta în scris confesiunile lor teologice, dogmatice şi morale, atunci am putea să apreciem şi noi şi toată lumea de la cine primim sfaturi şi tone de texte parasubliniate şi viu colorate despre dreapta credinţă. Ar fi minimul gest de onestitate pe care l-ar putea face.

Dar e vremea…statului şi uitatului la bibliotecile cu cărţi duhovniceşti ca viţelul la poarta nouă.

Psa. Gianina Picioruş

Ultimul interviu al Acad. Prof. Dr. Dan Horia Mazilu, în format PDF

Îl downloadaţi de aici

↓↓↓

interviu-d-h-mazilu-p-10-11

Psa. Gianina

Filosofia lui “ce mai faci, ţărane?”

Ţăranul român a avut şi virtuţi şi defecte. Virtuţile erau şi sunt ale Bisericii care l-a educat în frica de Dumnezeu, care a născut în el cuminţenia, sfinţenia, bunul gust, doinele, baladele şi costumele populare care exprimă viul şi puritatea ca ideal, Bisericile din lemn şi din piatră, casele şi troiţele, într-un cuvânt, toată cultura şi civilizaţia sătească ce se învârtea după Soarele-Hristos.

Ţăranul desacralizat în epoca modernă şi în plus strămutat la oraş, nici nu e de mirare că păstrează mai degrabă defectele decât virtuţile celor de demult. Pentru că în lipsa factorilor de educaţie ortodoxă, în el se potenţează adesea, ca în orice om, aspectele obscure şi negative ale caracterului său, pe care Ortodoxia le primenise sau reuşea să le astâmpere.

Transmigraţia ţăranilor de la sat la oraş nu e în primul rând un fenomen social, cât unul religios, pentru că centrul de greutate al satului, parte din acea viziune concentrică în care Biserica era elementul central şi esenţial al vieţii, a fost mutat – ca să îl parafrazăm pe Pascal – pretutindenea, vatra satului şi sensul existenţei au devenit regăsibile ubi bene.

Caragiale portretiza cu o ironie tragică, în societatea mahalalelor din comediile sale, tocmai caracterul oamenilor ale căror latenţe negative s-au activat prin transportarea lor în oraşe, din neputinţa de a percepe fenomenul complex al adaptării la europenizarea pe care trebuia să o parcurgă aceşti oameni. A fost un fenomen de migraţie dintr-un mediu propriu într-un mediu impropriu, care s-a acutizat în perioada comunistă până la ceea ce mulţi numesc dispariţia satului românesc tradiţional.

Însă comunismul n-a făcut decât să dea lovitura decisivă. Mentalitatea ţăranilor începuse să se schimbe radical din una ţărănească într-o percepţie comercială asupra vieţii, de câteva decenii bune. Marin Preda a intuit bine , în această privinţă, evoluţia istorică şi sociologică a clasei din care el însuşi s-a desprins.

Dacă satul românesc tradiţional a dispărut, ţăranii n-au dispărut. Ne punem întrebarea ce s-a făcut cu ei, ce au devenit ei. Unii trăiesc în continuare în satul românesc postmodern, sunt ţărani postmoderni, fie că ştiu ce înseamnă asta fie că nu ştiu, alţii trăiesc la oraşe şi pot fi întâlniţi oriunde, de la academician până la măturător.

Românii au încă această conştiinţă adâncă a originii lor ţărăneşti, încât foarte des poţi să auzi expresii ca: dă-te, ţărane, sau ce mai faci, bă, ţărane? Uimirea mea stă în faptul că aud aceste expresii cu o foarte mare frecvenţă nu la cei în vârstă, ci la cei tineri şi foarte tineri, adolescenţi şi chiar copii, dintre care mulţi habar nu au ce înseamnă realitatea de a fi ţăran. De ce le place tocmai lor să se caracterizeze în acest fel?

Ştiu, conotaţiile folosirii în acest fel a cuvântului sunt negative, sunt persiflante. Însă, la un nivel de mai mare adâncime, dacă auzi tonul cu care e rostită expresia, îţi dai seama că nu e vorba de ură sau dispreţ, aşa, ca atunci când ne-ar adresa aceste vorbe nişte străini de neamul nostru.

Ci sensul, chiar şi inconştient, este acela de a îndemna pe cineva să nu mai fie ţăran necizelat, adică român ignorant, nesimţit la cele ce se petrec în jurul său, lipsit de maniere şi de perspicacitate. Adică, să nu actualizeze nişte defecte pe care oamenii de odinioară le căpătau din cauza condiţiilor sociale de existenţă. Ţărănia este resimţită nu neapărat ca o relicvă nedorită a trecutului, ci ca o nedesăvârşire, ca o nevoie de activare a potenţelor frumoase ale sufletului, o nevoie de dăltuire a fiinţei tale.

Sunt şi străini nesimţiţi, dar lor, românii nu le vor spune niciodată ţărane, pentru că nu resimt că e vorba de aceleaşi motivaţii care îi fac să fie prost crescuţi.

Lucrând cu tinerii de liceu în majoritatea timpului, am băgat de seamă că tocmai de ei nu se prinde deloc ideologia zilei care îi îndeamnă la a nu face diferenţe. Luaţi aminte, nu e vorba de discriminare, ci de diferenţe. Ei nu fac diferenţe discriminatorii, în sensul că nu izolează pe cineva din cauza rasei sau a culorii pielii, însă stabilesc diferenţe foarte clar între unii şi alţii. Ceea ce e normal, pentru că, chiar şi fără să-şi dea seama, caută să înveţe o psihologie tipologică, care să-i ajute în relaţionarea şi comunicarea lor cu ceilalţi.

Când e vorba de români şi au să-şi reproşeze ceva, îşi aruncă apelativul ţărane unul altuia, ceea ce denotă că, la un nivel profund al conştiinţei, au destul de bine împlântată percepţia despre originea şi identitatea lor, lăsând la o parte persiflarea ironică specifică neamului nostru şi mai ales sudului ţării.

Mai sunt şi alte expresii care conservă nevoia de a avea conştiinţa unei origini, chiar dacă superbia orăşeanului de azi (şi cu atât mai mult a bucureşteanului ) încearcă să le marginalizeze în contexte negative şi în formule jignitoare la adresa altuia, prin aceasta nefăcând decât să dezvăluie şi mai mult obsesia inferiorităţii şi a ascunderii originii, pe care o au unii.

Ţăranii noştri sunt pretutindeni, doar că trăiesc sub altă cupolă a istoriei. Ca să-i regăsim cu adevărat, nu trebuie să reconstruim case de paie, ci trebuie să rezidim credinţa ortodoxă în inimile lor. Atunci îşi vor redobândi simplitatea şi serenitatea vieţii, cinstea şi frumuseţea care înnobilau portretul lor mai mult decât frumuseţea portului.

Psa. Gianina Picioruş

Literatura română la ceasul deziluzionării de sine

Interviu cu Prof. Dr. Eugen Negrici, realizat de Ovidiu Şimonca, preluat din Observatorul Cultural

Domnule Negrici, ce credeţi că i s-ar putea întîmpla unui elev de liceu, care, într-o expunere orală sau într-o teză, va zice, citîndu-vă, că, la Blaga, „gîndirea artistă e stereotipă, trucurile sar în ochi. Senzaţia e de exerciţiu retoric uscat şi, prin repetare, mecanic“?

În carte mă refer doar la unul dintre volumele lui Blaga, Poezii, apărut în 1962, şi nu la întreaga operă. L-aş ruga pe acel elev să nu piardă din vedere literatura publicată de Blaga între cele două războaie mondiale, care este excepţională. Eu nu remarc decît o oboseală stilistică şi simptomele unui sfîrşit de cursă.

Chiar şi cu aceste precauţii, ce-l aşteaptă pe acel elev de liceu? Ce va spune profesoara lui de literatură română?

Sper ca elevul să nu fie admonestat… Corectîndu-l cu blîndeţe, profesoara (sau profesorul) de literatură română va recomanda ignorarea acestei cărţi. Nu exclud ipoteza. La urma urmei e vorba de o carte care alege.

Credeţi că acelaşi elev va mai trece clasa dacă la o temă despre Eliade va vorbi, citîndu-vă din nou, despre mitul Eliade?

Sper să nu rămînă repetent… Eliade este un mit şi, într-un anume fel, era puţin probabil să nu devină un mit. A fost readus cu greu în spaţiul nostru literar şi a primit lumină din imaginea supradimensionată pe care o avem despre interbelic. Ca şi alţi scriitori, Eliade a devenit un mit şi pentru că între creaţia lui interbelică şi momentul readucerii sale în cultura naţională a existat un răstimp nefast. Perioada realismului socialist şi toţi anii aceia de coşmar au făcut ca mai toată literatura interbelică să ne pară miraculoasă, un Paradis Pierdut al literaturii.

Ipoteticul elev s-ar putea să citeze comentariile din epocă făcute literaturii scrise de Eliade.

Foarte bine! În perioada interbelică, veţi găsi, în textele unor critici importanţi, la Călinescu, de exemplu, destule rezerve în legătură cu tipul lui de naraţiune. Semnificativ este însă faptul că nimeni nu se scandaliza atunci de exercitarea fără menajamente a spiritului critic.

Preda dorea să fie „Camus de România“

Domnule Negrici, acum vă fac eu un reproş: ne-aţi aruncat la coş tinereţea noastră romantică cînd citeam, procurat pe sub mînă, Cel mai iubit dintre pămînteni de Marin Preda. Ziceţi în carte, referitor la Cel mai iubit dintre pămînteni, că are o „construcţie precară“, e „neglijent redactată“ şi se remarcă „pierderea subită a instinctului verosimilităţii“. Sîntem orfani, am rămas fără Preda…

Ne amintim cu toţii ce nebunie a produs apariţia ei printre cititori, cum miliţianul din sat punea mîna pe carte, prin trucurile lui obişnuite, şi o vindea pe sume mari în oraş. Survenită la puţin timp de la momentul editării, moartea scriitorului a pus în mişcare mecanismul mitizării. Numele lui Marin Preda a devenit un simbol al rezistenţei naţionale împotriva comunismului, chiar dacă, în primii ani ai regimului, a făcut destule compromisuri şi, în orice caz, nu i s-a împotrivit.

E posibil să ne fi ataşat prea puternic de Preda, să ne fi dăruit lui în totalitate cînd a apărut Cel mai iubit dintre pămînteni…

Aprecierea noastră a fost exagerată, iar dragostea noastră aşişderea. Contextul politic a dat aripi şi măreţie cărţii.

E adevărat că am reluat lectura cu ceva timp în urmă şi mi s-a părut obositoare, v-am dat dreptate cînd aţi observat, ca şi în alte romane, „nefericitele tentaţii eseistice“. Dar poate că nu e Preda de vină, poate că nu mai avem noi atîta răbdare…

Preda a avut complexele lui, a vrut să fie perceput ca un scriitor-intelectual. Visul lui era să fie un „Camus de România“, care să gîndească subtil şi să producă idei. Or, vocaţia lui era de povestitor, fapt dovedit în chip strălucit în Moromeţii, dar mai ales în primul lui volum, Întîlnirea din pămînturi. Şcoala ar trebui să aşeze cu grăbire Întîlnirea din pămînturi în capul listei lecturilor obligatorii.

Delirul şi Cel mai iubit dintre pămînteni confirmă faptul cunoscut stilisticienilor, că, ori de cîte ori îşi face apariţia intenţia (cea intelectuală, filozofică, morală etc.) – chiar o intenţie artistică reperabilă –, literatura pierde din forţa ei. Dacă intenţia este sesizată, atunci se produce o bruscă trezire a lucidităţii cititorului. Teoretizările, comentariile filozofice la Preda sînt cel mai adesea stînjenitoare, făcîndu-ne să-l regretăm pe narator.

Despre crimele „obsedantului deceniu“ s-a scris la iniţiativa partidului

Vi s-a făcut şi vi se face un reproş, l-am citit şi la Dan C. Mihăilescu în Idei în dialog, rezonează şi din cîteva articole ce apar în grupajul din revista noastră. Reproşul este că trataţi toată literatura de după 1948 în funcţie de evenimentul şi de contextul politic. De ce e atît de strîns legată literatura de politic?

Tendinţa noastră de normalitate, dorinţa noastră de a avea o literatură cu evoluţie firească explică acest reproş. Dar cine analizează atent istoria relaţiilor dintre putere şi literatură, cine vrea să înţeleagă fenomenologia raporturilor dintre propagandă şi literatură va observa cu mare uşurinţă cît de dependentă a fost evoluţia literaturii române de după 1948 de evenimentele politice şi de hotărîrile de partid.

Atenţie! Depedenţa nu este doar faţă de deciziile Partidului Comunist Român, ci, uneori, şi faţă de cele ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Atîta forţă are politicul, atîta putere de înrîurire, încît este inutil să ignorăm influenţa lui asupra literaturii.

Puteţi să concretizaţi?

De la data proclamării republicii pînă la moartea lui Stalin (1953), singura literatură cu drept de tipărire a fost cea propagandistică. Abia după 1953 se permite editarea cîtorva cărţi importante (între care Moromeţii şi Cronică de familie). Apariţia lor se datorează dezgheţului poststalinist. După 1956, după Revoluţia din Ungaria, peisajul literar românesc e răvăşit din nou de crivăţul siberian.

Cine parcurge atent textele tipărite după 1957, şi mai ales după 1958 (anul celui de-al doilea val al arestărilor politice), remarcă semnele reîngheţului. Tezele din aprilie 1964 ale Partidului Comunist – numai ele, şi nu iniţiativele scriitoriceşti – au permis schimbarea la faţă a literaturii, restabilirea legăturilor cu literatura interbelică şi cu aceea europeană. O liberalizare, dar una decisă şi controlată de autorităţile comuniste.

Dar romanele „obsedantului deceniu“ nu au reprezentat acte de îndrăzneală artistică?

