Ochiul de lumină

Când petrece omul în fum, atunci îi lăcrimează ochii şi de iuţimea fumului îl dor ochii şi orbesc; iar dacă iese la văzduh curat şi la vreme cu senin, de se plimbă pe lângă izvoare de ape curgătoare, atunci sunt mai veseli ochii şi mai curaţi, şi sănătate dobândesc din văzduh curat.

Aşa şi noi, fraţilor, dacă intrăm în fumul păcatelor lumii acesteia, întru mâncări fără vreme şi în beţii, în lăcomia avuţiei aurului şi argintului satelor şi a vecinilor şi într-alte pofte de păcate, atunci şi nouă foarte  [tare] ne lăcrimează ochii sufletului nostru şi de iuţimea celui fum înşelător, durere şi orbire foarte cumplită rabdă ochii noştri.

Căci a nimica altceva nu se aseamănă isprăvile [faptele] noastre într-această lume, [decât] numai fumului. Şi nu numai isprăvile noastre, ci şi zilele şi anii şi viaţa noastră, toate ca un fum trec*. Şi cine va petrece într-aceste fumuroase şi înşelătoare lucruri, aceluia îi este mintea întunecată cu întunericul păcatelor şi cu poftele trupului. (…)

Pentru aceea se cade a tot omul creştin să-şi ferească ochiul minţii sale de gândurile păcatelor (…) Căci cum este trupului ochiul cinste şi frumuseţe şi lumină, aşa şi mintea cea curată este frumuseţe şi cinste şi lumină sufletului.

Sfântul Varlaam al Moldovei, Cazania

* Cf. Ps. 101, 4, Is. 51, 6, Înţel. 2, 2. Vezi şi poemul Viiaţa lumii, al lui Miron Costin, sau versul Valea e-n fum…, din poemul Sara pe deal, al lui Mihail Eminescu.

Marea tulburată a vieţii şi furtunile demonilor (1)

Lumea aceasta este ca o mare ce se tulbură,
întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte.

Corăbiile între valuri sunt împărăţiile,
crăiile, domniile şi oraşele,
mulţimea norodului, dregătoriile, supuşii,

bogaţii şi săracii, cei mari şi cei mici,
sunt cei ce călătoresc şi se află în nevoie.

Vânturile cele mari ce umflă marea sunt nevoile
cele ce ne supără totdeauna.

Valurile ce luptă corabia sunt nenorocirile care
se întâmplă în toate zilele.

Norii ce negresc văzduhul,
fulgerele ce orbesc ochii,
tunetele ce înfricoşează toată inima vitează

sunt întâmplările cele de multe feluri,

neaşteptatele pagube, înfricoşările vrăjmaşilor,
supărările, necazurile ce ne
vin de la cei din afară,

jafurile, robiile, dările cele grele şi nesuferite,
care le lasă Dumnezeu şi ne înconjoară,

pentru ca să cunoască
credinţa noastră şi să ne vadă răbdarea.

Sfântul Antim Ivireanul, Didahii

***

Că duhurile muritorilor
asemenea sunt
vânturilor clătinatului aer
care şi plăcut şi împotrivă
a sufla pot.

Inimile corăbiei
pe nestătătoare lucrurile întâmplărilor
ca pe umerele mărilor plutesc,

sfârşitul lucrurilor liman,
intrarea la liman,
aflarea liniştii şi scăparea din furtună
este.

Deci precum adesea s-a văzut că
cu nepaza cârmaciului
şi cu lenevirea corăbierilor,
acum în sânul limanului
intraţi fiind, aceia pat,
de care între groaznice
undele valurilor au scăpat.

Într-acest chip şi lucrurile voastre,
ca un vas de multe valuri
şi din multe părţi izbit
şi zdruncinat,
acum la limanul adăpostirii
şi la liniştea odihnirii
să fi ajuns
socotesc.

