Viaţa cu Dumnezeu

Viaţa cu Dumnezeu se deosebeşte foarte mult de viaţa fără Dumnezeu. Trebuie să le trăieşti pe amândouă ca să simţi diferenţa, ca să faci o deosebire conştientă a adâncimii discrepanţei între cele două secvenţe existenţiale.

Când trăieşti fără să-L cunoşti pe Dumnezeu şi fără să te raportezi la El, crezi că toate lucrurile se întâmplă fără nicio logică. Dacă pierzi trenul, dacă intri la facultate, dacă te îmbolnăveşti sau îţi moare cineva drag, dacă te îndrăgosteşti, toate se petrec cu un motiv de ordin fizic sau biologic, care contează sau n-are absolut nicio importanţă.

Până m-am convertit n-am văzut absolut niciun sens în evenimentele zilnice. Ele se petreceau, fericite sau nefericite, le trăiam şi atât.

Dacă astăzi privim lucrurile în lumina providenţei dumnezeieşti, nu aşa a fost dintotdeauna. Şi dacă nu aşa a fost de când ne ştim, putem să facem diferenţa între cum era când nu vedeam nicio ghidare dumnezeiască în viaţa noastră, când nu recunoşteam nicio intervenţie mai presus de fenomenal, şi ce înseamnă acum să nu mai putem să ne închipuim nici măcar o clipă viaţa fără conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, în ciuda păcatelor noastre.

Omul care trăieşte în afara lui Dumnezeu, care Îl ignoră, nu are nicio busolă şi nicio ţintă spre nicăieri, ci doar aşteaptă ca lucruri bune să se petreacă şi cu el şi să se ivească oportunităţi de care să profite. Cel ce se lasă în mâna lui Dumnezeu nu mai aşteaptă nimic, pentru că a învăţat de unde îi vin toate, fie că el vrea sau nu vrea, fie că aşteaptă sau nu aşteaptă.

Aşteptarea lui este ca Dumnezeu, pe care Îl cunoaşte din experienţa darurilor primite de la El, despre Care ştie că întotdeauna îl copleşeşte şi îl va copleşi cu dăruirea, să îl miluiască în fiecare zi şi să nu îl treacă cu vederea, în ciuda neputinţelor şi a patimilor sale.

Viaţa cu Dumnezeu se învaţă, se experiază. Aşa, ca viaţa de familie. Dumnezeu care a intrat în viaţa ta nu mai iese şi prezenţa Lui, mai ales dacă te spovedeşti şi te împărtăşeşti cât de des poţi, este inconfundabilă şi incomparabilă cu cea dinainte. Familiaritatea aceasta cu Domnul vieţii noastre vine de la sine, fiindcă El este Cel care vine şi locuieşte lângă noi, cu noi şi în noi.

Cei care cred în Dumnezeu, chiar dacă mai au multe slăbiciuni şi păcate, dar totuşi cred sincer şi se mai luptă să nu fie copleşiţi de răutate, au o lumină înaintea ochilor, ca o stea polară, care îi face să aibă sentimentul că, deşi nu ştiu unde merg, totuşi, nu merg orbecăind, nu sunt la voia norocului sau a hazardului.

Dacă ei nu ştiu unde îi va duce calea vieţii, în schimb, Dumnezeu care îi conduce ştie, şi ei ştiu că El are grijă mai mult decât dacă statul le-ar acorda o pensie pe viaţă. Pentru că pensia poate să fie pe viaţă, dar viaţa s-ar putea să nu mai fie mâine…

Şi pentru că părintele Dorin şi soţul nostru, care ne-a îndemnat şi ne-a învăţat a trăi această viaţă cu Dumnezeu sărbătoreşte peste două zile 31 de ani de la minunea intrării sale în viaţă (poate are să vă povestească într-o zi de ce o numim aşa), îi urăm ani mulţi împletiţi cu fericirea harului!

Psa. Gianina

Nu e bufniţa din dărâmături, e…bufniţa incognito

Un articol din Ziua

La o prima impresie, fotografia de mai jos infatiseaza o scoarta de copac, cu nimic diferita de cea a vreunui arbore obisnuit. Privind mai atent, insa, se pot observa ghearele, coada, si mai apoi urechile acoperite de puf ale unei … bufnite.

Potrivit specialistilor, este vorba de o bufnita africana, suprinsa de aparatul foto in timp ce se odihnea pe creanga unui copac, in Namibia. Aparitia “una cu copacul” a pasarii este perfect explicabila prin faptul ca pasarea se camufleaza in mediul inconjurator, pentru a se feri de eventualii dusmani.

Daca in timpul zilei, pasarea sta ghemuita pe creanga unui copac, folosindu-si penajul gri-maro pentru a se ascunde, situatia se schimba in orele noptii. Acesta este momentul in care bufnita de nici 20 de centimetri lungime iese ea insasi la atac, in cautare de hrana: vaneaza insecte si paianjeni, cu care isi potoleste foamea.

***

Psa. Gianina

Ioan Alexandru despre Sfântul Neagoe Basarab [podcast]

Îl găsiţi aici (13. 15 min)

Psa. Gianina

Inerţia progresului ca filosofie de viaţă supremă

Şi mâţa face progrese în cunoaşterea de sine, ca şi lumea care se reflectă în estetica oglinzilor sparte (adică plurale) postmoderne

Lumea noastră se bucură uimitor de mult să meargă înainte. Unde anume înainte, nu ştie nici ea prea bine şi nici nu contează, numai înainte să fie. Exuberanţa progresului îi face pe mulţi să se manifeste, îi mobilizează fără a simţi nevoia altor raţiuni interioare, mai profunde.

Viaţa în Dumnezeu îţi oferă orizonturi eshatologice, tensiunea aşteptării trecerii dincolo (a petrecerii, cum spun cărţile vechi) nu te mai lasă să-ţi doreşti orizonturi fictive în această viaţă, să vrei să tragi draperiile unor paradisuri exotice, pământeşti care să-ţi potolească setea de inovaţie şi de progres.

Mulţi se simt însă bine cu rutina vieţii la nivel terestru, cu o situaţie căldicică. Le place adaptarea, li se pare confortabilă, adaptarea la gândul că lucrurile vor merge tot aşa mai departe, că intuiesc viitorul, ca pe un prezent puţin amendabil. Obişnuinţa, rutina, e mai confortabilă decât a destructura mental mecanismele vieţii şi a-i judeca resorturile, a gândi ce e bine şi ce e rău, a lupta cu nedreptatea sau cu rugina repetiţiei care macină tinereţea şi agilitatea spiritului.

Accidentele sau neprevăzutul care ni se întâmplă uneori în viaţă sunt lăsate de Dumnezeu pentru ca să strice atmosfera obişnuinţei din jurul nostru, ca să schimbe culorile în care privim viaţa, să desfiinţeze rutina prin care ne percepem existenţa. Pe unii îi schimbă radical, dar pe alţii îi lasă la fel – doar că mai crispaţi, mai întunecaţi – pentru că nu sunt dispuşi să schimbe ceva în ambianţa vieţii lor, nu au elasticitatea duhovnicească de a dori să părăsească vreodată mediul lor cotidian de existenţă.

Nu au spirit creator. A fi creator înseamnă a dori şi a iubi schimbările radicale în înţelegerea existenţei, care îţi dau voie să cunoşti adâncimea vieţii pe toate laturile, vieţile ascunse în viaţă.

Cu cât mai mult trupul îmbătrâneşte, cu atât spiritul ar trebui să întinerească, să se umple de vitalitate, în condiţiile unei vieţi de continuă cunoaştere. Experienţa şi înţelepţirea minţii contorsionează trupul (căci “scrisul de cărţi este fără sfârşit, iar învăţătura multă este oboseală pentru trup” – Eccl. 12, 12) , dar sunt o gimnastică pentru duhul pe care îl fac viu.

Însă, dacă ne obişnuim ca lumea să fie numai ceea ce vedem, fără a avea niciun orizont al veşniciei, atunci şi viaţa noastră devine la fel de plată ca şi rutina unui peisaj cotidian. Rutina nu este un dat, ci este o concepţie de viaţă asumată, una din care perspectiva sensului în veşnicie al faptelor noastre este anulată.

Dorinţa unei diversităţi în viaţă, despre care ne vorbesc vedetele sau oamenii care vor să-şi camufleze lipsa unor fundamente morale, e superfluă, determinată fiind de un plictis neserios. Te plictiseşti de locul de muncă, de viaţă, de nevastă sau de soţ, copiii de părinţi sau părinţii de copii, te plictiseşti de casa în care stai, de oraşul şi de ţara ta şi vrei să te muţi în altă parte, pentru că arealul tău nu te mai satisface.

Dar nu arealul este de vină, nu el a devenit insuportabil (fără un motiv cu adevărat grav), ci tu, cel în care nimic nu se înnoieşte duhovniceşte, tânjeşti şi eşti bolnav după inovaţie, pentru că te sufoci cu aerul stătut pe care îl emani şi vrei ca altceva /altcineva să te facă să te simţi altfel, ca să ai impresia înnoirii de sine.

Şi logica aceasta, noua filosofie a reclamelor, devine din ce în ce mai mult o filosofie de viaţă generală, imprimată şi exprimată în mentalităţi colective. E o logică ce are multe de-a face chiar şi cu mersul pe stradă al cetăţenilor, care se află permanent într-o competiţie imaginară şi semi-conştientă, întrecându-se la alergat pe străzi şi dat peste alţii.

