Râmniţi la…Sfinţi!

A râmni înseamnă a pofti. De obicei, a pofti la cârnaţi sau la sarmale sau la alte bunătăţuri culinare, din care vezi că se înfruptă alţii, iar tu stai şi te uiţi.

Dar poţi să râmneşti uitându-te la Icoana unui Sfânt sau citind Sfânta Scriptură? S-ar părea că nu, căci pentru lumea modernă în căutare de distracţie, Sfinţii zugrăviţi în Biserici sunt mohorâţi şi trişti, iar creştinii noştri obişnuiţi nu citesc nici Sfânta Scriptură, nici Sfinţii Părinţi, că doar n-om vrea să se călugărească.

Aşadar, cum să râmneşti la un… Sfânt?

Şi totuşi, exact asta ne învaţă şi ne cere Sfântul Neagoe Basarab, scriind mai întâi către fiul său, Theodosie: Fătul meu, râmneşte blândului şi dumnezeiescului bărbat, lui David, care fu gonit din scaunul împărăţiei sale de fiu-său, Avesalom şi [care] căuta să-l ucidă. Iar el [Sfântul David] nu se mânie pe dânsul, nici nu avu pizmă pe dânsul, nici îl blestemă, ci când auzi că fu spânzurat de păr de un crac de copaci şi însăgetat, lui nu-i păru bine, nici se bucură (…), ci se urcă în casele cel înalte şi slobozi glas mare de plângere…

Frumuseţea duhovnicească şi virtutea trebuie să ne facă să râmnim cu toată inima la ele!

Mana mou kai Panagia (Plângi, Maica mea Preasfântă)

Antimatematica şi mistica iubirii

Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roşcovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

Poezia Altă matematică face parte din volumul Măreţia frigului (1972), dintr-o perioadă de creaţie aflată spre final, când Nichita începe să resimtă dureros frigul glacial al neprieteniei multora, dar şi al neîmplinirii spirituale numai prin poezie. Poezia acestei perioade nu mai este nici exuberantă şi nu mai are în centrul său preocuparea pentru autodefinirea poetică sau pentru mitologizarea biografiei poetului, ca în etapele anterioare de creaţie.

Nichita Stănescu parcurge acum, ca şi Eminescu spre sfârşitul vieţii, o etapă în care formele poeziei se clasicizează, se stilizează foarte mult. E un clasicism care pare un modernism extrem nichitian, dar adevărul este că Nichita nu mai simte să se manifeste exploziv şi îşi proiectează ideile în mod eliptic. E o bucurie sacadată a creaţiei şi a vieţii, conjugată cu destul de multă şi de aspră decepţie. Aşa încât expresia poetică pare ludică, pastişantă sau o exprimare absurdă, deşi nu este niciuna din acestea.

Exprimată într-un limbaj extrem de modern, cu tendinţe care ne împing spre zona literaturii absurdului, poezia Altă matematică, prin câteva enunţuri uşor sesizabile şi pline de gravitate, ne atrage atenţia asupra iubirii, ca temă majoră şi asupra registrului grav – în ciuda aparenţelor – al discursului poetic.

Primul vers al poemului (Noi ştim că unu ori unu fac unu) este perfect logic, dar ne şochează contradicţia cu afirmaţiile ulterioare. Însă, chiar şi logica lui perfectă conţine un puternic element de polemică, pentru că judecata noatră poetică nu integrează matematica în sfera de interes a poeziei. Aşa încât putem spune că poezia ne instalează într-o tensiune nedezminţită încă de la început.

Prima strofă este alcătuită din patru secvenţe simetrice. Fiecare dintre ele începe cu o afirmaţie matematică, logică (unu ori unu fac unu; cinci fără patru fac unu; opt / împărţit la opt fac unu; unu plus unu fac doi) – o matematică simplă, elementară, pentru că, după cum vom vedea, logica iubirii e simplă şi nu complicată – şi continuă cu alte aserţiuni şi constatări expuse ca o formulă matematică, dar care contrazic logica acesteia.

Nedumeririle poetului par copilăreşti sau absurde (un inorog ori o pară / nu ştim cât face; un nor fără o corabie / nu ştim cât face; un munte împărţit la o capră / nu ştim cât face), dar sfârşitul acestei prime strofe ne revelează un sens profund şi foarte grav al acestei aşa-zis neştiinţe a poetului. Iar sensul interogaţiilor poetice este acela de a afla răspunsul la întrebarea: eu şi cu tine… cât facem. Pentru că vai, nu ştim cât facem.

Răspunsul la această întrebarea este o necunoscută numai pentru noi (sau pentru unii din noi), căci poetul ni-l oferă el însuşi sub o formă încriptată – şi totuşi uşor de dezlegat. E o ecuaţie uşoară, înscrisă într-o hermeneutică neobişnuită, răspunsul fiind rezultatul primelor trei calcule matematice. Faptul că toate aceste calcule au ca rezultat cifra unu nu este întâmplător, ci ne indică faptul că poetul vrea să ne atragă atenţia asupra importanţei acestui unu.