Cea mai multă primejdie,
precum se vede, a trecut.
Rămas-a acum în adăpost,
pentru paza viforului,
fierul să se arunce,
pânzele să se învelească,
funiile să se întărească

şi vasul,
cu nerumpte odgoane,
la margine legându-se,
să se sprijinească

ca nu cândva, dinspre uscat
viforul duhurilor [rele, ale demonilor]
fără veste scornindu-se,
iarăşi mările odată călătorite
şi valurile mai dinainte trecute*

a le pofti să silească,
unde de nu cea de tot prăpădanie,
însă cea mai rea
decât cea dintâi primejdie,
poate să se întâmple**.

Iată, deoparte, Inorogul
singur cârmaci,
singur vasul voii sale
încotro a-l porni ştie şi poate,

care, în liman intrând,
cu ce odgon şi la ce stâncă
vasul s-ar lega
singur din sine voii
şi alegerii noastre a lăsat.

Deci despre această parte
fără de presupunere sunt
că în adăpostul odihnii
vasul inimii sale,
fără nicio primejdie,
cu groase odgoane,
cu tari funii şi
la credincioase locuri
se va lega,

unde,
neclătinat rămânând,
vifor cât de repede,
furtună cât de mare
şi volbură cât de năprasnică
a-l mai urni nu va putea.

Că mai lesne este vântului
o mie de odgoane a rupe
şi o mie de fiare a smulge
decât

sufletului de cinste purtător
din cuvântul dat
a se întoarce.

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

* adică păcatele şi patimile pe care le-am depăşit, pentru care ne-am pocăit;

** cf. Mt. 12, 45: “Atunci se duce [demonul] şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi.”

Eminescu şi Ortodoxia. Surse ortodoxe pentru viziunile cosmice din “Sărmanul Dionis” [XXIV]

Din Hexaemeronul lui Ioan Exarhul:

Când văd cerul împodobit cu stele, cu sori şi cu lune (subl. n.), pământul împodobit cu ierburi şi copaci, marea bogată în toate soiurile de peşti şi de perle, ajungând apoi să iau seama la om, mintea mi se rătăceşte de minunare şi nu izbutesc a pricepe cum este adăpostit într-un trup atât de mărunt atâta înălţare a spiritului , care îmbrăţişează întreg pământul şi merge încă şi mai sus decât cerurile. De ce este legat acest intelect? Şi când iese din corp, cum străbate el tavanele încăperilor, cum merge dincolo de văzduh, cum depăşeşte norii, soarele, luna, cercurile ei, stelele, eterul, cerurile şi în aceeaşi clipă se găseşte în corpul omului? Cu ce aripi se înalţă? Pe ce căi zboară? Nu izbutesc a urmări!

Ioan Exarhul este scriitor bisericesc bulgar, din sec. X-XI, autor al unui Hexaemeron. Pasajul de faţă este conform: Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, nota 17, p. 399-400.

Texte ca acesta, care a circulat şi la noi – şi probabil că sunt multe în literatura noastră religioasă veche – constituie, în opinia noastră, fundamentul pentru exuberanţa imagistică şi vizionară a lui Eminescu, pentru viziunile sale cosmice îndrăzneţe.

În ce priveşte fantezia creatoare de lumi din Sărmanul Dionis, omiliile ortodoxe care laudă măreţia sufletului omenesc raţional şi spiritual sunt mai în măsură să propulseze  plasticitatea şi paradoxurile imagistice din opera eminesciană, decât teoriile filosofice ale lui Kant, Fichte sau ale altor filosofi, care au fost considerate ca inspiratoare pentru Eminescu.

Un alt fragment, cu 8 secole mai recent, îi aparţine Sfântului Antim Ivireanul  şi vorbeşte despre puterea creatoare a lui Dumnezeu, care ar fi putut da naştere unor lumi şi mai frumoase decât aceasta. Textul antimian este un punct de sprijin cu mult mai coerent pentru imaginaţia explozivă eminesciană, pentru dorul lui de a vizualiza adevărul, decât simpla expunere teoretică a filosofiei germane.

