Necunoaşterea care sminteşte

Nu mi-au  plăcut niciodată oamenii care se smintesc, care nu sunt în stare să te audă, să te accepte sau să-ţi treacă cu vederea o greşeală sau o gafă.

Eu n-am luat niciodată în seamă greşelile, micile gafe sau răspunsurile dure ale cuiva, dacă mi-am dat seama că erau provocate de o stare trecătoare. Ştiu însă că sunt oameni care nu trec cu vederea nimic, niciodată, care nu te iartă şi nu te uită pentru un cuvânt spus din greşeală, pentru o mică neatenţie sau pur şi simplu pentru că ţi-ai permis să fii o clipă sincer cu cine nu trebuia.

A fi smintit, conform dicţionarului limbii române înseamnă a fi nebun, descreierat, zănatic. Duhovniceşte vorbind, când te sminteşte cineva, spui că te-a înnebunit, că te-a înnebunit păcatul, pentru că noi înţelegem păcatul ca nebunie.

În ultima vreme însă, cuvântul sminteală e folosit de dimineaţa până seara, în legătură cu orice mică ispită, nelinişte sau gând îndoielnic pe care îl trăieşte cineva. Ceea ce este cu totul fals din punct de vedere duhovnicesc.

Dacă am trecut pe lângă un panou cu mesaje erotice sau hulitoare şi am recunoscut în el un element neortodox sau antiortodox, nu înseamnă că m-am smintit. Nu înseamnă nici că oricine îl vede se sminteşte.

Dacă spui că cineva sau ceva te-a smintit, înseamnă că recunoşti că ai ajuns un smintit, un ieşit din minţi din cauza păcatului. Şi iarăşi este ceva fals, pentru aproape toate cazurile de credincioşi (tineri mai ales), care folosesc acest cuvânt pe bandă rulantă.

Reproşul nostru pentru oamenii ortodocşi de astăzi, legat de cele ce am spus mai sus, este acela că pun frica de un posibil dezastru spiritual (ca de drobul de sare) înaintea dorinţei de sinceritate, a dorinţei de cunoaştere şi de limpezire lăuntrică.  Şi asta nu din cauza evlaviei prea mari, ci din cauza lenei. Pentru că ştiu că le e greu să se scoale din alunecarea în păcat, printr-o căinţă puternică şi sinceră şi consideră că e mai bine să prevină.

Acesta nu este un îndemn la păcat, ci un îndemn la deschidere faţă de oameni şi la dialog sincer. E un îndemn la lipsă de perversitate şi ipocrizie în relaţiile noastre cu ceilalţi. Dacă ne ascundem după deget nu înseamnă că suntem smeriţi şi evlavioşi nevoie mare. Omul care are în el frica de Dumnezeu cu adevărat nu se sminteşte pentru că nu iubeşte păcatul atunci când îl vede, chiar dacă l-ar atrage într-un anumit fel.

Evlavia foarte mare te îndeamnă la o sete de cunoaştere fără margini, pe care nu o poate îngrădi frica să nu sminteşti pe cineva cu un cuvânt sau să nu te smintească cineva fiindcă n-a pus lumânarea unde trebuie sau n-a zis de părintele pe care l-ai citit tu.

Cel care se sminteşte n-are nici frică şi nici dragoste de Dumnezeu în el, ci numai părerea că le are. Dacă cade şi nu se mai scoală, nu e de vină nici dracul pentru asta, cu atât mai puţin un om sau un lucru. La întrebarea ce să facem dacă ne vin gânduri necurate, Sfântul Ioan Gură de Aur răspundea că e de vină cel care le primeşte şi că bine ne face cel care ne aruncă murdărie în cap, dacă nu suntem în stare să ne dăm la o parte.

A nu primi gânduri rele nu înseamnă a te face că n-ai auzit niciodată că există sexualitate, ţigări, invidie, nesimţire sau alte păcate, ci a nu crede niciodată că ele sunt bune (cu excepţia sexualităţii, care e bună în cadrul binecuvântat al căsătoriei). Înseamnă a le conştientiza foarte bine esenţa şi consecinţele negative. Ceea ce nu se poate petrece dacă nu te gândeşti la ele. Cu atât mai mult cu cât nu trăim într-o rezervaţie sau într-un spaţiu în care suntem privaţi de fenomenul negativ al păcatului, ci într-o societate care ni-l exhibă zilnic sub mii de forme.

În lumea în care trăim, în care nu ne mai putem ascunde de satanismele postmoderne aşa cum nu putem să ne mai ferim de poluare şi de mâncarea nesănătoasă (pentru că alta nu avem de unde, mai ales cei din oraşe), nu putem să spunem că ne ferim de păcate pentru că nu ne gândim la ele. Pentru că ne invadează prin toate uşile şi ferestrele şi prin toţi porii şi n-avem unde să ne ducem. Şi cu atât mai mult, de aici înainte, nu vom avea unde să ne ducem.

Şi dacă asta e lumea pe care ne-o dă Dumnezeu ca să trăim în ea, a ne apuca panica şi sentimentele apocaliptice înseamnă a da vina, în subsidiar, pe Dumnezeu pentru că lasă să se petreacă toate acestea. Înseamnă a fi nu oameni smeriţi, ci oameni mândri şi laşi.

Dacă stai în mijlocul răutăţii, trebuie să convieţuieşti cu ea fiind în acelaşi timp un izvor de lumină pentru ceilalţi şi un însetat de bunătate. Ceea ce e foarte greu, ştim, dar e singura soluţie şi aici se vede vitejia, nu în bătăliile inspirate de scena politică, în care unii se întrec în a da vina pe alţii pentru sminteală şi se cred pe ei înşişi uzina de filtrare a minţilor ortodoxe.

Necunoaşterea combinată cu dorinţa năvalnică de a trăi ortodox, mai înainte de a şti ce înseamnă a trăi ortodox, poate duce la multă încredere în sine, într-un idol al ideii de vieţuire ortodoxă, şi implicit la dezastru spiritual personal.

Poţi chiar să ai un părinte cuvios şi sfânt, mult nevoitor, dar care să nu ştie să îţi explice prea bine lucrurile şi tu să le înţelegi prost. Nu puţine  sunt pildele cu cei care au avut părinţi sfinţi şi au crezut că ştiu ce fac şi nu s-au mântuit.

Acesta nu este un îndemn la frică, ci la concentrare şi cugetare adâncă, la conştiinţă profundă.

