Acatistul naşterii Maicii Domnului

http://bastrix.files.wordpress.com/2008/09/nasterea-maicii-domnului.jpg

Condacul 1:

Astazi usa vietii se deschide, astazi raza Soarelui Celui intelegator rasare, astazi Maica bucuriei se naste spre mantuirea a toata lumea. Veseliti-va popoare si va bucurati si, cu credinta, din inima laudati-o asa: Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Icosul 1:

Soborul ingeresc si neamul omenesc astazi dupa cuviinta sa se veseleasca, pentru ca Eva cea tainica in lume vine si nadejdea asteptarii lui Adam se implineste. Pe care toti, laudand-o, asa sa-i zicem:

Bucura-te, ca viata si bucuria prin tine lumii se va trimite.

Bucura-te, steaua diminetii cea intelegatoare.

Bucura-te, steaua darului care vestesti venirea in lume a vesnicului Soare.

Bucura-te, dimineata si zori care aduci lumii vesnica nemurire.

Bucura-te, chemarea inapoi a celor ce de rai s-au instrainat

Bucura-te, chemarea inapoi a celor pe care sarpele i-a inselat.

Bucura-te, camara a tainelor mantuirii neamului omenesc. Bucura-te, floarea milei si a indurarii Parintelui ceresc.

Bucura-te, odor ales de Dumnezeu si slava fecioriei.

Bucura-te, salasul cel cuvantator si camara cea sfanta a bucuriei.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 2-lea:

Adam si Eva sa se veseleasca impreuna cu tot neamul omenesc, caci impacarea lui Dumnezeu cu oamenii s-a apropiat si Maica milei la noi a sosit; pentru care, slava dam lui Dumnezeu, asa: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Adam, cu taina, la inceput pe femeie cu numele vietii a numit-o, ca la plinirea vremii, prin Eva cea tainica si duhovniceasca, viata lumii s-a innoit si bucuria in locul intristarii a rasarit; pe care, cu credinta, din inima o laudam asa:

Bucura-te, rasaritul cel gandit al Soarelui Celui neinserat.

Bucura-te, revarsarea bucuriei care ai alungat intristarea.

Bucura-te, roua milostivirii lui Dumnezeu, prin care arsita pacatului se racoreste.

Bucura-te, roua cea de viata aducatoare, prin care roua mortii se tamaduieste.

Bucura-te, lacas preasfant si raiul cel gandit al desfatarii.

Bucura-te, fantana darurilor si izvor al mangaierii.

Bucura-te, stalparea cea intelegatoare din radacina imparateasca.

Bucura-te, floare duhovniceasca din samanta arhiereasca.

Bucura-te, Sfanta Sfintelor cea preaaleasa.

Bucura-te, Sfanta Sfintelor si scara cereasca.

Bucura-te, raiule cu totul inflorit.

Bucura-te, raiule cuvantator si preaimpodobit.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 3-lea:

Bucurie a luat de la Dumnezeu, Ana, pentru nasterea lui Samu-el, dar si mai mare a fost bucuria dumnezeiestilor Parinti pentru nasterea ta, Preasfanta Fecioara. Pentru care, slava si multumita din toata inima au adus lui Dumnezeu, cantand: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Dupa indelungata vreme de nerodire si de mahnire a dumnezeiestilor tai parinti, ca un soare

preafrumos ai rasarit si noaptea intristarilor ai risipit-o prin nasterea ta, si bucurie la toata lumea ai vestit. Pentru care cu smerenie si cu umilinta te laudam asa:

Bucura-te, ca nasterea ta ingerul Domnului o a vestit

Bucura-te, ca numele tau de inger s-a proorocit.

Bucura-te, ca la nasterea ta cerul si pamantul s-au bucurat.

Bucura-te, ca numele de Maria ca taina de la Dumnezeu ti s-a dat

Bucura-te, ca cele cinci slove ale numelui tau pe unele din darurile tale le-a aratat.

Bucura-te, ca tu cu fecioria si cu proorocia ai covarsit-o pe Maria.

Bucura-te, caci cu milostenia si cu smerenia ai stralucit mai mult ca Abigail.

Bucura-te, ca frumusetea Rahilei ai intrecut-o fara de asemanare.

Bucura-te, ca frumusetea Rahilei s-a deosebit de a ta, ca a lunii de soare.

Bucura-te, ca pe Iudita cea inteleapta, cu intelepciunea ai intrecut-o.

Bucura-te, ca pe Ana, mama lui Samuel, prin moartea cea ganditoare ai covarsit-o.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 4-lea:

Sa se bucure Isaia Proorocul cu bucurie mare, ca, iata, semnul bucuriei in lume a stralucit si Fecioara Maria, Maica lui Emanuel, la noi a sosit; de a carei venire, cerul si pamantul se bucura si impreuna cu noi canta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Inaintea Soarelui dreptatii, steaua diminetii celei duhovnicesti a rasarit si raza zilei celei de taina noua ne-a stralucit Veseliti-va popoare si va bucurati si pe dumnezeiasca Prunca, ce s-a nascut, cu bucurie mare sa o laudam asa:

Bucura-te, Preasfanta, dumnezeiasca Prunca, si odor preacinstit

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, care la noi ai sosit.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, pe care mai inainte, cu duhul, proorocii te-au vazut.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ce te-ai nascut spre mantuirea lumii.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ca din pantece neroditor ai rasarit