Un alt element revelator pentru hermeneutica noastră este şi acela că, deşi ne vorbeşte de cifre şi de calcule matematice, poetul transcrie aceste cifre în litere, ceea ce e un indicator literar pentru noi şi nu unul matematic.

Repetiţia de trei ori a acestui unu ne atrage atenţia, ne determină să observăm că unu nu este numai o cifră dintr-un tabel de numere sau un rezultat matematic, ci este un simbol, şi anume al ideii de unitate. În cazul poemului nostru, această idee de unitate este cu atât mai semnificativă cu cât este vorba de unitatea cuplului, pe care o realizează iubirea. Calculul matematic asupra membrilor cuplului este o imposibilitate în optica logicii spirituale şi afective: Ştim că unu plus unu fac doi, / dar eu şi cu tine, / nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Cea de-a doua strofă a pomului modifică şi mai radical percepţia logică a limbajului şi ne transportă în spaţiul definiţiilor abstracte şi al formulelor poetice neconvenţionale şi şocante, specifice însă lui Nichita Stănescu. Este stranie, dar originală şi cu foarte mult efect stilistic această conjugare a formulei matematice cu expresia şi formula poetică modernă şi tipic nichitiană.

Dacă limbajul primei strofe mai păstra încă o oarecare sobrietate raţională, strofa a doua este reversul lustruit nichitian al acestui limbaj, constituit din acele expresii poetice favorite ale lui Nichita, în care poetului îi place atât de mult să contemple lumea, recompunând realitatea după o logică afectivă, interioară, proprie: Ah, o plapumă / înmulţită cu un iepure / face o roşcovană, desigur, / o varză împărţită la un steag / face un porc, / un cal fără un tramvai / face un înger, / o conopidă plus un ou, / face un astragal…

Sfârşitul acestei strofe marchează o culme a abstractizării lucrurilor şi fenomenelor, o culme chiar a absurdului, întrucât poetul ajunge să inventeze cuvinte care nu există, precum astragal (nu este însă nici prima, nici ultima oară). Cuvintele sunt pentru el numai o materie lingvistică, important este fluviul experienţial interior, fluviul de sens şi de iubire care se poate transmite prin cuvinte.

Însă această strofă are rolul de a tensiona conştiinţa cititorului şi de a-l pregăti pentru un mesaj cu mult mai grav, un mesaj de esenţă spirituală şi morală foarte profundă. Când credeam că am ajuns la un impas al absurdului şi că poezia nu poate avea nicio continuare logico-raţională, Nichita revine brusc la sobrietatea expresiei, la seriozitatea sensului religios-mistic: Numai tu şi cu mine / înmulţiţi şi împărţiţi / adunaţi şi scăzuţi / rămânem aceiaşi… Unitatea de un singur trup a celor uniţi de Dumnezeu în iubire prin harul Său nu se poate multiplica, împărţi sau scădea în niciun fel, de către nicio intemperie a vieţii, oricât de mult ar încerca unii să ne scadă sau să ne împartă sau să ne înmulţească cu alte păcate.

Aceste versuri ne revelează sensul şi mesajul poeziei, pe care autorul le încifrase atât de abil în cele două strofe anterioare. Iar mesajul este că membrii unui cuplu devin o singură fiinţă prin unirea lor, un singur trup, deşi sunt două persoane diferite. Este mesajul străvechi al Creştinismului şi al Ortodoxiei, transpus doar în expresie modernă.

Unirea pe care o produce iubirea nu poate fi calculată în mod pragmatic şi nici nu poate fi destructurată de împărţiri matematice. Cu alte cuvinte, iubirea şi unitatea cuplului nu pot fi gândite în termenii legilor fizice sau biologice, ori în termenii calculelor sau ai intereselor meschine, pentru că iubirea şi unirea celor ce se iubesc fac parte din arealul spiritual. Acestui areal nu i se aplică legile concreteţei.

Versul final al strofei a treia, rămânem aceiaşi, are tonalităţi eminesciene, întrucât verbul a rămâne este unul din preferatele lui Eminescu, exprimând dorul perenităţii. Şi poate că această tonalitate ar fi rămas neobservată, dacă poetul nu făcea o trimitere clară la Eminescu în ultimele două versuri ale poeziei: Pieri din mintea mea! / Revino-mi în inimă!

Apelul la Odă (în metru antic) şi la versurile ultimei strofe (Piară-mi ochii tulburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!) este evident. Ultimele două versuri din poezia lui Nichita sunt o expresie concentrată, metonimică, a doleanţei eminesciene, exprimată în această ultimă strofă a Odei.

Nichita nu recurge neapărat la antiteza scolastică dintre minte şi inimă, ci putem înţelege aici referinţa sa la minte ca pe un corelativ al gândurilor abundente şi contradictorii, al aglomerării de gânduri şi suspiciuni care întunecă adevărata raţiune şi înţelegere.

Din această minte autonomă, care pretinde că poate să gândească fără inimă, poetul doreşte ca ea să dispară. Inima, ca centru al sufletului şi al iubirii, este locaşul în care trebuie să locuiască oamenii pe care îi iubim. Iubirea îi aşază în mijlocul inimii noastre, al iubirii şi al rugăciunilor noastre, şi acolo ei trebuie să revină, întotdeauna, în fiecare zi şi ceas.