Psa. Gianina Picioruş

Mic dicţionar de cuvinte ale limbii române vechi

Sunt termeni pe care i-am ales aleatoriu, care pot fi des întâlniţi în cărţile româneşti din sec. XVI-XVIII şi ale căror semnificaţii m-au impresionat în mod deosebit. Noi ne-am oprit numai la câteva exemple, dar ele ar putea fi cu mult mai numeroase, într-un studiu exhaustiv.  Aşadar:

dulceaţă = harul dumnezeiesc sau bunătatea lui Dumnezeu (mai ales în Cazania şi în textele lui Coresi)

pieliţă = trup ; împieliţat = întrupat

Ps. 77, 44, care zice Şi-a adus aminte că trup sunt ei, suflare ce trece şi nu se mai întoarce, este exprimat astfel în Psaltirea coresiană din 1577: Şi pomeneaşte că peliţă sunt, duh îmblând şi nu se întoarce.

Hristos S-au împieliţat, ca să scoată tot rodul omenesc din toată răutatea care agonisise sieşi pentru neascultarea sa - omilia la Tăierea împrejur a Domnului din Cazania Sfântului Varlaam.

rod = neam (rodul lui Adam = neamul omenesc)

În Psaltirea pe versuri a Sfântului Dosoftei, în rod de rod (Ps. 89) înseamnă din neam în neam.

soţ / soţie = tovarăş, ucenic, însoţitor, prieten

Şi voi, o, soţii Mei şi ucenicii Mei, le spune Hristos Sfinţilor Apostoli în omilia la Înălţarea Domnului, din Cazania Sfântului Varlaam.

Iar în Psaltirea coresiană amintită mai sus, la Ps. 87, 19, avem: Delungat-ai de mine soţul şi apropiatul, adică, Depărtat-ai de la mine pe prieten şi pe vecin.

Alese soţii are astăzi Hristos, zice şi Sfântul Antim Ivireanul, referindu-se la Sfinţii Moise şi Ilie, într-o predică la Schimbarea la faţă a Domnului.

măgură = munte (Dar şi codru = munte, în unele contexte)

Se spunea măgura Sionului sau măgura Eleonului. Sau, în aceeaşi Cazanie, se zice despre Preacurata Fecioară: Avvacum pre tine te văzu ca o măgură cu umbră deasă, că tu eşti umbrată de darurile Duhului Sfânt. Daniil pre tine văzu ca o măgură, din care măgură vru piatra cea vârtoasă, Împăratul lumii, ca să Se nască fără de sămânţă bărbătească (omilia la Buna Vestire).

Piatra cea vârtoasă e Hristos, piatra cea din capul unghiului, pe care nu au băgat-o în seamă ziditorii (Ps. 117, 22-23; Is. 28, 16; Zah. 10, 4; Mt. 21, 42).

vârtos = tare, puternic (din lat. virtus = putere, care şi el derivă din vir-i = bărbat)

învârtoşat = împietrit, încăpăţânat, încrezător în puterea sa

faţă = persoană, ipostas (Hristos este o faţă a Sfintei Treimi)

obraz = om, persoană (obraze cinstite = oameni cu demnitate)

faptă = făptură, creaţie (din lat. factus) – Dumnezeu a fapt toate numai cu cuvântul vrerii Sale.

Faptele lui Dumnezeu sunt cerul şi pământul şi toată creaţia Sa. De aceea, dacă este sănătos ochiul ce este în trupul nostru, vede chiar toate faptele: cerul, pământul, munţii, marea, înălţimea, adâncul, lumina, întunericul şi toate felurile copacilor şi pomilor, fiarelor şi peştilor, toate ochiul le vede şi le cunoaşte. Aşa şi mintea, ce se cheamă ochiul sufletului nostru, vede cele văzute şi cele nevăzute. Întâi vede pre Dumnezeu, deci vede vorba Îngerilor [ = subiectul contemplaţiei şi al laudei Îngerilor], cunoaşte fapta cea fără de moarte a sufletului său [adică firea nemuritoare], după aceea alege cele netrecute de cele trecătoare (am citat tot din Cazania Sfântului Varlaam).

a plodi = a naşte

Se spunea, spre exemplu, Biserica jidovească cea ploditoare, adică Sinagoga evreiască născătoare de fii, atâta timp cât a fost credincioasă lui Dumnezeu. (Jidov sau jidovesc nu aveau niciun fel de conotaţie lingvistică negativă).

muncă, munci = mucenicie, torturi

Munca focului de veci înseamnă chinurile cele veşnice.

podoabă = frumuseţe, lumină, cosmos (un calc lingvistic după grecescul κοσμεω, a înfrumuseţa)

În Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, se zice: Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi după podoaba Sa. Unde podoabă semnifică asemănarea cu Dumnezeu.

ciudă / ciudeasă = minune (vezi explicaţia de aici)

rost = gură

Exemplul cel mai grăitor este Sfântul Ioan Rost de Aur. Sau se spunea că Duhul Sfânt a vorbit prin rostul Prorocilor.

a urzi = a crea

Dumnezeu urzeşte pământul şi cerul cu stele, în Cazania coresiană (cea ortodoxă) şi în celelalte texte coresiene.

a înveşti = a îmbrăca (de unde, a învesti pe cineva într-o funcţie înseamnă a-l îmbrăca cu demnitate).

Înveştitu-Te-ai cu lumină ca în cămaşe, în exprimarea coresiană, adică, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină (Ps. 103, 3).

Acelaşi verset, în Psaltirea versificată, Sfântul Dosoftei îl formulează astfel: Că Tu Te-nveşti cu lumină, / Ca soarele-n zi senină.

luciu = suprafaţa apei

Celebre sunt versurile din Psaltirea Sfântului Dosoftei: Peste luciu de genune / Trec corăbii cu minune.

lucoare / strălucoare = lucire /strălucire

Sunt termeni specifici tot Sfântului Dosoftei. Spre exemplu, lumina dumnezeiască este numită lucoare dumnezeiască ( Şi peste noi să lucească / Lucoare dumnezeiască Ps. 89).

Psa. Gianina Picioruş

Închinarea magilor, prorocită în Vechiul Testament

Ca ploaia pe lână Se va pogorî
şi ca picăturile ce cad pe pământ.
În zilele Lui va răsări dreptatea
şi belşug de pace cât va sta luna pe cer.
Şi stăpânirea Lui va fi de la o mare pân’ la alta
şi de la un râu pân’ la marginile lumii.
În faţa Lui vor cădea la pământ Etiopienii
şi vrăjmaşii Lui vor linge ţărâna.
Regii Tarsisului şi insulele vor aduce daruri,
daruri vor aduce regii Arabilor şi cei din Saba;
şi Lui I se vor închina toţi regii pământului.

