Aşteptând zăpada…

De ce aşteptăm zăpada? Pentru că e unic de frumoasă, pentru că schimbă cenuşiul iernii, pentru că schimbă cenuşiul sufletului, pentru că e o feerie pentru copii şi pentru inimile sensibile, pentru că ne aminteşte de puritatea şi inocenţa în care trebuie să ne îmbrăcăm, pentru că inspiră linişte adâncă, tăcere ochiului şi auzului contemplativ, pentru că, îmbinată cu frigul, ne vorbeşte despre asceza dură prin care ajungem la frumuseţea şi curăţia duhovnicească, pentru că ne mustră întunericul, zgomotul şi haosul lăuntric. Poate şi pentru altele…

Psa. Gianina

Părintele duhovnicesc şi viaţa noastră tainică

A fi egoist înseamnă a te îmbâcsi de tine însuţi până la refuz. Când laşi pe alţii să intre în sufletul tău, deschizi ferestrele sufletului şi îţi oxigenezi aerul interior. Dacă un altul este părintele duhovnicesc, atunci inima ta şi sufletul tău nu se anulează pe sine, tu nu te renegi pe tine, ci începi să naşti ceea ce nu îţi era propriu când erai egoist, când erai singura ta referinţă.

Şi ceea ce nu îţi era propriu îţi devine propriu. Adică duhovnicia, pacea, gândurile înalte şi sfinte, râvna, înţelegerile din imbold haric. Însă nimic din toate acestea nu se naşte fără conjugalitatea cu duhul celui iubit, al celui înţeles şi preţuit, care naşte din tine pe pruncii iubirii, roadele pe care le-am amintit mai sus.

Părintele duhovnicesc te scapă de logica patimilor şi te pune să mergi pe sârma credinţei, a puterii de a te arunca în gol, de-a te lăsa să cazi în plasa lui Dumnezeu. În timp ce logica materiei dispare şi viaţa devine un zbor de pui înfricoşat, căruia îi palpită inima, dar care ştie că ajutor mai mare decât Dumnezeu însuşi nu există, chiar dacă Dumnezeu nu se vede.

Se vede însă naşterea ta din nou, se vede schimbarea decorului vizual al conştiinţei şi al percepţiei tale, care nu sunt imaginare, ci concrete. Dacă logica patimilor te învaţă să rămâi mereu acelaşi om închis în tine, să-ţi iubeşti orizontul egoist şi să nu te aventurezi să cauţi Raiul invizibil, părintele duhovnicesc te smulge din faşa părerii de sine şi a siguranţei în împietrirea ta confortabilă şi te aruncă în focul durerilor pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce nu eşti.

Mustrările lui nu sunt niciodată superflue sau fără obiect, decât dacă suntem lipsiţi de perspectivă duhovnicească asupra vieţii. Ceea ce tu nu vezi – dar el vede – este ceea ce te renaşte, dacă faci măcar efortul să-ţi destupi urechile inimii, deşi nu îţi este prea clar ce se va întâmpla.

Paradoxul cel mai dureros al nevoinţei duhovniceşti ortodoxe este că nu înţelegi nimic din ceea ce Dumnezeu şi părintele duhovnicesc vor să facă cu tine şi că trebuie să ai o înţelegere mai presus de înţelegere, o logică mai fină decât logica grosieră a lumii materiale şi materialiste, ca să accepţi intenţiile Lui cu tine.

Părintele duhovnicesc devine viaţa sufletului tău, care se naşte în tine mai întâi ca ceva neaşteptat şi neobişnuit, care te dezghiochează de sinele tău strâmt şi-ţi deschide cerul oferindu-ţi ochiul duhului său, prin care străvezi ceea ce niciodată nu ai văzut, dar care încă nu e al tău, până nu urmezi definitiv pe calea despătimirii, a lepădării totale de sine.

Psa. Gianina Picioruş

Cuvintele între biografie şi istorie

Când scrii sau vorbeşti şi nu eşti înţeles, ai un prim sentiment al zădărniciei, un prim contact cu deprimarea, înţelegând că oamenii nu îşi vor binele, binele lor suprem, de fiinţe spirituale. Cu atât mai mult cu cât, cel mai adesea, a încerca să înveţi pe cineva despre adevărata lui demnitate umană şi divino-umană este interpretat ca o jignire. Aşa încât, a vorbi despre lucruri mari devine o comunicare în pustiu, când partenerii de dialog nu şi-au pus niciodată probleme filosofice (înţelegând filosofia în sens etimologic, ca înţelepciune).

Şi cu toate acestea, dacă cei apţi să scrie şi să vorbească lumii, să înveţe oamenii, trudind în acelaşi timp din greu la desăvârşirea lor, nu ar face acestea, nici altceva nu ar fi în măsură să facă. Nu şi-ar găsi vreodată altă ocupaţie. Cine îşi găseşte şi altceva de făcut, înseamnă că nu a avut niciodată chemare de luminător al semenilor săi.

Proorocul strigă şi în pustie, chiar dacă nu îl aude nimeni, nu se opreşte niciodată din propovăduirea lui. Aşa sunt toate vocaţiile adevărate. Dacă cineva îşi schimbă ocupaţia şi îşi redirecţionează destinul pentru că s-a ivit ceva mai profitabil sau s-a schimbat regimul, asta înseamnă că n-are nicio vocaţie adevărată. Aşa, mulţi scriitori şi-au adaptat peniţele după clima politică…

După cum unii îşi rezumă sensul existenţei la a naşte copii şi a-i creşte sau alţii la a avea succes în afaceri şi a trăi cât mai confortabil şi se simt bine cu ceea ce fac, la fel şi cei care au căutat toată viaţa abisurile înţelegerilor şi ale înţelepciunii nu îşi află rostul decât în aceste submersiuni în mările şi oceanele textelor, şi mai ales, ale Scripturilor. Dacă începi să cobori în adânc, nu mai poţi sta la suprafaţă.

Unii cred că toate răspunsurile stau suspendate între filele de carte, în mod detaşat de originea lor etnică şi socială, de cultura şi spiritualitatea lor, că stau atârnate pe pagină ca legumele la aprozar, aşteptând doar să fie cumpărate şi ingurgitate. Doar că ştiinţa nu vine prin ingurgitare de informaţii, de rezolvări la probleme standard. Şi nu se mestecă prin citire (mai ales dacă e puţină şi superficială), ci prin multă trudă interioară.

Cărţile nu sunt spaţii izolate fiecare la individualitatea ei. Ele au o viaţă socială, trăiesc în comunităţi, ca şi oamenii, se înrudesc valoric sau caracterologic. Există complementar şi comunitar, în ciuda receptării lor ca entităţi insulare. Şi această receptare se datorează faptului că, într-o lume cosmopolită, oamenii caută răspunsuri izolate, fragmentare, la probleme care îi alienează, îi atomizează interior, care nu constituie nucleul neliniştii lor fiinţiale pulsând în aşteptarea dezlegării.

Răspunsurile nu se culeg însă numai de pe file, oricât de sfinte ar fi acestea, ci şi din munca săvârşită cu sine, prin interiorizarea şi intimizarea problemei până la şoc şi traumă. E adevărat că ridicarea neliniştii şi a suferinţei o aduce numai harul, însă nu există cauterizare dumnezeiască fără rană şi durere omenească.