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ca prin a ta nastere a venit in lume mila lui Dumnezeu.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, prin care soseste impacarea lumii cu Dumnezeu.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, de a carei nastere se veseleste toata lumea.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ca ai izgonit intristarea cea veche din lume.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ca prin nasterea ta ne izbavesti de osanda.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ce inlaturi de la usa Edenului sabia cea de foc pazitoare.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca, ca ne aduci iarasi desfatarea raiului.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 5-lea:

Nazaretul cel mic si nebagat in seama sa se veseleasca si sa se bucure, caci cu slava si cu cinste s-a imbracat prin nasterea ta, Prunca a lui Dumnezeu, Maria, pe care toate neamurile te lauda si canta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Inflorit si sfintit talcuindu-se Nazaretul, cu taina pe tine te-a aratat Fecioara, cea inflorita cu frumusetea fara de asemanare si impodobita cu felurimea darurilor Preasfantului Duh. De a ta gandita si simtita frumusete foarte minunandu-ne, cu nevrednicie indraznim a te lauda asa:

Bucura-te, floarea darurilor cea inflorita si frumusetea cea fara asemanare.

Bucura-te, Fecioara, cea impodobita cu sfintenie nemuritoare.

Bucura-te, floare care din tulpina uscata ai rasarit.

Bucura-te, ceea ce cu darurile Preasfantului Duh ai inflorit.

Bucura-te, floare care ai covarsit toate florile raiului cu frumusetea ta.

Bucura-te, floarea darurilor cea preaaleasa.

Bucura-te, Fecioara peste care Duhul lui Dumnezeu s-a odihnit

Bucura-te, Fecioara, preasfanta si preafrumoasa.

Bucura-te, floare duhovniceasca, care ai impodobit pamantul.

Bucura-te, Fecioara, care ai fost aleasa de Mirele-Cuvantul.

Bucura-te, floare care cu slava nemuritoare pururea infloresti.

Bucura-te, Fecioara, care covarsesti cu frumusetea cea duhovniceasca cerurile.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 6-lea:

Porumbita lui Noe, oarecand, semn spre incetarea potopului a adus in corabie, iar tu, porumbita cuvantatoare, nascandu-te astazi, semnul milei si al milostivirii lui Dumnezeu il aduci in lume. Pentru aceasta toti ne bucuram si pe Dumnezeu il laudam, cantand: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Pe tine, porumbita lui Dumnezeu, vazandu-te sosind la noi, fiica potopului pacatelor ne paraseste, caci toata lumea prin nasterea ta se izbaveste de osanda, pentru care cu bucurie te laudam:

Bucura-te, porumbita a lui Dumnezeu, care la noi astazi ai sosit.

Bucura-te, porumbita darului, care ai vestit incetarea mortii pacatului.

Bucura-te, porumbita de aur cu totul preastralucita.

Bucura-te, porumbita duhovniceasca si preasfintita.

Bucura-te, porumbita cuvantatoare si preafrumoasa.

Bucura-te, porumbita preasfanta si preaaleasa.

Bucura-te, porumbita, prin care lumea s-a izbavit de intristare.

Bucura-te, porumbita, prin care ne-am izbavit de rana mortii.

Bucura-te, porumbita, peste care Duhul Sfant a venit.

Bucura-te, porumbita, pe care puterea Celui Preainalt te-a umbrit.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 7-lea:

Avraam Patriarhul si Sara s-au slavit de demult pentru nasterea lui Isaac. Dar, Preacurata Fecioara, cu cat este slava ta mai inalta decat a lui Isaac, cu cat slava dumnezeiestilor tai parinti a covarsit pe cea a lui Avraam? Pentru care, se cuvine a-I canta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

Scara lui Iacob, pe tine, Preasfanta Fecioara, te-a inchipuit, caci pe aceea ingerii s-au vazut suindu-se si pogorandu-se; iar prin tine, scara cea intelegatoare, Ziditorul ingerilor pana la noi S-a pogorat si firea noastra prin tine s-a suit de-a dreapta Tatalui; pentru care te laudam asa:

Bucura-te, scara duhovniceasca, pe care Dumnezeu pana la noi S-a pogorat

Bucura-te, scara intelegatoare, prin care cerul si pamantul s-au unit.

Bucura-te, scara de taina, care de la pamant ne-ai ridicat.

Bucura-te, scara cea tainica, care pe cer te-ai rezemat.

Bucura-te, scara lui Dumnezeu, cea preaminunata.

Bucura-te, scara cerului, cea preainfricosata.

Bucura-te, scara gandita, a tainelor mantuirii.

Bucura-te, scara gandita, spre desavarsire.

Bucura-te, scara, prin care s-a pogorat la noi mila lui Dumnezeu si indurarea.

Bucura-te, scara, prin care noi ne suim la Dumnezeu si luam iertarea.

Bucura-te, scara vie, care toate treptele duhovnicesti ti le-ai agonisit.

Bucura-te, scara Duhului, prin care firea oamenilor pana la cer s-a suit.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 8-lea:

Preafericitii tai parinti, Ioachim si Ana, dupa a lor fagaduinta, dar sfant, cu totul fara prihana, te-au adus pe tine lui Dumnezeu si tuturor oamenilor. Copila a darurilor, adusa ai fost Lui in Biserica si ca un serafim ai iubit pe Dumnezeu si ca un inger il laudai pe El, cantand: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

Vietuirea ta in Sfanta Sfintelor, Preasfanta Fecioara, a fost asemenea ingerilor lui Dumnezeu, caci tu pururea spre Dumnezeu cu privirile mintii erai si in slavoslovia Lui pururea zaboveai; pentru care si noi, smeritii, te laudam asa:

Bucura-te, caci cu ochii mintii de-a pururea inaintea ta pe Dumnezeu ai vazut.