Literatura „obsedantului deceniu“ a putut să pară un argument al libertăţii scriitorilor în socialism. Criticii s-au străduit să remarce „îndrăzneala“ scriitorului român de a vorbi despre dramele, ororile şi crimele din vremea lui Gheorghiu-Dej. „Libertatea“ aceasta i se datorează însă noului secretar general Nicolae Ceauşescu, cel care în două plenare din 1966 a demascat crimele regimului dejist (la care fusese părtaş). În acele plenare s-a vorbit despre excesele Securităţii şi despre hotărîrile de partid greşite.

Ceauşescu avea nevoie să-şi consolideze puterea şi o făcea prin distrugerea mitului predecesorului. Prin urmare, la iniţiativa partidului, scriitorii au căpătat dreptul de a vorbi despre crimele epocii Dej. Au apărut atunci numeroase cărţi despre „obsedantul deceniu“. Cum? Cu voie de la stăpînire! Şi prin hotărîrile unor plenare. În bună măsură, literatura scrisă în comunism a fost dependentă de deciziile unor plenare.

Am supralicitat prestaţia generaţiei ’60

Dumneavoastră aţi clătinat şi soclul pe care se află mitul generaţiei ’60.

Doar timpul clatină, eu nu clatin nimic. Am dezvăluit doar mecanismul şi condiţiile psihologice ale impunerii şi consolidării acestui grup de scriitori în literatura română.

În ce sens?

Generaţia ’60 (cum a fost ea numită) a profitat de golul de dinainte, a intrat în manuale şi, prin ele, în conştiinţa publică. S-a întărit, s-a fortificat, a fost supralicitată. Ca toate generaţiile, ea încurcă paşii generaţiilor ulterioare (dacă despre generaţii vorbim în sens biologic).

În situaţia specială a literaturii din comunism, mai corect ar fi să vorbim de ideo-generaţii. Scriitorii ieşiţi din puşcăriile comuniste (cum erau Caraion şi Doinaş), alături de tinerii debutaţi în anii ’60, au constituit o ideo-generaţie a reconchistei, a recîştigării esteticului în literatură. Nu vîrsta îi unea, ci năzuinţa comună.

Istoricii şi criticii literari au citit literatura română scrisă după 1964 cu gîndul la golul istoric din anii ’50, la teroarea acelor ani, la situaţia dramatică care s-ar fi putut oricînd repeta. Din acest motiv, au promovat cu vigoare literatura de după 1964, care astfel a putut ocupa locul liber lăsat de realismul socialist şi de literatura propagandistică. Din spaima că am putea rămîne fără literatură şi din dorinţa de a umple un gol, am supralicitat prestaţia acelei generaţii.

Dar cu postmoderniştii ce-aţi avut, domnule Negrici? I-aţi ras?!

Dacă vorbiţi de postmodernişti şi vă gîndiţi la optzecişti, atunci sînt obligat să protestez. Pe optzecişti i-am preţuit de la bun început. Am făcut analize stilistice pe textele lor, cînd aproape nimeni nu făcea aşa ceva, şi mă bucuram copilăreşte de sunetul nou, inconfundabil pe care îl aducea poezia lor în aerul stătut al literaturii de atunci. Numai că nu pot să îi asociez ideii de postmodernism.

După 1990, optzeciştii au vrut sau nu le-a displăcut să fie socotiţi postmoderni. Orice generaţie vrea să fie mai mult decît este. După 1990, vreme de 6-7 ani, tema postmodernismului a devenit una obsesivă şi a fost manevrată abuziv. Am fost, mărturisesc, iritat de faptul că postmodernismul a fost asociat unei generaţii care a publicat şi a trăit în comunism.

Asta n-are nici o legătură cu valoarea operelor lor. Oricît de valoroşi (şi unii precum Stratan sau Cărtărescu sînt remarcabili poeţi), nu-i pot asocia postmodernismului. Postmodernismul este un concept greu de definit, dacă nu imposibil de definit.

Dar dacă el ar exista, ar fi emanaţia unei epoci postindustriale şi, în orice caz, a unei societăţi libere. În plus, nu poţi să vorbeşti despre postmodernism într-o literatură care nu şi-a consumat modernitatea.

Cărţile care ne răcoreau

Domnule Negrici, dacă scuturăm literatura română din comunism, ce rămîne?

Ce zărim astăzi, privind în urmă, e un cîmp de luptă, după o bătălie răvăşitoare. Peste tot sînt răniţi, muribunzi şi morţi de-a binelea. Sînt însă şi cîţiva supravieţuitori care au avut inspiraţia sau norocul să nu debuteze în anii ’50, să nu se prefacă viteji cînd nu era cazul (precum autorii literaturii cu şopîrle, aluzii politice şi fabule esopice) ori să descopere locuri ferite, enclave care să nu se afle sub lumina miradoarelor partidului.

Literatura „obsedantului deceniu“, tot ce ne părea atunci subversiv, astăzi nu mai trezeşte nici un interes. Autorii unor asemenea texte care răcoreau pe cititori prin jumătăţile lor de adevăr au fost loviţi de glonţul nemilos al istoriei.

Şi cine rămîne?

Cei care au rămas în tranşee şi, bine ascunşi, au scris o literatură neimplicată politic, desprinsă de raportările sociale şi politice imediate.

Ne daţi cîteva exemple?

Nu sînt atît de puţini pe cît s-ar crede. Aş greşi dacă aş face o listă pentru că nici nu cred în asemenea liste. Îmi vin în minte la repezeală numele lui George Bălăiţă, Ştefan Agopian, Nicolae Breban, Mircea Horia Simionescu, Mircea Ciobanu.

Şi nu pot să nu mă gîndesc la poezie, la un număr uimitor de mari poeţi iviţi în comunism şi care, avantajaţi de ambiguitatea limbajului poetic (care le-a înlesnit apariţia), vor supravieţui prozatorilor aceleiaşi epoci.

Apropo de lucruri care rămîn şi lucruri care nu mai interesează. În Iluziile literaturii române, aţi contrariat cu o afirmaţie. Aţi descris disputa dintre Eugen Barbu şi Marin Preda. După ce moare Preda şi se stinge conflictul, Barbu publică Săptămîna nebunilor, pe care o consideraţi „excepţională monografie a agoniei şi a golului“. Nu e prea mult, nu sînteţi prea darnic în aprecieri?

Recitiţi Săptămîna nebunilor şi veţi fi uimit ce carte bună a scris acest personaj odios, inventatorul turnătoriei pe faţă. Oamenii din jurul lui Eugen Barbu s-au lăudat după Revoluţie că nu au avut relaţii cu Securitatea. Dar ce altceva era Săptămîna decît revista unor turnători, a unor denunţători la vedere, a unor indivizi care informau despre micile gesturi de împotrivire ale scriitorilor?

S-ar zice că e vorba de o situaţie paradoxală. O carte foarte bună, Săptămîna nebunilor, a fost scrisă de un individ care a făcut atîta rău literelor române, încît în 1990 au fost voci în Facultatea de Litere care cereau izgonirea lui Eugen Barbu din programa universitară.

V-aţi opus?

Da, m-am opus. Într-o ţară ca a noastră cu trei disidenţi şi jumătate şi în care scriitori de prestigiu s-au dezonorat şi au făcut nu puţine compromisuri pentru ca literatura să supravieţuiască, nu putem să fim radicali în opţiunile noastre morale. Nu putem desprinde pe scriitori din contextul social şi politic nenorocit în care au fost meniţi să-şi desăvîrşească destinul artistic.

S-au făcut mai mici sau mai mari compromisuri. Cei care le-au făcut pe cele mici, inobservabile, au putut să pară îndrăzneţi, ba chiar eroici. De aceea, în cazul nostru e bine să ascultăm sugestia structuraliştilor care ne recomandau, să ne amintim, să ne ocupăm de texte şi numai de texte.

A venit momentul să ne despărţim de Călinescu

Dar cu G. Călinescu de ce sînteţi atît de aspru?

Aspru? Noi, toţi cei care ne ocupăm astăzi de literatura română, am ieşit de sub pulpana călinesciană.

Dar la dumneavoastră e trădare, l-aţi trădat pe Călinescu.

Nici vorbă de aşa ceva. Au trecut peste 60 de ani de la apariţia Istoriei lui G. Călinescu… Ea are toate datele spre a putea fi socotită o pledoarie strălucită, o demonstraţie genială a puterii de creaţie a poporului român.

Scrisorile pe care le trimitea editorului Al. Rosetti, directorul Editurii Fundaţiilor Regale, sînt revelatoare în privinţa scopului acestei Istorii: nu era vorba de o prezentare istoristă, obiectivată a creaţiei artistice româneşti, ci, dimpotrivă, una care se străduia să reveleze forţa creatoare a poporului acesta şi s-o impună conştiinţei româneşti. „Se cade să dovedim că avem o literatură superioară“ – iată fraza-cheie pentru înţelegerea operei lui Călinescu.

Putem să depăşim canonul călinescian?

Deocamdată nu ne-am desprins de viziunea călinesciană şi respectăm canonul lui. Dar cred că a sosit clipa despărţirii de el. Sper din toată inima ca Nicolae Manolescu să rescrie altfel istoria literaturii şi să impună o nouă viziune.

Într-un fel, o faceţi şi dumneavoastră în Iluziile literaturii române.

S-ar putea ca această carte să aşeze fundamentele unui alt tip de istorie literară şi poate că viitorii autori de astfel de istorii ar trebui să ţină seama măcar de o parte din sugestiile ei…

Pînă atunci, să cităm un pasaj: „În siajul scrisului călinescian şi-au început cariera Nicolae Manolescu, Eugen Simion şi alţi critici români. Au debutat parafrazînd şi au rămas pînă tîrziu mentalmente modelaţi de marele critic. Prin activitatea lor prodigioasă de cîteva decenii, prin audienţa pe care au cîştigat-o, între timp, ei înşişi în lumea literelor, aceştia au lucrat la consolidarea canonului, ierarhiilor, modalităţii de abordare şi viziunii istoriografice călinesciene“.

Ce puteam face? Am fost marcaţi de geniul marelui critic şi ni s-a părut că prezenţa spiritului călinescian ne întăreşte în faţa primejdiilor care pîndeau literatura română sub comunism. Călinescu ne încuraja să privim spre literatura noastră ca spre una mare, puternică. Ne simţeam bine alături de el, plini de încredere. Simt însă că a venit şi momentul despărţirii.

Nu credeţi că enervaţi cînd spuneţi să ne despărţim de Călinescu?

Nu mi-am propus să enervez pe nimeni. Nu vreau să demolez nimic; constat. Călinescu nu mai poate fi, astăzi, reperul absolut, chiar dacă ne vom lăsa în continuare seduşi de marea lui artă, de forţa scrisului său.

Şcoala merge tot pe liniile trasate de Călinescu. Ipoteticul elev pe care l-am invocat la început s-ar putea să nu rezoneze cu multe dintre textele alese de autorii manualelor de literatură română, să nu-i placă literatura română.

Are tot dreptul să fie nemulţumit. Textele din manuale sînt alese de oameni din generaţia mea, care sînt formaţi în spiritul anilor ’60, ’70, ’80. Elevul de astăzi este crescut într-o cu totul altă mentalitate; nu mai poate înţelege, de pildă, lumea ţărănească şi îi displace tendinţa noastră paseistă.

Ce mai e astăzi lumea ţărănească? Discoteca şi motocicletele zgomotoase aduse din Italia… Să obligăm elevul să se emoţioneze de ceea ce ne-a emoţionat pe noi? Dacă nu stabileşte o minimă relaţie între lumea în care trăieşte şi lumea din literatură, dacă nu recunoaşte şi nu se recunoaşte, el va întoarce spatele operei şi orelor de literatură română.

Să nu lipsească, fireşte, din manuale cîteva texte de redescoperire a trecutului – „acesta e trecutul vostru, aşa au trăit bunicii voştri“ –, dar atît. Să nu ignorăm gustul şi mentalitatea elevilor, dacă vrem să-i ţinem aproape şi să-i transformăm în iubitori ai cărţii.

Mi-a plăcut că folosiţi termenul de „autosugestie naţională“. Ne-am autosugestionat că avem o mare literatură, ne-am autosugestionat cu Renaşterea noastră, cu romantismul nostru, cu umanismul nostru, dar n-am făcut, cum spuneţi, decît „să dăm chip onorabil sărăciei“.

Felul în care am tratat problema romantismului românesc poate stîrni controverse, dar ceea ce am afirmat despre erorile protocroniste din studiile despre literatura veche (care nu numără decît 4-5 texte cu intenţie beletristică) va fi dificil de contrazis.

O carte tristă despre amorţirea spiritului critic

Mai departe ne-am autosugestionat că avem disidenţi, rezistenţi, oameni curajoşi, firi neînduplecate, cînd e vorba de adaptare, compromis (să remarcăm că îl aduceţi la dimensiunile unui om sub vremi pe Octavian Paler).

Cartea aceasta, Iluziile literaturii române, vorbeşte despre factorii politici şi despre condiţiile psihologice care duc la amorţirea spiritului critic şi la iluzionarea noastră. Prezint, dacă vreţi, o istorie a amorţirii spiritului critic.

Ce am încercat eu să fac a fost să ridic puţin perdeaua iluziilor de pe literatura română. Şi am făcut-o cu părere de rău şi cu convingerea că gestul meu e inutil, căci nimic nu poate stăvili tendinţa noastră de mitizare. Cartea dezvăluie şi se întristează că trebuie să dezvăluie, întrucît autorul ei e în bună măsură conştient de fatalitatea ivirii fantasmelor şi chiar de necesitatea lor.

Dar cred că e vorba chiar de curaj, în cazul dumneavoastră, atunci cînd discutaţi miturile fondatoare de la Călinescu: Traian şi Dochia, Mioriţa, Meşterul Manole, Sburătorul. Şi le demontaţi punct cu punct. Mi se pare remarcabil că spuneţi despre mitul Sburătorului că se referă la „tulburările şi tînjirile puberale ale tinerelor fete“, deci nimic „fondator“.