Susţinerile pur teoretice, netălmăcite sieşi pe fiecare zi, în grai interior, nu înseamnă adevărată implicare personală, nici sângerare duhovnicească. Orice discurs exuberant în cuvinte, al unui om care nu trădează oboseală îndelungată, trudă, nopţi şi zile de veghere asupra subiectului, denotă dimpotrivă detaşare şi neimplicare afectivă, necheltuire de sine.

Şi dacă cei care se coboară în minele foarte adânci ale sensurilor şi dau cu târnăcopul zi de zi ca să găsească aurul gram cu gram, nu ar fi ferm convinşi de misiunea lor, nu am mai avea comorile cărţilor pe care  mulţi le citesc ca să li se pară că au înţeles totul dintr-o dată şi definitiv.

Psa. Gianina Picioruş

Despre nelinişti

Există momente când oboseala nu ne dă pace. Epuizarea mentală, stresul ne fac să ne simţim ca şi cum am trece printr-un vid, printr-un vacuum sufletesc. E încarcerarea noastră în focul ispitei, strângerea în sârma ghimpată a încercării care ne probează răbdarea.

E, în acelaşi timp, focul care ne arde păcatele, greşelile. Urântul şi plictisul pe care le percepem în jurul nostru nu sunt decât stări fulgurante, dar foarte apăsătoare.

Dacă nu ni se întâmplă nenorociri mari, nu ne arde casa, nu ne moare nimeni drag, nu suntem schilodiţi de accidente, cel puţin pronia dumnezeiască îngăduie ca să vină asupra noastră diverse gânduri, stări, griji, nelinişti grele, supărări, depresii, care să ne pună sufletul măcar în stare de asceză, să ne orienteze în alte direcţii decât cele spre care ne poartă patimile noastre. Şi pentru ca să ne mai şteargă din multele greşeli zilnice.

Exerciţiul duhovnicesc îndelungat te învaţă o aritmetică simplă, a felului în care consecinţele măsurate în modul în care se simte sufletul nostru secondează faptele. Şi dacă aceste consecinţe sunt negative, chiar dacă nouă faptele ni s-au părut demne, înseamnă că avem de făcut o analiză mai profundă a interiorului nostru sufletesc.

Urmând această logică, aflăm în mod experimental că scara adâncului nostru are multe trepte, iar coborârea devine şi mai abisală tocmai când ne făceam impresia că ne-am apropiat de fundul gropii.

Greutatea ispitelor şi a gândurilor întunecate te învaţă răbdarea, dar te face şi să-ţi conştientizezi slăbiciunea şi să te smereşti, acceptând că fără harul lui Dumnezeu nu poţi face nimic, nu te poţi elibera nici de cea mai mică patimă, iar fără luminarea Lui nici lumina soarelui care te înconjoară nu străluceşte în ochii tăi.

Răul e urmat de rău. Răul păcatului săvârşit, chiar şi numai cu gândul, îl guşti imediat în pierderea liniştii şi în libertatea pe care o dai demonilor asupra ta, să-ţi tulbure inima şi să-ţi încerce rezistenţa. Liniştea inimii e barometrul vieţii duhovniceşti.

Indispoziţiile pe care ţi le provoacă abaterea din senin a unei patimi sau a unor gânduri rele asupra ta sunt înţepăturile de ţânţar demonice care îţi turmentează sufletul ca să-ţi conştientizezi lipsurile duhovniceşti, neputinţa, absenţa insuportabilă a păcii interioare, nevoia de a fi şi a rămâne întotdeauna cu Dumnezeu.

Psa. Gianina

Poezia lui Ion Barbu [II]

Partea întâi – aici.

Riga Crypto şi lapona Enigel este un alt poem ce reprezintă o reiterare a valorilor duhovniceşti ale Ortodoxiei. De la început, premisele pentru întâlnirea dintre cei doi sunt create de faptul că ambii sunt caractere nobile, blânde şi cuminţi (el este rigă blând, ea este laponă mică, liniştită, lapona dreaptă, preacuminte Enigel) – virtuţi ortodoxe, de altfel. Mai ales, protagoniştii baladei barbiene sunt bârfiţi şi urgisiţi pentru castitatea lor, pentru că, fiecare în regnul său, este o personalitate neînţeleasă de semeni, care nu-şi poate afla perechea, datorită aspiraţiilor care depăşesc valorile sociale comune ale celor din lumea lor.

Riga Crypto, provenind din regnul vegetal, visează la un ideal mai presus de datul său creatural, la o nuntă trupească. El devine astfel simbolul aspiraţiei spre idealul erotic, al materiei nespiritualizate, neînduhovnicite (La umbră, numai carnea creşte / Şi somn e carnea, se desumflă, / – Dar vânt şi umbră iar o umflă), al cărei ţel suprem este nunta înţeleasă ca împlinire sexuală, carnală.

Însă acest ideal ucide, căci erotismul înţeles ca o contopire exclusiv trupească, de tip animalic, înseamnă pentru creatura vegetală (Crypto) o depăşire a limitelor, o ieşire din treaptă, iar pentru fiinţa umană (lapona Enigel) o înjosire a demnităţii ei spirituale. Căci astfel de unire sau de nuntă nu păstrează nicio amprentă spirituală şi stă sub semnul întunericului, preferând regimul nocturn sau noaptea păcatului, pentru satisfacerea sa.

Dreapta Enigel nu face greşeala de a cădea în ispita carnalului. Ea respinge tentaţia sexuală, exprimată aproape fără perdea de către poet: Când lângă sân, un rigă spân, / Cu eunucul lui bătrân, / Veni s-o-îmbie cu dulceaţă… Epitetul bătrân ar putea fi o indicaţie spre vechimea poveştii, a ispitei, a păcatului. Tentaţia e veche pe lumea aceasta, în rândul oamenilor care au pierdut Raiul.

Lapona preacuminte doreşte o nuntă şi o unire mistică, nu una trupească şi care ar determina-o să transgreseze limita umanului, decăzând spre ordinul animalic inferior. Spre deosebire de Crypto, care se dovedeşte nebun prin aspiraţia lui erotico-sexuală, lapona Enigel este înţeleaptă, ca fecioarele înţelepte din parabola evanghelică. Enigel, care se închină la soarele-înţelept, nu îl doreşte pe mirele poienii, ci pe Mirele cerului. De altfel, credem că Ion Barbu nu a făcut decât să reformuleze şi să ilustreze în manieră modernă această parabolă a lui Hristos.

Balada lui Barbu exaltă în permanenţă virtutea castităţii, a fecioriei, precum şi pe cea a răbdării în faţa ispitei, a poftei trupeşti, şi înţelepciunea cugetării la cele înalte, în vremea când se aprinde cuptorul ispitelor şi al gândurilor pătimaşe. Poetul laudă mintea curată, în stare să respingă atacul gândurilor ucigaşe, după învăţătura isihastă ortodoxă. Conform acesteia, omul nu ajunge la săvârşirea păcatului dacă mintea lui priveghează şi se preocupă de cugetarea la cele înalte şi sfinte, observând în acest fel venirea gândurilor pătimaşe pe filieră demonică. Riga Crypto nu este în stare să discearnă sursa demonică a gândului erotic, care i se pare de esenţă superioară, nu are ceea ce Ortodoxia numeşte dreaptă judecată sau deosebirea gândurilor, şi de aceea nu înţelege că gândul poate să fie şi pahar cu otravă, cum spune poetul.