Morbul banalităţii conjuncturale invadează viaţa omului când el însuşi nu are nicio valoare mai mare decât capul său, o valoare preţuibilă mai presus decât existenţa biologică, nu mai dă niciun ban pe umanitatea sa – sau pe divino-umanitatea sa, aşa cum zice Sf. Iustin Popovici – , mişcându-se la voia hazardului.

Dorinţa de progres cu orice preţ, nedublată de o viziune interioară, e pe de-o parte, un semn al vitalităţii, iar pe de altă parte, e o mişcare inertă, o simulare a vieţii, care se schimbă şi evoluează doar pe plan material sau pe planul superficialităţii. Lucrurile intră în rutina progresului, în logica rutinată (şi la fel de rutinantă) a mergerii înainte din inerţie.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Ortodoxia ştie să profite şi de progresul tehnologic, dacă doreşte…

Este cazul Mănăstirii Moreni, după cum ne dezvăluie un articol din România liberă:

“In fiecare zi, o masina incarcata cu lazi de cas si telemea circula pe drumurile din Costesti, in judetul Vaslui. Este masina manastirii de la Moreni, care duce in piata de la Vaslui produse proaspete. Satul de saracie, staretul manastirii de la Moreni a gandit un proiect indraznet. A facut o asociatie nonprofit pe langa manastire, dupa care a depus, in anul 2001, la Fondul Roman de Dezvoltare Sociala (FRDS) un proiect pentru o fabrica de lapte. Timp de patru ani, pana in 2005, a fost o intreaga lupta pentru obtinerea finantarilor si aducerea instalatiilor de prelucrare a laptelui.

La fabrica de lapte de la manastirea Moreni lucreaza patru maici, care prelucreaza cu ajutorul utilajelor pana la 500 de litri de lapte zilnic. De aici se obtin zeci de kilograme de cas, telemea si urda, in timp ce cascavalul este pus la maturare, in magazii speciale. In fiecare dimineata, maicile pornesc utilajele, iar muncitorii de la ferma aduc laptele.

Timp de doua ore proceseaza laptele, apoi produsele sunt depozitate in frigorifere. Cascavalul, care se vinde mai bine si la preturi mai mari, este depozitat la maturare, dupa care este scos la vanzare. La ora 9.00, in fiecare dimineata, procesul de prelucrare este finalizat, apoi maicile spala pe jos, lasand o curatenie exemplara, dupa care aprind mir si tamaie, care dau un miros uluitor in toata sectia.

“Am infiintat aceasta fabrica de lapte cu ajutorul finantarilor de la Fondul Roman de Dezvoltare Sociala (FRDS), intr-un moment foarte dificil, cand am trecut de la partea noastra de comercializare specific romaneasca la cea europeana. A fost foarte greu, cu toate aprobarile de care am avut nevoie. Nimeni nu stia in tara romaneasca ce aprobari sa ne dea, cum sa ne ajute sa demaram proiectul. Vorbim de anul 2001, pentru ca din 2002 au venit finantarile, fabrica fiind terminata in 2005.

Am facut o asociatie nonprofit, dar nimeni nu stia cum vor fi legile, cum se vor transforma, se temeau toti sa ne dea aprobare pentru fabrica aceasta. Pe urma, cand am pregatit instalatiile, nu stiam cum sa iesim pe piata cu produsele, daca am fi iesit in neregula, ne-ar fi anulat autorizatia de functionare, sa stagnam cu produsele iar nu era bine…

Greu, aproape un an de zile a durat sa obtinem autorizatia. Cand am inceput mai bine activitatea, alta lovitura. S-a micsorat numarul animalelor din zona si am ramas fara materie prima. A fost acel an 2007, cand seceta cumplita i-a facut pe oameni sa-si vanda vacutele. Asa ca am gandit si am pus la punct o ferma cu 30 de capete de vaci, prin care ne asiguram materia prima in acest moment.

O problema dificila si aceasta, sa asiguri un nucleu de animale cu productie buna. Cam 400-500 de litri de lapte strangem zilnic din ferma noastra si il prelucram la fabricuta”, ne-a marturisit staretul Manastirii Moreni, parintele Meletie Mercas. Zilnic, de pe poarta fabricii de lapte din manastire ies 40-50 de kilograme de cas si urda.

Lacas de cult cu o istorie zbuciumata

Istoricul acestui lacas de cult este unul aparte. Manastirea a fost infiintata in 1540 de catre slugerul Lupan Buznea, un econom al domnitorului Petru Rares, cel care se ocupa cu aprovizionarea cu carne a Curtii Domnesti. Primind aceasta imputernicire de la domnitor, Lupan Buznea a oferit zece hectare de teren acestor tinuturi, pentru ca familia lui, se spune, avea moara in Ghilahoi, partea de jos a satului Deleni.

Aici, sustin localnicii, erau codrii slugerului, asa ca a facut o biserica traditionala, din lut, care avea sa fie sufletul manastirii. “La slujirea altarului au fost numai din neamul Lupastenilor, iar pe parcursul a sute de ani acest loc a fost o manastire de familie”, explica protosinghelul Meletie Mercas, staretul manastirii. Pana in 1800, aici au slujit numai rude din neamul Lupan. Dupa acest an, cand moare ultimul vlastar din neamul Lupastenilor, vin calugari straini de aceasta familie si biserica.

Din cauza neingrijirii, lacasul se darama si se face o alta bisericuta. Pe locul primei biserici de lemn distruse este ridicata o biserica de catre credinciosii Horduna si Giusca, ramasa in picioare si astazi, sfintita la 1850. In 1860, o data cu secularizarea, manastirea se desfiinteaza si ramane asa pana in 1930. “Datorita faptului ca a trecut prin aceasta situatie – manastire de familie, secularizarea -, in 1930 manastirea avea cele 10 hectare de pamant donate de ctitor.

Oamenii din Deleni, credinciosii, au mai donat doua hectare pentru manastire si reinfiiniarea ei”, mai spune preotul. Preotii care au reinfiintat manastirea in 1930 au fost din Basarabia: Pichirim, Filaret si Ignatie. In 1944 au fost impuscati in camera doi dintre calugari, cel mai probabil de catre raufacatorii acelor timpuri.

Calugarii Pichirim si Filaret au murit sub o ploaie de gloante, dupa care lucrurile s-au derulat mai greu. Monahii ramasi aici au pus bazele unei noi staretii si au plantat o livada de nuci, in 1940, care dainuie si astazi. In 1952 devine manastire de maici, pana in 1958. O data cu desfiintarea manastirilor, si lacasul de cult de la Moreni cade prada furiei autoritatilor vremii.

Parintele staret are planuri mari

“In 1990, trimis de Prea-Sfintitul Eftimie, am reinfiintat manastirea de la Moreni si am pus bazele noii manastiri. Nicolae Iorga spune, intr-o trecere prin zona noastra, a Vasluiului, ca «putine locuri sunt ca ale Vasluiului, nici la munte, nici la ses, de o frumusete rara». Am incercat sa facem ceva frumos, care sa ramana ca o incantare, ca o oaza de verdeata. De aceea, cand am venit aici, am pus bazele unui paraclis, ale unei biserici si ale unui corp de chilii. In 1991, datorita conditiilor grele de construit, am ramas cu parterul.

O data cu constructiile, am pus bazele si unor activitati interne, pe care personalul manastirii le desfasoara, si, astfel, sa ne putem castiga existenta si sa facem ceva pe viitor. Am facut ateliere de confectii, tricotaje si broderii, avem si un centru muzeistic micut, dupa care am facut si o fabricuta de prelucrare a laptelui, printr-un fond FRDS, plus o ferma de 30 de vaci si caprine.

La acestea se adauga agricultura, pe cele 12 hectare de teren care apartin manastirii, unde avem livada, gradinarit, vie, stuparit, plus curtea plina de flori”, explica staretul. De anul trecut s-a inceput constructia unui nou corp de cladire, cu sali de mese pentru oamenii cu probleme sociale, pentru cei care vin in trecere, dar si pentru cei din satul de la poalele manastirii, pentru oamenii necajiti care nu au ce manca.

Lucrarile sunt avansate, iar la etaj s-a facut mansardare, rezultand 14 camere unde vor fi gazduite pana la 40 de persoane. “De la inceputul anului viitor, speram ca vom caza autocare intregi, oameni care vor sa se bucure de frumusetea locului. Acum avem circa 20 de locuri pentru cei care vin sa stea la noi, dar nu avem mai multe locuri pentru toate cererile, situatie care se va schimba din 2009.”

Cel mai mare proiect care se va derula in anii urmatori la manastirea de la Moreni este constructia unui centru pentru batrani, in care vor fi cazate zeci de persoane aflate la pensie, care au fost abandonate de familii.

Vesminte episcopale, confectionate la Moreni

Atelierul de la Manastirea Moreni produce vesminte bisericesti de o frumusete rara, distribuite in toate parohiile din Romania. Aici Prea-Sfintitul Corneliu, Episcopul Vicar al Episcopiei Husilor, a comandat la Moreni un vesmant alb, uimitor de frumos. “Maicile lucreaza foarte frumos, masinile sunt noi, pentru ca am considerat ca trebuie masini bune, mai ales ca maicile sunt la inceput in aceasta activitate.