Revino-mi în inimă este sinonimul lui pe mine, / Mie redă-mă. Pentru că privirea către ea cu ochiul senin al inimii şi înţelegerea ei din mijlocul iubirii, fără tulburările patimilor, este ceea ce i-ar aduce poetului odihna interioară.

Dorul lui Hristos de a muri pentru noi

Hristos atâta dorea
de paharul acesta a-l bea,
cât acea puţină vreme
ce mai era
să treacă până a-l bea
Îi părea că sunt
mii de ani.

Căci cu setea
acestui pahar se lucra
mântuirea
sufletelor omeneşti,
răscumpărarea lumii,
stricarea puterii
diavolului,
înmulţirea credinţii,
iertăciunea păcatelor
şi slobozirea sufletelor.

Şi atâta se bucura
de acestea
cât în locul bucuriei
ce era
înaintea Lui
răbda
Crucea de-L muncea
şi bătăile de-L căznea
şi spinii de-L încrunta
şi durorile sufletului
de-L chinuia,
de care chinuri asuda
sudorile cele crunte,
negândind
nimica de ruşine.

Că de a părut lui Iacov puţin 7 ani
a sluji pentru Rahila,
logodnica lui,
de dragostea ce avea
către dânsa,

dar unui Iubitor mare
ca Acesta,
cum nu i-ar fi părut
puţine
muncile şi caznele,
cu care iubita Lui logodnică
o răscumpăra
şi o curăţea
pe dânsa cu scăldarea
nepreţuitului Său Sânge
şi foarte frumoasă,
făr’ de nici o hulă
şi întinăciune
o făcea.

Sfântul Antim Ivireanul, Didahii

Ordinea lumii sau despre filosofia ortodoxă a lui Cantemir (1)

Tot dară,
orice fire fireşte [în mod firesc] lucrează,
pricina săvârşitului [cauza atingerii scopului]
peste socoteala şi simţirea ei este,

că alminterea dobitocul
numai dobitoc a naşte ar fi lăsat,
iară nu lupul pe oaie şi şoimul pe porumb[el]
a mânca ar fi putut?

Aşijderea, cele fireşti
toate în sferă* se întorc
şi sferei fireşte sfârşit nedându-se,
iată că nu pentru odihna sfârşitului,
ci pentru veşnica clătire [clătinare, mişcare]
de la neclătitul Clătitor [nemişcatul Care toate le mişcă] se clăteşte.

Soarele, luna, cerul
şi alte trupuri cereşti toate,
din început
şi cu mare repeziciune aleargă,
însă nu cu acea socoteală [scop],
ca doară vreodinioară
la doritul ţenchiu [ţel, capăt] şi sfârşit ajungând,
să se odihnească,

căci aşa (precum s-ar putea zice),
încă de mult ar fi cunoscut,
precum fireşte la sfârşit să ajungă,
peste putinţă îi este
şi precum până acum în vreun punct al sferei lucrării sale
loc de stare n-au aflat,
aşa şi de aici înainte în vecii vecilor,
precum nu va putea,
de mult nădejdea i s-ar fi curmat,

fără numai când Clătitorul firii
(Cel ce în clătire nehotărâtă şi neodihnită o ţine),
după a Sa slobodă şi puternică voie
vreodată a o clăti ar părăsi.

Aşadar, toate lucrurile fireşti,
cu una şi singură a soarelui paradigmă,
precum se cade
a se înţelege se pot.

Că precum soarele
de la punctul Racului
până la punctul Capricornului,
se suie şi se pogoară şi în tot anul,
măcar că toate locurile umblării sale
negreşit atinge şi cercetează,
însă nici curgerii sfârşit a face,
nici odihnei a se da poate,
fără numai cât cu apropierea şi depărtarea sa
de la locurile ce priveşte,
mutările şi schimbările vremilor pricinuieşte,
şi aceasta afară din toată socoteala şi simţirea sa**.

Într-acest chip
şi cursul a toată fapta
nepărăsit atomurile schimbându-şi,
toate cele dintru început chipuri
nebetejite şi nepierdute păzeşte.
De unde aievea [adevărat] este
că ţenchiul sfârşitului
nu în socoteala fireştilor [a celor ce sunt aşezate în fire],
ci într-a Izvoditorului şi
Pricinuitorului firii este.

Şi aşa, socoteala sfârşitului [rostul şi grija desăvârşirii]
din cele fireşti cu totul ridicându-se,
rămâne ca după pricina pricinilor,
în care a doua pricină
socoteala pricinii sfârşitului să se afle.
Şi aflând-o, să o pricepem trebuie.

Deci, precum aievea s-a arătat,
de vreme ce în cele fireşti
socoteala pricinii sfârşitului fireşte nu se află,
anangheon [dificil] este
ca în cele ithiceşti [etice, morale] stăruită să rămână.