Însă lapona Enigel are acest exerciţiu al discernerii gândurilor, ei îi este proprie gimnastica aceasta duhovnicească şi mentală, întrucât este o fire raţională şi contemplativă. Ea iubeşte şi caută să vadă lumina dumnezeiască, lumina cunoştinţei, cum spunem noi în limbaj ortodox, căci mărturiseşte, fiind dreaptă, credinţa sa în lumină şi în Soarele-Hristos: Mă-nchin la soarele-înţelept, / Că sufletu-i fântână-în piept, / Şi roata albă mi-e stăpână / Ce zace-în sufletul-fântână.

Dumnezeu este Soarele care se reflectă în fântâna sufletului spiritual al omului creat după chipul Său şi El deschide fiinţei umane izvoarele vieţii dumnezeieşti veşnice, dacă omul este atent la desăvârşirea sa duhovnicească şi se fereşte de păcat: La soare, roata se măreşte; / La umbră, numai carnea creşte… // Frumos vorbi şi subţirel [subtil, profund] / Lapona dreaptă, Enigel…

Nunta mistică pe care o doreşte Enigel este cea pe care o propovăduieşte isihasmul ortodox şi anume cea dintre minte şi inimă (prin coborârea minţii în inimă), care duce la nuntă eternă şi desăvârşită dintre sufletul-fecioară şi lumina dumnezeiască a Mirelui-Soare Hristos, în cămara Soarelui Marelui (a se vedea cele ce am afirmat anterior despre Ritmuri pentru nunţile necesare).

Mintea care coboară în inimă, în rugăciune, este simbolizată de Barbu prin coborârea laponei tot mai la sud din ţări de gheaţă ale intelectului, ale raţiunii pure (ca să-l parafrazăm pe Kant) şi reci, din polul gândirii autonome şi divergente faţă de puterea afectivă a sufletului, coborâre care are drept scop unirea minţii cu inima în mod duhovnicesc şi împlinirea umanului aşa cum Ortodoxia predaniseşte de multe veacuri.

Pe drumul acestei asceze grele, omul urgisit, precum lapona, atât de demoni cât şi de oameni răi, trebuie să înfrunte ispita de a renunţa la împlinirea vocaţiei sale duhovniceşti şi de a deveni numai trup (Fac. 6, 3), de a se contopi cu carnea, în locul contopirii cu lumina dumnezeiască, spre care aspiră.

De ce este însă un Luceafăr cu rolurile inversate (N. Manolescu) poemul lui Barbu? Pentru că el, riga sau crai Crypto, inimă ascunsă (adică inimă întunecată, aflată în umbră, neluminată de har), este aici paradigma omului care se ridică, printr-o aspiraţie superioară, deasupra semenilor săi, dar înălţarea sa nu este desăvârşită. Până la un punct, îl putem asemăna geniului artistic, care, deşi se înalţă cu mintea şi cu idealurile mai presus decât cei de lângă sine, totuşi, rămâne supus patimilor, poate fi înşelat de gândurile demonice, pentru că nu cunoaşte sau nu urmează calea despătimirii, a curăţirii de patimi, a luminării interioare duhovniceşti. În timp ce ea, lapona Enigel, reprezintă sufletul-fecioară, mireasa lui Dumnezeu, adică, paradigma a ceea ce este Sfântul.

Putem aşadar să afirmăm, în loc de concluzie, că pe lângă Eminescu, Blaga şi Arghezi, am descoperit în Ion Barbu încă un poet român adept al misticii isihaste şi al vederii luminii dumnezeieşti.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Partea a treia – aici.

Pentru că miroase a Crăciun…

Nana Mouskouri

În limba celtă…

Cor de copii

Mireille Mathieu

Barbara streisand

Psa. Gianina

Somn uşor…pisiceşte

Psa. Gianina

Literatura română. Eseu despre evoluţia mentalităţilor de la tradiţia ortodoxă la modernism [I]

Ortodoxia este cea care a creat, în cultura română, prima idee sau concepţie despre literatură. Viziunea primară asupra literaturii este una eminamente ortodoxă. Primii noştri scriitori şi poeţi (preromantici şi romantici) nu cunosc sentimente adverse faţă de religie sau faţă de interconexiunea dintre credinţa lor religioasă şi literatură, nu dau senzaţia unei discrepanţe sau disocieri între viziunea ortodoxă asupra lumii şi a existenţei şi nevoia de a crea o literatură naţională. Dimpotrivă, ei asociază ortodoxia constitutivă fiinţei şi viziunii lor cu imperativul literar.

Pentru începuturile literaturii române, este caracteristică atenuarea distanţei dintre poezie şi proză sau, mai bine zis, lipsa unei delimitări categorice între cele două. Avem o proză cu accentuări lirice sau solemne şi o poezie cu inserţie narativă. Mai mult decât atât, tradiţia acestei confuzii a genurilor se păstrează până târziu, ca dovadă proza lirică a lui Mihail Sadoveanu, dar şi poezia narativă a lui Tudor Arghezi, Ion Barbu, revitalizarea ei prin cercul literar de la Sibiu, etc.

Însă acesta este un reflex al literaturii vechi ortodoxe, din care fragmente dar şi pagini întregi, atât din literatura religioasă, dar chiar şi din cea istoriografică, se pretează reconfigurării lor sub formă de versuri, datorită ritmului interior şi a lirismului profund, fără a mai lua în seamă şi rima internă, aleatorie sau nu. Proza lirică şi poezia narativă, cultivate până târziu, atestă existenţa unor forme şi a unei viziuni tradiţionale asupra literaturii.

Aşadar, Ortodoxia este cea care a impus formula literară şi norma morală în literatura română pentru multă vreme şi continuă să o impună în operele unor scriitori foarte importanţi chiar în perioada modernă şi postmodernă a istoriei noastre, cu toate că acest lucru a fost şi este trecut cu vederea de majoritatea criticilor.

Literatura este însă percepută, în începuturile sale, în secolul al XIX-lea, ca un instrument epocal, ca o paradigmă a dezvoltării cultural-spirituale a poporului, specifică epocii. Marile minţi cărturare ale neamului nu sesizează în literatură decât un instrument al vremii, necesar pentru emancipare şi evoluţie. De aceea nici nu apare vreun conflict între literatură şi Ortodoxie. Nici nu se pune problema disocierii între cele două. Ortodoxia este intrinsecă fiinţei neamului şi literatura lui o ilustrează.

Mai bine zis, acest conflict nu va apărea niciodată în literatura română, decât la nivel individual, în perioada modernă. Conflictul va fi identificat însă, în mod artificial, de către unii dintre criticii literari, în frunte cu E. Lovinescu, în perioada interbelică, urmând ca în vremea comunismului, libertatea de a minţi să determine o avalanşă de mistificări.