(Ps. 71, 6-10, din Biblia ed. 2001)

Poezie despre Naşterea Domnului, culeasă din omilia Sfântului Antim Ivireanul

Şi Fecioara a născut pe Fiul său
Cel Întâi Născut
şi L-a înfăşat pe Dânsul
şi L-a pus în iesle,
pentru că nu aveau ei loc în casă.
Că ce este mai minunat decât
a zăcea în iesle Domnul tuturor?
Şi nu fu Lui alt loc în lume?
Ce este mai minunat
decât o mărire ca aceasta,
să fie aruncat la locul dobitoacelor?
Şi pentru că văd îngerii
pe Domnul cerurilor,
aruncat în gunoaie,
cântă: mărire lui Dumnezeu,
Celui din înălţime!

Că era pe la miezul iernii,
când pământul şi apele
sunt îngheţate de ger
şi de vânturile cele reci;
şi Fecioara tânără şi ruşinoasă,
care nici din casă
nu era obişnuită a ieşi,
şi, fiind aproape de a naşte,
purcede pe o cale grea
şi cu anevoie ca aceasta.
Şi, apropiindu-se de Betleem,
doară s-ar fi găsit
vreo casă cuvioasă,
ca să nască Fecioara aceasta
într-însa,
iar însuşi Iubitorul de sărăcie, Domnul,
a poftit într-o coşare smerită,
ca să Se nască.

Şi era noapte,
care noapte
era mai luminată decât soarele,
întru care a răsărit Soarele Dreptăţii.

Făcându-şi noaptea calea sa jumătate,
ieşit-a aici,
în lumina aceasta a noastră,
ca un Mire din cămara Sa;
ieşit-a, zic,
nădejdea tuturor vecilor,
bucuria Îngerilor,
mântuirea neamurilor,
scularea celor morţi,
izvorul milei,
rădăcina vieţii.
Ieşit-a Cuvântul Tatălui,
cu Trupul îmbrăcat,
din trupul Fecioarei;
ieşit-a gol,
pentru ca să ne îmbrace pe noi,
sărac,
ca să ne îmbogăţească,
smerit
ca să ne înalţe la cer,
ca un Prunc,
ca să ne facă pre noi desăvârşiţi
şi să ne dea nouă
bucuria cea veşnică.

Precum căldura soarelui
trage aburul de pe pământ, în sus,
şi de acolo se pogoară rouă
şi face pământul
de rodeşte şi se veseleşte,
aşa şi preacuratul sângele Fecioarei,
cu puterea Sfântului Duh,
zămislindu-se,
s-a făcut trupul Domnului Hristos,
Care ieşind la lumină,
ca Cel ce este
Lumina cea adevărată,
minunat-a veselit tot neamul omenesc;
şi născându-L, L-a făcut mai frumos
decât ar fi fost înfrumuseţat
cu tot felul de daruri.
Că El este izvorul darurilor.
Făr’ de nici o stricăciune a fecioriei sale
şi făr’ de nici o simţire de durere
a strălucit în lume acest Sfânt Prunc.

Că Pruncul Acesta,
care se mişcă în iesle,
de ne vom ridica ochii credinţei noastre
Îl vom cunoaşte făcând tunete şi fulgere în nori
şi pe cer umbletul stelelor
rânduind,
soarele şi luna de raze umplându-le
şi mişcarea cerului îndreptând
şi toată greimea lumii
Acest Prunc înfăşat o cârmuieşte.

Cine este Acesta aşa mic şi aşa mare,
aşa smerit şi aşa înalt,
cât în iesle zăcând,
în cer cu glasuri îngereşti Se măreşte?
Că ce este mai mic şi mai smerit
decât a se naşte în iesle,
care loc nu este al oamenilor,
ci al dobitoacelor?

Şi ce este mai mare şi mai înalt
decât tot întru această Naştere,
pământul cu mare lumină a străluci
şi mulţimea oştilor cereşti a cânta
şi cetele Îngerilor a se veseli cântând:
„Mărire lui Dumnezeu întru cei de sus”?
Şi umplând văzduhul de glasuri
dulci şi mângâioase,
când, de la începutul lumii,
s-au mai auzit,
la naşterea vreunui om,
glasuri şi cântări îngereşti?

Iarna în sentimente fotografice

***

Psa. Gianina

Se zice c-ar fi…Cleopatra

De la Elizabeth Taylor si pana la Sophia Loren, au existat multe chipuri ale Cleopatrei, insa cercetatorii cred acum ca au reusit sa recreeze imaginea cea mai apropiata de realitate a faimoasei regine egiptene, care a reusit sa le fure inima lui Iulius Cezar si Marc Antoniu.

Imaginea 3D a fost constituita din fragmente de imagini de pe artefacte antice, inclusiv un inel care dateaza din timpul domniei Cleopatrei, de acum 2000 de ani.

Adunate laolalta, a rezultat chipul unei tinere frumoase de etnicitate mixta, versiune foarte diferita de cea de portelan din 1961 a lui Elizabeth Taylor, prezentata in filmul Cleopatra, relateaza “Daily Mail”, in editia de marti.

Egiptologul Sally Ann Ashton, de la Universitatea Cambridge, considera ca imaginile 3D realizate pe calculator, in decurs de peste un an, se apropie cel mai mult de modul in care arata cu adevarat Cleopatra, regina ramasa in istorie pentru puterile ei de seductie, dar si pentru inteligenta si farmecul ei deosebit.

Chipul Cleopatrei in varianta 3D va fi prezentat intr-un documentar care va reflecta originile ei egiptene, cat si mostenirea filiatiei ei grecesti. “Probabil ca ea nu a fost complet europeana. Trebuie tinut minte ca familia ei a trait in Egipt timp de 300 de ani pana sa ajunga ea la putere”, a explicat Ashton.

Frumosul portret al reginei realizat in 3D contrasteaza totusi cu o alte imagini ale ei, mult mai putin flatante, noteaza “Daily Mail” . De exemplu, Cleopatra este infatisata pe o moneda de argint expusa la Muzeul Sefton din Newcastle in 2007, avand o frunte ingusta, o barbie ascutita, buze subtiri si un nas coroiat. Potrivit celeilalte fete a monedei, nici iubitul ei, Marc Antoiu, nu arata grozav, avand ochii bulbucati si ceafa lata.