Aşijderea ithica [etica] nu altor fapte,
fără numai aceea care
cu socoteală şi cu înţelegere este slujeşte. (…)

Cu acest mijloc mare lumină celor
ce cu înţelegere se slujesc a lumina poate
şi ascuţită sabie împotriva celor
ce pe Ziditorul tuturor
a tăgădui nebuneşte îndrăznesc,
în mână să ia,
de vreme ce deosebirea zidirii şi a [de a ] Ziditorului dintr-acesta chiar
a se cunoaşte poate.

Căci Ziditorul,
după înţelepciunea şi puterea Sa,
zidirea săvârşind, de lucru Se odihneşte şi,
ca un deplin în putere Stăpân,
o dată numai poruncind,
din veci şi până în veci zidirea
ca o slujnică după poruncă nepărăsit aleargă.

Deci precum toate celelalte,
câte sub cer zidiri se află,
din [de] Ziditor se deosebesc,
căci socoteala nu a sfârşitului,
ci a poruncii numai au,
aşa una numai [firea raţională] Ziditorului său
mai aproape şi a se asemăna se zice,
căci precum a poruncii firească socoteală,
aşa a sfârşitului fericirii şi nefericirii,
a binelui şi a răului său chibzuială
şi adevărată hotărâre
a cunoaşte poate.

Şi aceasta măcar că nu din
fireasca sa vrednicie,
ci oarecum împotrivă şi peste fire***,
o înţelegere mai mult decât firească
şi dumnezeiesc şi ceresc oarece (căruia
suflet înţelegător îi zicem),
în sine străluminează,
care, peste cele fireşti hotare ridicându-l
la cele metafiziceşti, ithiceşti şi theologhiceşti cunoştinţe
îl povăţuieşte.

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

*sfera = un concept care denumeşte faptul că aştrii cereşti şi lucrurile din univers execută o mişcare continuă şi repetată, de revoluţie.

**soarele, ca toate corpurile cereşti, se mişcă potrivit poruncii pe care Dumnezeu a sădit-o în firea sa, mai presus de raţiunea sa, pentru că raţiunea sa nu înseamnă cugetare şi voinţă liberă, ca în cazul îngerilor şi a oamenilor, ci este raţiunea stabilită de Dumnezeu, aceea ca aştrii să lumineze pământul şi să determine schimbarea vremii (cf. Fac. 1, 14).

***darul raţiunii şi al liberei voinţe este numit aici “oarecum peste fire”, ca un dar deosebit, pentru că firea creaţiei împlineşte porunca lui Dumnezeu, Creatorul ei; numai firile înzestrate cu raţiune şi voinţă liberă au, tot din darul Lui, capacitatea de a nu face voia Lui, de a alege răul, dacă asta îşi doresc.

Vremea schimbătoare şi norocul trecător

Sunt teme majore ale literaturii noastre vechi. Le întâlnim cu prisosinţă la Miron Costin, atât în poemul Viiaţa lumii, cât şi în Letopiseţ sau în De neamul moldovenilor… Mai jos, vrem să vi le ilustrăm sub forma aforistică şi simbolică a Istoriei ieroglifice, pentru a continua să vă demonstrăm unitatea de gândire şi de mentalitate ortodoxă a scriitorilor noştri din vechime, al căror umanism nu poate fi adus în discuţie decât printr-o interpretare speculativă şi exagerată.

Parantezele rotunde aparţin textului şi semnalează cugetările autorului:

Au  nu ştii
(că agonisita numelui
mai mult cu îndrăzneala
decât cu sila
se dobândeşte?)

Au nu pricepi
(că scânteia amnarului,
până a nu se stinge
iasca aprinde,
iară stingându-se,
a doua şi a treia lovitură pofteşte?)

De care lucru, noi acum,
vreme de treabă şi
după poftă aflând,
cum vom putea
vremea prelungind,
darul norocului
în para focului
să aruncăm?

Că bine ştii,
(că pe cât este de iute la curgere punctul vremii,
încă mai iuţi sunt
mutările lucrurilor în vreme)
şi nu trebuie
cineva a te învăţa,

de vreme ce,
(precum chipul norocul,
mii de mii de obraze
să fi având,
şi în mii de mii de feluri pe muritori
în tot ceasul
să fi măgulind,)
adeverit eşti. (…)

(Că ce dă vremea,
nici avuţia, nici nevoinţa
poate cumpăra.)

Iară câte primejduitoare
în vremea viitoare
mi-ai pomenit,
acestea încă nu tăgăduiesc
(că cine vreodată
norocul sub lacăt
şi norocirea în ladă
şi-au încuiat?

Sau cine
tot cu acea fortună
în viaţă s-a slujit,
de care vreodată
să nu fie necăjit?)

Ci a muritorilor
mai mult aceasta le este hirişia [năravul]
(ca în ziua norocului
să-şi arate vârful cornului,
iară în ziua nenorocului,
de nevoie,
să sufere şi
scoaterea ochiului). (…)

O, fortună bună
(de este în lume vreuna
adevărat bună),
cum şi tată,
şi maică, şi soră,
şi frate fortunei rele eşti,
care până într-atâta pe muritori
buiguieşti,
îmbeţi şi înnebuneşti,
cât şi spre tabăra adevărului
desfrânate oştile nebunelor sale socoteli
a-şi slobozi nu se ruşinează.