Toate popoarele mici atinse de neliniştea Istoriei şi-au inventat astfel de mituri fondatoare şi nu ştiu ce gînd eretic m-a îndemnat să le demolez. În Istoria lui Călinescu, paginile referitoare la „miturile fondatoare“ sînt atît de bine scrise şi atît de seducătoare, încît hotărîrea de a mă despărţi de aceste „mituri fondatoare“ – care nu sînt exclusiv româneşti – îmi pare astăzi neavenită.

În general vorbind, îmi pare rău că am scris această carte. Literatura noastră este atît de vulnerabilă şi a fost de atîtea ori rănită, încît solicită protecţia, fie ea şi sub forma minciunii.

De ce aţi făcut totuşi aceste dezvăluiri, de ce aţi demontat iluziile?

Socotesc că ne aflăm într-un nou şi fast moment istoric. Am intrat in Uniunea Europeană, avem contacte multiple cu marile literaturi prin traducerile care apar la edituri prestigioase. Pentru prima oară în istoria noastră, ne bucurăm de stabilitate politică.

Am considerat că este momentul, tocmai pentru că există această stabilitate, să ne cunoaştem mai bine posibilităţile reale pentru a o putea lua de la capăt cu un nou elan, fără spaime şi fără umilinţe.

În România se citeşte literatură, dar se citeşte prea puţină literatură română. Cum îi facem pe cititorii potenţiali să citească literatură română?

Întîi, să o producem. Scriitorii români aproape că şi-au pierdut apetitul scrisului. Ori se precipită să iasă pe piaţă cu texte minore.

Sexismul, mizerabilismul?

Da. Este literatura parcelelor neocupate în comunism. După 4 sau 5 ani de exaltare a erotismului pentru un public restrîns, totul s-a stins.

Ce urmează pentru literatura română?

Nu pot să fac predicţii! Deocamdată, constat că nu ne-am făcut toate temele. De pildă, am văzut patru cruci în satul mamei mele, distruse, căzute, invadate de iarbă şi pe care abia se mai puteau citi resturi din numele unor ostaşi, şi am realizat că n-avem nici o carte valoroasă despre cel de-al Doilea Război Mondial. Sînt o mulţime de lucruri de făcut în literatura română şi foarte multe de aprofundat.

Vă spun un paradox: cartea dumneavoastră este ca o poveste, o poveste tristă despre literatura română, cu autori supralicitaţi, cu teme ajunse mituri. Paradoxul este că un critic literar, ca dumneavoastră, spune poveşti, iar destui prozatori nu mai vor să spună poveşti.

Talentul meu narativ e nul. Fac eforturi disperate spre a sugera curgerea narativă cînd relatez o întîmplare. Dacă vi s-a părut că e o poveste bine spusă, să ştiţi că numai trucurile stilistice explică performanţa.

Ce v-a făcut să scrieţi această carte? Revolta? Exasperarea?

La jumătatea anilor ’90, am avut revelaţia existenţei unor erori generalizate, a unor prejudecăţi critice, a unor viziuni eronate, a unor distorsionări de interpretare, a unor idealizări şi am început un serial în România literară intitulat Simulacrele normalităţii.

Acest titlu a născut, prin ecou, cartea de faţă. Mi-am dat seama că la originea tuturor acestor distorsiuni şi amplificări se află miturile născute de sentimentul primejdiei şi de complexul respectabilităţii.

Ce înseamnă complexul respectabilităţii?

După 1848, am făcut un pas mare spre Europa. Eram o ţară aflată încă sub turci, cu un model de viaţă oriental, cu o mentalitate feudală, care se simţea atrasă de idealurile lumii occidentale îndelung jinduite. Scriitorii noştri au simţit nevoia să fie la înălţimea celor europeni, să fie… în rîndul lumii. Acest jind a dus la naşterea unui complex al respectabilităţii.

Am reuşit să fim în rîndul lumii?

În bună măsură, am reuşit. Am adoptat rapid toate noutăţile şi românii s-au numărat, cum ştim, printre promotorii avangardei europene. Numai că nu am aprofundat mai nimic.

Cînd te grăbeşti, îmbraci iute o jiletcă, dar inima de sub ea bate altfel şi simţirea rămîne paseistă. De unde o anume înclinaţie spre încropeală. Şi atunci, supralicităm, ne înfăşurăm în mituri şi ne adormim, cu bună ştiinţă, spiritul critic.

Cartea asta am făcut-o şi din dorinţa de a mă situa în sinceritate şi de a respinge seducţia opiniei curente şi minciuna pioasă a respectului.

***

Psa. Gianina Picioruş

Pro tv, Harry Potter şi respectarea libertăţii de conştiinţă

Noul spot publicitar al Pro tv-ului (pe care eu l-am văzut aseară), destinat să promoveze filmele sezonului, cuprinde şi câteva replici semnificative. Printre filme, Harry Potter…

Ca din întâmplare, prima dintre replici este: Nu cred în Dumnezeu, cred în ştiinţă.

Ni se va spune că e o inocenţă, că respectiva televiziune n-a vrut să insinueze nimic… că nici prin gând nu-i trece să promoveze ateismul… că e o pură întâmplare… că s-a nimerit să fie aleasă aceasta replică şi să fie pusă prima la rând… Într-un cuvânt, o serie de coincidenţe.

După care urmează un alt moment publicitar, scurt: Pro tv: gândeşte liber! Cât de liber?!?

Cum însă noi nu mai credem într-o asemenea pură coincidenţă, ne întrebăm la rândul nostru, tot cu inocenţă, dacă mai e cazul să ne mirăm când vedem la postul respectiv, în toate reportajele care privesc Biserica – sau în majoritatea cât mai covârşitoare a lor – numai comentarii negative şi răuvoitoare.

Psa. Gianina Picioruş

Gânduri care se gândesc şi se scriu…printre picături de timp

Păcatele îţi strică seninătatea inimii, te înnegurează, îţi răvăşesc pacea sufletului. Şi nu atât păcatele pe care le faci din neatenţie sau din stres, din oboseală, întâmplător, ci mai ales păcatele sau gândurile care te obsedează, cu care demonii te presează de multă vreme.

Demonii nu sunt prea inteligenţi, dar au o experienţă de peste 7000 de ani şi ştiu una şi bună: dacă baţi omul la cap toată ziua ca să facă un păcat, până la urmă s-ar putea să îl facă, chiar dacă într-un moment de neatenţie sau de epuizare fizică sau psihică.

Personalitatea noastră se exprimă încă de la naştere, din vârstă fragedă şi demonii învaţă repede, din faptele noastre, ceea ce ne place şi ceea ce nu ne place, spre ce păcate înclină firea fiecărui om, şi tocmai cu cele spre care ne văd că suntem aplecaţi – fie mânie sau violenţă, fie desfrânare şi poftă, fie egoism şi răceală a sufletului faţă de semeni etc, etc – cu acelea ne vor pisa toată viaţa. La cere se pot adăuga şi altele, dobândite pe parcurs datorită mediului în care vieţuim.

Seninătatea şi bucuria vieţii, dragostea pentru genuin, pentru simplitatea şi naturaleţe, dragostea întâlnirii cu oamenii se pierd mai ales prin acele păcate şi gânduri către care râvnim cu toată fiinţa, împotriva cărora nu luptăm în niciun fel, pe care le dorim din inimă şi le facem cu toată conştiinţa, ştiind că nu e bine să le facem şi având putere să stăm împotriva lor, cu mila lui Dumnezeu, dar refuzând să o facem.

Şi mai ales, cum spunea părintele Dorin cu puţină vreme în urmă, păcatele care ne ruinează pacea inimii şi înnoptează sufletul nostru sunt cele care sunt îndreptate cu bună ştiinţă împotriva omului de lângă tine. Ele strică pacea lui, dar strică şi pacea ta definitiv, dacă nu există pocăinţă şi împăcare.

Pentru că omul care săvârşeşte un păcat vede că în fiinţa lui se produc schimbări enorme, că nu îl mai bucură soarele, florile, oamenii dragi, că toate în jurul lui sunt reci şi negre şi urâte: “Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă” (Fac. 4, 5). Numai dacă e mândru şi nu vrea să accepte că a greşit, nu vede ceea ce se întâmplă cu el.

Însă lucrurile sunt simple: aşa cum vedem soarele că răsare pe cer, aşa e şi veselia inimii noastre când suntem în pace şi cum vedem că e înnorat afară şi nu e niciun soare, aşa vedem şi că am greşit şi că lumina sufletului nostru a plecat de la noi. Pentru care trebuie să plouă ochii noştri lacrimi, ca să se ducă norii aceştia grei de pe inimă.

Psa. Gianina Picioruş

A sfinţi şi a asfinţi

Între cele două verbe, a sfinţi şi a asfinţi, nu este numai o coincidenţă sonoră, ci chiar o sinonimie, pentru că sensurile lor erau mai demult identice.

Aşa încât se spunea Soarele a sfinţit, cu sensul obişnuit de a apus, a asfinţit. Însă nu credem că e vorba de coincidenţe lingvistice. Dimpotrivă, credem că disocierea dintre sensurile celor doi termeni s-a făcut recent, pentru a nu produce confuzii.

Dar sfinţitul soarelui este o sintagmă cu evidente şi profunderi implicaţii teologice ortodoxe. Pentru că soarele acesta care se vede pe cer este paradigma în plan simbolic a Soarelui Hristos care luminează din veşnicie şi va lumina pe toţi Sfinţii în Împărăţia Cerurilor.

Iar Soarele cel veşnic pentru noi S-a îmbrăcat împărăteşte în purpura preasfânt sângelui Său şi a asfinţit în mormânt, pentru a ne sfinţi pe noi şi ca să ne înalţe iarăşi pe Cerul neînserat al Împărăţiei Sale, în Raiul Sfinţilor.

Părinţii noştri care au auzit în Biserică această predică, au cunoscut că moartea şi jertfa sfinţesc şi au cinstit până şi în sfinţirea soarelui icoana morţii Domnului şi a mântuirii noastre.

Psa. Gianina Picioruş

Date despre viaţa Sfântului Ierarh Varlaam al Moldovei

Biserica noastră îl cinsteşte în fiecare zi de 30 august pe Sfântul Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei, trecut în rândul sfinţilor anul trecut, cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la trecerea la cele veşnice.

Printre lucrările săvârşite în timpul vieţii sale, poate cea mai remarcabilă rămâne aceea de îndreptare, apărare şi întărire a dreptei credinţe. Păstorind în vremuri tulburi, în timpul otomanilor şi sub presiunea prozelitistă catolică şi calvină, mitropolitul Varlaam a fost, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, un „stâlp al Ortodoxiei“.

Cazania lui Varlaam se numără până astăzi printre cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti. Mitropolitul sfânt Varlaam rămâne în istorie ca apărător al Ortodoxiei şi piatră de hotar în cultura românească. Pentru râvna sa în apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinţilor.

Biserica noastră îl pomeneşte astăzi pe Sfântul Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei, trecut în rândul sfinţilor anul trecut, cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la trecerea la cele veşnice. Mii de credincioşi din toate colţurile Moldovei au participat anul trecut, pe 29 august, la proclamarea sfinţeniei sale. La ceremonia solemnă de proclamare a canonizării celui care a adus pentru prima dată cartea românească tipărită în eparhia sa au participat 30 de ierarhi, zeci de preoţi şi diaconi, oficialităţi centrale şi locale, printre care şi preşedintele ţării. De asemenea, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol a avut un delegat special la acest eveniment important pentru Biserica Ortodoxă Română.

A doua zi, pe 30 august 2007, la Mănăstirea Secu, un sobor de 23 de ierarhi şi mai mulţi preoţi şi diaconi a oficiat Sfânta Liturghie pentru prima dată în ziua de cinstire a Sfântului Ierarh Varlaam, care a devenit ocrotitorul mănăstirii de pe valea pârâului Secu, unde s-a format ca monah şi unde a deprins a învăţa carte şi limbile slavonă şi greacă, după unii şi latină. A fost egumen şi stareţ al Mănăstirii Secu, perioadă în care a tradus în româneşte primele lucrări: Evangheliar, Psaltirea şi Scara (Leastviţa), toate în 1618.

Sfetnicul lui Vasile Lupu

Sfântul Ierarh Varlaam a fost mitropolitul Moldovei între anii 1632 şi 1653, urmându-i mitropolitului Anastasie Crimca. Primii ani de păstorire au fost foarte grei. Schimbările dese de domnitori (între 1631 şi 1634 s-au perindat la domnie Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi şi Moise Movilă) nu l-au avantajat pe noul mitropolit. Însă, o dată cu venirea lui Vasile Lupu (1634-1653) în scaunul de domnitor, mitropolitul a găsit sprijinul necesar pentru a consfinţi o serie de realizări unice în istoria Moldovei.

Una dintre primele sale realizări importante ca mitropolit a fost obţinerea unor drepturi pentru preoţi. Astfel, la câteva zile după hirotonia sa, care a avut loc la 23 septembrie 1632, mitropolitul a obţinut de la domnitorul Alexandru Iliaş dreptul preoţilor de a fi judecaţi numai de instanţele bisericeşti, fără amestecul „dregătorilor domneşti“. Măsurile luate în favoarea preoţilor au schimbat mult viaţa acestora şi au contribuit din plin la îmbunătăţirea vieţii parohiilor.

Cu toate că scaunul mitropolitan era la Suceava, mitropolitul Varlaam stătea mai mult la Iaşi, lângă domnitorul Vasile Lupu. În timpul arhipăstoririi sale, Vasile Lupu a zidit la Iaşi binecunoscuta capodoperă a arhitecturii româneşti, Biserica Treisfetitelor, în care evlaviosul mitropolit a aşezat în anul 1641 moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, dăruite lui Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. De asemenea, mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe Vasile Lupu să zidească şi alte mănăstiri şi biserici, pe care apoi bunul păstor al Moldovei le-a sfinţit şi le-a împodobit cu monahi care duceau o aleasă viaţă duhovnicească.