Bucura-te, caci cu vederea slavei Lui pe Moise l-ai intrecut.

Bucura-te, ca gura ta cea de gand spre Domnul pururea o deschideai.

Bucura-te, ca din gura ta cea de gand pe Duhul Sfant pururea Il trageai.

Bucura-te, ca prin tacerea ta cea de gand ai staruit in luarea aminte.

Bucura-te, ca prin tacerea ta cea de gand de Duhul Sfant te-a luminat.

Bucura-te, caci cu smerenia cea preainalta te-ai imbracat.

Bucura-te, ca prin smerenia ta spre tine Domnul a cautat.

Bucura-te, caci prin adancimea smereniei tale, cu inaltime de slava si de dar te-ai incununat

Bucura-te, ca, in Sfanta Sfintelor, Arhanghelul Gavriil trimis a fost spre a-ti vesti.

Bucura-te, ca de la dumnezeiescul Arhanghel ai primit veste de bucurie.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 9-lea:

Prin cuvant ai zamislit pe Cuvantul si L-ai nascut mai presus de firea nasterii. Drept aceea, toate neamurile te fericesc, iar Cuvantul Cel intrupat din tine aude cantarea: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

Cortul lui Moise cu mestesug, oarecand, s-a impodobit, iar tu, Preasfanta Fecioara, cort sfant si intelegator spre incaperea lui Dumnezeu Cel necuprins te-ai facut si intru tine L-ai incaput, pentru care te laudam:

Bucura-te, cort al Legii Darului preafrumos lucrat.

Bucura-te, chivot al lui Dumnezeu preainfrumusetat

Bucura-te, chivot viu si de mana neimpletit.

Bucura-te, chivot prealuminat si preasfintit

Bucura-te, cort pe care Arhiereul arhiereilor l-a sfintit

Bucura-te, cort pe care slava lui Dumnezeu l-a acoperit

Bucura-te, cort care ai purtat intru tine pe Datatorul Legii.

Bucura-te, cort intru care Arhiereul Cel Mare a intrat

Bucura-te, cort care spre sfintirea si mantuirea lumii te-ai facut

Bucura-te, cort care pe Dumnezeu in tine L-ai incaput.

Bucura-te, cort cu frumusete duhovniceasca impodobit.

Bucura-te, cort viu si intelegator intru care Cuvantul a locuit.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 10-lea:

Imparatul Solomon, biserica preafrumoasa lui Dumnezeu a zidit, iar imparatul cerului si al pamantului pe tine, Preasfanta Fecioara, biserica vie si intelegatoare spre a Sa salasluire te-a pregatit. Pentru care, toate popoarele prin tine Il laudam si-I cantam lauda: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Adusu-te-ai pe tine lui Dumnezeu ca o haina de aur, cu toata podoaba faptelor bune impodobita, si ca o biserica vie si intelegatoare, a carei frumusete gandita pe ceruri le-a intrecut; iar cetele ingerilor mult minunandu-se, pe tine te lauda asa:

Bucura-te, biserica mai desfatata decat cerurile.

Bucura-te, biserica preasfanta si infrumusetata.

Bucura-te, biserica in care a incaput Dumnezeu.

Bucura-te, biserica preaimpodobita, care pe biserica lui Solomon ai infrumusetat-o.

Bucura-te, biserica a carei slava dinlauntru straluceste.

Bucura-te, biserica intelegatoare in care Dumnezeu se odihneste.

Bucura-te, biserica insufletita si cuvantatoare.

Bucura-te, biserica intru care pururea lumineaza neinseratul Soare.

Bucura-te, biserica mai inalta decat cerurile.

Bucura-te, biserica a Preasfantului Duh, cea prealuminata.

Bucura-te, caci cu darurile Sfantului Duh stralucesti foarte.

Bucura-te, biserica milei si a milostivirii, care pe toti ii adapostesti.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 11-lea:

Mai inainte te-a vazut pe tine, Sfanta Fecioara, dumnezeiescul Prooroc Iezechiel, ca pe o usa incuiata si pecetluita cu Duhul, prin care a intrat si a iesit Hristos-Dumnezeu, nestricand pecetile fecioriei tale, pe Care Il laudam si Ii cantam: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Prin tine, usa vietii celei de taina, a venit in lume Mantuitorul si usile cerului s-au deschis pentru toti

cei ce vor crede in El si pe tine te vor avea mijlocitoare preabuna; pentru care te laudam asa:

Bucura-te, usa lui Dumnezeu prin care Viata a intrat.

Bucura-te, usa cea intelegatoare a cerescului Imparat.

Bucura-te, usa prin care mila si iertarea pentru noi a venit

Bucura-te, usa raiului celui preasfintit.

Bucura-te, usa luminii si a bucuriei.

Bucura-te, usa cea pecetluita a fecioriei.

Bucura-te, usa imparatiei cerurilor cea preafrumoasa.

Bucura-te, usa mantuirii cea preaaleasa.

Bucura-te, usa vietii si a indurarii.

Bucura-te, usa milei si a mangaierii.