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

“Fişa clinică a intelectualului român” – interviu cu Prof. Dr. Eugen Negrici

Îl puteţi descărca de aici

↓↓↓

Interviu-negrici-feb-2009

“Luceafărul” în Cartea recordurilor sau ce mai receptează din Eminescu “generaţia youtube”

După ce anul trecut NASA boteza un crater de pe planeta Mercur cu numele lui Eminescu, anul acesta, mai precis de Valentine’s Day, poetul naţional intră, aşa cum arată MEDIAFAX, în istoria Academiei Recordurilor Mondiale, cu cele 98 de strofe ale “Luceafărului”, omologat astfel drept cel mai lung poem de dragoste.

În versiunea celor de la World Records Academy, “Luceafărul” “este povestea unei tinere prinţese care se ruga în fiecare seară la luceafăr. Luceafărul se îndrăgosteşte de ea şi este dispus să renunţe la nemurirea sa, dar îşi dă seama că dragostea pură pe care i-o poartă tinerei nu poate fi materializată în lumea muritorilor”, aflăm de pe site-ul Academiei.

Pentru “generaţia YouTube”, “poemul poate fi descris drept o combinaţie între «Pe aripile vântului» (este o dramă romantică), «Star Trek» (conţine entertainment SF) şi «Love Story» (este unul dintre cele mai romantice poeme, sfârşindu-se, la rândul lui, dramatic) – ceea ce îl face nu doar un poem romantic, ci un poem modern al mileniului trei”, completează articolul publicat pe site-ul World Records Academy .

Entuziasmul autorilor nu-l scapă din vedere nici pe celebrul tei al poetului, aflat în Parcul Copou din Iaşi, devenit, în versiunea Academiei, “una dintre destinaţiile preferate ale romanticilor din întreaga lume (…). Turişti din toate colţurile lumii – din Japonia, până în Brazilia – vin aici şi se sărută în apropierea copacului, despre care se spune că aduce noroc în dragoste”. Pentru a sublinia caracterul excepţional al teiului, articolul îl citează chiar pe Mandache Leocov, fostul director al Grădinii Botanice din Iaşi, după părerea căruia “este un miracol că acest copac a supravieţuit atâta vreme”.

Articolul despre noul record omologat chiar de Ziua Îndrăgostiţilor este însoţit atât de conţinutul integral al “Luceafărului” eminescian, tradus în limba engleză, dar şi de o versiune multimedia a poemului. Mai precis, de un montaj cu versurile poemului şi imaginile-clişeu realizat de Sabin Bălaşa pornind de la povestea de dragoste derulată tragic în cele aproape o sută de strofe.

Linkul către pagina de Wikipedia destinată lui Mihai Eminescu este completat printr-o serie de precizări desprinse parcă din comentariile hiperbolice din culegerile pentru liceeni: “Mihai Eminescu este adesea descris ca esenţa sufletului românesc, limba română literară modernă fiindu-i foarte mult îndatorată”. Nu lipseşte nici încadrarea scriitorului în contextul european, realizată în aceiaşi termeni elogioşi, autorul “Luceafărului” fiind considerat “ultimul mare romantic al Europei, nu în ultimul rând pentru că a dat glas muzicii unice a tristeţii dragostei”, se încheie apoteotic prezentarea.

Alte recorduri înregistrate la secţiunea de arte a Academiei sunt cel mai mare desen cu cretă pe asfalt, cel mai lung maraton de chitară, cea mai mare sculptură din gheaţă înfăţişându-l pe Moş Crăciun, dar şi cea mai grasă sumă încasată vreodată la o licitaţie individuală din domeniul artelor, atinsă anul trecut de către Damien Hirst.

Sursa

haiku

sunt o piatră
atârnând
de dorul
eternităţii

George Coşbuc: tradiţionalismul inedit

Primul poet tradiţionalist despre care ne-am propus să vorbim, George Coşbuc, nu este de fapt tradiţionalist. Poezia lui e un Levant tematic în toată regula. E o struţocămilă de factură orientală, în care se îmbină romanul erotic ţărănesc în versuri cu lirica filosofică a interogaţiilor existenţale (o poezie în care absurdul sau nonsensul existenţial, subliniat prin ideea visului şi a iluziei, pot fi receptate ca budiste sau brahmane, mai degrabă decât în poezia lui Eminescu), cu poezia de inspiraţie arabă (se remarcă influenţe nereprimate din Kayyam, Hafiz, Saadi), cu poezia eroică naţională, cu poezia ortodoxă şi cu poezia inspirată din mitologia şi antichitatea păgână.

Un asemenea tip de poezie nu vine nici în tradiţia liricii paşoptiste, nici a liricii eminesciene, nu e nici modernă, dar nici tradiţională. Ea poate fi numită tradiţionalistă pentru respectarea prozodiei, dar nu reprezintă nicio continuitate cu poezia românească de până la el. Şi nu are legătură nici cu poezia lui Goga, Şt. O. Iosif sau Ion Pillat, ori cu cea a poeţilor mistici Vasile Voculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic.