Prima tipografie din Moldova

În 1640, la îndemnul mitropolitului, Vasile Lupu înfiinţa la Iaşi prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti organizată la Kiev de mitropolitul Petru Movilă. Profesorii de la Academia ieşeană au fost aduşi de la Kiev, printre ei fiind şi Sofronie Pociaţki, fost rector al Academiei kievene.

Deşi nu se păstrează prea multe documente ale vremii, se presupune că ar fi fost şi profesori moldoveni la şcoala lui Varlaam. Materiile predate erau cele de la Kiev şi de la Colegiile iezuite din Apus: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, muzica, geometria, astronomia şi teologia.

În 1646, profesorii ruşi au fost înlocuiţi cu greci, iar limba latină a fost schimbată cu cea greacă. Astfel, până în secolul al XIX-lea, când şcoala a fost desfiinţată, orientarea profesorilor a fost una tradiţionalistă, înlocuind-o pe cea umanistă a profesorilor ruşi. De-a lungul vremii, la Academia lui Varlaam au predat profesori renumiţi, precum Teodor din Trapezunt sau Ieremia Cacavelas.

De asemenea, sprijinit de Vasile Lupu şi de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, ierarhul moldovean a înfiinţat la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi“ prima tipografie din Moldova, al cărei conducător a devenit Sofronie Pociaţki. Deşi la marile mănăstiri ale Moldovei existau importante centre de copiere a manuscriselor, Mitropolia nu avea încă o tipografie, ca în Transilvania, unde, la 1508, Macarie tipărea Liturghierul. Astfel, mitropolitul Varlaam îşi manifestase dorinţa de a înfiinţa o tipografie în Moldova chiar din 1637, când a cerut ajutorul necesar ţarului Rusiei.

La 20 decembrie 1642, avea să iasă de sub tiparul din chiliile Mănăstirii „Sf. Trei Ierarhi“ Scrisoarea de mulţumire a delegaţilor greci la Sinodul de la Iaşi, dinanul 1642. În acelaşi an, a apărut un Catehism slavon, o copie păstrându-se şi astăzi la Sankt Petersburg. Au urmat Cazania, Cele şapte Taine ale Bisericii, Răspunsul la Catehismul calvinesc, Pravila lui Vasile Lupu, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu etc. Cazania sau Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova.

Propus pentru funcţia de patriarh ecumenic

În timpul păstoririi acestui sfânt ierarh cărturar şi misionar, mănăstirile din Moldova au trăit o epocă de mare pace şi dezvoltare duhovnicească. Peste tot a rânduit egumeni luminaţi şi duhovnici buni, făcând astfel să sporească numărul monahilor în viaţă de obşte, şi al sihaştrilor din schituri şi păduri.

În toate mănăstirile funcţionau adevărate şcoli duhovniceşti de caligrafi, traducători, miniaturişti şi zugravi de icoane. Iar „munţii foşneau de pustnici“ în vremea sa.

Legăturile Mitropoliei Moldovei cu alte Biserici au fost întărite în timpul mitropolitului Varlaam. Datorită activităţii, personalităţii, râvnei şi înţelepciunii sale, mitropolitul Varlaam era preţuit atât în ţară, cât şi în străinătate. Ca dovadă a acestei aprecieri poate fi socotită ziua de 1 iulie 1639, când cei 27 de ierarhi, membri ai Sinodului patriarhal din Constantinopol, l-au propus pe mitropolitul Varlaam al Moldovei pentru funcţia de patriarh ecumenic. Acesta este un eveniment unic în istoria Ortodoxiei româneşti.

S-a străduit să cultive pacea

În timpul vieţii sale, mitropolitul Varlaam s-a străduit să cultive pacea între persoane, între Biserici, între popoare. Fiind apărător al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului ortodox de la Iaşi din anul 1642, care a îndreptat şi a aprobat „Mărturisirea de credinţă“ a mitropolitului Petru Movilă. Cu prilejul Sinodului de la Iaşi, mitropolitul Varlaam a reuşit să stopeze tensiunile care existau în vremea sa între teologii greci – observatori exigenţi ai Tradiţiei – şi cei ruteni – care, din cauza vecinătăţilor geografice, au suferit unele influenţe catolice – şi să realizeze o viziune teologică unitară.

De asemenea, a reuşit să-i împace pe domnitorii români, Vasile Lupu al Moldovei şi Matei Basarab al Ţării Româneşti, care provocaseră lupte între fiii aceluiaşi neam. În semn de pace, a reuşit să-i determine pe aceştia ca, fiecare în ţara celuilalt, să construiască biserică lui Hristos. Astfel, Matei Basarab a ctitorit biserica de la Soveja, judeţul Vrancea, iar Vasile Lupu a reconstruit din temelie Biserica Stelea din Târgovişte.

Prietenia dintre sfinţi

Pe mitropolitul Varlaam îl găsim în preajma unor oameni mari şi luminaţi, însă în mod deosebit îl întâlnim în preajma sfinţilor. A fost prieten cu Sfântul Ierarh Petru Movilă, pe care se presupune că el l-ar fi hirotonit mitropolit al Kievului la 1633 şi împreună cu care a săvârşit, în 1645, cununia fiicei lui Vasile Lupu în Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi. Ajunşi mitropoliţi la Kiev, respectiv la Iaşi, cei doi au continuat colaborarea, Petru Movilă trimiţând la Iaşi profesori, tipografi, material tipografic şi matriţe pentru tipografia lui Varlaam.

De asemenea, i-a fost alături sufleteşte, apărându-i cinstea, Sfântului Ierarh mărturisitor Ilie Iorest al Transilvaniei, în 1645, după ce acesta fusese înlăturat din scaun. Împreună cu episcopii din Moldova, Varlaam a semnat o scrisoare de recomandare pentru mitropolitul Ilie Iorest, pe care, de altfel, tot el îl propusese pentru demnitatea de mitropolit al Transilvaniei, întrucât el cunoştea foarte bine problemele românilor ortodocşi de aici, ştiind că este nevoie de un ierarh statornic apărător al Ortodoxiei. Scrisoarea de la 1645 era adresată ţarului Rusiei şi, prin ea, mitropolitul Varlaam adresa rugămintea ca Ilie Iorest să fie primit în Rusia.

În decembrie 1628-ianuarie 1629, a purtat pe braţele sale de la Suceava la Moscova moaştele Sfântului Mucenic Iacob Persul, oferite de evlaviosul domnitor Miron Barnovschi ţarului Rusiei. În timpul pelerinajului la Lavra Pecerska în 1628, a comandat meşterilor moscoviţi icoane ale sfinţilor dragi lui: Gheorghe, purtătorul de biruinţă, şi Ioan cel Nou, precum şi ale Sfinţilor Mucenici Procopie şi Mercurie. Aceste icoane aveau să împodobească mănăstirile lui Miron Barnovschi, de la Dragomirna, Bârnova şi de la Iaşi.

Tot atunci a cerut îngăduinţă pentru solii moldoveni să copieze vieţile sfinţilor aflaţi la Moscova. În 1641 a coborât până la Galaţi pentru a întâmpina moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, pe care le-a însoţit până la Iaşi. Pe frontispiciul Cazaniei sale din 1643 a imprimat chipurile sfinţilor ocrotitori ai Moldovei, Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava şi Sfânta Cuvioasă Parascheva. De asemenea, În „Răspunsul la Catehismul calvinesc“, cele mai dezvoltate teme sunt cele despre cinstirea sfinţilor şi despre sfintele lor icoane.

Nici regimul comunist n-a putut nega meritele sale culturale

După ce Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, mitropolitul Varlaam s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, trăind încă patru ani în smerenie, rugăciune şi sfinţenie. A plecat la Domnul spre sfârşitul anului 1657, lăsând toată agoniseala din timpul vieţii sale Mănăstirii Secu. A fost înhumat lângă zidul de miazăzi al mănăstirii, în mormântul pe care şi l-a pregătit el însuşi încă de la 1641.

Deşi de la moartea sa au trecut 351 de ani, mitropolitul sfânt Varlaam rămâne o figură marcantă în istoria Bisericii şi a culturii româneşti. Nici ostilităţile ateiste faţă de Biserică n-au putut împiedica recunoştinţa poporului român faţă de meritele sale culturale. Ba chiar şi în perioada comunistă, manualele şcolare îl menţionau pentru contribuţia la dezvoltarea limbii române.

Cazania, „un dar făcut limbii româneşti“

Ideea de a tipări o carte de învăţătură pentru popor s-a născut încă din 1629, când Varlaam pregătise deja manuscrisul, împreună cu medelnicerul Pavel Ureche. Cazania, cu titlul complet Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznicele împărăteşti şi la sfinţii mari este o capodoperă a limbii române. Într-o „Predoslovie“, intitulată „Cuvânt împreună către toată seminţia românească“, domnitorul Vasile Lupu, „domn a toată Ţara Moldovei“, a arătat că „face acest dar limbii româneşti, fiind carte de învăţătură pre limba românească“.

Inspirată din mai multe surse, principală fiind Comoara lui Damaschin Studitul, Cazania are două părţi: prima conţine 54 de „învăţături“ la perioada Triodului, a Penticostarului şi la 32 de duminici de după Rusalii, iar a doua 21 de „cazanii“ la praznicele împărăteşti şi sfinţi mai mari. Lucrarea a fost retipărită de-a lungul vremii, păstrând cea mai mare parte a lucrării iniţiale, care purta pecetea personalităţii autorului.

Deşi, aparent, este o carte de predici, Cazania mitropolitului Varlaam este o lucrare menită să apere Ortodoxia. Subliniază rolul tradiţiei bisericeşti, apărând cinstirea Maicii Domnului, a Sfinţilor şi a Sfintei Cruci. Adresată întregii seminţii româneşti, Cazania a fost pentru vreme îndelungată mijloc excepţional de cultivare a unităţii naţionale, a limbii române şi a credinţei strămoşeşti. Caracterul ei misionar este dovedit de faptul că astăzi cele mai numeroase exemplare se găsesc în Transilvania, aflată, pe atunci, sub presiunea prozelitismului eterodox.

Un pas în formarea limbii române literare

Se susţine în genere că limba Cazaniei lui Varlaam este limba populară, pe care el a deprins-o în copilărie. În textul său, cuvintele şi expresiile slave se întâlnesc rar, la distanţe mari. Limba Cazaniei lui este limba românească scrisă, aşa cum fusese statornicită prin tipăriturile coresiene, care circulau, pe vremea sa, în Iaşi. Străduinţa Sfântului Varlaam de a renunţa la unele moldovenisme dovedeşte munca lui de a-şi însuşi din tipăriturile coresiene formele munteneşti, care, de fapt, păstraseră mai bine fonetismul latin al limbii române.

Dar, tocmai aici stă marele său merit: scriind pentru întreaga „seminţie românească“, având simţ pentru limba literară în devenire, nu a rupt unitatea spirituală a neamului şi nu s-a abătut de la tradiţia stabilită cu o jumătate de veac înaintea lui de Coresi. Astfel, munca lui de traducător reprezintă, în procesul de formare a limbii noastre literare, un mare pas înainte, curăţind-o de slavonisme şi apropiind-o de limba vie. Cazania lui Varlaam se numără până astăzi printre cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti.

Mare teolog şi zelos misionar

Printre lucrările săvârşite în timpul vieţii sale, poate cea mai remarcabilă rămâne aceea de îndreptare, apărare şi întărire a dreptei credinţe. Păstorind în vremuri tulburi, în timpul otomanilor şi sub presiunea prozelitistă a Catolicismului şi Calvinismului, mitropolitul Varlaam a fost, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, un „stâlp al Ortodoxiei“.

În 1640, în satul Prisaca de lângă Alba Iulia de astăzi se tipărea un catehism calvinesc, răspândit uşor în popor. De asemenea, în Moldova, apoi în Muntenia, începută sub Petru Cercel şi continuând sub Movileşti, s-a intensificat propaganda catolică. În faţa acestor provocări, pericole reale pentru credinţa străbună, mitropolitul Varlaam a luminat sufletele credincioşilor români, ţinându-i uniţi în corabia Ortodoxiei. „Sf. Ier. Varlaam, mitropolitul Moldovei, trebuie privit nu numai ca un mare om de cultură, ceea ce a fost, şi ca un ierarh important, ci şi ca un mare teolog şi zelos misionar.

Ceea ce cred că este extrem de important de subliniat în cazul lui este faptul că, deşi a păstorit în Moldova, unde viaţa bisericească era într-o stare înfloritoare, el şi-a orientat întreaga activitate, mai cu seamă cea teologico-cărturărească, către românii din Transilvania, în mod deosebit, pentru că în vremea respectivă, Biserica ortodoxă din Transilvania se confrunta cu un accentuat prozelitism de nuanţă calvină. E adevărat că suntem şi la scurtă vreme de la apariţia Protestantismului în general, ceea ce a favorizat, să spunem, dimensiunea acestei acţiuni, care a cunoscut accente foarte intense şi chiar virulente, de multe ori.

Şi pentru că Varlaam cunoştea foarte bine situaţia românilor din Transilvania, între Moldova şi Transilvania fiind o permanentă legătură, aş sublinia în mod deosebit legătura în ceea ce priveşte mai cu seamă dimensiunea monahală, mitropolitul devenind un apărător al Ortodoxiei din această ţară.

Lucrările sale au, pe de o parte, o componentă literară incontenstabilă, el având o contribuţie uriaşă în procesul de introducere a limbii române, dar au şi această componentă foarte importantă de apărare a Ortodoxiei“, ne explică prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, pr. dr. Ion Vicovan (foto), conferenţiar în cadrul aceleaşi facultăţi, disciplina „Istoria Bisericii Ortodoxe Române“.

O necesitate pentru românii din Transilvania

„Cazania“, „Cele şapte taine ale Bisericii“ sau „Răspuns la Catehismul calvinesc“, cele trei opere teologice importante ale mitropolitului Varlaam, au avut cea mai largă circulaţie în Transilvania. „Era nevoie de o carte românească de învăţătură, pentru că, între altele, atât catolicii, mai întâi, şi mai apoi calvinii, în încercarea de a atrage pe românii ortodocşi la confesiunea lor, au tipărit tot felul de cărţi de învăţătură.