Fragmentul omiletic la care am făcut referire este următorul (şi îl aşezăm în versuri, ca să fie mai clară poezia lui interioară, după cum v-am obişnuit în ultima vreme):

Crearea lumii şi despre Maica Domnului

Dumnezeu însă,
care numai cu un cuvânt
a făcut şi a zidit
toate lucrurile cele văzute şi nevăzute,
poate cu adevărat,
cu a Lui preaputernicie,
să facă

stele mai luminoase
decât
acestea ce strălucesc pe cer
şi lună mai iscusită
decât aceasta
ce ne povăţuieşte noaptea
şi soare mai strălucitor
şi mai luminat
decât acesta,
care stinge cu lumina lui
toate celelalte lumini [stele]

şi ceruri mai mari
şi mai largi în rotocolime
şi pasări mai cu dulce glasuri
şi flori
mai cu multe mirosuri
şi copaci mai nalţi
şi mai roditori
şi vânturi mai sănătoase
şi văzduhuri mai de folos
şi fiare mai multe
la număr şi mai de multe feluri

şi mai multe lumi
decât aceasta ce locuim
poate să zidească
în mărime şi în meşteşug mai minunate;

iar o zidire care să covârşească în vrednicie
pe Maica lui Dumnezeu
nu va putea să facă niciodată,
măcar că este preaputernic.

Sfântul Grigorie Teologul / de Nazianz [ 25 ianuarie]

Sfânta Cuvioasă Xenia [24 ianuarie]

Sfântul Apostol Timotei [ 22 ianuarie]

Sfântul Mucenic Anastasie Persul [22 ianuarie]

Cum se ţine mâna ca să îţi faci semnul Sfintei Cruci

Degetele astfel împreunate se duc în primul rând la frunte, apoi la pântece, pe omoplatul drept, apoi pe cel stâng…cu evlavie şi cu atenţie. Astfel se face semnul Sfintei Cruci în mod corect, autentic ortodox!

Cetatea pocăinţei

Pocăinţa aceasta este cetatea cea minunată
în patru cornuri, care avea 12 uşi:
3 spre răsărit, 3 spre miazănoapte,
3 spre amiazăzi şi 3 spre apus,

pentru ca să poată întra printr-însele toţi,
şi cei mici şi cei mari, bătrânii şi tinerii
şi fiecare după rânduiala sa şi după vârsta sa:

prin cele dinspre răsărit să intre cei tineri
ca cei ce sunt la răsăritul vieţii;

prin cele dinspre amiază să intre bărbaţii
care să află la mijlocul vârstei;

prin cele dinspre amiazănoapte cei bătrâni,
cărora le este sângele rece
şi albiciunea zăpezii o ţin în barbă;

şi prin cele dinspre apus să intre,
fără de nici o deznădăjduire,
cei ce sunt la sfârşitul vieţii
şi au amândouă picioarele în groapă
şi sufletul în buze,

cărora milostivirea lui Dumnezeu
le va primi pocăinţa.

Sfântul Antim Ivireanul, Didahii

Sfântul Maxim Grecul [21 ianuarie]

Sfântul Maxim Mărturisitorul [ 21 ianuarie]

Iarna la Sfântul Varlaam şi la Miron Costin

Iarna duhovnicească

Cum îs iarna
viscole şi vânturi reci
şi vremi geroase,
de care se îngreuiază oamenii
şi sunt supăraţi în vremea iernii,
iar dacă vine primăvara
ei se uşurează de acelea
de toate
şi se veselesc,
căci c-au trecut iarna
cu gerul
şi s-a ivit primăvara
cu caldul şi cu seninul,
aşa şi în vremea de demult
au fost viscole şi
vânturi de scârbe
şi de supărări
pe oameni
ca şi într-o vreme de iarnă.