E o poezie de rezonanţe orientale, dar nu balcanice, ca la Ion Barbu sau ca în proza lui Mateiu Caragiale.

Coşbuc e un prozator care scrie în versuri. Lirismul său este asemena celui din proza lirică - rare sunt poemele străbătute de adevărate efluvii lirice. El nu are nimic din apetitul contemplativ al poeţilor paşoptişti (Cârlova, Alexandrescu, Alecsandri, etc.), sau al poeţilor tradiţionalist-religioşi din epoca modernă. Deşi e aşezat adesea în vecinătatea lui Alecsandri, nu are în comun cu acesta decât poezia eroică pe tema războiului de independenţă.

Coşbuc are porniri de epopeist. Însă temele poeziei sale nu au coerenţă interioară, nu au un mesaj convergent.

În poemele sale, Ortodoxia nu se regăseşte în formulele tradiţionale, care înscriu dorul de mântuire şi de transfigurare într-o stilistică nostalgic-vizionară şi într-un cod lingvistic devenit specific pentru poeţi, ci prin reafirmarea versificată a unor precepte ortodoxe.

George Coşbuc nu se află nici în linia vizionarilor Heliade, Eminescu sau Macedonski, dar credem că putem citi printre rânduri competiţia cu Eminescu şi cu toată poezia elogiată până la el (până la Coşbuc).

Credem că Nichifor Crainic a făcut o eroare când l-a aşezat pe un piedestal foarte înalt – poate cel mai înalt – în rândul poeţilor ortodocşi. În primul rând, eroarea lui Crainic porneşte de la faptul că nu l-a aprofundat mai mult pe Eminescu şi că a căzut în capcana de a considera drept esenţială influenţa filosofiei indiene asupra acestuia.

În al doilea rând, a trecut cu vederea faptul că opera lui Coşbuc, în ansamblul ei, centralitatea mesajului ei nu reprezintă o pledoarie pentru o viziune ortodoxă (teologico-dogmatic) asupra lumii. Opera lui Coşbuc insistă mai degrabă pe forţa unui mesaj moral, dar care nu este în mod limpede fundamentat teologic sau, altfel spus, este doar parţial fundamentat ortodox.

Într-un articol de tinereţe, scris la moartea lui Goga, Fericitul Dumitru Stăniloae îndrăznea totuşi să-l contrazică pe Crainic, deşi nu cu vehemenţă, afirmând: „Oricât de mare şi de veridic este Coşbuc, dar în poezia lui nu se oglindeşte atât de total şi deci de organic sufletul ardelean aşa cum l-au precizat vremurile de suferinţă, ca în poezia lui Goga. Coşbuc a privit prea mult la o singură latură a vieţii satului ardelean, la idila de dragoste”[1]. Idilă de dragoste care este aşezată adesea – fapt ce l-a nedumerit şi l-a nemulţumit, neîndoielnic, şi pe Părintele Stăniloae – într-un context de rebeliune faţă de Dumnezeu şi de Biserică.

Nici noi n-am înţeles de ce amorul juvenil, atâta timp cât este – pare a fi – un sentiment sincer şi profund, ar stârni reverberaţii nihiliste şi tentaţii profanatoare şi apostatice unor tineri pe care îi vedem absorbiţi de iubirea lor. Revolta aceasta nihilistă ni se pare în mod arbitrat ataşată conştiinţei unor tineri ţărani, care ajung să răspundă oricărui gest coplilăresc al partenerelui printr-o frondă împotriva Cerului.

Tabloul acesta, presupus al satului tradiţional românesc şi al mentalităţilor sale tradiţionale, este mai degrabă suprapus pe o altă epocă, ale cărei coordonate spirituale se vor sensibil modificate.

Ceea ce credem noi că deosebim în poezia lui Coşbuc este inserarea şi proiectarea neliniştilor şi a interogaţiilor filosofice personale într-o poezie-naraţiune şi într-un peisaj care păstrează aparenţele unui mediu profund tradiţionalist, dar care conturează de fapt, un univers propriu şi subiectiv, aparţinând unui om al secolului XX.

Tehnica e preluată, în mare, de la Eminescu, care creează măşti ale gândirii şi le atribuie un discurs, dar este adaptată într-un mod diferit de către Coşbuc. Eminescu atribuia personajelor sale o personalitate distinctă, urmărind adesea repere biografice reale. Eminescu dramatiza la modul serios. Coşbuc însă este foarte uşor de recunoscut, de fiecare dată, în spatele scenetelor sale.

Însă, temele tiradelor sale filosofice sunt un turnir cu Eminescu (Moartea lui Fulger, etc.), deşi mulţi au căzut în capcana de a le confunda cu filosofia poporului, din cauza recursului la basm şi la viaţa rurală. Coşbuc a îmbrăcat în veşminte populare gândirea sa intelectuală şi filosofică şi se pare că a reuşit o deghizare foarte bună.