Bucura-te, usa gandita a slavei celei nemuritoare.

Bucura-te, usa darului, prin care a venit in lume Mantuitorul Soare.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 12-lea:

David, Proorocul si imparatul, dupa cuviinta sa se bucure, ca din neamul lui pe pamant vlastar preasfant a rasarit, care Rodul vietii, prin Duhul Sfant, Il va aduce in lume; pe Care ingerii si oamenii Il lauda si Ii canta: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Dumnezeiescul Parinte David, pe tine mai inainte te-a vazut, prin Duhul Cel Sfant, ca pe o Imparateasa a cerului si a pamantului, stand de-a dreapta lui Dumnezeu, imbracata in haina aurita si impodobita, pe care noi, smeritii robii tai, cu credinta din inima te laudam:

Bucura-te, Imparateasa cerului si a pamantului.

Bucura-te, Imparateasa cerului cea preaslavita.

Bucura-te, Imparateasa cea fara de asemanare, mai slavita decat Serafimii.

Bucura-te, Imparateasa ingerilor si a tuturor cetelor celor intelegatoare.

Bucura-te, Imparateasa preasfanta si preafrumoasa.

Bucura-te, Imparateasa preabuna si preaaleasa.

Bucura-te, Imparateasa cea impodobita cu haina de aur ceresc.

Bucura-te, Imparateasa cea cu frumusete duhovniceasca impodobita.

Bucura-te, Imparateasa zilei, care in ziua judecatii celei de apoi vei sta langa divanul cel de fulger.

Bucura-te, Imparateasa preaindurata, care la vremea judecatii celei de apoi mare indrazneala catre Judecatorul vei avea.

Bucura-te, Imparateasa preamilostiva si preafolositoare.

Bucura-te, Imparateasa preamilostiva, nadejdea preaticalosu-lui meu suflet la judecata cea viitoare.

Bucura-te, dumnezeiasca Prunca Maria, care astazi te-ai nas cut spre bucuria si mantuirea a toata lumea!

Condacul al 13-lea:

O, Preacurata si Preasfanta, dumnezeiasca Prunca Maria care te-ai nascut spre bucuria si mantuirea a toata lumea, asculti rugaciunile nevrednicilor robilor tai, care, cu credinta si cu evla vie, din inima laudam nasterea ta cea preacinstita si cerem prin tine, de la Dumnezeu, iertare pacatelor noastre, pace si mare mila, cantandu-I: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori).

Apoi se zice iarasi Icosul intai: Soborul ingeresc si neamul omenesc… si Condacul intai: Astazi usa vietii se deschide…

NASTEREA MAICII DOMNULUI – RUGACIUNE

O, Preasfanta, Preacurata si Preanevinovata dumnezeiasca Prunca si Fecioara Maria, care te-ai nascut din parinti drepti si fara prihana, spre bucuria si mantuirea a toata lumea. O, Preasfanta Fecioara, floarea firii omenesti, preafrumoasa si preainteleapta, care din tulpina uscata si neroditoare ai rasarit si care, prin a ta nastere, intristarea preafericitilor tai parinti si a toata lumea ai risipit-o; nu ne lasa pe noi, pacatosii si nevrednicii, care intru intristari si scarbe ne aflam din pricina pacatelor noastre.

O, roada preasfintita a rugaciunii si a infranarii, asculta rugaciunea neputinciosilor robilor tai si, cu darul preasfintelor tale rugaciuni, ajuta-ne noua si ne invata a ne ruga lui Dumnezeu din inima, fara de raspandire si fara de forma.

Pe tine, chemarea lui Adam celui cazut, te rugam sa mijlocesti pentru noi catre Dumnezeu, ca sa ne cheme cu darul Sau la adevarata pocainta. Pe tine, Maica bucuriei, te rugam, veseleste cu darul tau sufletele noastre cele mahnite si cuprinse de intristare. Tu, Maica Luminii, mijloceste la Preabunul Dumnezeu pentru luminarea mintilor si a inimilor noastre.

Tu, raiule cuvantator, ajuta-ne cu darul rugaciunilor tale sa ne curatim de intinaciunea pacatelor noastre, ca sa ajungem la dumnezeiescul rai. Tu, palatul cel insufletit al Cuvantului, ajuta-ne noua sa vedem palatul Noului Sion, cel din ceruri. Tu, Mireasa cea Preasfanta si cu totul fara de prihana a lui Dumnezeu, ajuta-ne ca sa vedem si noi, cei neputinciosi, Ierusalimul cel ceresc, pe Mireasa Mielului si Maica celor intai-nascuti. Tu, caruta Luminii, du-ne pe noi la lumina bucuriei, care de-a pururea este stralucitoare celor drepti si sfinti.

Tu, norul cel in chipul porfirei cu raze de aur, umbreste-ne pe noi de acea fierbinteala a poftelor trupesti si de aprinderea maniei si a iutimii. Pe tine, ceea ce esti starea fulgerului dumnezeirii si raza cea stralucita a Soarelui celui de gand, te rugam, lumineaza-ne cu darul tau, ca sa nu uitam ca si noi suntem biserici ale lui Dumnezeu si sa nu intristam cu pacatele noastre Duhul lui Dumnezeu, Care locuieste in noi.