Ortodoxia însă continuă să îşi revendice literatura şi cultura română, atâta timp cât marea majoritate a artiştilor sunt fundamentaţi sau profund influenţaţi de viziunea ei. Cu precădere marii artişti şi scriitori au tangenţe profunde cu Ortodoxia, neechivoce.

În literatura română nu s-a născut încă nici un scriitor mare sau genial care să manifeste o ruptură dramatică şi indiscutabilă cu Ortodoxia. Dimpotrivă, tendinţele nihilist-profanatoare sunt de obicei apanajul unor scriitori mai puţin însemnaţi sau minori. Aserţiunea noastră este valabilă în proporţie covârşitoare mai ales în poezie. În proză proporţiile sunt mai echilibrate, între scriitorii care exhibă o viziune arhaică, tradiţională asupra lumii şi cei care manifestă indiferentism religios, în timp ce firile poetice sunt cu preponderenţă fidele Ortodoxiei, mai ales poeţii pe care studiile de literatură îi consideră geniali.

Se continuă – aici.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Fantasia…lui Bach

Psa. Gianina

Poezia lui Ion Barbu [I]

În ultima vreme am poposit mai mult cu mintea asupra înţelesurilor poeziei lui Ion Barbu. Şi am constatat, spre surprinderea noastră, că nici Barbu nu este un poet care s-ar afla în răspăr cu Ortodoxia, aşa cum credeam noi, cum ne convinseseră studiile de literatură. Ştiam, bineînţeles, despre participarea lui la Rugul aprins (amănunt trecut cu vederea de mai toate biografiile sale din manuale sau de pe net), dar totuşi refuzam pur şi simplu să îl gândim pornind de la izvoare ortodoxe, pentru că ne obişnuisem să îl situăm exclusiv între parametrii filosofico-matematici ai comentariului literar canonic.

Pentru că oboseala noastră este destul de mare, iar timpul zgârcit cu noi în această perioadă, o să facem numai o trecere în revistă a acelor elemente care credem noi că dovedesc un fond ortodox al conştiinţei şi al operei sale poetice. Nu purcedem, aşadar, pentru moment, la o analiză foarte amănunţită a operei sale, ci ne oprim numai asupra acelor aspecte care ne interesează pentru a formula observaţiile noastre şi a stabili afinitatea spiritualităţii sale cu cea ortodoxă.

Mai întâi de toate, Ion Barbu este considerat un poet ermetic, foarte dificil de înţeles, unul dintre cei mai greu de descifrat poeţi ai literaturii române, poate chiar cel mai dificil dintre toţi poeţii şi cel mai modern. Motiv pentru care a fost condus în vecinătatea lui Mallarmé şi Valéry şi a conceptului de poezie pură.

Nu credem că lucrurile stau chiar aşa. Cercetările noastre, pe care le-am întreprins asupra poeziei româneşti, au stabilit pentru conştiinţa noastră o altă ierarhie, în fruntea căreia stă Eminescu, ca fiind poetul cel mai profund şi mai greu de înţeles cu adevărat (în ciuda aparenţelor uneori înşelătoare), urmat de Nichita şi de Blaga.

Poezia lui Ion Barbu este indescifrabilă doar în măsura în care nu înţelegem relaţia pe care el o stabileşte între metafora poetică şi axioma matematică. Din momentul în care această ecuaţie în care intră şi matematica, şi poezia, este rezolvată, lirica lui Ion Barbu nu ne mai poate surprinde printr-un inedit inexplicabil şi putem înainta liniştiţi în a-i pătrunde tainele sensurilor.

În acelaşi timp, observăm că, în ciuda limbajului surprinzător la primul contact şi a teoretizărilor proprii despre conjugarea expresiei poetice cu viziunea geometrică şi cu filosofia elină (teoretizări care mai mult ne înceţoşează decât să ne lumineze sensurile dorite ale versurilor sale, pentru că sunt mai mult deziderate programatice decât adevărate întrupări poetice), preocuparea şi subiectele poemelor sale nu sunt tot pe atât de discrepant de moderne, pe cât e aerul limbii sale poetice.

Dimpotrivă, odată uimirea epurată şi descoperită fiind sursa inovaţiei poetice, sensurile sunt foarte clare şi clasice. Mai exact, nouă personal, obsesiile poetice ale lui Barbu ni se par foarte tradiţionale. Nimic neobişnuit, care să nu fi fost exprimat şi altădată în poezia românească sau în cultura română, chiar dacă sub o altă formă. Faptul că Riga Crypto şi lapona Enigel nu e decât „un Luceafăr cu rolurile inversate” (N. Manolescu), este numai una din dovezile care ne indică integrarea lui Barbu într-o tradiţie, nedepăşită, a viziunilor şi preocupărilor poetice, specifice poeziei româneşti.

Însă, ca să nu vorbim doar la modul abstract, fără să argumentăm nimic din cele afirmate, ne vom opri asupra câtorva poezii din lirica barbiană, pentru a observa şi a preciza care sunt datele esenţiale ale discursului său poetic. Căci chiar avem un discurs în lirica barbiană, nu de puţine ori, concretizat într-o teorie sau într-un fir narativ eliptic.

O preocupare esenţială a poematicii lui Barbu, aşadar, este aceea de a stabili în ce relaţie se află gândirea cu erotica, dacă cele două se pot împăca şi al cărei exponent, în mod preponderent sau exclusiv, dintre cele două, este poezia. Nu numai problematica, dar şi elucidarea ei (vom vedea) este o opţiune indicată de tradiţie şi nu numai de tradiţia poetică, ci chiar de tradiţia ortodoxă.

În articolele noastre anterioare despre Eminescu, am văzut în ce termeni punea el problema erosului juvenil, pe care îl trata cu duritatea categorică a pedagogiei hrisostomice şi patristice, ca nu cumva acela să îi întunece judecata minţii şi raţiunea stăpânitoare a sufletului.

Spre deosebire de Eminescu, care singur îşi asumase un regim ascetic, în privinţa amorului, până când femeia nu a luat locul îngerului de pază, Ion Barbu mărturiseşte existenţa unor elanuri erotice de tinereţe cărora le-a dat curs cu frenezie:

Înspre tronul moalei Vineri
Brusc, ca toţi amanţii tineri,
Am vibrat
Înflăcărat…

Ca şi Eminescu, Barbu asociază patima concupiscenţei cu simbolul zeiţei Venera / Afrodita sau Venus / Vineri. Însă la poemul din care am citat, Ritmuri pentru nunţile necesare, publicat în 1924, ne vom întoarce în curând. Pentru că mai înainte de a vorbi despre el, vom privi spre alte două poezii, Umanizare şi Panteism, prima scrisă în 1918 şi publicată în 1920, iar a doua apărută în 1919. Ele ne lămuresc asupra etapelor străbătute de poet, în evoluţia concepţiilor sale.