Neavand nici un mecanic aici, am decis sa investim in utilaje bune, la care maicile lucreaza frumos. Activitatea lor, a maicilor, se imparte intre biserica, atelier, flori si gradinarit. Partea de agricultura si ferma se intretine cu personal angajat si barbatii din zona”, explica protosinghelul Meletie Mercas.

***

Psa. Gianina

Convorbiri cu durerea

Începi să simţi că trăieşti în această lume când durerea ei devine durerea ta de cap, durerea membrelor tale, o parte din suferinţa pe care o porţi zilnic. Altfel lumea e exterioară, e un spectacol interesant, anost sau dezgustător, dar nu lumea ta, nu viaţa ta.

Când viaţa ta primeşte lumea în ea, oamenii devin de la sine un interior al interiorului tău. Păcatele lor se adaugă la păcatele tale, frumuseţea lor e o rază de lumină într-un tunel, atunci când apare.

Milioanele de oameni şi milioanele de maşini şi de metrouri, de străzi şi de reclame, de oraşe şi iarăşi de oameni sunt o greutate sufocantă dacă o vezi fără Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu te face să nu întorci ochii, să nu îngheţi de spaimă, să nu înnebuneşti sau să nu te închizi în preocuparea egoistă numai de tine însuţi.

Vederea acestei lumi uriaşe cu dureri uriaşe nu e uşor de suportat nici măcar pentru postmodernii care nu sunt obişnuiţi decât cu această lume. Şi ei derapează, intră în panică şi fac lucruri necugetate…

Durerile lumii de azi sunt un non-sens mai mare decât non-sensurile trecutului. Însă paradoxul mântuirii noastre este să ne lăsăm pătrunşi de sensul non-sensului. Să vedem în ceea ce nouă ni se pare cea mai mare aberaţie a istoriei de până acum un sens al mântuirii, un scop către care mergem. Lucru imposibil dacă mila lui Dumnezeu nu ne face să simţim un fir de nisip din greutăţile şi durerile pe care ea le duce, ale acestei lumi grele.

O lume din materiale grele, fără supleţe spirituală, construită pe ideea de masivitate, gândită ca să te strivească, să te demoleze chiar şi numai privind-o. Şi tu îi fărâmi forţa cimentului şi a oţelului dacă poţi să trăieşti în ea, dacă respiri şi o asumi în fiinţa ta care pare atât de precară, dar pe care harul o face o furnică în stare să ducă greutăţi mult mai mari decât a sa proprie.

Psa. Gianina Picioruş

Dumnezeul părinţilor noştri…

Este o expresie vechitestamentară: Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov… O regăsim şi noi adesea în cultul ortodox, în rugăciunile noastre, ale Sfinţilor Părinţilor noştri.

Dumnezeul părinţilor noştri spune cel care stă smerit înaintea lui Dumnezeu, cel care nu are încredere în dreptatea sa şi cel care îşi simte păcătoşenia, nevrednicia.

Rugătorul mărturiseşte că este fiu al unor Părinţi drepţi, dar şi faptul că Dumnezeu nu stă departe de oameni, ci este un Dumnezeu care S-a revelat Părinţilor săi, care a vorbit cu ei. Prin aceasta îşi dezvăluie nădejdea că Acelaşi Dumnezeu, al Părinţilor, nu îl va trece cu vederea, ci îl va milui cu aceeaşi iubire de oameni.

Cel care se adresează astfel lui Dumnezeu, pocăindu-se (expresia se află şi în Rugăciunea Regelui Manase) abia mai îndrăzneşte să mai vorbească şi nu cutează să spună Dumnezeul meu, ci Dumnezeul părinţilor noştri, pentru că ei sunt drepţi şi vii şi cu adevărat El este Dumnezeul lor. Dar faptele păcătosului nu îl slăvesc pe Dumnezeu şi nu îl arată pe omul care le săvârşeşte ca închinător şi slujitor al lui Dumnezeu.

El îşi cunoaşte calitatea faptelor sale şi de aceea nu are curajul să se adreseze Domnului decât numindu-L Dumnezeul părinţilor noştri. Pentru că pe sine se vede păcătos şi Dumnezeu este Domnul şi Tatăl Sfinţilor, nu al celor netrebnici.

Pe de altă parte, vorbind de Dumnezeul părinţilor, cel care se roagă se smereşte şi pentru că se descoperă nevrednic de Părinţii săi sfinţi, dar şi pentru că recunoaşte că are Părinţi drepţi şi imploră implicit rugăciunea şi mijlocirea lor înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale.

Psa. Gianina

Teologie şi mentalitate populară

Una este ştiinţa şi alta este mentalitatea, imaginea pe care şi-o fac oamenii despre ştiinţă. Citeam cu câteva zile în urmă, pe pereţii unei instituţii, precizarea unui reputat matematician cu privire la faptul că matematica se află în toate. Şi mi-am dat seama că ne place să nu înţelegem nimic din ceea ce alţii au gândit o viaţă întreagă, dar ne place în schimb să reproducem citate bombastice, enunţuri definitive, al căror sens n-am fi niciodată în stare să-l explicăm cuiva.

În cei aproape 50 de ani de comunism am transformat orice cugetare, cât de cât profundă, în sentinţă şi într-o nepieritoare limbă de lemn. Elevii mei de liceu, săracii, vorbesc într-un limbaj cu aere criticiste, pe care nu-l pricep câtuşi de puţin şi, mai ales, nu vor deloc să îmi spună ceea ce gândesc, pentru că au complexul că nu se pot exprima la înălţimea limbii pe care o citesc ei în tot felul de comentarii găsite de-a gata.

Dacă despre ştiinţă s-a creat cu premeditare imaginea că se află undeva sus, sus de tot, acolo unde nu poţi să ajungi decât printr-un efort supraomenesc, prin mecanică şi sudoare, într-un mod diametral opus, despre teologie şi despre Dumnezeu s-a lăsat să planeze peste minţile oamenilor impresia că sunt obiecte la îndemâna oricui. Orice om are o conştiinţă şi orice conştiinţă are relee de comunicare cu Dumnezeu. Aşadar, şi Cireşica şi Oreste pot să vorbească despre Dumnezeu şi pot să ne comunice teologia lor, ca şi Dumitru Stăniloae.

Nu se ţine cont de faptul că omul, dacă vrea, poate să-şi rupă releele singur şi să le arunce de pe casă. Sau poate să lase antena să ruginească şi să nu mai vadă bine. Sau se poate strica satelitul sau imaginea emisă de satelit. Într-un cuvânt, echipamentul de recepţie poate să dea rateuri, dintr-o mie de motive.

Dimpotrivă, pentru mulţi dintre cetăţenii României postcomuniste şi postmoderne, Dumnezeu este o materie binecunoscută, o ştiinţă care nu are nevoie de niciun studiu sau efort de cunoaştere. Dacă tabla înmulţirii te speteşti ca s-o înveţi, în schimb, despre Dumnezeu nu numai că orice om ştie ceva fundamental, dar şi trebuie neapărat să-şi expună propria opinie în mod public, ca despre pensie, guvern, alegeri, costul încălzirii sau fotbal.

Şi la urma urmei, poţi să fii atât de lipsit de inimă şi de conştiinţă ca să-i răpeşti omului bucuria de a-ţi arăta că se pricepe şi el la ceva, că există pe lumea asta o ştiinţă în care e şi el iniţiat, dacă la altele nu se pricepe? Poţi să-l dezamăgeşti, să-l deziluzionezi cu atâta cruzime, să-i spui în faţă că e atât de prost, că nici măcar despre Dumnezeu nu ştie să zică două vorbe? Ei bine, poţi?!

Şi dacă totuşi îndrăzneşti să treci peste toate aceste considerente umanitare, adică peste aceste judecăţi şi prejudecăţi sumare, înseamnă că eşti dogmatic, că te-au tâmpit popii ăia şi cărţile de teologie, că eşti dus cu pluta, îndoctrinat de Biserica Ortodoxă, retrograd, sonat, nebun de-a binelea.

Şi dacă, oarecum, ne obişnuisem cu toate aceste parafe amicale cu care ne ştampilează oamenii neduşi la Biserică, de ceva vreme încoace observăm cu durere că s-a ridicat dintre ortodocşi un grup mic de oameni, dar foarte vocal şi agitat, care au un timbru cu mult mai înalt şi mai ascuţit decât mintea teologică, munca, bunul simţ şi cunoaşterea de care dispun. Aceştia se autopropun, fără niciun fundament, apărătorii Ortodoxiei şi ai sfinţeniei dogmelor. Drept care ei nu vor să audă de facultăţi, studii, de doctorate, de tratate de teologie şi de alte prostii din astea, tocmai fiindcă pentru ei e floare la ureche să vorbească despre Ortodoxie, să-şi predice credinţa şi să convertească pe alţii la adevărul pentru care zic că şi-ar da şi viaţa.