Nascuta in Alexandria in 69 i.H, in cadrul dinastiei macedonene care a condus Egiptul timp de trei secole, Cleopatra a urcat pe tron de la varsta de numai 17 ani. Trei ani mai tarziu, ea l-a sedus pe Cezar, cu care a avut un fiu pe care l-a numit Caesarion. Dupa ce Cezar a fost asasinat, fermecatoarea regina a reusit sa-l cucereasca si pe Marc Antoniu.

In anul 31 i.H, cei doi au fost infranti in batalia de la Actium de Octavian, fiul adoptiv al lui Caesar si mostenitorul ales de acesta. Neacceptand sa ajunga sub dominatia lui Octavian, Cleopatra s-a sinucis la 12 august 30 i.Hr., lasandu-se, dupa cum spune legenda, muscata de vipere.

Cf. Sursa

Poezia lui Ion Barbu [III]

Poemul Oul dogmatic, deşi aparent are nevoie de chei hermeneutice foarte complicate, nouă ni se pare dimpotrivă o ilustrare a unui fapt foarte concret, exprimat în formula extrem de pretenţioasă a liricii moderne. Gestul la care face referire poetul, de a ridica oul în soare, este unul domestic. Până în ziua de astăzi, femeile noastre de la ţară, pentru a selecta ouăle care sunt bune de pus la cloşcă, le privesc mai întâi în lumina soarelui. Ouăle fecundate se deosebesc printr-o mică pată sau un firicel de culoare închisă, în vârf (ceea ce Barbu numeşte a fi un ou la vârf cu plod) şi care este observabil prin coaja subţire, când este expus în lumina solară.

La aceste gesturi, tradiţionale în gospodăria ţărănească, se referă Ion Barbu când spune: Dar viul ou, la vârf cu plod, / Făcut e să-l privim la soare! şi Un ou cu plod / Îşi vreau plocon, acum de Paşte: / Îl urcă-în soare şi cunoaşte!. Numai că poetul transformă acest gest şi această realitate banală într-o icoană, într-un tablou simbolic al cosmogenezei, întrucât crede că mărunte lumi păstrează dogma. Adică, dovada măreţiei dumnezeieşti stă şi în lumile microscopice şi în faptele aparent precare şi irelevante simbolic, dar care au întipărită în ele reflecţia realităţilor spirituale mai presus de mintea umană.

Într-un fapt nesemnificativ, mărunt la prima vedere, poetul descoperă o hermeneutică universală exemplară. În “oglinda” oului fecund, făcut transparent de lumina soarelui, Ion Barbu a făcut lectura simbolică a unor evenimente primordiale, asupra cărora ne atrage atenţia încă din începutul poziei, întrucât motto-ul său este Şi Duhul Sfânt se purta deasupra apelor [cf. Fac. 1, 2].

Şi nu doar motto-ul este lămuritor, căci poetul ne interpretează negru pe alb sensurile mistice ale poeziei sale: Să vezi, la bolţi, pe Sfântul Duh / Veghind vii ape fără stuh, / Acest ou-simbol ţi-l aduc, / Om şters, uituc. Aşa cum oul este viu şi poartă în sine plodul, după cum se poate vedea în lumina soarelui, aşa apele începutului lumii erau vii, în prezenţa şi sub purtarea pe deasupra lor a Duhului Sfânt, purtare pe care Sfântul Vasile cel Mare, în comentariul la Hexaemeron, o asemăna, în virtutea etimologiei  ebraice şi siriace a cuvântului, cu felul în care stă cloşca pe cuib.

Faptul că întregul cosmos şi toate cele ce îl alcătuiesc poate fi lecturat, în cheie simbolico-mistică, pentru înţelegerea unor realităţi duhovniceşti aflate mai presus de receptarea umană imediată, nu este nicio noutate pentru gândirea creştină, ci dimpotrivă, este o tradiţie ortodoxă transmisă prin literatura noastră veche până la paşoptişti, la Eminescu şi iată că şi literaturii moderne.

Icoana simbolică a oului fecund provoacă aşadar omului anamneza. Prin urmare, omul cunoaşte, are în conştiinţa sa îndreptarul cu privire la adevărul despre apariţia lumii, despre naşterea universului şi nu are nevoie de dovezi peste dovezi ca să se convingă, numai că… a uitat adevărul. Această uitare o regăsim şi în nuvelele lui Eminescu şi, mai târziu, în cele ale lui Mircea Eliade. Omul profan, al lumii secularizate, şi-a uitat originile, a uitat de viaţa spirituală şi trăieşte revelaţia sacrului ca pe o amintire.

Acest fapt dovedeşte că, în om, conştiinţa sfinţeniei şi a  prezenţei  în lume a Dumnezeului Creator a toate, este parte integrantă a fiinţei lui, chiar şi atunci când vrea să o renege. Ion Barbu aduce în atenţie icoana acestui ou ca simbol pentru rememorarea timpului cosmic auroral, într-un moment cu semnificaţii religioase adânci: în ziua de Paşte, ziua în care Ortodoxia sărbătoreşte Învierea lui Hristos şi recrearea sau restaurarea lumii.

Pentru a trezi conştiinţele adormite, poetul propune contemplarea oului viu şi cu plod, pentru omul fără saţ şi nerod şi pentru acest trist norod neteologizat, needucat din punct de vedere teologic, care nu înţelege decât să se înfrupte din oul roşu de Paşte, fără a-l interesa să cunoască sensurile dogmatice profunde ale evenimentului pe care îl trăieşte ritualic doar la nivel superficial.

Altfel spus, Ion Barbu aduce în prim plan o soluţie simbolică pentru trezirea conştiinţelor adormite, pentru ca cei angajaţi în celebrarea pascală să simtă harul creator al Duhului Sfânt în ziua de Paşte, să contemple cu ochii minţii crearea lumii şi Jertfa Domnului pentru restaurarea ei, nu să comemoreze Învierea doar împlinindu-şi saţiul. Oul nu este pentru pofta lor culinară, ci este o icoană a creaţiei, a vieţii şi a morţii şi a învierii.