Poemul Panteism vorbeşte de fapt de un panerotism, în termeni poetici care sunt destul de uşor de înţeles. Titlul cu valenţe religioase sugerează o închinare la eros, o infuzare de erotism a lumii. Poetul refuză idealului intelectual supremaţia: Uitat să fie visul şi zborul lui înalt, / Uitată plăsmuirea cu aripe de ceaţă! Ultimul vers credem că este o aluzie la eminesciana înţelepciune cu aripi de ceară, adică la vigoarea epuizabilă a minţii umane, a raţiunii omeneşti care nu poate să ofere răspunsuri, de una singură, la întrebările şi neliniştile cele mai profunde ale fiinţei noastre.

În consecinţă, poetul se întoarce, pentru moment, spre eros, ca spre elanul vital capabil să îl redea vieţii-universale, adânci. Poezia exprimă devotament pentru noul său ideal, cel erotic, pe care poetul doreşte să îl împlinească, ca prag sau etapă esenţială în împlinirea de sine:

Vom coborî spre calda, impudica Cybelă,
Pe care flori de fildeş ori umed putregai
Îşi înfrăţesc de-a valma teluricul lor trai
Şi-i vom cuprinde coapsa fecundă, de femelă.

Umanizare este, de asemenea, o poezie cu simboluri destul de simplu de înţeles. Poetul divorţează de gândirea din castelul de gheaţă, care nu mi-a vorbit, de intelectul rece cu grandoarea lui polară, din frigurosul burg, dar nu mai adastă nici în acel senzualism păgân din poemul anterior, ci progresează spre o sublimare a erosului şi a sexualităţii.

Este însă foarte important de observat, pentru noi, că Ion Barbu reproşează raţionalismului rece faptul că nu este o răsfrângere sau o oglindire a Adevărului, ceea ce înseamnă că el, ca şi Eminescu de altfel, concepea reflexivitatea umană ca o reflexie a harului, a înţelepciunii dumnezeieşti, în oglinda minţii umane. Chiar dacă nu enunţă acest fapt, ci îl sugerează vag, lăsându-l în penumbra simbolurilor:

Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gândire:
Sub tristele arcade mult timp am rătăcit,
De noi răsfrângeri dornic, dar nicio oglindire,
În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.

De data aceasta însă, este vorba nu de erosul senzualist, ci despre muzica ce infuzează cosmosul (muzică a formei în zbor, Euritmie!), înţelegând prin aceasta căutarea unei inefabile frumuseţi, a unei ordini şi a deplinei armonii universale, aflate la temelia lumii. Muzica aceasta nu are legătură cu materia, ci e revărsare în lucruri precum se revărsa divinul în luturi pieritoare ; divinul nefiind decât harul lui Dumnezeu, revărsat în toată creaţia Lui:

Sub înfloriţii arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit
Se revărsa divinul în luturi pieritoare.

O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate
Să spintece văzduhul şi – larg şi înmiit -
Să simtă că vibrează în lumi nenumărate…

Este limpede aspiraţia spre dezmărginire şi nemărginire, pe care am sesizat-o şi în poemele lui Blaga, din primele două volume, aspiraţie a cărei împlinire este iniţial echivalată în mod eronat, de ambii poeţi, cu vitalitatea patimilor umane exacerbate. Amândoi însă vor renunţa la această perspectivă. Traiectoria lui Blaga am urmărit-o, să vedem, deci, care este schimbarea de atitudine a lui Barbu.

E timpul să ne întoarcem, aşadar, la Ritmuri pentru nunţile necesare. Poemul, ca şi Riga Crypto şi lapona Enigel, pune problema cunoaşterii şi a împlinirii umanului. Însă aici avem lămurirea simbolurilor, o hermeneutică ce ne descoperă sensurile, pentru interpretarea cărora alegoria din Riga Crypto… este complementară.

Despre împlinirea umanului şi căile ocolitoare ale senzualităţii şi ale filosofiei şi culturii am scris pe larg mai demult – vezi articolul de aici. Ion Barbu spune în esenţă, în poemul său, acelaşi lucru pe care l-am afirmat şi noi în articolul indicat, deşi atunci când l-am scris nu aveam încă în minte această înţelegere a poeziei sale. Ion Barbu exprimă de fapt o concepţie foarte veche, ortodoxă, dar într-un mod poetic şi recurgând la un limbaj foarte modern, criptic, însă, în acelaşi timp, la simboluri tradiţionale, perfect recognoscibile pentru cine are intimitate cu literatura şi cultura românească veche şi clasică.

Putem afirma, fără frică de eroare, că modernismul moşteneşte atitudinea şi mentalitatea ortodoxă şi prin literatura română clasică şi paşoptistă, Eminescu constituind, cu precădere (şi mai ales pentru poeţi) un etalon al cugetării şi spiritualităţii româneşti.

Ion Barbu înfăţişează, aşadar, în poezia sa, cele trei căi de cunoaştere: senzitiv-senzualistă, raţionalistă sau intelectuală şi calea spirituală, duhovnicească. Cele trei sunt indicate prin aşezarea lor sub incidenţa a trei simboluri, al Venerei, al lui Mercur şi al Soarelui, într-o parabolă sau alegorie având evidente conotaţii religioase, întrucât cele trei roţi (Roata Venerii / Inimii, Roata capului / Mercur şi Roata Soarelui / Marelui) sau planete sugerează fiecare o iniţiere într-o cale de cunoaştere echivalentă cu un anumit cult şi cu o adoraţie exprimată în mod specific pentru fiecare din ele.

Formulată într-o manieră modernă şi non-conformistă, neliniştea lui Ion Barbu ni se pare însă a fi identică, în planul esenţei, cu interogaţia lui Eminescu: Au cine-i Zeul cărui plecăm a noastre inemi? Cui aducem jertfa vieţii şi a energiei noastre creatoare? Pe altarul cui ne străduim să slujim: al Venerei, al lui Mercur sau al Soarelui? Vom vedea cine este sau ce reprezintă fiecare din aceşti Zei.

În ce o priveşte pe Venera, am văzut că Eminescu o denigrează încă din tinereţile sale, fapt pe care ni-l mărturiseşte în poeme ca Scrisoarea II, Când te-am văzut, Verena, Gelozie şi altele, din motive pe care ni le expune foarte clar: căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug / Al gândurilor sânge şi sufletu-n cântare-mi (Când te-am văzut, Verena…). Adică, desfrânarea i-ar răpi, i-ar distruge puterea creatoare.