Tu, noian al darurilor celor duhovnicesti, ajuta-ne sa dobandim si noi, nevrednicii, darul lui Dumnezeu in veacul de acum si in cel viitor. Tu, salas al Duhului Sfant, mijloceste cu darul tau la Dumnezeu, ca inima curata sa zideasca in noi si cu duh drept sa innoiasca cele dinlauntru ale noastre.

Pe tine, Maica indurarii si a mangaierii, te rugam, cu adanca umilinta a inimii, sa stai langa noi in ceasul cel mai de pe urma al vietii noastre, ca sa ne ajuti si sa ne mangai sufletele in vremea despartirii de acest trup stricacios si de veacul acesta trecator. Pe tine, porumbita intelegatoare cu aripi de aur si cu straluciri de fulger, te rugam din toata inima sa calatoresti cu noi pana ce vom trece toate vamile cele infricosatoare ale vazduhului si toata puterea intunericului celui de sub cer.

Pe tine, usa vietii, a luminii si a bucuriei, te rugam sa ne ajuti sa intram pe portile cele sfinte ale imparatiei cerurilor si sa ajungem, cu darul preasfintelor si preaputemicelor tale rugaciuni, la lumina veseliei celei neasemanate si neapropiate.

Pe tine, Imparateasa cerului si a pamantului, care pururea stai de-a dreapta Sfintei Treimi si care ai nascut pe Ziditorul Serafimilor si i-ai intrecut intru cinstire pe Heruvimi, te rugam, noi, pacatosii si nevrednicii robii tai, sa stai aproape de sufletele noastre in ziua cea mare si infricosatoare a Judecatii de apoi si sa imblanzesti mania cea sfanta si dreapta a Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ca sa miluiasca si sa mantuiasca sufletele noastre. Amin.

Eminescu şi Ortodoxia. “O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!” [XX]

Celălalt ideal al vieţii sale, de care Eminescu şi-a legat toate speranţele, pe lângă cel al iubirii, a fost cel al cărturăriei, al înţelepciunii care se poate învăţa, şi care să-i descopere tainele cele mai adânci ale lumii, ale universului şi ale fiinţei umane. Biografia poetului ne descoperă faptul că a fost un însetat al lecturii şi al cunoaşterii. În articolele noastre de până acum, am atins şi noi în treacăt acest subiect, amintind fie de dilemele adolescentului Eminescu nehotărât între a se dedica exclusiv studiului şi meditaţiei cu o pasiune ascetică sau a se încredinţa chemărilor iubirii (vezi Floare-albastră, Scrisoarea II, etc.), fie de mărturisirea eşecului său de a se apropia doar prin mijlocirea raţiunii de Dumnezeu, mărturisire pe care am aflat-o în Memento mori:

Tu, ce în câmpii de chaos [haos] semeni stele – Sfânt şi mare,
Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare
,
Rupe vălurile d-imagini, ce Te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana Ta [chipul Tău]… pe om.

Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime,
Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viaţa omenirei nu Te caută pe Tine ?
Eu, un
om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine.
Dar să ştiu – semeni furnicei ce cutează-a Te gândi ?

Cine-a pus [dacă nu Tu] aste seminţe, ce-arunc ramure de raze,
Într-a chaosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om ?
A pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică,
O voinţă-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.

Vai! în van se luptă firea-mi să-nţeleagă a Ta fire!
Tu cuprinzi întregul spaţiu cu a lui nemărginire
Şi icoana-ţi n-o inventă omul mic şi-n margini strâns.
Jucăria sclipitoare de gândiri şi de sentinţe,
Încurcatele sofisme nu explic-a Ta fiinţă
Şi asupra cugetării-Ţi pe mulţi moartea i-a surprins
.

Oamenii au făcut chipuri [idolii păgâni] ce ziceau că-Ţi seamăn Ţie,
Te-au săpat în munţi de piatră, Te-au sculptat într-o cutie,
Ici erai zidit în stânce, colo-n aşchii de lemn [părut] sfânt;
Ş-apoi vrură ca din chipu-ţi să explice toate. Mută
La rugare şi la hulă idola de ei făcută
Rămânea!… Un gând puternic, dar nimic – decât un gând.

În zadar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie
Să Te cate-n hieroglife din Arabia pustie,
Unde Samum îşi zideşte vise-n aer, din nisip.
Ele trec pustiul mândru ş-apoi se coboară-n mare,
Unde mitele cu-albastre valuri lungi, strălucitoare,
Înecând a mele gânduri cu lungi maluri le risip.

Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare,
C-ochi adânci şi plini de mite
[mituri], i-am trimis în cer să zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse
[gândurile] pe pământ cad îndărăt;
Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă,
Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă
Şi când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet.

Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pământ
Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri.
Un grăunte de-ndoială [a]mestecat în adevăruri
Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.

Cum eşti Tu nimeni n-o ştie. Întrebările de[spre] Tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine

Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev;
Nici un chip pe care lumea Ţi-l atribuieşte Ţie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinţi o mie,
C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev. (…)

Ş-astăzi punctul de solstiţiu a sosit în omenire.
Din mărire la cădere, din cădere la mărire
Astfel vezi roata istoriei întorcând schiţele ei;
În zadar palizi, siniştri, o privesc cugetătorii
Şi vor cursul să-l abată… Combinaţii iluzorii -
E apus de Zeitate, ş-asfinţire de idei
.