Pentru aceştia sunt de ajuns două cuvinte ale Fericitului Cleopa şi un interviu de la Părintele Arsenie. Ce e mai mult de atât, strică. Dar strică pentru că mintea lor nu poate cuprinde mai mult, pentru că sunt neofiţi şi se clatină repede în credinţă şi nu au discernământ sau pentru că, în sine, e rău dacă citeşti zeci de mii de pagini de teologie ortodoxă, le compari cu alte zeci de mii de pagini de teologie heterodoxă, filozofie şi cultură şi cerni adevărul, după care poţi să scrii tu însuţi studii de dogmatică şi teologie ortodoxă, în care să lămureşti adevărul în limba vremii şi răspunzând mentalităţilor contemporane? Neexcluzând, prin acestea, o viaţă liturgică şi de rugăciune.

Ce altceva au făcut Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Fotie cel Mare, Fericitul Serafim Rose şi mulţi alţii? Da, au existat şi Sfinţi care fie nu au avut posibilităţi ca să facă studii laborioase, fie au avut apetenţă mai mult pentru rugăciune şi nevoinţă decât pentru erudiţie teologică. Dar asta ţine de talantul primit de la Dumnezeu şi nu de judecata noastră.

A spune că numai Sfinţii ne-erudiţi sunt calea sigură pentru mântuire în zilele noastre înseamnă a discrimina în mod păcătos între darurile lui Dumnezeu, pentru că noi nu suntem în stare să-i urmăm cu mintea pe cei care ne întrec aşteptările şi capacităţile noastre intelectuale. De parcă lucrurile ar fi mai uşoare cu inima şi i-am putea oricând egala în iubire pe nevoitorii atât de mult invocaţi ca să se lupte cu erudiţii. Sau, mai bine zis, invocaţi ca să îşi vândă unii mai repede şi mai bine cărţile, pentru că numai cu numele propriu nu e la fel de profitabilă afacerea.

Dar mă întreb, putea părintele Savatie să scrie cărţile pe care le-a scris dacă nu ar fi avut experienţă de scriitor, o cultură artistică şi nişte cursuri universitare la activ? Putea Dan Puric să apere Ortodoxia în conferinţe aşa cum o face, dacă nu era actor şi nu avea o oarecare erudiţie pe care să o pună la bătaie? Ca să vorbesc despre contemporani şi să nu-i mai aduc în discuţie pe Sfinţii din vechime, pentru că mi-e şi jenă să mai vorbim despre câtă filozofie a vremii şi câte ştiinţe studiase Sfântul Ioan Gură de Aur mai înainte de a deveni marele Ierarh pe care îl elogiem toţi astăzi.

De ce părintele Savatie a avut nevoie de liceu şi de facultate, de experienţă în artă şi pictură pentru a deveni cine este, dar nu mai are nevoie de doctorate şi alte studii, după cum observa un comentator pertinent? Mai scria părintele Savatie în acelaşi fel, dacă nu ştia să opereze cu ceva savantlâcuri, dacă avea doar două clase, ca Sfântul Siluan Athonitul? Sau Danion Vasile sau Dan Puric sau toţi ceilalţi, cei pentru care o anumită parte a internauţilor ortodocşi au o admiraţie soră cu vociferarea împotriva ecumenismului? Când de fapt, lor le place, precisamente, modul cultural şi erudit de a pune teologia în cuvânt, şi nu elementar-băbesc, al celor nominalizaţi.

Atunci, nu cumva criteriile după care judecăm lucrurile şi oamenii în Biserică nu sunt cele pe care le invocăm, ci cu totul altele şi care ţin de simpatii şi antipatii personale şi de calcule comerciale, iar nu de tradiţionalism şi ecumenism? Mă tem că da. Asta în afară de faptul că ecumenismul a devenit asexuat, ceva neidentificabil, un fel de n-am mâncat salam cu soia al anilor ‘90.

În afară de toate acestea, cei care dizlocă mintea de inimă şi cred că se pot scrie tratate de teologie ortodoxă numai cu mintea, fără a avea şi inima străpunsă de dorul lui Dumnezeu, dovedesc că habar nu au de învăţătura ortodoxă, că sunt tributarii teoriilor tomist-catolicizante care despart raţiunea şi judecata minţii de inimă şi că nu au experienţa nici a erudiţiei şi a lecturii, dar nici a rugăciunii şi nevoinţei, pentru că rugăciunea minţii în inimă i-ar fi învăţat că mintea autonomă nu poate să facă nici măcar o predică ortodoxă, cu atât mai puţin nu naşte cărţi ortodoxe nici într-un milion de ani, ci doar cărţi a căror erezie e identificabilă din prima ochire.

În fine, vajnicii critici ai erudiţiei teologice şi dogmatice ar trebui să ştie, nu în ultimul rând, că sunt cei mai redutabili purtători de pietre împotriva Ortodoxiei adevărate, evlavioase, smerite şi paşnice. În mod nedrept faţă de majoritatea ortodocşilor care nu exprimă asemenea puncte de vedere penibile, Ortodoxia este adesea judecată ca fiind religia proştilor, în mod pripit, de cei care o privesc cu ochi reci şi ostili, care de-abia aşteaptă motive de batjocoră la adresa noastră şi pe care le află cu bucurie în atitudinile şi declaraţiile confraţilor fals-tradiţionalişti.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Kavarnos Panos: Agni Parthene

Versurile, de la cei care ne-au dăruit şi imaginile:

ΥΜΝΟΙ ΣΤΗΝ ΘΕΟΤΟΚΟΝ ΜΑΡΙΑ
ΑΠΟ ΤΟ ΘΕΟΤΟΚΑΡΙΟΝ ΤΟΥ ΑΓΙΟΥ ΝΕΚΤΑΡΙΟΥ

(Από Ωδή β’) Ήχος πλ.α΄
1. Αγνή Παρθένε Δέσποινα
άχραντε Θεοτόκε
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε
Παρθένε Μήτηρ ‘νασσα
Πανένδροσε τε πόκε
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε

2. Υψηλοτέρα ουρανών
ακτίνων λαμπροτέρα
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε
Χαρά Παρθενικών Χορών
αγγέλων υπερτέρα
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε

3. Εκλαμπροτέρα ουρανών
φωτός καθαρωτέρα
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε
των ουρανίων στρατιών πασών αγιωτέρα
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε

(από Ωδή ε΄)
4. Μαρία Αειπάρθενε
Κόσμου παντός Κυρία
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε
άχραντε Νύμφη πάναγνε
Δέσποινα Παναγία
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε

5. Μαρία Νύμφη ‘νασσα
χαράς ημών αιτία
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε
Κορή σεμνή Βασίλισσα
Μήτηρ υπεραγία
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε

6. Τιμιώτερα Χερουβείμ
υπερενδοξοτέρα.
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε
των ασωμάτων Σεραφείμ
των θρόνων υπερτέρα
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε

(από Ωδή δ’)
7. Χαίρε το άσμα Χερουβείμ
χαίρε ύμνος Αγγέλων
Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε
Χαίρε ωδή των Σεραφείμ
χαρά των Αρχαγγέλων
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε

8. Χαίρε ειρήνη και χαρά
λιμήν της σωτηρίας
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε
Παστάς του Λόγου ιερά
άνθος της αφθασίας
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε

9. Χαίρε Παράδεισε τρυφής
ζωής τε αιωνίας
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε
Χαίρε το ξύλον της ζωής
Πηγή αθανασίας
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε

(Από Ωδή ε’)
10. Σε ικετεύω Δέσποινα
Σε ωυν επικαλούμαι
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε
Σε δυσωπώ,Παντάνασσα
Σην χάριν εξαιτούμε
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε

(Από Ωδή β΄)
11. Κορή σεμνή και άσπιλε
Δεσποίνα Παναγία
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε
Θερμώς επθκαλούμε Σε
Ναέ ηγιασμένε
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε

(Από Ωδή ε΄)
12 Αντιλαβού μου, ρύσαι με
από τού πολεμίου
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε
Και κλήρονομον δείξον με
ζωής της αιωνίου
Χαίρε Νυμφή Ανύμφευτε

Psa. Gianina

Un franc poet…interpretat de maestrul Tudor Gheorghe

Psa. Gianina

Eminescu şi Ortodoxia. De unde „budism”?! [XXIII]

Credea el în Buddha, în extincţie, în Nirvana? O poezie postumă ne avertizează răspicat că nu. Eminescu admirase la Buddha faptul că acela luptase împotriva castelor şi a nedreptăţii sociale. Însă mai mult decât interes cultural pentru textele sanscrite şi decât admiraţie faţă de unele virtuţi ale întemeietorului religiei budiste, Eminescu nu ne lasă să înţelegem de nicăieri că ar fi avut.

Iată însă şi poezia la care ne refeream:

Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha-Sakya-Muni,
Nici în viaţă, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt şi unul ş-altul,
Şi totuna mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în veşnicie.

Toate-aceste taine sfinte
- Pentru om frânturi de limbă -
În zădar gândeşti, căci gândul,
Zău, nimic în lume schimbă.

Şi fiindcă în nimic
Eu nu cred – o, daţi-mi pace!
Fac astfel cum mie-mi pare
Şi faceţi precum vă place.

Nu mă-ncântaţi nici cu clasici,
Nici cu stil curat şi antic -
Toate-mi sunt deopotrivă,
Eu rămân ce-am fost: – romantic.