(Sfântul Varlaam, Cazania - 1643)

Iarna istoriei

Precum florile şi pomii
şi toată verdeaţa pământului
stau ofilite
şi împiedicate de răceala brumei,
căzută fără vreme,
şi apoi,
după lină căldură a soarelui
îşi vin în fire
şi la frumuseţile lor cele dintâi,
aşa şi ţara,
după greutăţile ce erau la Radu-vodă,
a venit fără zăbavă
ţara la firea sa
şi până la anul
s-a umplut
de oameni şi de tot belşugul.

(Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei - 1675)

Sfântul Ierarh Marcu al Efesului [19 ianuarie]

Sfântul Ierarh Chiril al Alexandriei [18 ianuarie]

Sfântul Ierarh Atanasie al Alexandriei, cel Mare [18 ianuarie]

Sfântul Nou Mucenic Gheorghe din Ioanina [17 ianuarie]

Sfântul Cuvios Antonie cel Mare [17 ianuarie]

Dumnezeu, la Care nu ne uităm

Adeseori ne ferim să păcătuim ca să nu fim pedepsiţi, pe loc, sau ca să nu ajungem în Iad, după moarte. Însă nu ne gândim la Dumnezeu ca la o Persoană sau ca la o Treime de Persoane, ca la Cineva pe Care Îl îndurerăm cu faptele noastre.

Ne ferim să ne îndurerăm rudele, familia, prietenii, cunoscuţii, pentru că, la un moment dat, i-am văzut suferind din cauza nepăsării, a egoismului, a răutăţii sau a viciilor noastre. Acestea i-au rănit şi noi ne-am repliat când am înţeles că le facem un rău şi că ne facem şi nouă un mare rău, ucigând iubirea dintre ei şi noi şi creând un mare gol în jurul nostru. Un gol care nu se mai umple cu nimic altceva.

Dar la Dumnezeu nu ne gândim decât cu grija să împlinim un ritual, să aprindem o lumânare, să dăm ceva de pomană, să facem o rugăciune, sau cu grija să nu Îi călcăm poruncile, ca să nu Se mânie. Am început să auzim la jurnalele tv numai despre Dumnezeu care S-a mâniat şi i-a pedepsit pe oameni cu inundaţiile sau cu alte pedepse, dar niciodată despre oameni care s-au trezit la conştiinţa adevărată sau care Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că i-a lovit ca să-şi vină în fire.

Cel mai mare satanism este să-L vedem insensibil tocmai pe Dumnezeul care S-a făcut om şi S-a răstignit pentru noi! Legalismul catolic şi protestant a început să se infiltreze în sufletele noastre ca igrasia. Ne uităm la Dumnezeu cu ochi răi, satanici, ca la Cineva care nu vrea să ne ierte, care nu suferă pentru noi. Nu mai suntem în stare să ne despărţim de păcatele noastre pentru că nu Îl percepem pe Domnul nostru ca un Dumnezeu înţelegător şi care vine în ajutorul neputinţelor noastre.

Pentru că nu mai vedem că importante nu sunt păcatele, numărul sau gravitatea lor, ci relaţia noastră cu Dumnezeu, cu Cel care ne aude, ne vede, ne simte, ne crede, este aproape şi este îndurerat de greşelile pe care le facem şi cu care ne murdărim sufletul.

Vedem adesea oameni care spun ca au rănunţat la băutură, la fumat, la curvie, la păcate mai mari sau mai mici, pentru ca să nu-şi mai îndurereze mama, soţia sau soţul, fratele, sora, ba chiar un prieten iubit. Şi suntem foarte mişcaţi de acest gest, emoţionaţi şi îl aplaudăm din toată inima. Dar vedem şi oameni care fac păcate şi pe unele dintre ele – cum ar fi homosexualitatea – le susţin în mod ideologic. Şi ni se spune că religia nu poate interzice omului să fie fericit. Dar şi un fumător era fericit când fuma, şi un desfrânat când îşi înşela partenerul de viaţă. Şi cu toate acestea, aplaudăm renunţarea la aceste vicii şi împăcarea cu cei de aproape.