La rândul său, Ion Barbu ni se confesează poetic – am văzut mai sus – că a cedat ispitelor carnale şi a slujit Venerei sau moalei Vineri, în mod naiv şi instinctiv, ca toţi amanţii tineri… Ceea ce a urmat a fost însă decepţia, pentru că această cale, senzualistă, de împlinire şi de cunoaştere a lumii (Eminescu o numea academia de ştiinţi a zânei Vineri, în Scrisoarea II) nu a însemnat decât energie degradată şi, mai ales nu a produs o împlinire în iubire, inima rămânând în undire minimă. Poetul nu face decât să ajungă la o concluzie echivalentă cu învăţătura ortodoxă de veacuri, anume că desfrânarea nu înseamnă iubire, nu conduce la împlinirea fiinţei umane şi nici nu declanşează potenţele creatoare ale iubirii:

Vaporoasă
Rituală
O frumoasă
Massă
Scoală!
În brăţara ta fă-mi loc
Ca să joc, ca să joc,
Danţul buf
Cu reverenţe
Ori mecanice cadenţe.
Ah, ingrată
Energie degradată,
Brută ce desfaci pripită
Grupul simplu din orbită,
Veneră
Inimă
În undire minimă…

Bărbatul şi femeia devin o singură fiinţă, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură, poetul numindu-i frumos şi ortodox grupul simplu din orbită. Însă numai iubirea îi face pe cei doi o singură orbită, îi face să vadă lucrurile în comun, să fie ca doi ochi într-o lumină (ca să parafrazăm un vers dintr-o poezie mai veche, a lui Vasile Alecsandri), să contemple lumea ca o singură fiinţă, în timp ce patima carnală nu îi apropie, ci e brută care desface pripită această unire, care distruge şi nu uneşte, în ciuda aparenţelor. Stăm şi ne întrebăm: e ceva diferit de predica ortodoxă, în afară de ineditul limbajului?

Cel de-al doilea mod de cunoaştere, experimentat de poet, este cel raţional-intelectual. Nu este vorba însă de raţiunea de care vorbeşte Sfântul Antonie cel Mare la începutul Filocaliei româneşti, adică de facultatea de a stăpâni patimile iraţionale şi irascibilitatea sufletului, ci de intelectul rece, de raţionalismul conflictual-polemic, pus ca atare sub semnul lui Mercur, al omului care nu se coboară cu mintea în inimă, cum prevede isihia ortodoxă, ci preferă să judece lucrurile cu mintea sa rece, cu o raţiune insulară şi autonomă.

Vorbind despre o gândire peste îngeri, şerpi şi rai, Barbu ne oferă un vector către ispita dintâi a demonului adresată primilor oameni şi o altă decriptare a felului în care trebuie să înţelegem caracterul intelectual ca subiect poetic al său. Tocmai de aceea, intelectul acesta mercurian este iconoclast, este:

Frate pur
Conceput din viu mister
Şi Fecioara Lucifer,

Înclinat pe ape caste
În sfruntări iconoclaste,

Cap clădit
Din val oprit
Sus, pe Veacul împietrit,

O, select
Intelect,
Nuntă n-am sărbătorit…

Mândria intelectuală, deşi castă, deşi repudiază senzualismul ca mod de cunoaştere, totuşi nu este nici ea o cale de cunoaştere valabilă şi nu aduce omului nicio împlinire: nuntă n-am sărbătorit. Prin urmare nici senzualitatea, nici intelectul pur nu sunt moduri de a uni fiinţa umană lăuntric, de a o aduce la unirea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Ef. 4, 13).

Rămâne cea de-a treia cale, duhovnicească, prin care omul săvârşeşte nuntă şi accede în cămara Soarelui. Acestea fiind simboluri ortodoxe, scripturale, patristice şi liturgice, despre care vom vorbi în cele ce urmează.

Simbolul nunţii, care apare frecvent în poeziile barbiene (Ritmuri pentru nunţile necesare, Riga Crypto şi lapona Enigel, Oul dogmatic) este unul creştin, sensul ortodox fiind şi mai mult potenţat, în poemul despre care discutăm acum, prin prezenţa unei alte metafore scripturale binecunoscute, cea a cămării de nuntă, cămara Împărăţiei lui Hristos, în care intră numai fecioarele înţelepte, iar cele nebune rămân afară (Mt. 25, 1-13).

Ion Barbu vorbeşte de cămara Soarelui Marelui, însă în toată literatura creştină şi ortodoxă, din care cea românească nu face nicidecum excepţie, Hristos este numit Soarele dreptăţii, având ca întemeiere profeţia mesianică de la Mal. 3, 20: Şi va răsări pentru voi, cei care vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii, cu tămăduire venind în razele Lui ….

Iar despre cămara Mirelui care este ca un Soare plin de căldura iubirii ne profeţeşte Sfântul Proroc David: În soare şi-a pus locaşul Său; şi El este ca un Mire ce iese din cămara Sa. (…) De la marginea cerului ieşirea Lui, şi oprirea Lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura Lui (Ps. 18, 5, 7).

Barbu declară că aşteaptă, deci, luminarea unei a treia căi de cunoaştere, spirituală şi tradiţională, care prefigurează o înnoire a veacului – în timp ce intelectul domina sus, pe Veacul împietrit. Această înnoire duhovnicească se produce prin incendiul timpului retrograd, adică al lumii vechi, ce va să fie transfigurată, transfigurare urmată de intrarea oaspeţilor, a celor chemaţi la Nuntă, din parabola biblică, în cămara Soarelui, adică a Împărăţiei neînserate:

Uite, ia a treia cheie,
Vâr-o-în broasca – Astartee!
Şi întoarce-o de un grad
Unui timp retrograd,
Trage porţile ce ard,
Că intrăm
Să ospătăm
În cămara Soarelui
Marelui
Nun şi stea,
Abur verde să ne dea,
Din căldări de mări lactee,
La surpări de curcubee
- În Firida ce scântee eteree.

Nun şi stea Îl denumesc tot pe Hristos, căci soarele şi luna care participă ca naşi la nunta eroilor din basme sunt de fapt, întruchiparea simbolică a lui Hristos şi a Maicii Domnului, care au fost prezenţi la nunta din Cana Galileii. De aceea, în acord cu tradiţia românească, la nunta ciobănaşului din Mioriţa Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa (cununa mucenicească), iar la nunta lui Călin, din poemul eminescian, sunt prezenţi Nunul mare, mândrul soare şi nuna, mândra lună. În timp ce steaua este simbol mesianic încă din Vechiul Testament, anunţând Naşterea Domnului pe pământ: Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov;… (Num. 24, 17).

Aşa încât sensurile mistice ale poemului barbian nu pot fi ignorate, în ciuda limbajului cu totul neobişnuit, ne-tradiţional. Versurile indică aşteptarea unei transfigurări a lumii, care nu poate fi portretizată într-un limbaj descriptiv şi care este numai prefaţată de simboluri şi metafore ce ies din sfera lingvistică a ceea ce denumeşte faptul obişnuit sau banal.

Susţinând acestea, nu avem sentimentul că forţăm interpretarea unor versuri dificil de decriptat, pentru că Ion Barbu ne confirmă el însuşi această perspectivă mistică asupra limbajului poetic, într-un alt poem, publicat în 1926 şi intitulat Timbru, în care pune problema limbii ca instrument al poeziei şi ca interpret al spiritualităţii umane.

Versurile acestui poem, formulat la fel de non-conformist, afirmă că piatra-n rugăciune, a humei despuiare şi unda logodită sub cer, adică faptele şi înţelegerile contemplative ale duhului nostru, au nevoie de o formă aparte de exprimare, de o expresie lingvistică ce nu există ca atare în forma comună a limbii pe care o vorbim. Pentru realităţi spirituale, mai presus de contingent, afirmă poetul că:

Ar trebui un cântec încăpător, precum
Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;
Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.