La prima vedere, pare că poetul declară că el nu crede nici în Dumnezeu, nici în Buddha. Însă, dacă privim cu mai multă atenţie versurile, înţelegem că Eminescu afirmă aici ceea ce spunea şi în Memento mori: omul nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu, ceea ce poate spune omul despre tainele sfinte ale Dumnezeirii sunt frânturi de limbă. De aceea e zădărnicie şi vis să îţi creezi în minte singur concepte despre Dumnezeire, despre care nu ştii dacă sunt adevărate sau nu.

Aşa încât poetul nu este în stare să-şi afişeze o credinţă neîndoielnică în ceea ce el însuşi nu cunoaşte, fiindcă nu a primit printr-o revelaţie personală.

Să ne amintim versurile din Memento mori, în care Îl întreba pe Dumnezeu: Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana ta… pe om. / (…) Oare viaţa omenirei nu te caută pe Tine? / Eu, un om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine.

Dumnezeu i-a hotărât o soartă veşnică şi el nu cunoaşte care este aceasta, de aceea primeşte orice îi stabileşte Judecata divină, fie Raiul, fie Iadul: De-oi trăi în veci pe lume, / De-oi muri în veşnicie.

Aici nu este necredinţă în Dumnezeu sau credinţa că Dumnezeu nu există, ci doar necunoaştere cu privire la soarta veşnică a omului şi la destinul etern al său însuşi. Personal, vedem în aceste cuvinte mai degrabă smerenie decât resemnare. Expresia totuna mi-este mie nu credem că se traduce prin nepăsare sau indiferenţă, pentru că, dacă ar fi fost indiferenţă totală, atunci ar fi fost budist, ceea ce el neagă.

Totuna mi-este mie poate fi înţeleasă şi ortodox, ca echivalentul părăsirii de sine şi al lăsării în voia lui Dumnezeu. Un fel de: nu mai vreau să îmi bat capul, nu mai vreau să mă zbucium gândindu-mă dacă mă mântuiesc sau nu. Aştepta moartea ca pe o ispăşire, ca pe o izbăvire de durerile acestei vieţi, împăcându-se cu hotărârea divină.

Iehova din această poezie şi Buddha-Sakya-Muni sunt, pentru Eminescu, dintre acele chipuri pe care umanitatea le-a asumat ca fiind reprezentări ale Divinităţii, de-a lungul istoriei. Putem rememora, din nou, versuri din poemul Memento mori, care să ne lămurească pe deplin cu privire la acest subiect:

Oamenii au făcut chipuri [idolii păgâni] ce ziceau că-Ţi seamăn Ţie,
Te-au săpat în munţi de piatră, Te-au sculptat într-o cutie,
Ici erai zidit în stânce, colo-n aşchii de lemn [părut] sfânt;
Ş-apoi vrură ca din chipu-ţi să explice toate. Mută
La rugare şi la hulă idola de ei făcută
Rămânea!… Un gând puternic, dar nimic – decât un gând.

Dacă pe Buddha conştiinţa noastră ortodoxă îl asociază imediat, fără probleme, cu idola mută şi păgână, în ce priveşte numele lui Iehova, avem nevoie de o discuţie.

Iehova este numele lui Dumnezeu din Vechiul Testament, acel nume pe care evreii nu-l rosteau niciodată. Se pare că Eminescu a fost iniţiat de un maestru oarecare în cunoaşterea Talmudului, motiv pentru care jidovul apare sub chipul unui dascăl sau învăţat în Sărmanul Dionis şi în variante ale Scrisorii I.

Părerea noastră este că Iehova din acest poem nu este Dumnezeul Prorocilor şi al Drepţilor, ci mai degrabă prototipul unui Dumnezeu distant, necomunicativ cu oamenii, aspru cu păcatele lor, aşa cum apărea în optica evreilor care călcau adesea Legea şi se luptau cu Dumnezeul lor.

Eminescu ar fi putut să scrie Dumnezeu în locul lui Iehova, cu atât mai mult cu cât nu încălca nici raţiuni de prozodie dacă ar fi optat pentru această soluţie. Dar el nu a scris că nu crede în Dumnezeu.

Pentru Eminescu, valoarea omului se măsoară în gradul de intimitate pe care îl are cu Dumnezeu. Intimitatea cu Dumnezeu, cu cât este mai mare, cu atât mai mult înseamnă iubire şi înţelepciune mai multă, cunoaştere mai desăvârşită.

Pentru omul care are îndoieli mari şi neştiinţe grele, ca pentru ipostaza în care ne apare Eminescu în această poezie, Dumnezeu este Iehova. Pentru zmeul din poemul Fata-n grădina de aur, care este o variantă anterioară a Luceafărului, Dumnezeu este Adonai, adică Dumnezeul cu care vorbeşti. Pentru că Adonai este numele lui Dumnezeu care se putea rosti din Vechiul Testament. Iar pentru Luceafăr sau pentru dacul din Rugăciunea unui dac, Dumnezeu este Părinte.

Aşa încât, opţiunea poetului pentru Iehova, în poezia despre care vorbim, trebuie să ne trimită la o decriptare aparte.

Pe de altă parte, între Iehova şi Buddha există o incomparabilă diferenţă. Iehova este Dumnezeul unui popor, singurul popor monoteist din lume vreme de mai multe veacuri. În timp ce Buddha-Sakya-Muni, ale cărui nume înseamnă Iluminatul, Înţeleptul sau Divinul, este un simplu om, creatorul unei religii, care toată viaţa a predanisit credinţa că totul este o iluzie şi că de fapt nu există nimic (e drept, unui cerc restrâns de ucenici, în timp ce pentru neiniţiaţi, mesajul era mai nuanţat) şi care, în mod paradoxal, după moarte a început să fie adorat ca un zeu.

Prin afirmaţia pe care o face, Eu nu cred nici în Iehova, / Nici în Buddha-Sakya-Muni, Eminescu neagă atât credinţa într-un Dumnezeu faţă de care ar sta departe, aşa cum şi-l reprezintă sub forma cuvântului Iehova, cât şi credinţa în zei inventaţi de imaginaţia şi filosofiile umane, precum este Buddha-Sakya-Muni.

Primele două strofe sunt, în planul expresiei, echivalentul a tot ceea ce a compus vreodată Eminescu şi a fost interpretat de critica literară ca viziune filosofică brahmană sau budistă. Însă ne lovim de un paradox colosal: acela că, în aceste versuri, care se pretează cel mai bine (la o evaluare sumară totuşi) interpretării printr-o credinţă a poetului în Nirvana budistă, tocmai în aceste versuri se afirmă contrariul şi este negată credinţa în extincţie.

Şi atunci ne rămân două soluţii: ori îl decretăm pe Eminescu mai catolic decât papa, adică mai budist decât Buddha însuşi, ori acceptăm că sensurile sunt mai enigmatice şi mai profunde decât am putea crede noi mergând pe suprafaţa lor. Şi, mai ales, că trebuie să ne îndreptăm spre o altă arie de cultură şi spiritualitate, ca să aflăm răspunsul. Spre o religie care nu este deistă, în care Dumnezeu nu este perceput ca distant, precum era Iehova pentru evrei, şi spre o spiritualitate şi cultură care e mefientă faţă de filosofii umane zadarnice. Şi credem că recunoaştem această religie, cultură şi spiritualitate chiar în credinţa în care poetul a fost botezat, a crescut şi a murit şi care este cea ortodoxă.

E greu de împăcat declaraţia de aici a poetului, aceea că nu crede în extincţie, cu interpretarea, pe care o oferă critica literară, ca dorinţă de extincţie, a versurilor din finalul Rugăciunii unui dac. Ori Eminescu se contrazice, ori stingerea eternă în care dispar fără de urmă înseamnă altceva. Şi cu toată reticenţa exegeţilor literari care au ales să fie străini de Ortodoxia neamului lor (precum Lovinescu sau Călinescu, dar şi mulţi alţii), credem că întreg poemul Rugăciunea unui dac ne orientează spre cu totul alte semnificaţii decât cele ale întoarcerii în Nirvana sau în nefiinţă. Semnificaţii despre care însă am avut ocazia să vorbim (vezi aici).

Mai uşor ar fi să înţelegem că visul şi iluzia din lirica eminesciană sunt concepte puternice ale Ortodoxiei, identificabile ca atare în Sfânta Scriptură, la Sfântul Ioan Gură de Aur şi la toţi Sfinţii Părinţi şi pe care Eminescu putea să le regăsească şi în Cazanii, la Miron Costin sau Dimitrie Cantemir. Mai puternice, mai cutremurătoare decât pot fi ele în religia budistă.

În religia budistă, omul care este vis nu are nimic ce să-şi reproşeze, pentru că întregul univers în care trăieşte nu are decât valoarea iluziei, nu există nicio Fiinţă Personală Absolută şi veşnică în faţa Căreia persoana umană să-şi măsoare fiinţa sa şi să se valorifice pe sine. Maya nu conservă decât idealul indiferenţei totale, până la urmă, pentru că nimic nu are nici un sens şi nicio valoare în veşnicie.

Visul ortodox este interpretabil în mod contrar celui budist, ca sens al smereniei, pentru că el denumeşte discrepanţa de netrecut dintre făptura creată şi Dumnezeul şi Creatorul ei veşnic şi absolut desăvârşit. Viaţa este vis nu pentru că este o halucinaţie fără noimă a unei conştiinţe impersonale, ci pentru că reperele mundane ale acestei vieţi nu sunt veşnice, ci durata lor este de o clipă (Şi o clipă ţine poate – Glossă) în comparaţie cu veşnicia. De aceea, visul vieţii în sens ortodox este mai zguduitor decât cel budist, pentru că el este doar o ispită a lumii care trece, pentru ca să renască apoi transfigurată. Însă omul care crede în acest vis se pierde pe sine pentru veşnicie.