Nimeni soarele n-opreşte să apuie-n murgul serei,
Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării,
Nimeni noaptea să se-ntindă pe-a istoriei mormânt
;
Mulţi copii bătrâni crezut-au cum că ei guvernă lume,
Nesimţind că-s duşi ei singuri de un val fără de nume,

Că planetul ce îi poartă cugetă adânc şi sfânt.

Se-nmulţesc semnele vremei, iară cerul de-nserare
Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare

[Mt. 24, 3-14; Mc. 13, 5-33; Lc. 21, 7-27]
Şi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic;…

Am comentat deja, în parte, aceste versuri – aici. Însă am dorit ca să le reamintim şi în contextul în care vorbim astăzi despre ele, pentru că o interpretare se poate face din nenumărate unghiuri şi perspective şi e păcat să le scăpăm din vedere, cu atât mai mult cu cât foaia de blog e inepuizabilă.

Versurile de mai sus subliniază faptul că întreaga istorie a omenirii a presupus şi presupune căutarea Creatorului lumii, a Dumnezeului ei, numai că cei care au căutat pe Dumnezeu doar cu mintea, cu inteligenţa lor umană, s-au dovedit nişte naivi, fie că şi-au construit idoli din lemn sau din piatră şi i-au numit dumnezei şi s-au închinat lor, fie că au inventat sofisme şi sisteme filozofice prin care încercau să explice originea şi sensul universului, precum vechii greci, fie că au încercat să dezlege misterele lumii prin tot felul de calcule şi de cugetări oculte încriptat-n hieroglife, fie că au zidit pur şi simplu un turn, al Babilonului, ca să ajungă în cer la Dumnezeu.

Eşecul acelor gânditori sau conducători ai lumii, copii bătrâni care au avut impresia că ei guvernă lumea, s-a transformat, în plan personal, şi în eşecul poetului, ale cărui gânduri trimise spre Dumnezeu sunt un Luceafăr învins: Ele trec pustiul mândru ş-apoi se coboară-n mare (…) / Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă, / Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă.

Inteligenţa umană nu L-a aflat pe Dumnezeu, afirmă poetul. Istoria lumii s-a scurs fără ca vreo minte umană să demonstreze că este în stare să-L descopere pe Dumnezeu doar prin forţa intelectului. Şi acum istoria se apropie de sfârşitul ei, după cum ne-a anunţat Sfânta Scriptură. Cu puterea sa vizionară, încă din secolul XIX, Eminescu vedea că acum este o vreme a apostaziei multora, că Dumnezeu apune de pe cerul minţii multor contemporani, pentru că sunt vremurile din urmă, caracterizate de pustiul spiritual şi de pustiu al gândirii: E apus de Zeitate, ş-asfinţire de idei.

Dumnezeu nu moare pentru Eminescu ca pentru Nietzsche, ci Dumnezeu apune ca un Soare de pe cerul minţilor trufaşe, pentru că după cum au spus Sfinţii Părinţi, mintea umană a fost zidită de Dumnezeu ca un cer care să fie plin de lumină, luminat de Soarele Dumnezeirii. Însă Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să creadă în El, iar întunericul ideologiilor ateist-nihiliste a cuprins multe minţi care n-au avut puterea să creadă decât în mod egoist în mintea şi raţiunea lor.

Însă Eminescu ne descoperă foarte clar că acest curs al istoriei este dinainte cunoscut de Dumnezeu şi că El, Care scrii mai dinainte a istoriei gândire, este Cel care îngăduie şi suferă propriul Său apus, propria Sa moarte din inimile şi minţile multor oameni, după ce a răbdat pentru noi moartea pe Cruce. Şi aici poetul urmează referatului scriptural noutestamentar, căci Însuşi Hristos ne-a avertizat că “din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Mt. 24, 12).

Filozofii vremurilor de apoi nu au ce să mai spună în faţa solstiţiului omenirii. Filozofia lor tace sau e insignifiantă, pentru că îi înspăimântă conştiinţa văzând agonia chipului acestei lumi: palizi, siniştri, o privesc cugetătorii.

Gândirea lumii şi a întregii istorii umane nu mai valorează nimic în faţa Apocalipsei şi a Judecăţii care se apropie. Cugetarea umană plină de vanitate nu a fost în stare să afle ceva sau să spună ceva adevărat despre Dumnezeu de-a lungul istoriei – ce ştim despre El este ceea ce El Însuşi ne-a revelat prin Fiul Său, prin Proroci şi prin Sfinţi – şi nu este în stare nici la sfârşitul istoriei să abată lumea de la cursul ei spre transfigurarea finală, stabilit dintru început de Dumnezeu şi aşezat în raţiunile acestui cosmos:planetul cugetă adânc şi sfânt.

Eminescu descrie aici falimentul intelectualismului glacial şi se întoarce nostalgic cu faţa de la savanţi, dascăli şi filozofi (Scrisoarea I, Scrisoarea II, Sărmanul Dionis, etc), înapoi înspre raţiunile divine pe care Dumnezeu le-a însămânţat în cosmos, pentru că, aşa cum spune Sfântul Pavel, “Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Rom. 1, 20).

Citim în multe poeme această nostalgie – adevărată jale nostalgică – a lui Eminescu după regăsirea Paradisului pierdut al copilăriei în care el ştia să vorbească limba cosmică, să dialogheze cu toate cele din natură create de Dumnezeu şi care formează un logos cosmic convorbitor cu raţiunea şi conştiinţa umană nepervertită de patimi josnice sau de ideologii false. Un poem magnific, pentru revelarea acestei concluzii a aventurii cognitive a poetului este cel ce dă titlul articolului nostru de astăzi, şi anume O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!:

Ce mâni subţiri s-apucă de perdele
Şi într-o parte timide le trag!
În umbra dulce, după vechi zăbrele
Suspină gură-n gură, drag cu drag.
Luceşte luna printre mii de stele,
Suspină vântu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mângâiaţi de vânt -
Lumini pe ape, neguri pe pământ.