Dar ceea ce nu vrem deloc să vedem este păcatul care Îl răneşte pe Hristos. Pe Dumnezeu nu-L vedem suferind, deşi suferă cel mai mult, mai mult decât toţi din jurul nostru, mai mult decât familia noastră, mai mult decât toţi oamenii. El suferă şi Se îndurerează pentru noi mai mult decât toţi cei pe care îi ştim noi că ne iubesc. Şi în adâncul conştiinţei noastre, în străfundurile ei, noi ştim acest adevăr, îl simţim.

Noi ştim că Dumnezeul nostru este îndurerat pentru ceea ce facem. Dar credem că poate să ducă durerile noastre, pentru că este Dumnezeu. Nu ne pasă de El. Credem că poate să suporte. De aceea suntem atât de insolenţi şi păcătuim cu foarte mare uşurinţă împotriva iubirii Lui.

Însă greşeala noastră de calcul se măsoară cu îndepărtarea noastră de harul Lui, cu întunecarea şi orbirea noastră din ce în ce mai mult, până când rătăcim calea de întoarcere înapoi prin pocăinţă şi devenim brute insuportabile şi pentru cei de lângă noi.

Ilarie Voronca şi poezia ca deznădejde-n rugăciune

Motto:
Ce trist e să fii poet. (Ilaire Voronca)

Voronca, Vinea şi Fundoianu alcătuiesc în literatura română o triadă de poeţi care au practicat un lirism şi au adoptat o formulă poetică înrudite în mod esenţial. Istoriile literare i-au încadrat în categoria poeţilor modernist-avangardişti, pornind de la premisa colaborării lor la diverse reviste declarat avangardiste din epocă, cât şi a poemelor, articolelor şi manifestelor avangardiste concepute de aceştia la un moment dat. (E celebru, mai ales, Manifestul activist către tinerime, al lui Ion Vinea.)

Opera lor, luată în ansamblu, nu ne îndreptăţeşte însă a-i considera vârfuri de lance ale unei mentalităţi avangardiste şi nici măcar ale avangardei literare, aşa cum ne sugerează teoriile sau manifestele lor literare. De altfel – am afirmat şi anterior acest lucru şi îl susţinem în continuare – în literatura română, teoria nu se potriveşte cu practica literară. Macedonski nu scrie o poezie instrumentalist-wagneriană, aşa cum preconizează articolele sale definind poezia viitorului, filosofia şi poezia lui Blaga nu se întâlnesc decât sporadic şi oarecum superficial, iar militantismul filosofico-matematic-ermetizant al lui Barbu se regăseşte exclusiv în formula poetică, în ecuaţia metaforică, nu şi în substanţa poetică a cărei supleţe ideatică este eminamente tradiţionalistă.

La fel, aderenţa programatică a unor poeţi ca Vinea, Voronca şi Fundoianu la modernismul extrem al avangardei, nu se fundamentează printr-o experienţă literară solidă avangardistă. Substanţa poeziei lor rămâne mai degrabă tradiţională / tradiţionalistă, pe fundalul unui limbaj poetic care pare că sparge tiparele gândirii şi că afectează coerenţa mesajului şi logica discursivă. În fond, este un mesaj tradiţionalist exprimat printr-un imagism constructivist, prin peisaje reconstruite.