Or, românii nu aveau o Carte care să-i înveţe despre credinţa proprie, ca astfel să se poată apăra în faţa atacurilor de o altă confesiune. Iar această carte a fost tipărită, cred, în mod deosebit pentru românii din Transilvania. Dacă în Moldova şi în Ţara Românească, ea avea o contribuţie teologică, poate mai mult literară, acolo avea o necesitate mai mult doctrinară. Deci, era mai mult o carte de instruire, de învăţare, de catehizare. Şi a fost importantă nu numai atunci. Ea este întâlnită ca retipărită în anul 1699, deci într-o perioadă iarăşi critică pentru Biserica Ortodoxă din Transilvania, când se confrunta cu prozelitismul catolic, când se încerca crearea Bisericii Greco-Catolice“, continuă părintele Vicovan.

Lucrarea „Cele şapte taine ale Bisericii“ expunea învăţătura Bisericii Ortodoxe despre tainele ei, cu întrebări şi răspunsuri pe bază de învăţătură biblică, pe temeiuri canonice. De asemenea, „Răspunsul la Catehismul calvinesc“ a fost realizat pe baza aceleaşi metode pe care o folosiseră calvinii la întocmirea catehismului lor. „După cum se cunoaşte, el a găsit această carte cumva întâmplător în biblioteca lui Udrişte Năsturel, pe care citind-o a constat că este, şi a rămas expresia, «plină de otravă de moarte sufletească».

Astfel, el şi-a dat seama că este o carte la care trebuie să răspundă numaidecât. Constatăm încă o dată zelul lui misionar. El n-a fost solicitat să scrie această carte, ci s-a oferit. Cunoscând dificultăţile cu care se confrunta Biserica ortodoxă din Transilvania, a considerat că este de datoria lui să ia atitudine, el având şi un context cu totul favorabil de tipărire, spre deosebire de Transilvania, unde Biserica nu era susţinută de principe, care era calvin. Alcătuind această lucrare, el răspunde la «Catehismul calvinesc» cu argumente exclusiv biblice“, a subliniat părintele prodecan.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Acatistul naşterii Maicii Domnului

Condacul 1:

Astazi usa vietii se deschide, astazi raza Soarelui Celui intelegator rasare, astazi Maica bucuriei se naste spre mantuirea a toata lumea. Veseliti-va popoare si va bucurati si, cu credinta, din inima laudati-o asa: Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Icosul 1:

Soborul ingeresc si neamul omenesc astazi dupa cuviinta sa se veseleasca, pentru ca Eva cea tainica in lume vine si nadejdea asteptarii lui Adam se implineste. Pe care toti, laudand-o, asa sa-i zicem:

Bucura-te, ca viata si bucuria prin tine lumii se va trimite.

Bucura-te, steaua diminetii cea intelegatoare.

Bucura-te, steaua darului care vestesti venirea in lume a vesnicului Soare.

Bucura-te, dimineata si zori care aduci lumii vesnica nemurire.

Bucura-te, chemarea inapoi a celor ce de rai s-au instrainat

Bucura-te, chemarea inapoi a celor pe care sarpele i-a inselat.

Bucura-te, camara a tainelor mantuirii neamului omenesc. Bucura-te, floarea milei si a indurarii Parintelui ceresc.

Bucura-te, odor ales de Dumnezeu si slava fecioriei.

Bucura-te, salasul cel cuvantator si camara cea sfanta a bucuriei.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 2-lea:

Adam si Eva sa se veseleasca impreuna cu tot neamul omenesc, caci impacarea lui Dumnezeu cu oamenii s-a apropiat si Maica milei la noi a sosit; pentru care, slava dam lui Dumnezeu, asa: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Adam, cu taina, la inceput pe femeie cu numele vietii a numit-o, ca la plinirea vremii, prin Eva cea tainica si duhovniceasca, viata lumii s-a innoit si bucuria in locul intristarii a rasarit; pe care, cu credinta, din inima o laudam asa:

Bucura-te, rasaritul cel gandit al Soarelui Celui neinserat.

Bucura-te, revarsarea bucuriei care ai alungat intristarea.

Bucura-te, roua milostivirii lui Dumnezeu, prin care arsita pacatului se racoreste.

Bucura-te, roua cea de viata aducatoare, prin care roua mortii se tamaduieste.

Bucura-te, lacas preasfant si raiul cel gandit al desfatarii.

Bucura-te, fantana darurilor si izvor al mangaierii.

Bucura-te, stalparea cea intelegatoare din radacina imparateasca.

Bucura-te, floare duhovniceasca din samanta arhiereasca.

Bucura-te, Sfanta Sfintelor cea preaaleasa.

Bucura-te, Sfanta Sfintelor si scara cereasca.

Bucura-te, raiule cu totul inflorit.

Bucura-te, raiule cuvantator si preaimpodobit.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 3-lea:

Bucurie a luat de la Dumnezeu, Ana, pentru nasterea lui Samu-el, dar si mai mare a fost bucuria dumnezeiestilor Parinti pentru nasterea ta, Preasfanta Fecioara. Pentru care, slava si multumita din toata inima au adus lui Dumnezeu, cantand: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Dupa indelungata vreme de nerodire si de mahnire a dumnezeiestilor tai parinti, ca un soare

preafrumos ai rasarit si noaptea intristarilor ai risipit-o prin nasterea ta, si bucurie la toata lumea ai vestit. Pentru care cu smerenie si cu umilinta te laudam asa:

Bucura-te, ca nasterea ta ingerul Domnului o a vestit

Bucura-te, ca numele tau de inger s-a proorocit.

Bucura-te, ca la nasterea ta cerul si pamantul s-au bucurat.

Bucura-te, ca numele de Maria ca taina de la Dumnezeu ti s-a dat

Bucura-te, ca cele cinci slove ale numelui tau pe unele din darurile tale le-a aratat.

Bucura-te, ca tu cu fecioria si cu proorocia ai covarsit-o pe Maria.

Bucura-te, caci cu milostenia si cu smerenia ai stralucit mai mult ca Abigail.

Bucura-te, ca frumusetea Rahilei ai intrecut-o fara de asemanare.

Bucura-te, ca frumusetea Rahilei s-a deosebit de a ta, ca a lunii de soare.

Bucura-te, ca pe Iudita cea inteleapta, cu intelepciunea ai intrecut-o.

Bucura-te, ca pe Ana, mama lui Samuel, prin moartea cea ganditoare ai covarsit-o.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 4-lea:

Sa se bucure Isaia Proorocul cu bucurie mare, ca, iata, semnul bucuriei in lume a stralucit si Fecioara Maria, Maica lui Emanuel, la noi a sosit; de a carei venire, cerul si pamantul se bucura si impreuna cu noi canta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Inaintea Soarelui dreptatii, steaua diminetii celei duhovnicesti a rasarit si raza zilei celei de taina noua ne-a stralucit Veseliti-va popoare si va bucurati si pe dumnezeiasca Prunca, ce s-a nascut, cu bucurie mare sa o laudam asa:

Bucura-te, Preasfanta, dumnezeiasca Prunca, si odor preacinstit

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, care la noi ai sosit.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, pe care mai inainte, cu duhul, proorocii te-au vazut.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ce te-ai nascut spre mantuirea lumii.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ca din pantece neroditor ai rasarit

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ca prin a ta nastere a venit in lume mila lui Dumnezeu.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, prin care soseste impacarea lumii cu Dumnezeu.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, de a carei nastere se veseleste toata lumea.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ca ai izgonit intristarea cea veche din lume.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ca prin nasterea ta ne izbavesti de osanda.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ce inlaturi de la usa Edenului sabia cea de foc pazitoare.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ca ne aduci iarasi desfatarea raiului.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 5-lea:

Nazaretul cel mic si nebagat in seama sa se veseleasca si sa se bucure, caci cu slava si cu cinste s-a imbracat prin nasterea ta, Prunca a lui Dumnezeu, Maria, pe care toate neamurile te lauda si canta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Inflorit si sfintit talcuindu-se Nazaretul, cu taina pe tine te-a aratat Fecioara, cea inflorita cu frumusetea fara de asemanare si impodobita cu felurimea darurilor Preasfantului Duh. De a ta gandita si simtita frumusete foarte minunandu-ne, cu nevrednicie indraznim a te lauda asa:

Bucura-te, floarea darurilor cea inflorita si frumusetea cea fara asemanare.

Bucura-te, Fecioara, cea impodobita cu sfintenie nemuritoare.

Bucura-te, floare care din tulpina uscata ai rasarit.

Bucura-te, ceea ce cu darurile Preasfantului Duh ai inflorit.

Bucura-te, floare care ai covarsit toate florile raiului cu frumusetea ta.

Bucura-te, floarea darurilor cea preaaleasa.

Bucura-te, Fecioara peste care Duhul lui Dumnezeu s-a odihnit

Bucura-te, Fecioara, preasfanta si preafrumoasa.

Bucura-te, floare duhovniceasca, care ai impodobit pamantul.

Bucura-te, Fecioara, care ai fost aleasa de Mirele-Cuvantul.

Bucura-te, floare care cu slava nemuritoare pururea infloresti.

Bucura-te, Fecioara, care covarsesti cu frumusetea cea duhovniceasca cerurile.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 6-lea:

Porumbita lui Noe, oarecand, semn spre incetarea potopului a adus in corabie, iar tu, porumbita cuvantatoare, nascandu-te astazi, semnul milei si al milostivirii lui Dumnezeu il aduci in lume. Pentru aceasta toti ne bucuram si pe Dumnezeu il laudam, cantand: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Pe tine, porumbita lui Dumnezeu, vazandu-te sosind la noi, fiica potopului pacatelor ne paraseste, caci toata lumea prin nasterea ta se izbaveste de osanda, pentru care cu bucurie te laudam:

Bucura-te, porumbita a lui Dumnezeu, care la noi astazi ai sosit.

Bucura-te, porumbita darului, care ai vestit incetarea mortii pacatului.

Bucura-te, porumbita de aur cu totul preastralucita.

Bucura-te, porumbita duhovniceasca si preasfintita.

Bucura-te, porumbita cuvantatoare si preafrumoasa.

Bucura-te, porumbita preasfanta si preaaleasa.

Bucura-te, porumbita, prin care lumea s-a izbavit de intristare.

Bucura-te, porumbita, prin care ne-am izbavit de rana mortii.

Bucura-te, porumbita, peste care Duhul Sfant a venit.

Bucura-te, porumbita, pe care puterea Celui Preainalt te-a umbrit.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 7-lea:

Avraam Patriarhul si Sara s-au slavit de demult pentru nasterea lui Isaac. Dar, Preacurata Fecioara, cu cat este slava ta mai inalta decat a lui Isaac, cu cat slava dumnezeiestilor tai parinti a covarsit pe cea a lui Avraam? Pentru care, se cuvine a-I canta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

Scara lui Iacob, pe tine, Preasfanta Fecioara, te-a inchipuit, caci pe aceea ingerii s-au vazut suindu-se si pogorandu-se; iar prin tine, scara cea intelegatoare, Ziditorul ingerilor pana la noi S-a pogorat si firea noastra prin tine s-a suit de-a dreapta Tatalui; pentru care te laudam asa:

Bucura-te, scara duhovniceasca, pe care Dumnezeu pana la noi S-a pogorat

Bucura-te, scara intelegatoare, prin care cerul si pamantul s-au unit.

Bucura-te, scara de taina, care de la pamant ne-ai ridicat.

Bucura-te, scara cea tainica, care pe cer te-ai rezemat.

Bucura-te, scara lui Dumnezeu, cea preaminunata.

Bucura-te, scara cerului, cea preainfricosata.

Bucura-te, scara gandita, a tainelor mantuirii.

Bucura-te, scara gandita, spre desavarsire.

Bucura-te, scara, prin care s-a pogorat la noi mila lui Dumnezeu si indurarea.

Bucura-te, scara, prin care noi ne suim la Dumnezeu si luam iertarea.

Bucura-te, scara vie, care toate treptele duhovnicesti ti le-ai agonisit.

Bucura-te, scara Duhului, prin care firea oamenilor pana la cer s-a suit.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 8-lea:

Preafericitii tai parinti, Ioachim si Ana, dupa a lor fagaduinta, dar sfant, cu totul fara prihana, te-au adus pe tine lui Dumnezeu si tuturor oamenilor. Copila a darurilor, adusa ai fost Lui in Biserica si ca un serafim ai iubit pe Dumnezeu si ca un inger il laudai pe El, cantand: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

Vietuirea ta in Sfanta Sfintelor, Preasfanta Fecioara, a fost asemenea ingerilor lui Dumnezeu, caci tu pururea spre Dumnezeu cu privirile mintii erai si in slavoslovia Lui pururea zaboveai; pentru care si noi, smeritii, te laudam asa:

Bucura-te, caci cu ochii mintii de-a pururea inaintea ta pe Dumnezeu ai vazut.

Bucura-te, caci cu vederea slavei Lui pe Moise l-ai intrecut.

Bucura-te, ca gura ta cea de gand spre Domnul pururea o deschideai.

Bucura-te, ca din gura ta cea de gand pe Duhul Sfant pururea Il trageai.

Bucura-te, ca prin tacerea ta cea de gand ai staruit in luarea aminte.

Bucura-te, ca prin tacerea ta cea de gand de Duhul Sfant te-a luminat.

Bucura-te, caci cu smerenia cea preainalta te-ai imbracat.

Bucura-te, ca prin smerenia ta spre tine Domnul a cautat.

Bucura-te, caci prin adancimea smereniei tale, cu inaltime de slava si de dar te-ai incununat

Bucura-te, ca, in Sfanta Sfintelor, Arhanghelul Gavriil trimis a fost spre a-ti vesti.