O,-ţelepciune, ai aripi de ceară!
Ne-ai luat tot făr’ să ne dai nimic,
Puţin te-nalţi şi oarbă vii tu iară,

Ce-au zis o vreme, altele deszic,
Ai desfrunzit a visurilor vară
Şi totuşi eu în ceruri te ridic:
M-ai învăţat să nu mă-nchin la soarte
Căci orice-ar fi ce ne aşteaptă – moarte!

Tu ai stins ochiul Greciei antice,
Secat-ai braţul sculptorului grec,
Oricât oceanu-ar vrea să se ridice
Cu mii talazuri ce-nspumate trec,

Nimic el nouă nu ne poate zice,
Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec,
Căci glasul tău urechea noastr-o schimbă:
Pierdută-i a naturii sfântă limbă
.

În viaţa mea – un rai în asfinţire –
Se scuturau flori albe de migdal;
Un vis purtam în fiece gândire
Cum lacul poartă-o stea pe orice val;

Ş-a zorilor suavă înflorire
Se prelungea până-n amurgul pal,
În văi de vis, în codri plini de cânturi,
Atârnau arfe îngereşti pe vânturi.

Şi tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.

În van cat întregimea vieţii mele
Şi armonia dulcii tinereţi;
Cu-a tale lumi, cu mii şi mii de stele,
O, cer, tu astăzi cifre mă înveţi;
Putere oarbă le-aruncă pe ele,
Lipseşte viaţa acestei vieţi;
Ce-a fost frumos e azi numai părere -
Când nu mai crezi, să cânţi mai ai putere?

Şi dacă nu-i nimic, decât părere
Tot ce suspină inimei amor,
Istoria cu lungile ei ere
Un vis au fost – amăgito;
Tot ce-aspirăm, toat-acea putere
Care-am robit-o falnicului dor
Am cheltuit-o ca nişte nebuni
Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.

Sunt ne-nţelese literele vremii
Oricât ai adânci semnul
[simbolul] lor şters?
Suntem plecaţi sub greul anatemii
De-a nu afla nimic în vecinic mers?
Suntem numai spre-a da viaţă problemei,
S-o dezlegăm nu-i chip în univers?

Şi orice loc şi orice timp, oriunde,
Aceleaşi vecinice-ntrebări ascunde?

Poezia aceasta polemizează, ca şi în cazul anterior, cu filozofia umană care nu este în stare să ofere niciun răspuns la întrebările vitale ale universului şi ale fiinţei umane, ci doar să aducă în discuţie dileme de nerezolvat. Pentru filozofia dilematică, literele vremii de care vorbeşte Eminescu, adică lectura istoriei omeneşti şi a creaţiei universale rămâne fără niciun ecou pozitiv.

Ceea ce filozofia de tip apusean exaltă – iar Noica propunea să realizăm şi noi, românii, această filozofie (vezi articolul de aici) – Eminescu respinge ca fiind un nonsens, şi anume spiritul neliniştit, zbuciumat, dilematic, care nu face decât să se frământe în întreagă existenţa sa, nesperând şi nedorind un sfârşit al tensiunilor sale interioare, ci aflându-şi în mod masochist delectarea în veşnica sa nelinişte şi interogare fără răspuns.

Eminescu susţine câteva lucruri absolut esenţial de observat. Mai întâi de toate, afirmă că gnoza care se întemeiază exclusiv pe intelectul uman interogativ şi care raţionează toate pe măsura sa, este aceea care modifică urechea omului, auzul interior al conştiinţei sale, îl face surd la armonia cosmică şi la cântecul sferelor – cântec pe care adesea Eminescu îl asociază, în poemele sale, cu cel al cetelor îngereşti dimprejurul Tronului Dumnezeirii.

Fiinţa umană care cunoaşte astfel de amendamente filozofice aduse ontologiei sale devine un logos amputat, sclerozat, incapabil de dialog cu logosul cosmic, cu a naturii sfântă limbă.

Omul este creat de Dumnezeu ca să convorbească cu raţiunile dumnezeieşti pe care Acelaşi Creator le-a pus în univers. Didahiile şi teologia Sfinţilor Părinţi, urmând Sfintei Scripturi, ne învaţă că frumuseţea universală este o carte de simboluri, un arhitext care trebuie citit de către raţiunea umană, de mintea umană nepervertită, pentru a învăţa din ea despre Dumnezeul şi Ziditorul Atotputernic al lumii şi despre tainele creaţiei. Aşa a făcut Sfântul Avraam şi a ieşit din rândul unui popor păgân şi închinător la idoli, fără să aibă Biblie scrisă, ci doar pentru că a citit Biblia cosmică , pe care Dumnezeu a scris-o şi pe care Eminescu o numeşte aici a naturii sfântă limbă. La toţi Sfinţii care s-au nevoit în pustie au contemplat înţelepciunea lui Dumnezeu din înţelepciunea cu care El a creat lumea şi toate cele ce sunt în ea.