De aceea Eminescu refuză să creadă în religii şi filosofii false, cum sunt religia înstrăinării lui Dumnezeu de lume (simbolizată prin acel Iehova evreiesc pe care poporul nu îndrăznea nici să-l numească şi prin care înţelegem un Dumnezeu străin de lume, necomunicativ cu omul, aşa, ca în deism) dar şi religia budistă.

Nici faptul că Eminescu se desparte, în aceeaşi poezie, de antichitate şi de clasicism şi se declară romantic nu este unul nesemnificativ. Ar părea că autodefinirile sale din finalul poemului sunt superflue, în comparaţie cu restul versurilor. Rezistenţa sa este faţă de infiltrările insidioase ale unor opinii sociale care urmăresc să-i schimbe parcursul gândirii fără să înţeleagă că motivaţiile sale au rădăcini adânci în conştiinţa sa.

Poemul începe cu refuzul unor anumite perspective religioase şi se termină cu definiţia sa ca romantic. Însă romantismul reprezintă tocmai întoarcerea şi căutarea înfrigurată a lui Dumnezeu ca Dumnezeu al inimii (într-o poezie, Eminescu Îl numeşte Regele inimei sau Regele Lin, cu trimitere evidentă la Hristos) de către o Europă care se revolta împotriva tocmai a confiscării lui Dumnezeu de către deismul clasicist şi raţionalismul iluminist. Romantic a fost şi este sinonim cu creştin.

Finalul poemului ne demonstrează şi faptul că Eminescu se simţea romantic la modul contemplativ-religios, iar nu estetic sau artistic.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Alfabete vechi: glagolitic şi chirilic

Sfinţii Chiril şi Metodiu, din icoană, doi fraţi din Tesalonic, au fost trimişi de către împăratul bizantin Mihail al III-lea să propovăduiască creştinismul la slavi. Sfântul Chiril a alcătuit pentru aceştia un alfabet, potrivit pentru limba lor, care s-a numit glagolitic. Mai târziu, acest alfabet a suferit schimbări şi aşa s-a născut alfabetul chirilic, după numele creatorului său iniţial.

Alfabetul glagolitic, inventat de Sfântul Chiril special pentru slavi – sursa: aici şi aici

O formulă ulterioară prelucrată:

Alfabetul chirilic:

Alfabetul chirilic (slavon) folosit în redacţia Ţărilor Române:

Tatăl nostru scris cu litere chirilice:

Scrisoarea lui Neacşu, primul document păstrat în limba română (1521):

Un curs american de slavă veche – aici.

Pentru fonturi în limba slavă (free download) – aici şi aici.

Psa. Gianina

Rafinament de Cucuteni – un sait despre o civilizaţie misterios de frumoasă

Îl aflaţi aici.

Psa. Gianina

Există asceţi şi acolo unde nu te aştepţi, nu numai nebunie şi dezlănţuirea patimilor

O femeie originară din Marea Britanie, care a ajuns acum la adânci bătrâneţi şi a trăit toată viaţa într-o societate occidentală lipsită de harul şi de prestaţia catehetică a Ortodoxiei, a fost în stare să nu urmeze tentaţiile cele mai agresive ale vremurilor noastre, trecând şi peste nevoia biologică şi cutuma socială.

Aşa cum existau odinioară oameni drepţi şi printre păgâni, care, neavând Lege, din îndemnul conştiinţei numai făceau cele ale Legii, aşa şi în zilele noastre există şi printre eterodocşi oameni care ne uimesc prin tăria virtuţii lor, fără să aibă teologie mistică, modele duhovniceşti, milioane de predici ale Sfinţilor Părinţi.

Urmăriţi articolul de mai jos:

Virgină la 105 ani

“Clara Meadmore, care sărbătoreşte sâmbătă 105 ani, devenind astfel una dintre cele mai bătrâne persoane din Marea Britanie, îşi explică longevitatea inclusiv prin lipsa de interes faţă de sex. Clara, fostă secretară, are încă propriii dinţi, părul cu care a dotat-o natura şi este foarte lucidă.

Ea a locuit toată viaţa singură, în Glasgow, apoi în Canada şi în Noua Zeelandă, în urmă cu 40 de ani s-a stabilit la Cornwall, iar de curând a fost internată la azilul de bătrâni. “Am avut o grămadă de relaţii platonice de prietenie cu bărbaţi, dar niciodată nu am simţit nevoia de a merge mai departe sau de a mă căsători.”

Domnişoara Meadmore a mai adăugat faptul că nu au interesat-o niciodată relaţiile sexuale.”

Cf. sursa.

Psa. Gianina

O floare de gând

În viaţă
trebuie să faci faptele bunătăţii
aşa cum vezi
culoarea unei flori
din viteza trenului

Psa. Gianina

Să comunicăm…în cuvinte!

Am văzut mai multe reclame care spuneau ceva de genul: să comunicăm dincolo de cuvinte! Însă noi nu comunicăm pe cât ar trebui în cuvinte, în cuvinte adevărate, sincere, reale, ca să simţim nevoia unei împărtăşiri de sine pe care cuvintele n-o pot epuiza.

Nu, noi chiar vorbim, cel mai adesea, nu în cuvinte ci dincolo de cuvinte. Nu suntem darnici ca să ne punem sufletul în cuvinte ca pe palme, în faţa aproapelui. Nu ne spunem cuvintele pe care le simţim şi le gândim, ca să nu ne consumăm inima, ci s-o lăsăm să moară de… scleroză.

Ne înţelegem mai mult din necuvinte, din sentimente, fapte, presimţiri, intuiţii. Ne simţim unii pe alţii şi ne pipăim cu inima cuvintele, pentru că majoritatea covârşitoare a oamenilor nu crede în cuvinte. Aşa cum femeile nu cred în poezie, în ciuda a ceea ce se spune. Şi eu am constatat asta cu mirare. Poezia e o nobilă inutilitate artistică, ca s-o parafrazăm pe d-na de Stael, nu din cauza teoriei literare la modă, ci pentru că am devenit, mulţi dintre noi, superspecializaţi în pragmatism.

Aproape că nu ascultăm cuvintele, ci le privim în ochi, să vedem dacă ne mint sau dacă e vreo umbră de adevăr în ele. Vorbim şi înţelegem ceea ce nu spunem sau ceea ce spunem altfel decât în cuvinte.

Aşa încât poţi să te întrebi dacă suntem cu adevărat cuvântători sau dacă folosim vreodată limbajul la maxima lui potenţa de a ne exprima în afară, de a ne evacua din noi înşine spre ceilalţi.

Oamenii adevăraţi se simt în cuvinte…, din cuvinte. Cuvintele lor nu sunt doar literatură. Există o literatură care e doar… literatură şi o literatură care e arta de a fi viu în cuvinte, unde cuvintele sunt magnetice, te catapultează direct în întâlnirea cu cel care te ia martor al fiinţei sale. Nu te poţi fofila printre coperţi, în spatele mesei de lectură, pentru că eşti sau devii şi tu gol în faţa celui care scrie, care se dezbracă de orice faţadă înaintea ta şi te surprinde cu uimirea necalculată.

Cuvintele care sunt adânci şi ies din izvoare adânci ale sufletului au un mod de a izbi conştiinţa care le face să semene cu altceva, şi care n-are nicio legătură cu estetica. Cei care-L ascultau pe Hristos Domnul spuneau că niciodată n-a vorbit nimeni ca El, ca Omul Acesta. Cuvintele Sale erau unice, ca şi minunile Sale, pe care nimeni nu le mai făcuse în Israel. Ele puneau în uimire, făceau să încremenească oamenii, să recunoască imediat maipresusul de tot ceea ce ştiau sau întâlniseră ei vreodată.

Hristoa era Dumnezeu în modul cel mai evident şi în cuvinte, în cuvintele care nu erau ca ale oamenilor, ca ale poeţilor, ca ale filosofilor, şi nici măcar ca ale Sfinţilor Prooroci, ci mult mai mult decât toate la un loc.

Cuvintele au greutate. Un cuvânt greu te loveşte mai tare ca lemnul. Un cuvânt bun, cu adevărat bun, te poate scoate din boală, din durere sau din letargie. Ele, cuvintele nu există fără noi, dar ele respiră fiinţa noastră acolo unde le împlântăm.

Toate învăţăturile lumii se păstrează în cuvinte şi se cântăresc în fapte. Pentru că, cuvintele, cuvintele altora sau cuvintele lui Dumnezeu spuse tainic în inima noastră, ele nasc oameni. Cuvintele se actualizează în oameni, ştampilează caractere, şi prin ei nasc alte cuvinte.

Acolo unde cuvintele sunt false, ipocrite, poate că ar trebui să le numim altfel. Poate că ar trebui să găsim un alt nume pentru acest mod de a comunica cifrat, de a-ţi afişa lăuntrul ca ultrasecret. Aşa după cum iubirea care nu e decât necesitate biologică poate ar trebui să primească şi ea o altă denumire, mai propice – cum de altfel i se şi zice, mai nou, chimie sau fluturaşi.