Bucura-te, ca de la dumnezeiescul Arhanghel ai primit veste de bucurie.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 9-lea:

Prin cuvant ai zamislit pe Cuvantul si L-ai nascut mai presus de firea nasterii. Drept aceea, toate neamurile te fericesc, iar Cuvantul Cel intrupat din tine aude cantarea: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

Cortul lui Moise cu mestesug, oarecand, s-a impodobit, iar tu, Preasfanta Fecioara, cort sfant si intelegator spre incaperea lui Dumnezeu Cel necuprins te-ai facut si intru tine L-ai incaput, pentru care te laudam:

Bucura-te, cort al Legii Darului preafrumos lucrat.

Bucura-te, chivot al lui Dumnezeu preainfrumusetat

Bucura-te, chivot viu si de mana neimpletit.

Bucura-te, chivot prealuminat si preasfintit

Bucura-te, cort pe care Arhiereul arhiereilor l-a sfintit

Bucura-te, cort pe care slava lui Dumnezeu l-a acoperit

Bucura-te, cort care ai purtat intru tine pe Datatorul Legii.

Bucura-te, cort intru care Arhiereul Cel Mare a intrat

Bucura-te, cort care spre sfintirea si mantuirea lumii te-ai facut

Bucura-te, cort care pe Dumnezeu in tine L-ai incaput.

Bucura-te, cort cu frumusete duhovniceasca impodobit.

Bucura-te, cort viu si intelegator intru care Cuvantul a locuit.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 10-lea:

Imparatul Solomon, biserica preafrumoasa lui Dumnezeu a zidit, iar imparatul cerului si al pamantului pe tine, Preasfanta Fecioara, biserica vie si intelegatoare spre a Sa salasluire te-a pregatit. Pentru care, toate popoarele prin tine Il laudam si-I cantam lauda: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Adusu-te-ai pe tine lui Dumnezeu ca o haina de aur, cu toata podoaba faptelor bune impodobita, si ca o biserica vie si intelegatoare, a carei frumusete gandita pe ceruri le-a intrecut; iar cetele ingerilor mult minunandu-se, pe tine te lauda asa:

Bucura-te, biserica mai desfatata decat cerurile.

Bucura-te, biserica preasfanta si infrumusetata.

Bucura-te, biserica in care a incaput Dumnezeu.

Bucura-te, biserica preaimpodobita, care pe biserica lui Solomon ai infrumusetat-o.

Bucura-te, biserica a carei slava dinlauntru straluceste.

Bucura-te, biserica intelegatoare in care Dumnezeu se odihneste.

Bucura-te, biserica insufletita si cuvantatoare.

Bucura-te, biserica intru care pururea lumineaza neinseratul Soare.

Bucura-te, biserica mai inalta decat cerurile.

Bucura-te, biserica a Preasfantului Duh, cea prealuminata.

Bucura-te, caci cu darurile Sfantului Duh stralucesti foarte.

Bucura-te, biserica milei si a milostivirii, care pe toti ii adapostesti.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 11-lea:

Mai inainte te-a vazut pe tine, Sfanta Fecioara, dumnezeiescul Prooroc Iezechiel, ca pe o usa incuiata si pecetluita cu Duhul, prin care a intrat si a iesit Hristos-Dumnezeu, nestricand pecetile fecioriei tale, pe Care Il laudam si Ii cantam: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Prin tine, usa vietii celei de taina, a venit in lume Mantuitorul si usile cerului s-au deschis pentru toti

cei ce vor crede in El si pe tine te vor avea mijlocitoare preabuna; pentru care te laudam asa:

Bucura-te, usa lui Dumnezeu prin care Viata a intrat.

Bucura-te, usa cea intelegatoare a cerescului Imparat.

Bucura-te, usa prin care mila si iertarea pentru noi a venit

Bucura-te, usa raiului celui preasfintit.

Bucura-te, usa luminii si a bucuriei.

Bucura-te, usa cea pecetluita a fecioriei.

Bucura-te, usa imparatiei cerurilor cea preafrumoasa.

Bucura-te, usa mantuirii cea preaaleasa.

Bucura-te, usa vietii si a indurarii.

Bucura-te, usa milei si a mangaierii.

Bucura-te, usa gandita a slavei celei nemuritoare.

Bucura-te, usa darului, prin care a venit in lume Mantuitorul Soare.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 12-lea:

David, Proorocul si imparatul, dupa cuviinta sa se bucure, ca din neamul lui pe pamant vlastar preasfant a rasarit, care Rodul vietii, prin Duhul Sfant, Il va aduce in lume; pe Care ingerii si oamenii Il lauda si Ii canta: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Dumnezeiescul Parinte David, pe tine mai inainte te-a vazut, prin Duhul Cel Sfant, ca pe o Imparateasa a cerului si a pamantului, stand de-a dreapta lui Dumnezeu, imbracata in haina aurita si impodobita, pe care noi, smeritii robii tai, cu credinta din inima te laudam:

Bucura-te, Imparateasa cerului si a pamantului.

Bucura-te, Imparateasa cerului cea preaslavita.

Bucura-te, Imparateasa cea fara de asemanare, mai slavita decat Serafimii.

Bucura-te, Imparateasa ingerilor si a tuturor cetelor celor intelegatoare.

Bucura-te, Imparateasa preasfanta si preafrumoasa.

Bucura-te, Imparateasa preabuna si preaaleasa.

Bucura-te, Imparateasa cea impodobita cu haina de aur ceresc.

Bucura-te, Imparateasa cea cu frumusete duhovniceasca impodobita.

Bucura-te, Imparateasa zilei, care in ziua judecatii celei de apoi vei sta langa divanul cel de fulger.

Bucura-te, Imparateasa preaindurata, care la vremea judecatii celei de apoi mare indrazneala catre Judecatorul vei avea.

Bucura-te, Imparateasa preamilostiva si preafolositoare.

Bucura-te, Imparateasa preamilostiva, nadejdea preaticalosu-lui meu suflet la judecata cea viitoare.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nas cut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 13-lea:

O, Preacurata si Preasfanta, dumnezeiasca Prunca Maria care te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea, asculti rugaciunile nevrednicilor robilor tai, care, cu credinta si cu evla vie, din inima laudam nasterea ta cea preacinstita si cerem prin tine, de la Dumnezeu, iertare pacatelor noastre, pace si mare mila, cantandu-I: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori).

Apoi se zice iarasi Icosul intai: Soborul ingeresc si neamul omenesc… si Condacul intai: Astazi usa vietii se deschide…

NASTEREA MAICII DOMNULUI – RUGACIUNE

O, Preasfanta, Preacurata si Preanevinovata dumnezeiasca Prunca si Fecioara Maria, care te-ai nascut din parinti drepti si fara prihana, spre bucuria si mantuirea a toata lumea. O, Preasfanta Fecioara, floarea firii omenesti, preafrumoasa si preainteleapta, care din tulpina uscata si neroditoare ai rasarit si care, prin a ta nastere, intristarea preafericitilor tai parinti si a toata lumea ai risipit-o; nu ne lasa pe noi, pacatosii si nevrednicii, care intru intristari si scarbe ne aflam din pricina pacatelor noastre.

O, roada preasfintita a rugaciunii si a infranarii, asculta rugaciunea neputinciosilor robilor tai si, cu darul preasfintelor tale rugaciuni, ajuta-ne noua si ne invata a ne ruga lui Dumnezeu din inima, fara de raspandire si fara de forma.

Pe tine, chemarea lui Adam celui cazut, te rugam sa mijlocesti pentru noi catre Dumnezeu, ca sa ne cheme cu darul Sau la adevarata pocainta. Pe tine, Maica bucuriei, te rugam, veseleste cu darul tau sufletele noastre cele mahnite si cuprinse de intristare. Tu, Maica Luminii, mijloceste la Preabunul Dumnezeu pentru luminarea mintilor si a inimilor noastre.

Tu, raiule cuvantator, ajuta-ne cu darul rugaciunilor tale sa ne curatim de intinaciunea pacatelor noastre, ca sa ajungem la dumnezeiescul rai. Tu, palatul cel insufletit al Cuvantului, ajuta-ne noua sa vedem palatul Noului Sion, cel din ceruri. Tu, Mireasa cea Preasfanta si cu totul fara de prihana a lui Dumnezeu, ajuta-ne ca sa vedem si noi, cei neputinciosi, Ierusalimul cel ceresc, pe Mireasa Mielului si Maica celor intai-nascuti. Tu, caruta Luminii, du-ne pe noi la lumina bucuriei, care de-a pururea este stralucitoare celor drepti si sfinti.

Tu, norul cel in chipul porfirei cu raze de aur, umbreste-ne pe noi de acea fierbinteala a poftelor trupesti si de aprinderea maniei si a iutimii. Pe tine, ceea ce esti starea fulgerului dumnezeirii si raza cea stralucita a Soarelui celui de gand, te rugam, lumineaza-ne cu darul tau, ca sa nu uitam ca si noi suntem biserici ale lui Dumnezeu si sa nu intristam cu pacatele noastre Duhul lui Dumnezeu, Care locuieste in noi.

Tu, noian al darurilor celor duhovnicesti, ajuta-ne sa dobandim si noi, nevrednicii, darul lui Dumnezeu in veacul de acum si in cel viitor. Tu, salas al Duhului Sfant, mijloceste cu darul tau la Dumnezeu, ca inima curata sa zideasca in noi si cu duh drept sa innoiasca cele dinlauntru ale noastre.

Pe tine, Maica indurarii si a mangaierii, te rugam, cu adanca umilinta a inimii, sa stai langa noi in ceasul cel mai de pe urma al vietii noastre, ca sa ne ajuti si sa ne mangai sufletele in vremea despartirii de acest trup stricacios si de veacul acesta trecator. Pe tine, porumbita intelegatoare cu aripi de aur si cu straluciri de fulger, te rugam din toata inima sa calatoresti cu noi pana ce vom trece toate vamile cele infricosatoare ale vazduhului si toata puterea intunericului celui de sub cer.

Pe tine, usa vietii, a luminii si a bucuriei, te rugam sa ne ajuti sa intram pe portile cele sfinte ale imparatiei cerurilor si sa ajungem, cu darul preasfintelor si preaputemicelor tale rugaciuni, la lumina veseliei celei neasemanate si neapropiate.

Pe tine, Imparateasa cerului si a pamantului, care pururea stai de-a dreapta Sfintei Treimi si care ai nascut pe Ziditorul Serafimilor si i-ai intrecut intru cinstire pe Heruvimi, te rugam, noi, pacatosii si nevrednicii robii tai, sa stai aproape de sufletele noastre in ziua cea mare si infricosatoare a Judecatii de apoi si sa imblanzesti mania cea sfanta si dreapta a Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ca sa miluiasca si sa mantuiasca sufletele noastre. Amin.

Eminescu şi Ortodoxia. “O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!” [XX]

Celălalt ideal al vieţii sale, de care Eminescu şi-a legat toate speranţele, pe lângă cel al iubirii, a fost cel al cărturăriei, al înţelepciunii care se poate învăţa, şi care să-i descopere tainele cele mai adânci ale lumii, ale universului şi ale fiinţei umane. Biografia poetului ne descoperă faptul că a fost un însetat al lecturii şi al cunoaşterii. În articolele noastre de până acum, am atins şi noi în treacăt acest subiect, amintind fie de dilemele adolescentului Eminescu nehotărât între a se dedica exclusiv studiului şi meditaţiei cu o pasiune ascetică sau a se încredinţa chemărilor iubirii (vezi Floare-albastră, Scrisoarea II, etc.), fie de mărturisirea eşecului său de a se apropia doar prin mijlocirea raţiunii de Dumnezeu, mărturisire pe care am aflat-o în Memento mori:

Tu, ce în câmpii de chaos [haos] semeni stele – Sfânt şi mare,
Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare,
Rupe vălurile d-imagini, ce Te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana Ta [chipul Tău]… pe om.

Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime,
Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viaţa omenirei nu Te caută pe Tine ?
Eu, un om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine.
Dar să ştiu – semeni furnicei ce cutează-a Te gândi ?

Cine-a pus [dacă nu Tu] aste seminţe, ce-arunc ramure de raze,
Într-a chaosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om ?
A pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică,
O voinţă-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.

Vai! în van se luptă firea-mi să-nţeleagă a Ta fire!
Tu cuprinzi întregul spaţiu cu a lui nemărginire
Şi icoana-ţi n-o inventă omul mic şi-n margini strâns.
Jucăria sclipitoare de gândiri şi de sentinţe,
Încurcatele sofisme nu explic-a Ta fiinţă
Şi asupra cugetării-Ţi pe mulţi moartea i-a surprins.

Oamenii au făcut chipuri [idolii păgâni] ce ziceau că-Ţi seamăn Ţie,
Te-au săpat în munţi de piatră, Te-au sculptat într-o cutie,
Ici erai zidit în stânce, colo-n aşchii de lemn [părut] sfânt;
Ş-apoi vrură ca din chipu-ţi să explice toate. Mută
La rugare şi la hulă idola de ei făcută
Rămânea!… Un gând puternic, dar nimic – decât un gând.

În zadar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie
Să Te cate-n hieroglife din Arabia pustie,
Unde Samum îşi zideşte vise-n aer, din nisip.
Ele trec pustiul mândru ş-apoi se coboară-n mare,
Unde mitele cu-albastre valuri lungi, strălucitoare,
Înecând a mele gânduri cu lungi maluri le risip.

Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare,
C-ochi adânci şi plini de mite [mituri], i-am trimis în cer să zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse [gândurile] pe pământ cad îndărăt;
Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă,
Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă
Şi când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet.

Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pământ
Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri.
Un grăunte de-ndoială [a]mestecat în adevăruri
Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.