Poezia lui Voronca e plină de descrieri spiritualizate, în care predomină elementul vizual, imaginea vizuală spiritualizată, ca în versurile următoare:

Îmi port ca un copil bolnav tristeţea,
prin parcu-n care frunzele, asemenea clopotelor, plâng;
şi-aud cum creşte neliniştea începutului de toamnă departe,
şi cum aleargă păsările ploii pe acoperişuri negre şi se frâng.
(Tristeţi)

Ştii că acum sonata apelor, în care toată sfâşierea oraşului plângea;
şi glasul de clopot cum învăluia ca-n mătase tristeţea zidurilor plecate.
…şi sonata tăcerii… şi luminile tresărind sfios,
aşa ca nişte note de pian în singurătate.
(Preumblări)

Neliniştea sfârşitului de azi a închis fereştile,
vrăbiile, toate grăunţele amurgului le-au ciugulit,
nălucirea serii pe somnul apelor a trecut molatecă,
şi o adiere calmă, din frunzişul umbrelor, a pornit.

Atunci, gândurile mele triste s-au aplecat spre tine,
ca, spre lumina unei fereşti, flori bolnave.
Şi am înţeles că viaţa e o uliţă cu geamuri înalte şi reci,
şi plânsul nostru s-a înfrăţit cu tonul înserării grave. (…)

Erau toate aşa cum le ştiam de mult.
Pomii singurateci şi trişti se despletiseră în rugăciune,
şi noi am tăcut când am păşit pe lângă ei,
şi am privit cum ultimul ţipăt al oraşului apune.
(Preumblări bolnave)

Oraşul este spaţiul desacralizării, al tristeţii şi al deznădejdii. Pe uliţele oraşului, lumina se desfrunzeşte (o lumină tristă se desfrunzise). Mai mult decât atât, lumina nu mai e lumină în oraş: O! Lumina care vine de acolo de pe câmp luminoasă, / între zidurile oraşului deznădăjduit se va înnegri… În contrast cu ce oferă oraşul, am vrut amândoi bisericuţa mică şi albă de la sat…(…) Sunetul clopotelor are reverberaţii pascale în sufletul poetului şi îi trezeşte o nostalgie dureroasă: clopotele, clopotele vesteau o poveste frumoasă cu o înviere (Primăvară tristă).

Ca şi lumina, liniştea se opreşte la porţile oraşului, în imagini oximoronice care sunt mai mult proiecţii interioare decât peisaje reale (avem în vedere inclusiv oximoronul duhovnicesc: zăpezile dejnădejdii):

Acum, la porţile oraşului sania liniştii s-a oprit.
Lătratul câinilor îi stă în cale şi clinchetul stelelor pe noapte ninge.
În mine, zăpezile deznădejdii s-au topit,
şi valul lor mă-nlăţuie şi mă-nvinge. (…)

Afară se ţese sufletul pe care de mult îl ştii.
Aceleaşi sfâşieri aruncă viaţa în ferestrele mâhnite.
În clavir sunt accente vechi, ca-ntr-un herbar flori păstrate,
şi-aşa, cucernic, ne-nvăluie apa amintirilor cu seara revenite.
(Însemnări)

Eminescianul şi bacovianul clavir nu lipseşte nici din poezia lui Voronca. Ba chiar, în unele versuri, Voronca poate fi mai bacovian decât Bacovia: Prin oraşul ca un cimitir, singur şi trist, mă cobor. / Privesc biserica în lilieci şi frunze, / şi aşa, zilele trec mai departe, ca vitele spre abator (Rătăcire).

Ilarie Voronca este un poet care constată dezastrul spiritual în care se află, provocat de pierderea credinţei şi a stării harice a copilăriei, la fel ca şi ceilalţi mari poeţi ai noştri, la fel ca Eminescu, Bacovia, Blaga:

Aici, pe sub ruine, îmi doarme copilăria.
Liniştea se lasă cu bufniţele pe acoperiş.
Mai departe pustiul a-ntins păiănjeniş
şi pretutindeni domneşte zădărnicia.