Acelaşi lucru i-a îndemnat şi Hristos, să citească limbajul firii, atât pe Apostolii Săi, cât şi pe cărturarii evrei, care întrebau de semne şi de sfârşitul lumii: Mt. 16, 1-4; 24, 32-33; Lc. 12, 54-56; 21, 29-31. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbea despre trei feluri de întrupări ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale Logosului dumnezeiesc: în natură, în Scriptură şi în Hristos, ultima prin pogorârea Fiului lui Dumnezeu şi asumarea firii noastre umane în Ipostasul Său dumnezeiesc.

Ortodoxia a păstrat tradiţia vorbirii cu cosmosul, cu cerul, cu soarele, luna şi stelele nopţii, cu codrii şi pădurile fremătătoare, care jelesc împreună cu omul pierderea Raiului de către acesta (această tălmăcire o întâlnim în Triod, în cântările de la Vecernia Duminicii izgonirii lui Adam din Rai), cu mările, râurile şi izvoarele şi cu tot murmurul firii neostoit, care transmite omului cunoştinţa despre chipul raţional al lumii, zidit după icoana Cuvântului şi Creatorului ei. Cu rostul acestui cosmos fremătător de dor şi de jale după Paradisul pierdut, şi-a împletit românul doina sa, doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri (după cum zice Eminescu în Călin nebunul).

De această tradiţie a înfrăţirii şi a dialogului cu universul întreg, a lecturii Bibliei cosmice, s-a depărtat şi s-a înstrăinat Apusul, acel Apus care a impus raţiunea scolastică în teologia sa şi care a dat întâietate raţionalismului de tip intelectualist, în locul gândirii şi raţiunii luminate de har.

Eminescu a constatat într-un mod foarte ortodox, că dintr-o astfel de fiinţare şi de cugetare, lipseşte viaţa acestei vieţi. În schimb, poetul a mărturisit în nenumărate ocazii faptul că în copilăria şi adolescenţa sa, a simţit armonia harică a universului, atunci când se afla în consonanţă cu glasul acestui logos cosmic, atunci când îi erau cunoscute limba codrului, a izvoarelor, a lunii şi a luceferilor. El defineşte copilăria ca un rai în asfinţire, un rai pe care avea să-l piardă, în vremurile care au urmat, când pierdută-i a naturii sfântă limbă, dar, în acelaşi timp, un rai pe care dorea să-l regăsească după moarte (Mai am un singur dor, Codrule, Măria Ta, etc.).

În vremea copilăriei şi a primei tinereţi, natura era un rai din basme (Fiind băiet păduri cutreieram), căci Dumnezeu îi umplea inima cu farmecele milei (Rugăciunea unui dac). De aceea, mai târziu, va privi înapoi cu nostalgie paradisiacă, plângând după acele simţiri curate şi înţelegeri harice ale copilăriei: O, rai al tinereţii-mi, din care stau gonit! / Privesc cu jind la tine asemeni lui Adam… (Zadarnic şterge vremea…).

Nichifor Crainic remarca foarte just faptul că, pentru Eminescu şi pentru cei mai mulţi dintre poeţii români, “cosmosul în care trăim e creat de Dumnezeu şi e un reflex în mii de feţe al frumuseţii şi al strălucirii divine. (…) Asemenea poeţi ne comunică şi nouă acel sentiment primordial de uimire în faţa spectacolului cosmic şi de bucurie că trăim în această lume ca într-o revelaţi naturală a Celui Atotputernic. …frumuseţea naturii se leagă imediat de ideea Creatorului lumii, despre care am vorbit. Frumuseţea naturii e un reflex din strălucirea frumuseţii divine. Ea nu se impune subiectului liric numai ca un lucru circumscris în marginile existenţei naturale, ci ca un lucru care poartă aureola unei prezenţe de dincolo de lume. Contemplarea frumuseţii unui peisaj determină pe poet la un fenomen de transfigurare a naturii către sensul ei transcendent şi tainic[1].

Interogaţiile ultimei strofe sunt retorice, pentru că greul anatemei de-a nu primi niciun răspuns este în mod evident un nonsens pentru Eminescu. Pentru el, sunt total absurde plăcerile filozofice de-a da viaţă problemei fără a crede că pot fi descifrate vreodată literele vremii. În mod paradoxal însă, lui Eminescu care a renegat modelul filozofic de a contempla şi înţelege lumea, ca pe un alt element de vanitate umană, care nu procură certitudinea înţelepciunii şi odihna spirituală mult râvnite de poet, i s-a atribuit afilierea profundă şi cu urmări în fecunditatea artistică, la variate tipuri de filozofii: platonică şi plotinică, schopenhauriană, hegeliană, budistă şi brahmană, etc.

Eminescu ne dezvăluie, tocmai prin revelarea angoasei cumplite şi a durerii, care l-a măcinat interior, de a fi rătăcit calea spre răspunsurile sigure, spre liniştea şi serenitatea duhului, ne dezvăluie nu un nihilist, ci un spirit optimist, luminos, în străfundurile sale, care s-a luptat să ajungă la dezlegări lămuritoare, la pace, la fericire, la lumina vieţii veşnice, chiar dacă, ca un om, a mai şi greşit uneori, erori pe care singur le mărturiseşte şi le deplânge, după cum se poate citi şi din poeziile sale.


[1] Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Ediţie îngrijită şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi, 1996, p. 103-104, 106.

Psa. Drd. Gianina Picioruş