Cum eşti Tu nimeni n-o ştie. Întrebările de[spre] Tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine
Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev;
Nici un chip pe care lumea Ţi-l atribuieşte Ţie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinţi o mie,
C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev. (…)

Ş-astăzi punctul de solstiţiu a sosit în omenire.
Din mărire la cădere, din cădere la mărire
Astfel vezi roata istoriei întorcând schiţele ei;
În zadar palizi, siniştri, o privesc cugetătorii
Şi vor cursul să-l abată… Combinaţii iluzorii -
E apus de Zeitate, ş-asfinţire de idei.

Nimeni soarele n-opreşte să apuie-n murgul serei,
Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării,
Nimeni noaptea să se-ntindă pe-a istoriei mormânt;
Mulţi copii bătrâni crezut-au cum că ei guvernă lume,
Nesimţind că-s duşi ei singuri de un val fără de nume,
Că planetul ce îi poartă cugetă adânc şi sfânt.

Se-nmulţesc semnele vremei, iară cerul de-nserare
Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare
[Mt. 24, 3-14; Mc. 13, 5-33; Lc. 21, 7-27]
Şi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic;…

Am comentat deja, în parte, aceste versuri – aici. Însă am dorit ca să le reamintim şi în contextul în care vorbim astăzi despre ele, pentru că o interpretare se poate face din nenumărate unghiuri şi perspective şi e păcat să le scăpăm din vedere, cu atât mai mult cu cât foaia de blog e inepuizabilă.

Versurile de mai sus subliniază faptul că întreaga istorie a omenirii a presupus şi presupune căutarea Creatorului lumii, a Dumnezeului ei, numai că cei care au căutat pe Dumnezeu doar cu mintea, cu inteligenţa lor umană, s-au dovedit nişte naivi, fie că şi-au construit idoli din lemn sau din piatră şi i-au numit dumnezei şi s-au închinat lor, fie că au inventat sofisme şi sisteme filozofice prin care încercau să explice originea şi sensul universului, precum vechii greci, fie că au încercat să dezlege misterele lumii prin tot felul de calcule şi de cugetări oculte încriptat-n hieroglife, fie că au zidit pur şi simplu un turn, al Babilonului, ca să ajungă în cer la Dumnezeu.

Eşecul acelor gânditori sau conducători ai lumii, copii bătrâni care au avut impresia că ei guvernă lumea, s-a transformat, în plan personal, şi în eşecul poetului, ale cărui gânduri trimise spre Dumnezeu sunt un Luceafăr învins: Ele trec pustiul mândru ş-apoi se coboară-n mare (…) / Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă, / Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă.

Inteligenţa umană nu L-a aflat pe Dumnezeu, afirmă poetul. Istoria lumii s-a scurs fără ca vreo minte umană să demonstreze că este în stare să-L descopere pe Dumnezeu doar prin forţa intelectului. Şi acum istoria se apropie de sfârşitul ei, după cum ne-a anunţat Sfânta Scriptură. Cu puterea sa vizionară, încă din secolul XIX, Eminescu vedea că acum este o vreme a apostaziei multora, că Dumnezeu apune de pe cerul minţii multor contemporani, pentru că sunt vremurile din urmă, caracterizate de pustiul spiritual şi de pustiu al gândirii: E apus de Zeitate, ş-asfinţire de idei.

Dumnezeu nu moare pentru Eminescu ca pentru Nietzsche, ci Dumnezeu apune ca un Soare de pe cerul minţilor trufaşe, pentru că după cum au spus Sfinţii Părinţi, mintea umană a fost zidită de Dumnezeu ca un cer care să fie plin de lumină, luminat de Soarele Dumnezeirii. Însă Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să creadă în El, iar întunericul ideologiilor ateist-nihiliste a cuprins multe minţi care n-au avut puterea să creadă decât în mod egoist în mintea şi raţiunea lor.

Însă Eminescu ne descoperă foarte clar că acest curs al istoriei este dinainte cunoscut de Dumnezeu şi că El, Care scrii mai dinainte a istoriei gândire, este Cel care îngăduie şi suferă propriul Său apus, propria Sa moarte din inimile şi minţile multor oameni, după ce a răbdat pentru noi moartea pe Cruce. Şi aici poetul urmează referatului scriptural noutestamentar, căci Însuşi Hristos ne-a avertizat că “din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Mt. 24, 12).

Filozofii vremurilor de apoi nu au ce să mai spună în faţa solstiţiului omenirii. Filozofia lor tace sau e insignifiantă, pentru că îi înspăimântă conştiinţa văzând agonia chipului acestei lumi: palizi, siniştri, o privesc cugetătorii.

Gândirea lumii şi a întregii istorii umane nu mai valorează nimic în faţa Apocalipsei şi a Judecăţii care se apropie. Cugetarea umană plină de vanitate nu a fost în stare să afle ceva sau să spună ceva adevărat despre Dumnezeu de-a lungul istoriei – ce ştim despre El este ceea ce El Însuşi ne-a revelat prin Fiul Său, prin Proroci şi prin Sfinţi – şi nu este în stare nici la sfârşitul istoriei să abată lumea de la cursul ei spre transfigurarea finală, stabilit dintru început de Dumnezeu şi aşezat în raţiunile acestui cosmos:planetul cugetă adânc şi sfânt.

Eminescu descrie aici falimentul intelectualismului glacial şi se întoarce nostalgic cu faţa de la savanţi, dascăli şi filozofi (Scrisoarea I, Scrisoarea II, Sărmanul Dionis, etc), înapoi înspre raţiunile divine pe care Dumnezeu le-a însămânţat în cosmos, pentru că, aşa cum spune Sfântul Pavel, “Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Rom. 1, 20).

Citim în multe poeme această nostalgie – adevărată jale nostalgică – a lui Eminescu după regăsirea Paradisului pierdut al copilăriei în care el ştia să vorbească limba cosmică, să dialogheze cu toate cele din natură create de Dumnezeu şi care formează un logos cosmic convorbitor cu raţiunea şi conştiinţa umană nepervertită de patimi josnice sau de ideologii false. Un poem magnific, pentru revelarea acestei concluzii a aventurii cognitive a poetului este cel ce dă titlul articolului nostru de astăzi, şi anume O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!:

Ce mâni subţiri s-apucă de perdele
Şi într-o parte timide le trag!
În umbra dulce, după vechi zăbrele
Suspină gură-n gură, drag cu drag.
Luceşte luna printre mii de stele,
Suspină vântu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mângâiaţi de vânt -
Lumini pe ape, neguri pe pământ.

O,-ţelepciune, ai aripi de ceară!
Ne-ai luat tot făr’ să ne dai nimic,
Puţin te-nalţi şi oarbă vii tu iară,
Ce-au zis o vreme, altele deszic,
Ai desfrunzit a visurilor vară
Şi totuşi eu în ceruri te ridic:
M-ai învăţat să nu mă-nchin la soarte
Căci orice-ar fi ce ne aşteaptă – moarte!

Tu ai stins ochiul Greciei antice,
Secat-ai braţul sculptorului grec,
Oricât oceanu-ar vrea să se ridice
Cu mii talazuri ce-nspumate trec,
Nimic el nouă nu ne poate zice,
Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec,
Căci glasul tău urechea noastr-o schimbă:
Pierdută-i a naturii sfântă limbă.

În viaţa mea – un rai în asfinţire –
Se scuturau flori albe de migdal;
Un vis purtam în fiece gândire
Cum lacul poartă-o stea pe orice val;
Ş-a zorilor suavă înflorire
Se prelungea până-n amurgul pal,
În văi de vis, în codri plini de cânturi,
Atârnau arfe îngereşti pe vânturi.

Şi tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.

În van cat întregimea vieţii mele
Şi armonia dulcii tinereţi;
Cu-a tale lumi, cu mii şi mii de stele,
O, cer, tu astăzi cifre mă înveţi;
Putere oarbă le-aruncă pe ele,
Lipseşte viaţa acestei vieţi;
Ce-a fost frumos e azi numai părere -
Când nu mai crezi, să cânţi mai ai putere?

Şi dacă nu-i nimic, decât părere
Tot ce suspină inimei amor,
Istoria cu lungile ei ere
Un vis au fost – amăgito;
Tot ce-aspirăm, toat-acea putere
Care-am robit-o falnicului dor
Am cheltuit-o ca nişte nebuni
Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.

Sunt ne-nţelese literele vremii
Oricât ai adânci semnul [simbolul] lor şters?
Suntem plecaţi sub greul anatemii
De-a nu afla nimic în vecinic mers?
Suntem numai spre-a da viaţă problemei,
S-o dezlegăm nu-i chip în univers?
Şi orice loc şi orice timp, oriunde,
Aceleaşi vecinice-ntrebări ascunde?

Poezia aceasta polemizează, ca şi în cazul anterior, cu filozofia umană care nu este în stare să ofere niciun răspuns la întrebările vitale ale universului şi ale fiinţei umane, ci doar să aducă în discuţie dileme de nerezolvat. Pentru filozofia dilematică, literele vremii de care vorbeşte Eminescu, adică lectura istoriei omeneşti şi a creaţiei universale rămâne fără niciun ecou pozitiv.

Ceea ce filozofia de tip apusean exaltă – iar Noica propunea să realizăm şi noi, românii, această filozofie (vezi articolul de aici) – Eminescu respinge ca fiind un nonsens, şi anume spiritul neliniştit, zbuciumat, dilematic, care nu face decât să se frământe în întreagă existenţa sa, nesperând şi nedorind un sfârşit al tensiunilor sale interioare, ci aflându-şi în mod masochist delectarea în veşnica sa nelinişte şi interogare fără răspuns.

Eminescu susţine câteva lucruri absolut esenţial de observat. Mai întâi de toate, afirmă că gnoza care se întemeiază exclusiv pe intelectul uman interogativ şi care raţionează toate pe măsura sa, este aceea care modifică urechea omului, auzul interior al conştiinţei sale, îl face surd la armonia cosmică şi la cântecul sferelor – cântec pe care adesea Eminescu îl asociază, în poemele sale, cu cel al cetelor îngereşti dimprejurul Tronului Dumnezeirii.

Fiinţa umană care cunoaşte astfel de amendamente filozofice aduse ontologiei sale devine un logos amputat, sclerozat, incapabil de dialog cu logosul cosmic, cu a naturii sfântă limbă.

Omul este creat de Dumnezeu ca să convorbească cu raţiunile dumnezeieşti pe care Acelaşi Creator le-a pus în univers. Didahiile şi teologia Sfinţilor Părinţi, urmând Sfintei Scripturi, ne învaţă că frumuseţea universală este o carte de simboluri, un arhitext care trebuie citit de către raţiunea umană, de mintea umană nepervertită, pentru a învăţa din ea despre Dumnezeul şi Ziditorul Atotputernic al lumii şi despre tainele creaţiei. Aşa a făcut Sfântul Avraam şi a ieşit din rândul unui popor păgân şi închinător la idoli, fără să aibă Biblie scrisă, ci doar pentru că a citit Biblia cosmică , pe care Dumnezeu a scris-o şi pe care Eminescu o numeşte aici a naturii sfântă limbă. La toţi Sfinţii care s-au nevoit în pustie au contemplat înţelepciunea lui Dumnezeu din înţelepciunea cu care El a creat lumea şi toate cele ce sunt în ea.

Acelaşi lucru i-a îndemnat şi Hristos, să citească limbajul firii, atât pe Apostolii Săi, cât şi pe cărturarii evrei, care întrebau de semne şi de sfârşitul lumii: Mt. 16, 1-4; 24, 32-33; Lc. 12, 54-56; 21, 29-31. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbea despre trei feluri de întrupări ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale Logosului dumnezeiesc: în natură, în Scriptură şi în Hristos, ultima prin pogorârea Fiului lui Dumnezeu şi asumarea firii noastre umane în Ipostasul Său dumnezeiesc.

Ortodoxia a păstrat tradiţia vorbirii cu cosmosul, cu cerul, cu soarele, luna şi stelele nopţii, cu codrii şi pădurile fremătătoare, care jelesc împreună cu omul pierderea Raiului de către acesta (această tălmăcire o întâlnim în Triod, în cântările de la Vecernia Duminicii izgonirii lui Adam din Rai), cu mările, râurile şi izvoarele şi cu tot murmurul firii neostoit, care transmite omului cunoştinţa despre chipul raţional al lumii, zidit după icoana Cuvântului şi Creatorului ei. Cu rostul acestui cosmos fremătător de dor şi de jale după Paradisul pierdut, şi-a împletit românul doina sa, doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri (după cum zice Eminescu în Călin nebunul).

De această tradiţie a înfrăţirii şi a dialogului cu universul întreg, a lecturii Bibliei cosmice, s-a depărtat şi s-a înstrăinat Apusul, acel Apus care a impus raţiunea scolastică în teologia sa şi care a dat întâietate raţionalismului de tip intelectualist, în locul gândirii şi raţiunii luminate de har.

Eminescu a constatat într-un mod foarte ortodox, că dintr-o astfel de fiinţare şi de cugetare, lipseşte viaţa acestei vieţi. În schimb, poetul a mărturisit în nenumărate ocazii faptul că în copilăria şi adolescenţa sa, a simţit armonia harică a universului, atunci când se afla în consonanţă cu glasul acestui logos cosmic, atunci când îi erau cunoscute limba codrului, a izvoarelor, a lunii şi a luceferilor. El defineşte copilăria ca un rai în asfinţire, un rai pe care avea să-l piardă, în vremurile care au urmat, când pierdută-i a naturii sfântă limbă, dar, în acelaşi timp, un rai pe care dorea să-l regăsească după moarte (Mai am un singur dor, Codrule, Măria Ta, etc.).

În vremea copilăriei şi a primei tinereţi, natura era un rai din basme (Fiind băiet păduri cutreieram), căci Dumnezeu îi umplea inima cu farmecele milei (Rugăciunea unui dac). De aceea, mai târziu, va privi înapoi cu nostalgie paradisiacă, plângând după acele simţiri curate şi înţelegeri harice ale copilăriei: O, rai al tinereţii-mi, din care stau gonit! / Privesc cu jind la tine asemeni lui Adam… (Zadarnic şterge vremea…).