Un lucru este absolut esenţial şi îl distanţează net pe Coşbuc de toţi ceilalţi poeţi tradiţionalişti: Coşbuc nu porneşte de la tradiţie (religioasă sau literară) către concluziile sale şi ale epocii moderne, ci de la sine spre tradiţie. Niciun alt mare poet din poezia românească nu a operat această inversiune! Coşbuc nu are mentalitate şi viziune tradiţională, ca fond, ca substrat de mare profunzime al poeziei sale.

La el, tradiţia se află, dimpotrivă, la suprafaţă, aşa cum se îmbracă oamenii moderni în costume populare. Eminescu, Blaga, Arghezi, Barbu, Voronca şi chiar Bacovia sunt infinit mai tradiţionalişti decât Coşbuc, chiar dacă ataşamentul lor faţă de tradiţie este exprimat dureros-nostalgic sau ca oroare faţă de lumea modernă care claustrează, încorsetează fiinţa.

Am arătat cu alte ocazii, anterioare, că modernismul nostru poetic nu este anti-ortodox, ci nostalgic-ortodox, este suferind de jale pentru pierderea reperelor tradiţional-ortodoxe ale lumii româneşti vechi. De aceea am preferat să discutăm mai întâi despre poezia modernă, şi nu despre cea tradiţionalistă, spre a avea repere clare asupra a ceea ce dezbatem, când vorbim despre mentaliate şi tradiţie, ortodoxe şi literare.

---

[1] Dumitru Stăniloae, Naţiune şi creştinism, Ed. Elion, Bucureşti, 2003, p. 60.

Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu

Ieri am avut marea bucurie să regăsesc numărul din Studii teologice (seria a II-a, XLIII, nr.1, ian.-feb., 1991), în care se află articolul Fericitului Constantin Galeriu despre Mihail Eminescu şi credinţa lui ortodoxă.

După prima bucurie a urmat a doua, pentru că tot ceea ce am afirmat în studiile noastre ne-a fost reconfirmat. Căci, deşi citisem acest articol mai demult, nu ne mai aminteam în detaliu argumentele şi concluziile sale. Însă sfinţia sa, deşi n-a avut timpul necesar redactării unui studiu amplu pe texte, a susţinut şi a observat aceleaşi lucruri ca şi noi, care am lucrat cu textul în faţă. Şi asta ne-a adus o mare bucurie şi mulţumire.

Ca să puteţi citi articolul, descărcaţi imaginile în calculatorul dv.

Icoana cărţii

Teancurile de cărţi sunt o icoană şi o imagine ascetică pentru mine. Adeseori îmi alung gândurile rele, ispititoare, numai aruncându-mi ochii spre cărţi. Vederea lor face să fugă dracii leneviei şi cei care aduc gândurile moliciunii, care ne dau târcoale adesea.

Când văd cărţile mă cutremur. Mai ales cărţile Sfinţilor, cărţile pe care le-am rumegat şi care m-au format, care m-au zidit duhovniceşte sau din care am învăţat ceva esenţial. Cărţile pe care m-am chinuit să le percep adâncurile.

Sunt cărţi în faţa cărora cugetul meu se face una cu ţărâna. Când privesc spre ele numai şi văd scris pe cotor Sfântul Efrem Sirul sau Sfântul Isaac Sirul, mă plec cu gândul până la pământ, aducându-mi aminte de nevoinţa ascetică.

Când văd pe copertă Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Grigorie de Nyssa, mă gândesc la mintea cea dumnezeiască. Cartea pe care scrie numele Sfântului Grigorie de Nazianz mă face să-mi plec cugetul înaintea teologiei care e poezie sublimă şi a poeziei care e teologie sublimă. Şi aşa mai departe.

Fiecare cuvânt al lor conţine o mie de lacrimi, când îl treci prin inimă. Cuvintele lor mi-au intrat prin inimă şi de aceea mă uit la cărţi ca la Sfintele Icoane. Prezenţa lor e harică, e tămâiere de gând, care alungă demonii. Deschiderea unei cărţi dumnezeieşti, când sunt tulburată, şi citirea chiar şi puţin din ea, are efect ca arderea de tămâie. Adică simt cum fug demonii şi vine pacea.

Doar mă uit spre cărţile Sfinţilor şi se coboară pacea şi starea de rugăciune îmi revine în minte şi în suflet. De aceea îmi place să le văd una peste alta, aşezate în biblioteca înaltă până în tavan. Le ating  şi faptul că ştiu că mai e un rând în spate îmi face bine, mă înviorează. Aşa că trag cu ochiul şi la rândul din spate şi mă simt ca şi cum s-ar ridica în faţa ochilor mei munţii sfinţeniei.

Ei, Sfinţii, sunt cu noi. Prezenţa cărţilor lor, a cuvintelor lor, mă face să mă simt ca şi cum taberele lor ne-ar sta de jur împrejur, apărându-ne. Dar asta pentru că am simţit harul lor pătrunzându-mi adânc în suflet când i-am citit şi dându-mi mărturie despre faptul că Dumnezeu e Viu şi că Sfinţii Lui sunt vii.

Nu suntem înconjuraţi de cărţi moarte, ci de oameni vii.