Vorbim cuvinte care sunt doar sunete sau vorbim din straturile aurifere ale fiinţei noastre? Unii nu cred că suntem şi aur, ci doar gorile. Însă cuvintele pot să-i transforme, dacă nu sunt cumva de piatră cremene.

Psa. Gianina Picioruş

Eminescu şi Ortodoxia. Cosmogeneza [XXII]

Despre optica eminesciană asupra cosmogenezei am spus câteva lucruri – esenţiale, credem noi – în teza noastră doctorală (dacă vă întrebaţi ce legătură are Sfântul Antim Ivireanul cu Eminescu, nu pot decât să vă invit să aşteptaţi şi veţi vedea la timpul potrivit), la a căror enunţare nu ne vom mai întoarce acum. Vom continua însă studiul nostru comparativ, pe texte, în scopul de a decela adevărul, din mijlocul unor imagini şi simboluri atât de absconse, al unor sensuri atât de imperceptibile pentru senzorii noştri moderni şi postmoderni.

Articolul de azi îşi propune să vă aducă înaintea ochilor conştiinţei diferenţele între percepţia cosmogonică a Luceafărului şi optica filosofică a dascălului din Scrisoarea I. Să vedem mai întâi textele. Bătrânul dascăl al Scrisorii I este un om înţelept care, privegheat şi inspirat de lumina lunii, cugetă, filosofează în mintea sa despre începuturile lumii:

Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu se-ascundea nimic, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…

Luceafărul nu filosofează, nu-şi închipuie în minte geneza cosmică, ci cunoaşterea lui este de altă natură, este prin experienţe care sunt mai presus de natura umană. Luceafărul nu este contemporan cu începuturile, dar este ridicat mai presus de condiţia omului corupt, pătimaş. El are acces la experienţe revelaţionale aparte:

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

Dascălul este purtat de gând, de dorinţa de cunoaştere de tip intelectualist, pe când Luceafărul este gând purtat de dor, de iubire. Este o diferenţă foarte mare între cei doi. Dorul eminescian este eminamente creaţionist: el este creatorul vieţii, căci lumile în roiuri luminoase izvorând din infinit / Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit (Scrisoarea I). Lumea este chemată întru fiinţă de acest Dor fără margini, care nu poate fi decât personal, care trebuie să fie al cuiva, iar acest Cineva care iubeşte şi e plin de dor pentru ca lumea să existe, este Dumnezeu Însuşi.

Iar creaţia Sa, cea raţională, străbate drumul invers, de la statutul său de creatură către dorul nemuririi, dorind veşnicia şi odihna veşnică, viaţa dumnezeiască. Luceafărul, ajungând să cunoască ceva sinonim cu starea de fapt a începutului lumii, simte o sete care-l soarbe, o sete de odihnă veşnică, fiindcă se află faţă în faţă cu veşnicia lui Dumnezeu.

Prin urmare, dorul care îl poartă pe Luceafăr este un dor dumnezeiesc. Pe dascăl îl poartă gândul, el încearcă să străbată cu mintea distanţa de mii de veacuri care îl desparte de începutul lumii. În timp ce Luceafărul parcurge căi de mii de ani… în tot atâtea clipe. Luna care străluceşte peste tomuri este cea care aduce lumina inspiraţiei, lumina înţelepciunii care a înrâurit scrierea tomurilor cu pricina.

Dascălul este un personaj enigmatic în varianta finală a Scrisorii I. În Memento mori apare ca un filosof pitagoreic sau poate chiar Pitagora, în Scrisoarea II este un astronom, în Sărmanul Dionis este un jidov pe nume Ruben, care e o întruchipare a Satanei. În fine, în alte variante ale Scrisorii I, Eminescu îl identifică pe acest dascăl fie cu un jidov, fie cu Immanuel Kant. Aşa încât, profilul acestui dascăl variază între cel al unui înţelept, filosof, matematician, şi cel al unui astronom, mag, vrăjitor.

El este un iniţiat în înţelepciunea lumii, un cunoscător al textelor esenţiale ale umanităţii, de unde îşi extrage cunoaşterea, inclusiv despre începutul şi sfârşitul lumii, şi anume din tomurile grele pe care le deţine.

Sintagma La-nceput este biblică. Este primul cuvânt din Pentateuh, primul din Biblie: εν αρχη, in principio. Despre acest la început, Sfântul Vasile cel Mare, în comentariile sale la Hexaemeron, arată că această sintagmă precizează începutul timpului, că odată cu lumea a început şi timpul, timpul care nu este veşnicie.

Acest la-nceput nu se leagă în poezia lui Eminescu cu ceea ce urmează imediat, cu versurile citate de noi anterior, ci cu cele ce vin după ele, şi anume, cu apariţia unui punct iniţial în haos, ceea ce seamănă cu o teorie ştiinţifico-matematică, dar care contravine Scripturii: Dar deodat-un punct se mişcă…cel dintâi şi singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl…Însă aceasta este optica dascălului. E o viziune sincretistă, adunată, se vede, din mai multe feluri de tomuri.

În versurile pe care le-am citat aflăm o încercare de a privi în întunericul veşniciei (sau negura eternă pe care, în Luceafărul, o numeşte neagra veşnicie), soldată doar cu o simplă constatare a neputinţei de a putea afirma ceva despre ea, deşi dascălului i se pare că noaptea adânc-a veciniciei el în şiruri [de numere] o dezleagă şi că este un nou Atlas care sprijină lumea şi vecia într-un număr. În schimb, toate aserţiunile paradoxale, antinomice, care încearcă să caracterizeze veşnicia nu reuşesc decât să o prezinte ca total inaccesibilă pentru mintea umană.

Raţiunea omenească nu are un ochi uman echivalent care să fi existat – gândind prin absurd – înainte de a fi lumea şi să poată da mărturie: Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. Omul de ştiinţă aşteaptă un semen uman care să-i relateze ceva despre adevărul veşniciei, el nu percepe calea revelaţională, revelaţia dumnezeiască. De aceea, veşnicia rămâne pentru el, ca şi pentru toată filosofia omenească, un întuneric ca o mare făr-o rază, despre care nu se poate spune nimic.

Raţiunea umană discursivă întâlneşte, altfel spus, o mare de-ntuneric în calea explorărilor sale. Ea nu are ce ochi să trimită spre veşnicie ca să vadă în acel întuneric, pentru că singurul ochi care o cunoaşte este al lui Dumnezeu sau este Dumnezeu Însuşi, Cel nepătruns, Eterna Pace care odihnea în Sine împăcată, ca Cel ce este Absolutul şi nu are nevoie de nimeni pentru a fi absolut desăvârşit.

Gândul dascălului purcede metodic şi cronologic, de la nefiinţă la fiinţă şi de la veşnicie la timpul creat şi la lumea pe care şi-o închipuie cum se naşte, cum vine întru fiinţă: De-atunci negura eternă se desface în făşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…

Luceafărul parcurge drumul invers, de la lumea creată şi contemporană către un timp primordial şi către veşnicie. Dumnezeu, ca şi Creatorul întregului univers, apare în mod simbolic ca aflându-Se la capătul unui drum care străbate întreg spaţiul şi timpul acestei lumi create. Pentru a ajunge înaintea lui Dumnezeu, Luceafărul recapitulează creaţia. Este o tehnică poetică prin care el rezumă faptele lui Dumnezeu, făptura mâinilor Sale, prin care cunoaştem pe Ziditorul nostru şi Creatorul a toate.

Zborul lui este simbolic, nu este o călătorie în timp propriu-zisă. El nu se întoarce în ziua cea dentâi, ci el vede o izvorâre de lumină covârşitoare, ca-n ziua cea dentâi, atunci când se apropie de tronul Dumnezeirii. Recursul la referatul biblic este evident, întrucât este vorba de zilele creaţiei şi, mai precis, de crearea luminii în ziua întâi (cf. Fac. 1, 3-5).

Luceafărul înoată prin mări de lumină: Vedea, ca-n ziua cea dentâi, / Cum izvorau lumine; / Cum izvorând îl înconjor / Ca nişte mări, de-a-notul… Viziunea este grandioasă, este magnifică. Îndreptând ochiul cugetării către trecut, dascălul vedea şi el roiurile luminoase ale lumilor născânde: colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute [raţiunii umane] / Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit, / Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit. Însă Luceafărul nu doar o concepe raţional, ci înoată prin această lumină pe care o zămisleşte puterea dumnezeiască creatoare.

Trecând dincolo de această lumină creată, galactică, Luceafărul ajunge şi el în faţa întunericului veşniciei, unde nu există ochi spre a cunoaşte. Veşnicia este o taină divină. Numai Dumnezeu este din veşnicie, e veşnic. Creaturile Sale s-au născut la un moment dat şi nu au acces la tainele care sunt mai presus de puterea de cuprindere a fiinţei lor.

Dacă viaţa se naşte din dor, veşnicia e o sete. Luceafărul o simte ca o sete de repaos. Însă adâncul asemene uitării celei oarbe nu trebuie numaidecât înţeles ca reprezentând Nirvana budistă, fiindcă el caracterizează tocmai veşnicia pentru care nu există ochi spre a cunoaşte şi, în consecinţă, nu există nici memorie care să consemneze receptarea ei. De aceea poate fi numită, plastic, ca din perspectivă umană, uitare oarbă.