Poetul ne prezintă viaţa care ia naştere şi se dezvoltă în ou ca simbolizând parcursul întregii existenţe umane şi cosmice – prin metafora oului-ceas – , ca o panoramă a vieţii la scară redusă:

Şi mai ales te înfioară
De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Şi ou şi lume. Te-nfioară
De ceasul galben, necesar…
A morţii frunte-acolo-i toată.
În gălbenuş,
Să roadă spornicul albuş,
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma – dogma.

Oul este prezentat ca un microcosmos, care, în ciuda gingăşiei scoase în evidenţă cu atenţie de poet, reproduce întocmai mecanismele şi sensul de evoluţie al vieţii la nivel macrocosmic. Fascinaţia pentru microcosmos şi pentru lumile mărunte au manifestat-o însă şi alţi poeţi  în literatura noastră: Eminescu (finalul poemului Călin…, Cugetările sărmanului Dionis, etc.), Topârceanu, Arghezi, Marin Sorescu.

Îndemnul final al poetului de a nu consuma oul şi nici la cloşcă să nu-l pui! / Îl lasă-în pacea-întâie-a lui , precum şi ultimele două versuri – Că vinovat e tot făcutul, / Şi sfânt doar nunta, începutul – , au determinat o parte din exegeza literară să considere, în mod eronat, credem noi, că Ion Barbu valorizează increatul mai mult decât creatul. Însă nu reiese de nicăieri că poetul pune semnul egal între nefiinţă sau increat şi nunta, începutul pe care le consideră sfinte.

Ceea ce afirmă el este că timpul (ceasornicul , durata) presupune o degradare, o alterare treptată a omului şi a lumii, care duce inexorabil la moarte. Moarte care provoacă inevitabil frică şi durere. Însă aceasta este condiţia omului şi a universului de la căderea din Rai încoace a Sfinţilor Protopărinţi Adam şi Eva şi poetul nu exprimă nimic contrar faţă de dogma ortodoxă, pe care, dintru început, aşa cum ne avertizează motto-ul, îşi propune să o ilustreze prin poezia sa.

Înţelegând versurile ad litteram, nu e nimic neortodox în exprimarea lui Ion Barbu: Că vinovat e tot făcutul, / Şi sfânt doar nunta, începutul. Faptul că făcutul e vinovat nu presupune în mod necesar că e vinovat gestul de a face, de a crea şi nici că e mai bun nefăcătul. Pentru cugetarea ortodoxă, poetul nu face decât să afirme sfinţenia timpului auroral, a momentelor originare şi vinovăţia făcutului care a ajuns la degradare nu prin simplul fapt că a fost făcut, ci prin voinţă proprie, prin voinţa rea a omului care a atras după sine întreg universul material în căderea sa.

Poetul denumeşte ca sfântă şi exaltă, în mod precis, nu increatul, ci o etapă din istoria creaţiei şi anume pe cea incipientă, când Duhul Sfânt Se purta pe deasupra apelor, imprimându-le putere de viaţă. Când lumea era deja creată, deşi doar în parte, iar cealaltă parte era cuprinsă în apele gestante pe care Barbu le numeşte ape vii.

Reproşul poetului se adresează nu făcutului pur şi simplu, ci răutăţii,  gândului care e pahar cu otravă (cum afirma în poemul Riga Crypto…), neroziei, uitării, care fac făcutul să fie vinovat.

Ni se pare că Şerban Cioculescu greşea când încerca să-l asimileze pe Barbu cu poezia lui Blaga, Pillat sau Maniu, dar vedea bine lucrurile atunci când vorbea despre „crezul religios transparent” al lui Ion Barbu[1]. Poetul a rejectat o afiliere la curentul gândirist şi la felul în care era concepută, în epocă, poezia ortodoxă, fapt care nu ne miră prea mult.

Nici noi nu l-am integra în mişcarea de la Gândirea, nici nu considerăm că acest curent reprezintă unicul mod de a reproduce Ortodoxia în artă, şi nici că toate demersurile literare ale gândiriştilor erau corecte din punct de vedere teologic şi dogmatic. Chiar dintr-o perspectivă teologică ortodoxă, avem a aduce câteva reproşuri lui Nichifor Crainic şi Gândirii. Destule viziuni literare şi artistice, considerate de gândirişti ca ortodoxe, reprezintă de fapt deviaţii şi distorsionări ale mesajului dogmatic şi iconografic ortodox. Mai pe larg, poate vom avea ocazia să discutăm altădată.

Dar nici nu credem că trebuie să descoperim în teoretizările şi încercările de clarificări literare ale lui Barbu o dogmatică ortodoxă, ca să acceptăm că o parte din versurile sale pot fi decodificate prin apelul la teologia mistică ortodoxă şi la tradiţia isihastă de veacuri a culturii româneşti.

În acest punct, facem precizarea că articolele teoretice ale poetului au cel puţin savoare mistică, denotă un interes religios-mistic, pe de-o parte, iar pe de altă parte, nu de puţine ori, în cazul poeţilor noştri moderni, teoretizările susţin altceva decât ajunge să fie poezia însăşi. Există discrepanţe şi chiar contraziceri evidente între multe idei susţinute în studiile şi articolele lor teoretice de către poeţi ca Macedonski, Blaga sau Barbu şi ceea ce este poezia lor. Şi chiar dacă n-am interpreta poezia lui Barbu în sens ortodox, ea tot nu ni se pare că ilustrează teoretizările literare ale acestuia.

---

[1] Cf. Marin Mincu, Barbiana, studiu integrat ca postfaţă în: Ion Barbu, Poezii, Introducere, tabel cronologic, comentarii şi note critice de Marin Mincu, Ed. Pontica, Constanţa, 1995, p. 218.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Vezi primul şi al doilea articol pe această temă.

Ispitite Pisania! Cercetaţi Scripturile!

Observăm tendinţa oamenilor moderni pentru specializarea cuvintelor numai într-un singur sens. Cuvintele cu sens dublu provoacă neînţelegere, confuzie sau ilaritate.

Şi totuşi, în mod normal ar trebui ca termenii limbii noastre să aibă dublu sens, pentru că şi realitatea în care trăim are două faţete şi oamenii au o personalitate care poate să încline balanţa spre bine sau spre rău.

Aşa încât dualitatea semantică a cuvintelor nu ar trebui să fie motiv de schismă interioară. Nu cuvintele în sine s-ar diviza semantic, ci oamenii percep schimbarea sensului în funcţie de realitate.