Nichifor Crainic remarca foarte just faptul că, pentru Eminescu şi pentru cei mai mulţi dintre poeţii români, “cosmosul în care trăim e creat de Dumnezeu şi e un reflex în mii de feţe al frumuseţii şi al strălucirii divine. (…) Asemenea poeţi ne comunică şi nouă acel sentiment primordial de uimire în faţa spectacolului cosmic şi de bucurie că trăim în această lume ca într-o revelaţi naturală a Celui Atotputernic. …frumuseţea naturii se leagă imediat de ideea Creatorului lumii, despre care am vorbit. Frumuseţea naturii e un reflex din strălucirea frumuseţii divine. Ea nu se impune subiectului liric numai ca un lucru circumscris în marginile existenţei naturale, ci ca un lucru care poartă aureola unei prezenţe de dincolo de lume. Contemplarea frumuseţii unui peisaj determină pe poet la un fenomen de transfigurare a naturii către sensul ei transcendent şi tainic“[1].

Interogaţiile ultimei strofe sunt retorice, pentru că greul anatemei de-a nu primi niciun răspuns este în mod evident un nonsens pentru Eminescu. Pentru el, sunt total absurde plăcerile filozofice de-a da viaţă problemei fără a crede că pot fi descifrate vreodată literele vremii. În mod paradoxal însă, lui Eminescu care a renegat modelul filozofic de a contempla şi înţelege lumea, ca pe un alt element de vanitate umană, care nu procură certitudinea înţelepciunii şi odihna spirituală mult râvnite de poet, i s-a atribuit afilierea profundă şi cu urmări în fecunditatea artistică, la variate tipuri de filozofii: platonică şi plotinică, schopenhauriană, hegeliană, budistă şi brahmană, etc.

Eminescu ne dezvăluie, tocmai prin revelarea angoasei cumplite şi a durerii, care l-a măcinat interior, de a fi rătăcit calea spre răspunsurile sigure, spre liniştea şi serenitatea duhului, ne dezvăluie nu un nihilist, ci un spirit optimist, luminos, în străfundurile sale, care s-a luptat să ajungă la dezlegări lămuritoare, la pace, la fericire, la lumina vieţii veşnice, chiar dacă, ca un om, a mai şi greşit uneori, erori pe care singur le mărturiseşte şi le deplânge, după cum se poate citi şi din poeziile sale.

---

[1] Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Ediţie îngrijită şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi, 1996, p. 103-104, 106.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Precizări esenţiale

În legătură cu articolele noastre exegetice vizând texte esenţiale ale literaturiii române, dorim să facem acum câteva precizări, care credem că sunt binevenite, pentru o percepţie corectă a străduinţelor noastre.

În primul rând, analizele noastre literare sunt – aşa după cum credem că este destul de evident – făcute direct pe text şi ne aparţin în întregime. Niciun rând nu a fost preluat din altă parte. Am purces la elaborarea acestor analize şi comentarii, întrucât avem convingerea fermă că – mereu şi mereu – trebuie să ne întoarcem la textul original, să-l recitim, să-l reanalizăm, să-l aprofundăm permanent, aşa cum aprofundăm viaţa.

Şi, în paralel, să recitim şi opiniile exprimate de critica literară, fără a rămâne însă ancoraţi în aceste puncte de vedere, dacă ele nu ni se mai par juste, fie datorită timpului istoric nefavorabil adevărului în care au fost rostite sau scrise, fie datorită subiectivităţii şi prejudecăţilor personale, mai mici sau mai mari, ale unui anumit exeget al literaturii noastre. Nu trebuie să mai trecem cu vederea faptul că şi criticii literaturii noastre au fost oameni şi au avut anumite convingeri personale de natură socială, politică sau religioasă sau că se poate să nu fi beneficiat de o informaţie completă sau corectă sau de o documentaţie completă în ce priveşte un scriitor sau o problematică anume.

De aceea noi încercăm să oferim cititorilor noştri întemeieri permanente pe text. Suntem foarte deschisă la dialog, pentru cei care ar dori să ne corecteze o anumită opinie, dacă îşi susţin propria viziune cu argumentări textuale şi pertinente, aşa cum am încercat noi să facem în aceste articole, care constituie o muncă absolut gratuită pentru publicul de pe net care nu caută numai distracţie şi relaxare – şi nădăjduim din toată inima ca acest public să se nuanţeze în anii care urmează.

Am renunţat aşadar să recurgem la un arsenal bibliografic masiv în aceste articole de blog, din dorinţa noastră de a oferi publicului cititor al zilelor noastre, adeseori grăbit şi nerăbdător, nu elaborări fastuoase ale cugetărilor noastre, ci nişte chei hermeneutice absolut necesare, nişte chei de lectură clare, precise, cu care să deschidă opera oricărui scriitor din literatura română, dintre cei asupra cărora ne-am aplecat.

Aceste chei hermeneutice sunt destinate să faciliteze cititorilor postmoderni lectura unor simboluri care aparţin unei mentalităţi culturale şi unei spiritualităţi ortodoxe şi creştine bimilenare, dar care nu mai sunt explicite pentru societatea românească de astăzi, aflată în continuă tranziţie spre o o formulă europeană şi mondialistă care se vrea nedefinită religios.

Precizările noastre în acest sens privesc textul, sunt bogat şi adânc documentate şi nu superficiale sau subiectiviste. Nu încercăm cu niciun chip să mistificăm lucrurile şi să facem să adere în mod forţat la spiritualitatea ortodoxă un scriitor care nu ni s-ar părea pătruns de Duhul Ortodoxiei. Cu totul dimpotrivă, vrem să scoatem la lumină în mod foarte clar care au fost, în opinia noastră, momentele istorice în care producţia literară a început să se despartă sau s-a despărţit de gândirea ortodoxă, specifică tradiţiei româneşti şi bizantine.

Nu spunem că vrem să ne dezicem de critica literară sau că dorim originalitatea cu orice preţ. Nu, nu este aceasta ceea ce urmărim. Ci ceea ce ne-am propus este să facem studii pe texte, o îndeletnicire care este eludată de mulţi în ziua de astăzi, în favoarea compilaţiilor din alte cărţi şi a consideraţiilor cu caracter general şi distant.

Dacă nici timpul, nici intenţia şi nici formula blogistică nu ne îngăduie să ne desfăşurăm mult prea mult într-un articol prin adăugarea din abundenţă a opiniilor exegetice, asta nu înseamnă că, în conceperea articolelor noastre, n-am avut în vedere şi cele ce s-au afirmat anterior de către crtica literară. E adevărat însă că e nevoie de un public avizat în domeniu, pentru a observa acest fapt. Însă analizele noastre sunt în aşa fel gândite, încât să se adreseze atât unui public conştient şi avizat în ce priveşte literatura şi critica scrisă în marginea ei, cât şi cititorilor care nu sunt implicaţi frecvent în studii filologice.

Pe de altă parte, credinţa noastră este că ancorarea exagerat de mult la ţărmuri exegetice sau vâslirea numai între ele este apanajul celor tineri, al elevilor şi al studenţilor care nu şi-au format încă o viziune proprie şi un limbaj de specialitate, dar nu şi al celor care au ceva important de comunicat în legătură cu înţelegerea corectă a culturii şi a literaturii române. Facem parte din grupul acelora care consideră că elucidările trebuie să vină cât mai repede cu putinţă, prin mijlocirea unor interpretări care să angajeze o cercetare amănunţită a textului şi să lase la o parte consideraţiile periferice şi compilatorii.

Am început categoria aceasta, Literatura română din perspectivă ortodoxă, mai întâi pe blogul-platformă Teologie pentru azi, motiv pentru care vă anunţăm că puteţi citi şi alte articole cu acest subiect şi aici.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Pictură pe apă

Psa. Gianina Picioruş

Cum să te odihneşti…într-un lotus

Cu privirea.

Psa. Gianina Picioruş

La scăldat…în lumină

Psa. Gianina Picioruş

Où sont les neiges d’antan? Unde sunt…femeile de altădată?

Unde sunt femeile din vremurile cele de demult? Dacă le căutaţi, e ca şi cum aţi căuta zăpada care s-a topit, zice poetul francez François Villon.

Mergând pe filiera temei centrale a Ecclesiastului, deşertăciunea deşertăciunilor, François Villon compunea, în secolul al XV-lea, Balada doamnelor de altădată (Ballade des dames du temps jadis), în care nu făcea decât să împrumute o faţă feminină unei teme predilecte în omiliile Sfinţilor Părinţi. Tema era cea a evocării nestatorniciei lumii şi a oamenilor, prin întrebarea, reluată ca un ecou din veac în veac: unde sunt bărbaţii iluştri ai istoriei, eroii sau împăraţii de a căror frică tremura pământul?

Despre fragilitatea vieţii şi despre deşertăciunea existenţei, urmând Sfântului Solomon, au scris Plutarh, Euripide, Demetrius din Faler, Tibul, Properţiu, Ovidiu (pe când era exilat la Tomis), Cicero, Horaţiu şi Vergiliu – de la ultimul ne-a rămas versul celebru: fugit irreparabile tempus.[1]

În omiliile ortodoxe care au urmat tradiţia veterotestamentară, erau invocate numele unor mari împăraţi din care n-a mi rămas decât amintirea şi a căror faimă şi măreţie a trecut ca visul şi ca nălucirea. Motivul acesta, al lui Ubi sunt qui ante nos?, specific unui dumnezeiesc Părinte ca Sfântul Ioan Gură de Aur, dar şi întregii literaturi patristice, a străbătut secolele şi literatura europeană, după cum arăta şi Ramiro Ortiz într-un articol[2].

În literatura română este regăsibil la Sfântul Neagoe Basarab, Miron Costin (Viiaţa lumii), Dimitrie Cantemir (Divanul), Sfântul Antim Ivireanul, etc. Îl va instrumenta apoi şi Eminescu în vastul său poem, Memento mori, întrebându-se unde este gloria împăraţilor şi a civilizaţiilor care astăzi nu mai sunt, care au pierit cu răsunet.

François Villon, în literatura franceză, a preferat să asocieze sclipirea iluzorie a frumuseţii şi a slavei celor pământeşti cu caracterul fragil al feminităţii. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur a predicat îndelung despre nălucirea celor trecătoare care sunt ca umbra şi ca visul (şi considerăm noi că este o sursă mult mai probabilă pentru visul vieţii acesteia din opera eminesciană, mult mai aproape de mediul cultural al lui Eminescu decât maya brahmană) şi despre labilitatea vremii şi implicit a vieţii noastre, care trece precum anotimpurile, François Villon a asemănat caracterul pasager al frumuseţii şi al celebrităţii feminine cu trăsăturile zăpezii care, pe cât este de albă şi de frumoasă, pe atât este de instabilă:

Dites moi où, n’en quel pays,
Est Flora, la belle Romaine,
Archipiades, ne Thaïs,
Qui fut sa cousine germaine,
Echo parlant quant bruit on mène
Dessus rivière ou sus étang,
Qui beauté eut trop plus qu’humaine.
Mais où sont les neiges d’antan?

Où est la très sage Helloïs,
Pour qui fut châtré et puis moine
Pierre Esbaillard à Saint Denis?
Pour son amour eut cette essoine.
Semblablement, où est la reine
Qui commanda que Buridan
Fût jeté en un sac en Seine?
Mais où sont les neiges d’antan?

La reine blanche comme lis
Qui chantait à voix de sirène,
Berthe au grand pied, Bietris, Alis,
Haremburgis qui tint le Maine,
Et Jehanne la bonne Lorraine
Qu’Anglais brûlèrent à Rouen;
Où sont-ils, où, Vierge souveraine?
Mais où sont les neiges d’antan?

Envoi

Prince, n’enquerez de semaine
Où elles sont, ni de cet an,
Que ce refrain ne vous remaine:
Mais où sont les neiges d’antan?

Adică, dacă întrebaţi unde sunt femeile ilustre de altădată, puteţi la fel de bine să întrebaţi unde sunt zăpezile de ieri.

Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur:

Niciodată nu rămâne iarnă întruna, niciodată vară, nici primăvară, nici toamnă întruna, ci toate trec, zboară şi se duc.

Şi ce să mai spun? Poate despre flori? Ce voieşti? Poate să spun despre demnităţi, despre împăraţi, care astăzi sunt şi mâine nu sunt? Despre cei bogaţi? Poate despre clădirile cele strălucite? Poate despre noapte şi zi? Ori despre soare sau despre lună?…

Nu cumva poate din cele ce vedem rămâne ceva pentru totdeauna? Nimic, ci numai sufletul din noi…

Viaţa aceasta este o scenă de teatru şi vis, căci precum când se ridică cortina pe scena teatrului toate se risipesc şi toate visurile zboară când se arată raza luminei, tot aşa şi acum…toate se strică, toate se nimicesc şi dispar.”[3]

La fel se exprima, în Glossă, şi Mihail Eminescu: Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui… Un argument că este vorba de o temă creştină în lirica eminesciană, derivată din cea a deşertăciunii, stă în următoarele versuri: Priveşte astă viaţă ca pas spre mântuire (…) / A vieţii comedie mişcată e de aur – / Când scena astei vieţe e-al mântuirei faur (în poemul Femeia?… măr de ceartă).

Aşadar: unde sunt cei sau cele ce nu mai sunt? Priviţi zăpada, „filosofaţi cu privirea”, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, şi înţelegeţi că repede curgătoare spre moarte sunt cele de pe pământ.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

---

[1] Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universităţii Bucureşti, 1998, p. 97-98.

[2] Ramiro Ortiz, Fortuna labilis. Storia di un motivo poetico da Ovidio a Leopardi, Bucureşti, 1927.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Explicarea Epistolei pastorale de la I Timotei, traducere din limba elină, ediţia de Oxonia, 1861, trad. Arhiereu Theodosie A. Ploeşteanu, Bucureşti, ed. Atelierele grafice Socec & Co., Societate anonimă, 1911, p. 143.

***

Alte articole înrudite ca temă:

Iarna duhovnicească

Eminescu între iubire şi ispita desfrânării