Setea pe care o resimte Luceafărul nu poate fi înţeleasă, aşa cum s-a afirmat, ca o dorinţă de reintegrare în nefiinţa divină (nefiinţa divină fiind o contradicţie în termeni şi o absurditate pentru orice conştiinţă creştină şi ortodoxă) sau de contopire cu absolutul divin impersonal, din simplul motiv că poetul vorbeşte despre un Dumnezeu personal, Căruia Luceafărul i se adresează cu apelativul Părinte, un Dumnezeu care este Persoană şi Creator al lumii.

Mai degrabă credem că versurile lui Eminescu, în care este exprimată dorinţa Luceafărului-Hyperion de a se întoarce în haos sau setea de repaos reprezintă o echivalenţă a iubirii sale şi a puterii de jertfă pentru fiinţa iubită, sunt o dovadă a capacităţii de renunţare la sine a Luceafărului. Iubirea adevărată înseamnă puterea supremă a renegării de sine, iar Luceafărul este capabil de jertfă în cel mai înalt grad. Nu însă şi Cătălina.

Luceafărul expune în faţa Creatorului său faptul că e în stare să meargă până la a renunţa chiar şi la nemurirea şi la fiinţa sa pentru a fi cu cea pe care o iubea, dacă ea nu a dorit să-i urmeze lui în veşnicie.

La fel şi Sfântul Moise şi Sfântul Pavel au cerut să fie ei şterşi din cartea vieţii în locul poporului. Iar Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a murit pentru noi, poporul nevrednic.

Aşa încât, prin Luceafăr, Eminescu nu face decât să exprime capacitatea sa de jertfă, durerea sfâşietoare pe care o trăia pentru că nu putea să ridice fiinţa iubită la înălţimea spiritualităţii sale. Credem că putem înţelege setea de repaos mult mai bine ca o sete de a se jertfi pe sine, de a se odihni de suferinţa sa pentru cea iubită, decât ca pe o sete de nefiinţă, unde nefiinţa ar fi o stare pozitivă de inexistenţă. Fapt care nu se poate susţine dacă privim cu atenţie întregul context al creaţiei eminesciene.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Frumoasă ca umbra unui gând…

Lumea este plasticizarea gândului din veşnicie al lui Dumnezeu. Ne-o spune Biserica Ortodoxă, prin Sfinţii Părinţi, ne-o spune şi Mihail Eminescu, în poezia sa (vezi şi articolul nostru Gândul lui Dumnezeu). Nichita Stănescu avea mereu un ochi aţintit asupra trecutului poetic al literaturii române şi mai cu seamă asupra lui Eminescu. Aşa încât, atunci când a scris binecunoscutele versuri Ea era frumoasă ca umbra unei idei şi Ea era frumoasă ca umbra unui gând, lui Nichita îi erau familiare simbolurile adânci şi sonorităţile mistice ale asocierii de cuvinte pe care le întrebuinţa.

Nu ca un ageamiu şi nu din pură întâmplare sau din inspiraţie momentană foloseşte Nichita aceste expresii. Mai târziu am înţeles că în literatura română, coincidenţele nu sunt chiar atât de…coincidente, pe cât par la prima vedere, sau, mai bine zis, pe cât par sub presiunea curentului criticist.

Poemul lui Nichita se numeşte Evocare – din volumul Opere imperfecte (1979). Sensurile teologice şi mistice sunt greu disociabile datorită limbajului foarte modern şi datorită prejudecăţilor noastre, care am fost învăţaţi să nu căutăm în arta modernă exprimări religioase, cu excepţia celor declarate ca atare sau, dimpotrivă, a blasfemiilor, care sunt tot exprimări religioase, doar că sunt nihilist-protestatare, într-un moment sau altul.

Cu toate acestea, poezia nichitiană scapă de sub incidenţa modernismului în ce priveşte capitolul blasfemie, Nichita având (cu foarte mici excepţii), sub vălul metaforei şi al limbajului modernist, o pudoare şi o cuviinţă foarte tradiţionale şi ortodoxe.

Poemul la care am făcut referire, aşadar, în ciuda amprentei foarte moderne a expresiei poetice, face trimiteri precise la sensuri străvechi ale simbolurilor uzitate:

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, -
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigăt dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospeţe de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.

Deşi Nichita nu ne spune la cine sau la ce se referă, pare că se referă la femeie. Aceea pe care Eminescu o numea umbra frumuseţii cei eterne pe pământ (Scrisoarea V). Sau prototipul îngerilor din senin (Venere şi Madonă). Însă femeile nu trebuie să tresalte de bucurie citind, pentru că amândouă contextele poetice eminesciene sunt critice la adresa lor.

Într-un mod care a devenit evident pentru noi, Nichita îl secondează pe Eminescu, deşi la un alt nivel lingvistic, propriu epocii dar şi viziunii sale artistice. Sentimentul iubirii este mult eterizat la Nichita, dorul de a întâlni femeia care să-l împlinească în iubire este abstract de pudic, la nivelul expresiei. De aceea, mulţi sunt tentaţi să afirme sensuri duble sau chiar multiple ale versurilor, care să substituie femeia cu poezia şi să elogieze, bineînţeles, arta.

Însă, când Eminescu vorbea despre umbra frumuseţii pe pământ, se gândea la Frumuseţea veşnică, Cea care a creat lumea şi care nu este decât Dumnezeu. Făptura lui Dumnezeu este umbră a frumuseţii Sale eterne, frumuseţe pe care însă El a dorit să o imprime în creaţia Sa, pentru că întreaga zidire poartă amprenta Creatorului, fiind străbătută de lumină şi frumuseţe. Iar Eminescu ştia acestea din cărţile Bisericii.

La fel, când spunea că femeia e prototipul îngerilor din senin, o avea în minte pe cea care întrece în frumuseţe dumnezeiască toate ierarhiile îngereşti, cea mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănarea, decât serafimii, adică pe Preacurata Fecioară şi Maica Domnului, către care toate femeile trebuie să privească ca la adevărata şi singura Icoană a Feminităţii şi împlinirea tuturor virtuţilor feminine: adevăratul Etern Feminin. Căci Eternul Feminin pentru Eminescu este Maica Domnului şi nimeni altcineva.

Nichita, care zicea undeva că Teiul m-a iubit / şi pe mine (poemul Cântec din vol. Dreptul la timp), a înţeles multe sensuri profunde ale poeziei eminesciene, deşi, fiind în plin regim comunist, nu le-a trădat înţelesul mistic. Umbra unei idei şi umbra unui gând fac parte, în opinia noastră, din aceste înţelegeri tainice. Ea, cea care este astfel de frumoasă, ca umbra frumuseţii gândului dumnezeiesc creator, poate fi femeia sau poate fi chiar lumea, lumea întreagă.

Strofa întâia identifică frumuseţea în momentele ei de existenţă incipient şi final. Dacă vrei să vezi frumuseţea adevărată, o afli în ingenuitatea ei, în timpul primordial, sau în timpul transfigurării ei finale, pentru veşnicie. De aceea frumuseţea ei miroase fie a piele de copil şi a piatră proaspăt spartă, fie a strigăt dintr-o limbă moartă. Omul, ca şi lumea, e frumos în naşterea şi în învierea sa, şi mai puţin în restul existenţei învălmăşită cu păcate.

Lipsa greutăţii din strofa a doua poate să ne trimită cu gândul la spiritualizarea profundă, la înduhovnicirea umanului. La fel şi sarea, care este simbol creştin (Voi sunteţi lumina lumii şi sarea pământului, le spune Mântuitorul Sfinţilor Apostoli), deşi pare că poetul face referire la vremuri barbare. Însă şi barbarii aveau respect şi chiar veneraţie pentru această sare.

Râsu’ plânsu’ lui Nichita nu este nici el, decât pentru neiniţiaţi, o sintagmă străină de Ortodoxie. Împăratul care cu un ochi râde şi cu altul plânge, din basme, are ca punct de plecare o viziune despre Hristos însuşi, Cel care este Veselia şi Râsul cel veşnic, dar şi Cel care a plâns şi a suferit, murind pentru noi.

În fine, ultimele 2 versuri sunt inteligibile numai prin prisma unei minţi ortodoxe. Ea era frumoasă ca umbra unui gând, a gândului lui Dumnezeu pentru noi, care este desăvârşirea frumuseţii noastre. Între ape, numai ea era pământ, pentru că ea era viaţă (Eva=viaţă), pământul vieţii pe care Sfântul Noe îl căuta când era înconjurat de apele potopului şi pe care orice Noe duhovnicesc, orice ortodox, îl caută când se abate peste el potopul păcatului.

Noi nu credem că Nichita Stănescu a scris vreuna din aceste metafore simbolice într-un mod aleatoriu, ciocnindu-se întâmplător cu inspiraţia poetică, care i-ar fi sugerat nişte cuvinte şi sintagme cu reverberaţii atât de vechi şi de adânci în cultura ortodoxă a acestui neam. Credem că Nichita a scris foarte conştient de sensurile a căror excavaţie o va fi nădăjduind de la alte generaţii, după ce comunismul şi alte ideologii ateiste îşi vor consuma ura faţă de Dumnezeu şi de Biserica Lui.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Elvis Presley, Love Me Tender

Psa. Gianina