Însă, ca să fii agil în a percepe sensurile limbii, e nevoie de ochi pătrunzător în adâncurile psihologice şi spirituale ale vieţii şi ale umanităţii. Omul simplu, care înţelege unificat viaţa, care percepe sensurile plenare şi unitare ale existenţei, nu are nevoie de specializări unilaterale ale lexicului, pentru că înţelege felul cum o realitate lingvistică se pliază pe o realitate concretă.

Oamenii simplificaţi ai lejerităţii moderniste, care nu vor să gândească reflecţia lumii în vocabular ci vor doar să salveze aparenţele însuşirii unui limbaj culturalist-elitist, zâmbesc şi râd prosteşte atunci când nu înţeleg adâncimile gândirii şi ale vorbirii care pare simplă pentru că este abisală.

Ei sunt promotorii unei dialectici elementare, după calapodul minţii lor, care poate, la nevoie, să uzeze de termeni neologici pretenţiosizaţi dar unilateralizaţi semantic şi care plafonează înţelesurile şi desfiinţează profunzimile.

Neologismele, folosite inteligent şi cu măsură, au rolul de a reflecta şi mai bine sensurile vechi ale limbii, de a le pune în valoare, de a nuanţa şi a adînci reflxiile limbii. Atunci când doar se face paradă de termeni ştiinţifici şi neologici, în loc să capete adâncime, dimpotrivă, limbajul este superficializat la maximum, se exprimă idei ieftine în cuvinte goale de semnificaţii.

Verbul a ispiti are astăzi mai mult un sens negativ. Nu mă ispiti! înseamnă nu mă cerceta ca să mă învinovăţeşti, nu căuta să-mi găseşti defecte ca să mă acuzi. Însă înţelesul vechi al cuvântului presupunea o valoare pozitivă, în principal, nu una negativă. Însemna a cerceta, a citi, a investiga spre a cunoaşte, cu scopuri fericite.

Semantica negativă este reversul medaliei, adică reversul unei realităţi pe care Dumnezeu a creat-o bună, frumoasă, iar perversitatea umană în conlucrare cu cea demonică au transformat-o mental într-o percepţie deformată.

Ca să exprimi această latură negativă, nu e nevoie să specializezi semantic cuvintele şi să păstrezi numai accepţiunea peiorativă. Pentru că un asemenea demers lingvistic are drept consecinţă nefastă crearea unui reflex exclusiv negativ în conştiinţă.

Limba pe care o vorbim exprimă lumea. Felul în care se reflectă lumea în limbajul nostru ne formează lăuntrul spiritual şi reflexele religioase în conştiinţă, pentru că lexicul, cuvintele sunt materialul principal al exprimării spiritualităţii noastre.

Dacă limba pe care o instrumentăm ne imprimă în subconştient preeminenţa unei realităţi negative, e greu să schimbi în mod teoretic o percepţie profundă însuşită prin vehicularea cotidiană a limbii.

Pentru că dracul este cel care ne ispiteşte de obicei, conform uzanţelor limbii noastre, mulţi nu mai înţeleg de ce Îi spunem Domnului Şi nu ne duce pe noi în ispită. Şi tot prin acest mecanism sunt înţelese şi interpretate prost multe lucruri din Sfânta Scriptură, mai ales de către cei care doresc să ne răstălmăcească, ca să-şi justifice indolenţa şi lupta lor cu Dumnezeu.

Însă a ispiti înseamnă  a cerceta, iar nu ne duce pe noi în ispită înseamnă: nu ne lăsa în cercetarea diavolului, nu ne lăsa, Doamne, să fie ispitită virtutea şi credinţa  noastră mai presus de puterile noastre. Pentru că noi ştim că diavolul ne cere ca să ne cearnă ca pe grâu (Lc. 22, 31), şi în toate zilele “umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I. Petr. 5, 8).

Ispitaite Pisania (Cercetaţi Scripturile, In. 5, 39) a fost îndemnul cel mai asiduu al istoriei noastre. El solicita cercetarea, citirea, învăţătura Sfintelor Scripturi şi a sfintelor porunci dumnezeieşti, iar nu ispitirea perfidă a lor.

De multe ori oamenii zilelor noastre pun prostia şi nepriceperea lor  mai presus de studiu şi de adevăr. Consideră ideea fixă a minţii lor sau prejudecata peste care nu pot să treacă, ca fiind adevărul intim al fiinţei lor sau chiar adevărul ultim al vieţii. Pentru că li se pare mai uşor aşa decât să stea să mai caute surse şi să compare dovezile. Îi doare junghiul sau cancerul, îi doare apropierea morţii, dar pe puţini îi mai doare că nu caută adevărul, că nu Îl caută pe Dumnezeu sau mântuirea sufletelor lor.

Psa. Gianina Picioruş

“Tatăl nostru” în aramaică, imne şi cântece de Crăciun în arabă, spaniolă şi greacă

Cuvinte cu două tăişuri sau pe muchie de sens

Ce e un om scăpătat? Este un om care a avut odată o situaţie bună, era bine văzut în lume, dar a scăpătat, adică a sărăcit. Scăpătaţi înseamnă însă oameni săraci, prin derivare de sens, prin extinderea înţelesului numai a jumătate din definiţia de mai sus. Cred că există şi un sat pe undeva, Scăpătaţi, deşi nu sunt sigură…

E un cuvânt mai vechi al limbii române şi cred că nu mai este folosit decât regional. Rămâne însă splendoarea metaforei, a imaginii plastice din mintea oamenilor. Pentru că iniţial, nu oamenii scăpătau, ci soarele scăpăta la asfinţit. Mai întâlniţi prin cărţile de literatură expresia era pe la scăpătat când…, adică, pe la asfinţitul soarelui.

Ca să-l compari pe omul care sărăceşte şi decade din mărirea lui, cu soarele care apune, îţi trebuie nu numai forţă plastică, imaginaţie şi inteligenţă, dar şi motivaţia ca să proiectezi fiinţa umană pe scena cosmică şi să-i descoperi un asemenea avatar proeminent în priveliştea lumii.

Şi motivaţia se află într-o religie şi o credinţă adâncă a oamenilor care au aflat un astfel de echivalent şi care acordă bogăţiei omului demnitatea darului dumnezeiesc, faţă de care omul este iconom şi nu posesor. Ca omul să fie înlocuibil cu soarele, trebuie să fie valorizat adânc. În societatea şi religia egipteană, ca şi în alte religii păgâne, expresia nu s-ar fi putut naşte în mentalul colectiv, pentru că ar fi fost considerată o blasfemie la adresa faraonului şi a zeilor.