Suflete! Nu eşti şi tu ca vrabia căzută acolo în ogradă?
Copilăria ta e-acum păsărilor de noapte pradă.
Unde să-ţi cauţi clipele, mărgele de mult pierdute?
Dărâmăturile ţi le-au acoperit neînduplecate şi tăcute.
(Casa copilăriei)

Este evident că peisajele sunt pur spirituale, lăuntrice. Bufniţa, pustiul, zădărnicia şi dărâmăturile sunt termeni care ne trimit cu gândul la Psalmi, iar semnificaţia duhovnicească a păsărilor de noapte e lesne de înţeles: nevinovăţia copilului a fost prăduită de păsările văzduhului, cum îi mai denumeşte Ortodoxia pe demoni, urmând Scripturii. Ruinele spirituale ale sufletului le deplângea încă de multă vreme Eminescu, în poeme precum Melancolie.

Una dintre constantele imagistice ale poeziei sale este şi universu-n rugăciune: apele spun rugăciunea de seară şi în feştile ochiul lui Dumnezeu e treaz (poezia 10 din volumul Ulise), fruntea / sărută buzele apelor în rugăciune (18), plopii-nalţă o rugă (Doamnei Lina Pascal) sau asculţi ruga pietrelor (Invitaţie la bal).

Cosmosul are amprentă spirituală şi ortodoxă: stelele sunt contemplate drept călugăriţe în alb (Amintire), primăvara îşi scutură clopotele peste cetate (Gânduri pentru Soveja), codrii sunt codrii buni, codrii copilăriei, ca şi stelele copilăriei care plâng (Soveja), plopii de milă se înconvoaie (Casa copilăriei), frunzele plutesc ca tăvi ducând capul unui ioan imaginar (poezia 17 din volumul Ulise), apusul îţi dăruie culorile prin frunzişul de slove (titlul unui poem din volumul Plante şi animale. Terase), tăcerile sunt albe printre căinţi (acelaşi poem), codrul în odăjdii de amurg se arată şi stelele sunt, liturgic, pahare pe masa cerului curată (Păsări împart somnul în înălţime), sufletul s-a umplut de văzduh ca o orgă (Câte statui tulpina ta apleacă), vântul are maxilare străvezii ca metaniile (Frontierele văzduhului), zăpada e o floare a aerului care tămăduieşti rănile văzduhului / florilor le pui un surâs ca sfinţilor (Zăpadă floare a aerului), zorile rup de pe trupuri cămăşile de păcate şi cădelniţele sărutului desfac fundele iertării (poemul XXXI din vol. Brăţara nopţilor), gliile sunt păsări veşnice sub cer, iar poetul declară: Extaz să te salut / Tărâm al liniştii (Patmos I).

Multe imagini dovedesc o retină foarte sensibilă, a ochiului şi a minţii poetului, care priveşte adânc şi delicat realitatea: stau pe sânul munţilor oile-salbă (Gânduri pentru Soveja), munţii înduioşaţi şi blajini, / … s-au strâns la focul lunii să freamăte poveşti uitate (aşa cum, în poezia lui Eminescu, la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace), obrazul tău desface lungi câmpuri de secară / în ora ce se-alungă cu haite de lumini (poezia 1 din volumul Colomba), clănţănesc stelele argintăria lacului (poezia 3 din volumul Ulise), bulevardele se rumenesc ca pâini în brutăria dimineţii (9), peştii fosforescenţi par afişe luminoase (Balul coraliilor), întristarea apleacă salcia ochiului şi troica soarelui sună la scară, iar noaptea rânjeşte în geamul inimii (poemul XXXI din vol. Brăţara nopţilor), părul tău a spălat atât de chimic orele (Invitaţie la bal), lumina este de untdelemn gros (poemul XIV din vol. Petre Schlemihl).

Poetul simte că trăieşte într-un veac al mediocrităţii, un veac al asigurărilor şi al reclamei luminoase, în care libertatea presei e redusă la felul cum scrâşnesc din dinţi marile cotidiene (poezia 1 din vol. Ulise) şi pe fire electrice soneria Europei sună fals (Cloroform). Interbelicul a fost o perioadă în care acestea puteau fi şi subiecte de poezie…

Sfântul Cuvios Ioan Colibaşul [15 ianuarie]