Este evidentă deplasarea lui Ion Barbu de la sensuri şi interpretări materialist-senzualiste ale realităţii către o tot mai mare spiritualizare şi către o din ce în ce mai acută conştiinţă duhovnicească, pe care evoluţia poeziei sale o surprinde cu fidelitate.

El însuşi caută şi doreşte despuierea humei, dezbrăcarea de percepţia omului căzut între patimi, cu mintea lipită de cele pământeşti. Poetul ne transmite că vorbirea despre Dumnezeu şi despre cele ale Sale reclamă cea mai înaltă formă a limbajului, un limbaj despătimit, transfigurat, pentru a putea comunica ceva despre o lume transfigurată duhovniceşte, la care nu ajunge decât insistenţa împietrită a rugăciunii şi logodirea undei curate a sufletului cu cerul care se răsfrânge în ea.

Continuarea articolului – aici.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Între naştere şi renaştere

Omul nu se naşte numai o dată pe acest pământ, ci de mai multe ori. O dată se naşte în pântecele mamei, când este conceput şi vine întru fiinţă, a doua oară se naşte din pântecele mamei şi vede lumina soarelui şi lumea care îl înconjoară, a treia oară se naşte pentru veşnicie şi pentru Împărăţia Cerului, din pântecele Sfântului Botez. Apoi se naşte de fiecare dată când se întoarce la pocăinţă, când iese din nefiinţa şi din moartea veşnică a păcatului. În fine, când moare şi părăseşte acest trup, se naşte iarăşi într-o altă lume, diferită de cea pe care a cunoscut-o aici, doar dacă nu cumva a văzut dinainte, în extaze duhovniceşti, profilul vieţii veşnice spre care merge.

În funcţie de firea şi de faptele fiecăruia, un om se poate naşte de câteva ori în viaţă, de câteva zeci de ori, de câteva sute de ori sau de multe nenumărate ori. Unii cad o dată şi se pocăiesc toată viaţa, alţii cad în fiecare zi şi se pocăiesc pe cât pot, alţii cad toată viaţa şi îşi revin şi renasc spre sfârşitul vieţii sau nu îşi mai revin deloc din înşelarea demonică.

Baia de lumină a naşterii celei fericite e mereu lângă noi şi ne aşteaptă să ne spele întunericul minţii şi al inimii. Întotdeauna suntem vecini cu râul sau cu marea de har care aşteaptă, dacă dorim, să ne renască din adâncul păcatelor şi al ideilor false. Şi deşi suntem ca o umbră a morţii, deşi stăm ca un om care moare de sete şi nu vede apa de lângă el, totuşi, lumina nu e numai lângă noi, ci şi în noi. Trebuie doar să nu fim ca şi când nu i-am auzi deloc susurul, şoapta dulce maternă, ca şi când nu i-am simţi prezenţa.

Harul dumnezeiesc e o maică ce ne-a purtat şi ne poartă mereu în pântecele sale. Fiecare bucurie sau liniştire din viaţa noastră e adierea lină a degetelor sale pe fruntea noastră înfierbântată. Cei care conştientizează acest lucru ştiu că nu folosesc nicio metaforă, că atingerea iubirii dumnezeieşti e mai proeminentă decât palparea materiei sau a sentimentelor omeneşti.

Viaţa noastră nu se duce între naştere şi moarte, ci între naştere şi renaştere. Viaţa noastră are nevoie de multiple renaşteri, de renaşteri cotidiene, de renaştere în fiecare minut şi în fiecare clipă, de conştientizarea tensiunii de a te afla între naştere pentru veşnicie şi moarte pentru veşnicie. Pentru că şi Iadul e o veşnică naştere, dar o veşnică naştere întru moarte, întru suferinţă necurmată.

Odinioară în viaţa noastră, arta ne învăţa că nemurirea noastră stă în naşterea unor capodopere. Însă arta şi cultura, despărţite de Biserică, se gândesc numai la chipul acestei lumi, care este însă şi el perisabil, la fel ca şi omul pe acest pământ. Cultura română veche, pe filieră patristică, repetă până la exasperare că totul este deşertăciune a deşertăciunilor, că inclusiv magnificele candelabre ale cerului (soarele, luna şi stelele) vor arde laolaltă cu acest pământ, cu oceanele lui şi cu toată frumuseţea lor. Şi omul va sta gol înaintea lui Dumnezeu la Judecată, numai cu faptele sale.

Şi dacă n-a fost un artist al virtuţii, un scriitor, un pictor şi un sculptor, un arhitect al sinelui său, operele sale de artă, care sunt pământ şi materie ce nu intră în veşnicie, nu îl vor ajuta să renască. Frumuseţea care nu te renaşte, pe tine şi pe alţii, e spoială zadarnică, e orgoliu şi infatuare. Însă înţelepciunea ortodoxă e abisal de adâncă şi puţini ajung la izvorul ei cu găleata minţii lor. Uneori însă, stăm cu apa chiar lângă noi şi nu ne dăm seama să întindem căuşul palmei şi să bem.

Psa. Gianina Picioruş

Despre ură şi resentimente

De ce nu scriu oamenii pe bloguri lucruri serioase? Pentru că nu consideră că semenii lor, din ziua de astăzi, merită ceva mai mult, şi anume un efort deosebit din partea lor. Pentru că au un dispreţ desăvârşit pentru ceilalţi oameni, chiar dacă nu îl exprimă.

*

Oamenii care Îl urăsc pe Dumnezeu sunt aceia care nu ştiu să găsească nicio ieşire din suferinţa lor. Sunt persoane profund nemulţumite de unul sau mai multe lucruri: de cine sunt, de ceea ce fac toată ziua, de locul unde s-au născut, de părinţii, soţul/soţia, copiii şi familia pe care o au, de viaţa lor, de facultatea pe care au/n-au făcut-o şi de serviciul pe care îl au sau nu îl au, de colegii de muncă, de oamenii care îi înconjoară, de felul cum arată, de ţara în care trăiesc…

Una dintre acestea sau mai multe sau toate la un loc constituie motivul unei dureri care îi ţine închişi ca într-o cuşcă şi îi face să se simtă exasperaţi că nu pot evada în niciun fel. Ei ar dori să evadeze din această realitate, să o desfiinţeze şi să o înlocuiască cu ceva…nedefinit, cu o altă existenţă pe care o conturează numai parţial, dar care şi-ar avea, la rândul său, neajunsurile ei.

Singura ieşire, singurul mod de evadare e credinţa în dreptatea lui Dumnezeu şi în pedgogia Lui cu omenii, dar ei n-o pot lua în considerare, pentru că sunt prea preocupaţi să-L urască pe acest Dumnezeu şi să-L facă responsabil pentru suferinţele lor, pe care le resimt ca insuportabile.

Sunt persoane care strâng durerea în ele însele la nesfârşit, nemulţumirea, dar fără să caute sau să vadă nicio finalitate pozitivă, nici cea mai mică, în această chinuire. Nu pot să observe nicio urmă de bine pedagogic, măcar în perspectiva unui viitor apropiat, dacă nu în veşnicie. Şi nu numai că nu văd niciun sens în suferinţă, dar pe deasupra colectează în ei înşişi o ură colosală, o ură de Dumnezeu şi de oameni pe care amabilitatea socială nu o poate disimula întotdeauna, chiar dacă ei încearcă să-şi camufleze asperităţile sentimentale.