Demnitatea solară poate fi transferabilă omului numai când el e înveşmântat cu chipul lui Dumnezeu şi e înzestrat cu avuţia părintească a strălucirii harului Său.

Dacă noi astăzi am pierdut multe sensuri este pentru că am pierdut valoarea de adevăr a pildei duhovniceşti conţinută în cuvintele şi expresiile româneşti vechi.

Psa. Gianina

Linişte de sărbători

Sărbătorile Sfinte ale iernii, culminând cu Naşterea Domnului, ar trebui să ne determine să vorbim numai despre pace şi linişte, despre multă împăcare şi liniştire lăuntrică. Ar trebui să fie momente de respiro, de pauză contemplativă pentru toţi creştinii, de adâncire interioară şi reflecţii profunde la viaţă, la viitor, la sensul existenţei şi al istoriei, la ce greşeli nu trebuie să mai repete şi de care să se ferească, la cum să fie mai blânzi şi mai smeriţi şi să evite traiectoria ideologiilor contrate, care încearcă să le sucească minţile.

O primă ieşire a noastră la supermarket ne-a făcut să ne îngrozim, din păcate, după ce, în ajun, aflasem de la televizor  că o mulţime de năvălitori într-un supermarket american au călcat în picioare şi au ucis un paznic, la deschiderea sezonului de reduceri de preţuri. Nu mă îndoiesc că dacă şi la noi ar fi vorba de 20000 de oameni, ca la americani, care să dea năvală într-un magazin, s-ar lăsa cu morţi şi răniţi, ca pe câmpul de luptă, aşa cum s-a întâmplat peste ocean.

Nu era oră de vârf când am fost noi la cumpărături şi nici reduceri de preţuri prea mari, nici ajun de Sfântul Nicolae, de Crăciun sau Revelion şi nici produsele nu erau pe sfârşite, ca să zici că nu mai găseau bieţii oameni ce să pună pe masă. Şi totuşi plutea o atmosferă de nervozitate demonică, satanică, un nor de intoleranţă încât te aşteptai ca să primeşti un pumn din senin, în orice moment, pe cine ştie ce considerente.

Am luat contact cu starea de spirit de cum am intrat înăuntru. Nu mai existau decât coşuri mici şi un cărucior mare stricat. Cu acelaşi scop ca şi noi se uita în jur şi o doamnă în vârstă, respectabilă după înfăţişare, mică de statură şi care inspira compasiune în acea debandadă. I-am vorbit zâmbind, crezând că dânsa nu este din peisaj, că nu iubeşte rumoarea şi degringolada  nervilor care se desfăşura sub ochii noştri. Însă mi-a răspuns îmbufnat şi a înşfăcat cu disperare neprevăzută primul cărucior care a apărut, după ce iniţial intenţionase să-l ia pe cel stricat, şi apoi a pornit glonţ spre rafturi, trântind câteva coşuri în cale.

Am scăpat fără incidente majore din supermarket, doar căruciorul nostru a încasat un picior contondent din partea unui domn care avea probleme severe cu nervii şi care buşea toate persoanele ce-i stăteau în cale. Atât de multă precipitare pentru ziua de 1 decembrie, aşa de patrioate să fi fost persoanele cu pricina, încât să ajungă la gesturi incalificabile pentru a-şi cumpăra câteva produse pe care, cu toată agitaţia, aveau tot timpul din lume să le ia?

În ce ne priveşte, nu înţelegem când au înnebunit oamenii aşa de repede. Şi cum înnebunesc oamenii tocmai în zilele cele mai sfinte, cum îşi pierd cumpătul şi nervii şi orice urmă de raţionalitate când ar trebui să se odihnească lăuntric şi să se bucure. Nici stresul, nici sărăcia şi nici aglomeraţia nu explică ceea ce am văzut zilele acestea, în mod personal sau la televizor!

Aşa încât ne gândim să ne facem din timp cumpărăturile de Crăciun, ca să evităm, cât se poate, o demenţă care n-are nicio legătură cu aşezarea sufletului de sărbătoare. Fotografia pe care am ales-o pentru a ilustra acest articol exprimă tocmai contrariul stării pe care o exhibă supermarketurile bucureştene şi vânzoleala haotică din magazinele lumii civilizate.

Coca-cola ne anunţă în clipul publicitar, cu frenezie, că sărbătorile vin, la fel şi alte firme ne îndeamnă, făcându-şi reclamă, să ne bucurăm de sărbători. Ceea ce nu înţeleg este ce fel de sărbători au început să aibă oamenii în cap, pentru că de Hristos şi naşterea Lui pentru mântuirea lumii nu numai că nu pomeneşte niciun clip publicitar, dar şi ceea ce se vede cu ochiul liber în inimile oamenilor, avizi de preţuri ieftine, seamănă mai degrabă cu sărbătoarea Furiilor eline sau cu alte celebrări şi orgii păgâne – avem în vedere şi alte moduri, care au devenit curente, de a-ţi petrece sărbătorile.

Ca o conexiune interesantă cu nervozitatea inopinată a populaţiei de sărbători, am citit pe vreo 2-3 bloguri faptul că oamenii înjură Crăciunul şi toate sărbătorile când văd ce aglomeraţie nebună şi ce revărsare de nervi întâlnesc pe străzi şi în magazine şi în tot locul. Să fie o coincidenţă, care să n-aibă nimic de-a face cu răutatea infernală pe care am văzut-o declanşându-se fără niciun motiv temeinic în aceste zile de odihnă care ar trebui să fie sfântă pentru toţi?

Noi nu credem în astfel de coincidenţe ci mai degrabă ştim că păpuşarul demonic se zbenguie şi caută să încurce firele şi să le facă, cât mai de nedescurcat cu putinţă, pentru oamenii care nu judecă duhovniceşte şi nu înţeleg în ce plase de peşte se avântă.

Psa. Gianina

Literatura română. Eseu despre evoluţia mentalităţilor de la tradiţia ortodoxă la modernism [II]

Partea întâi – aici.

Conceptul de poezie sau de literatură tradiţională, definit din punct de vedere estetic, nu este neapărat congruent cu viziunea ortodoxă asupra textelor literare, ba dimpotrivă, cele două puncte de vedere asupra tradiţiei, pot să opereze delimitări cu totul diferite şi surprinzătoare.