Cogito…

În Ortodoxie cel mai greu lucru nu e atât să cobori cu mintea şi cu conştiinţa în adâncul iadului sufletesc propriu, cât mai ales să repeţi această coborâre de nenumărate ori, după ce te-ai ridicat şi ai simţit mila şi iertarea lui Dumnezeu.

Greu e să te cobori iarăşi după ce te-ai crezut reabilitat, înnoit, împăcat cu Dumnezeu, după ce ai crezut că ai început să te vindeci, si fii mai bun. Şi scufundările acestea cumplit de dureroase să le repeţi nu o dată, nu de două ori, nu de zece ori, ci de mii sau zeci de mii de ori într-o viaţă de nevoinţă. Cred că aceasta este insuportabil pentru mulţi.

Îmi amintesc de Sfântul Siluan Athonitul care spunea că mulţi sunt cei care au trăit o dată extazul duhovnicesc, care au ajuns la vederea luminii dumnezeieşti, dar puţini cei care, pierzând această stare, au mai avut puterea să se mai coboare pe ultima treaptă a infernului pocăinţei, ca să se smerească şi să ajungă iarăşi la contemplarea luminii necreate a Sfintei Treimi.

*

Puterea de a crea este intim şi indisolubil legată de puterea de a admira, de a iubi, de a da întâietate altora. Dacă nu eşti în stare să admiri şi să crezi că alţii fac lucruri mai bune decât tine, dacă nu ai capacitatea să recunoşti virtuţile altora, care le întrec pe ale tale, puterile creatoare ale sufletului se lichefiază cu timpul şi mor.

Invidia se naşte acolo unde omul ştie că are în el forţă creatoare, conştiinţa lui mărturiseşte despre aceasta, dar nu vrea să recunoască nemunca şi lenevia sa şi atunci priveşte cu ochi rău sporul şi frumuseţea care răsar din cel care cooperează cu Dumnezeu, spre a-şi împlini vocaţia şi latenţele duhovniceşti.

Aşa încât cel invidios e de două ori vinovat: pentru că nu face şi pentru că urăşte sporirea harului în altul. Cea mai uşoară reţetă pentru a te lumina la minte şi a înainta în înţelegere şi cunoaştere este a alunga din inimă invidia şi a da loc mult în suflet puterii de a iubi şi a admira virtuţile altora.

*

Ortodocşii online au adus politica în prim-plan, ca atitudine religioasă. Nimic despre viaţa ortodoxă, nimic despre simţiri duhovniceşti personale, nimic despre experienţe, nimic despre lumea lăuntrică a ortodoxului, nimic despre nevoinţa şi ispitele proprii, nimic despre oamenii pe care i-ar putea cunoaşte, nimic despre munca de cunoaştere şi de cercetare.

Simpla afirmare de sine ca ortodox şi afişarea belicoasă faţă de ereziile secolului, înţelese ad-litteram de la Sfinţi şi Fericiţi Părinţi ai Ortodoxiei. Asta e tot ce caracterizează pe tinerii blogări ortodocşi fără nume, care formează echipe şi grupuleţe ca să acapareze audienţa, cu un recital lamentabil care glisează între mirceabadism şi zosoism. Măcar cei doi îşi dau numele şi nu se ascund în spatele smereniei…

În rest, numai atitudini comerciale şi interese financiare, interese de grup şi afirmare de sine vanitoasă  la nişte oameni ortodocşi care se comportă rebel şi nihilist ca adolescenţii de liceu, ca tinerii rock sau emo. Nicio dovadă de echilibru, de discernământ, nicio reflecţie la impresia pe care o lasă vituperanţa ortodoxă în faţa celor din afară care ne judecă. Numai îmbufnare, pietism şi puritanism de cel mai prost gust neortodox.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Soarele şi pământul, Dumnezeu şi omul (fabulă duhovnicească)

Cine a văzut vreodinioară
între zidiri
atâta dragoste câtă este
aceea ce arată soarele spre pământ,

că deşi este
luminător mare al cerului
şi împărat al tuturor stelelor,

iar, lăsând celelalte stihii,
îndrăgeşte şi iubeşte
mai mult pre smeritul acesta de pământ

şi spre dânsul are închinată
toată pofta lui,
pe dânsul luminează
cu razele sale,

pe dânsul împodobeşte
cu toate felurile de copaci,
pe dânsul încununează cu florile,
pe dânsul îmbogăţeşte
cu rodurile, pe dânsul
hrăneşte cu lucrurile sale.

Şi, pentru ca să nu
se depărteze de la el niciodată,
face pururea
o învârtire împrejurul lui
cu un umblet necontenit.

Asemene acestei pofte,
sau, mai bine să zic,
mai mult, făr’ de asemănare
arată marele Dumnezeu Ziditorul
şi Făcătorul a toate,
spre sufletul cel smerit şi păcătos
al omului,

măcar că are în mâinile Lui
toate marginile pământului,
măcar că bunătăţile noastre nu-I trebuie,
după cum zice David,

iar spre acest suflet
are pusă toată
dragostea Lui cea dumnezeiască.

Sfântul Antim Ivireanul, Didahii