În lumea în care trăim noi astăzi, însă, adeseori nici nu se mai încearcă disimularea resentimntului, a enervării şi revoltei interioare, ci ele sunt proiectate, cu din ce în ce mai multă ostentaţie, asupra celor pe care oamenii şi-i subordonează în mod mental, sub multiple aspecte (reale sau fictive), şi pe care îşi propun să se răzbune ca să simtă o satisfacţie şi o eliberare, din chingile umilirii şi ale nemulţumirii de sine.

Debuşeurile artificiale pe care le oferă propaganda comercială, prin care devii specială dacă foloseşti rimelul sau vopseaua de păr nu ştiu care sau arăţi impecabil dacă ai pantofii lustruiţi, nu ţin de foame. Adică, nu adapă foamea reală a spiritului de libertate interioară, nu te împacă cu tine însuţi, cu cine eşti, cu felul cum te simţi în sufletul tău. Artefactele sau accesoriile moderne te lasă acelaşi om însingurat, chinuit de suferinţe nevindecate, pentru că acelea nu vindecă plăgile interioare şi nu pot să cosmetizeze estetica spiritului omenesc.

Ridurile interioare se şterg prin rugăciune şi linişte sufletească, prin potolirea patimilor, prin apetenţa spre asceză şi calmarea agitaţiei poftelor care te asaltează. Acesta este singurul mod de liniştire, singurul nurofen pentru tortura suferinţelor cotidiene.

Există oameni pe care suferinţa grea şi multă îi doboară, îi nimiceşte şi alţii pe care multiplele suferinţe nu îi ucid, dar îi fac un ghem de ură şi de resentimente – ceea ce e tot o ucidere, spirituală, lentă şi chiar mai dureroasă decât prima. Întâlnirea cu ei e ca întâlnirea cu o lamă de cuţin, gata să acţioneze. Când vezi asemenea oameni trebuie să te rogi pentru ei, să te linişteşti tu şi să te rogi pentru ei, pentru că au nevoie, de fiecare dată când îi vezi sau îţi aminteşti de ei.

*

Scriem pe blog pentru că ştim că există semeni care au nevoie de o vorbă bună, de ceva mai mult decât glume, bârfe şi cancanuri, de o încurajare sau de o înţelepţire într-un anumit sens. Scriem pentru că noi ne-am bucurat de cei de la care am primit mângâiere şi înţelepţire. Ştim că şi noi, dacă putem oferi un răspuns, e bine să-l dăruim celor care sunt îndureraţi că nu îl află. Luminarea unei înţelegeri e un prag spre mai multă lumină, iar pragurile trebuie construite.

Psa. Gianina Picioruş

El Greco şi influenţa Ortodoxiei în arta modernă

Modernismul picturilor lui El Greco este surprinzător pentru epoca în care el a trăit şi a pictat (1541-1614). Pictorul care îi cerea papei să i se permită să repicteze Capela Sixtină, pe motiv că Michelangelo nu ştia să picteze, care este considerat un precursor al expresionismului şi cubismului, era un grec originar din Creta, născut într-un mediu preponderent ortodox, pe nume Domenikos Theotokopoulos, nume cu care s-a semnat toată viaţă, păstrând şi grafia cu litere greceşti (Δομήνικος Θεοτοκόπουλος).

Theotokopoulos (care înseamnă fiul Maicii Domnului) sau El Greco, crezând în forţa geniului său mai presus de toate, s-a integrat în viaţa artistică şi religioasă a Europei renascentist-iluministe, pentru a avea posibilitatea de a-şi exprima plenar talentul de pictor. Italia şi Spania acelor vremuri l-au privit însă cu suspiciune până la moarte, pentru că venea din Răsăritul ortodox şi pentru că pictura sa nu se integra în canoanele catolico-renascentiste cu care contemporanii săi erau obişnuiţi. A trebuit să declare în scris, inclusiv în testamentul său, că este un catolic ferm convins, pentru ca să se asigure de protejarea şi conservarea operei sale, care totuşi a căzut în dizgraţie până în secolul XX, când a fost redescoperită. Viziunile sale, care depăşesc cu mult concepţiile renascentiste sau baroce ale vremii, fac din El Greco un precursor evident al curentelor moderniste din pictura europeană.

Dacă ne gândim că şi în literatură, creatorul romanului psihologic modern este Dostoievski, care provine tot dintr-un spaţiu de cultură şi tradiţie ortodoxă, începem să ne punem serios întrebarea dacă sunt fondate acuzaţiile aduse Ortodoxiei şi Bisericii Ortodoxe, anume că ar reprezenta un factor de stagnare pentru dezvoltarea artelor şi culturii. E adevărat că Ortodoxia şi concepţiile sale isihaste combat ideea de abandonare a omului în voia imaginaţiei care poate deveni un colector al patimilor.

Dar, în acelaşi timp, este adevărat şi faptul că unii dintre cei mai mari artişti ai lumii sunt ortodocşi sau provin dintr-un areal de gândire şi de cultură ortodoxă, care i-a influenţat profund, mai înainte de a se lansa în cariera artistică. Am mai spus şi în altă parte că, în ce priveşte cultura română, cei mai mari scriitori şi artişti, inclusiv avangardiştii care au revoluţionat gândirea artistică europeană a veacului trecut, sunt persoane care pleacă de la o mentalitate tradiţională şi reformulează tehnicile şi expresia artistică, exprimând însă o viziune profundă care are fundamente în gândirea veche a lumii ortodoxe şi bizantine.

Întorcându-ne la El Greco, tabloul de mai sus, care îl înfăţişează pe Mântuitorul, se apropie mai mult de exigenţele artei bizantin-ortodoxe decât de picturile catolice, care sunt esenţial diferite. O trăsătură evidentă a viziunii răsăritene şi ortodoxe, pe care El Greco o reproduce în tablourile sale, este hieratismul figurilor umane şi opţiunea spre subtilizare a imaginilor, spre deosebire de tradiţia catolică a accentuării carnaţiei, chiar şi atunci când e vorba de persoane sfinte sau de îngeri.

Alte tablouri, prin accentul pus pe culoare şi pe expresivitate, pe reliefarea durerii în locul unui realism exterior, arată o înrudire de spirit, într-un anumit sens, cu arta lui Albrecht Dürer (1471-1528), spre exemplu. Accentul pus pe durerea umană, pe suferinţă fără descoperirea niciunei raze de sprenaţă, în expunerea chinurilor sau a răstignirii Domnului sau a martiriului Sfinţilor, va constitui o altă extremă a picturii apusene, dezvoltată de data aceasta în mediul protestant, germanic. El Greco, venind cu influenţe ortodoxe, însuşindu-şi tehnici picturale ale renascentismului veneţian, dar exprimând şi o tensiune dramatică care va forma latura esenţială a expresionismului german, se află undeva la confluenţa dintre Ortodoxie, catolicism şi protestantism, ca viziune picturală.

Psa. Gianina Picioruş