Ortodoxia integrează tradiţiei sale opere care denotă un fundament mental şi vizionar ortodox, fără să se poticnească de calitatea modernă a limbajului sau a tehnicilor literare. În ceea ce ne priveşte, considerăm ca literatură integrabilă în arealul creştin şi ortodox orice manifestare literară care este făcută posibilă de existenţa unui fond existenţial şi spiritual creştin-ortodox.

Am arătat în articolele noastre că neliniştile exprimate de poeţi precum Eminescu, Blaga, Arghezi, Voronca,  Fundoianu, Barbu, care determină temele majore ale poeziei lor, sunt de natură religioasă şi gnostico-teologică (ne referim la cunoaşterea teologică şi nu la erezia gnostică) şi ele nu ar fi existat sub această formă dacă poeţii ar fi trăit într-un context spiritual eterodox.

Acesta este un motiv suficient de puternic pentru noi ca să implicăm percepţia ortodoxă în aprecierea critică pe care trebuie s-o formulăm la adresa lor, fără a neglija esteticul, care este o componentă importantă într-o operă literară. De fapt, ierarhiile literare sunt deja formate pe criterii estetice, iar noi nu propunem modificarea lor, ci acceptarea unei influenţe masive a lăuntricului spiritual ortodox în viziunea poetică şi literară, influenţe care au fost eludate inconştient sau conştient, din cauza ignoranţei în materie de teologie ortodoxă a multor literaţi sau a afilierii lor la ideologii ateiste.

Ni se pare absolut esenţial să nu trecem uşor cu vederea ce înseamnă aportul unei anumite viziuni teologice asupra lumii pentru conceperea unei opere literare. Curtius vorbeşte despre prima istorie a literaturii universale în redactarea Sfântului Isidor de Sevilla şi scoate în evidenţă aportul său la dezvoltarea literaturii europene medievale[1].

El afirmă că scrierile lui Isidor de Sevilla, cu precădere Etimologiile (Etymologiae) sale, au ajuns să aibă o importanţă deosebită pentru teoria literară. Acestea constituie o enciclopedie care conţine şi o scurtă istorie universală. Prin această recapitulare a istoriei universale, el continuă istoriografia literară cronicărească a Fericitului Ieronim. Etimologiile conţin in nuce istoria literaturii universale, dacă se combină notiţele sale cronografice cu alte materii adiacente, tratate în diferite capitole ale enciclopediei sale. Rezultă primele sinteze de teoria şi istoria literaturii, care au inspirat Evul Mediu apusean.

Părintele Andrei Kuraev remarca faptul că viziunea creştină, care a transferat accentul de la morala exterioară a literaturii greco-latine păgâne la interiorul psiho-spiritual uman, a făcut posibilă apariţia literaturii de tip subiectiv-confesiv şi a literaturii psihologice, transformând epicul în introspecţie şi datele istorice în evenimente interioare, în conformitate cu importanţa pe care o are în creştinism exerciţiul duhovnicesc de sondare a abisurilor lăuntrice proprii.

Astfel, „Lumea pe care oamenii au descoperit-o în forul lor interior s-a dovedit a fi mai bogată decât lumea exterioară. Creştinismul consideră că ceea ce se petrece în sufletul omenesc este mai semnificativ decât ceea ce se petrece în jur. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (Mt. 16, 26). (…) Istoria literaturii consideră însă că momentul de cotitură care a marcat trecerea de la Antichitate la cultura europeană îl constituie Confesiunile Fericitului Augustin. Scrisă la începutul secolului al V-lea, această carte are ca subiect viaţa lăuntrică a sufletului omenesc [ca avanpremieră pentru literatura psihologică modernă - n.n.]. Personajele operelor antice sunt lipsite de evoluţie interioară. (…) Predica evanghelică a pocăinţei a îndemnat însă la schimbări lăuntrice ale omului.”[2]

Prin urmare, viziunea teologică nu este câtuşi de puţin indiferentă pentru determinarea concepţiilor literare, a genurilor, tehnicilor şi a unei stilistici cu amprentă specială. În literatura română spre exemplu, este foarte evidentă stilistica de tip ortodox, înscrisă în felul în care este percepută poezia cosmică, relaţia dialogică dintre logosul uman şi logosul cosmic.

Poezia şi literatura română, în general, are un caracter foarte tradiţional, în sensul respectării şi al venerării unei tradiţii literare foarte vechi, începând cu literatura medievală. Scriitorii novatori sunt adepţii unor revoluţii de limbaj, în timp ce privirea contemplativă spre trecut este recognoscibilă la toţi marii noştri creatori literari. Nimeni nu s-a rupt de istoria, spiritualitatea şi tradiţia românească pentru a-şi însuşi concepţii total străine acestui popor sau atitudini malefice la adresa modului său tradiţional de a înţelege viaţa, şi credem că în adâncul fiinţei lor, ar fi resimţit aceasta ca pe un sacrilegiu.

Atâta timp cât Ortodoxia determină viziuni decelabile în mod fundamental în opera unui autor, teme şi motive, viziuni poetice şi literare care nu ar fi apărut niciodată într-un spaţiu musulman, budist sau politeist şi care denotă o diferenţă sensibilă chiar şi faţă de arealul catolic şi protestant al creştinismului occidental, ca să nu mai vorbim de scriitura unui ateu nihilist sau a unui satanist, nu avem cum să ignorăm această situaţie de fapt, chiar dacă ideologii diferite au făcut, decenii la rând, ca ea să fie ignorată.

---

[1] Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, Ed. Univers, Bucureşti, 1970.

[2] Prof. diac. Andrei Kuraev, Daruri şi anateme. Ce a adus creştinismul lumii, trad. din limba rusă de Nina Nicolaevna, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 29-30.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

La mulţi ani tuturor românilor, de ziua lor!

Românii au străbătut două milenii trăind în trei ţări diferite, uniţi de o credinţă ortodoxă care le-a creat o limbă şi o tradiţie unitară, şi mai apoi şi un stat unitar. Biserica Ortodoxă, Maica neamului românesc, cum o numea Eminescu, a ţinut în fiinţă acest popor, care altfel ar fi fost înghiţit de mult de vecinii mai mari.

E o performanţă a Bisericii noastre şi a credinţei vii din sufletele românilor. Dumnezeu ne-a iubit şi ne iubeşte pentru Părinţii noştri Sfinţi, pentru suferinţele de veacuri ale înaintaşilor. Nu sunt cuvinte goale, sunt adevăruri certe.

La mulţi ani şi Dumnezeu să ne lumineze în toate!

Psa. Gianina