Lăcomia şi patima dragostei – alegorii ieroglifice

…cu tată-meu împreună adesea
fântânile cele de sânge
la rădăcinile munţilor vrăjbii
izvorâtoare cercetam.

Munţii aceştia, departe,
în ţara ce se cheamă Pizma,
se află, spre partea răsăritului,
pe marginea oceanului în sus,
spre crivăţ,
şi în jos, spre amiazăzi,
în lung şi în lat
atâta de mult se trag…(…)

*

Laptele, după descântec,
îndată se închegă
şi mădularele unul de altul
a se lega începură.
După aceea,
vinele peste oase întinzându-se
toate părţile trupului
a se clăti
şi subţirea peste dânsele
pielicioară a se lipi
văzum.

Şi aşa, îndată
o fecioară ghizdavă [împodobită]
şi frumoasă
dinainte-ne în picioare stătea,
care cu ochii săgeta,
cu sprâncenele arcul încorda,
cu faţa sânge vărsa,
cu buzele inima spinteca,
cu mijlocul viaţa curma,
cu statul morţii ridica,
cu cuvântul zilele
în cumpănă măsura,
cu răspunsul
sufletul de la mormânt înturna,
iar cu singur numele Biruinţii,
toată frumuseţea
biruia şi covârşea. (…)

Tatăl meu,
în nerupt lanţul dragostelor legat
şi aşa de tare înfăşurat
văzându-mă, zise:
„Bozul [zeul] dragostei, o, fiule,
fiul Afroditei este,
pe care nu după micşorimea vârstei
(căci pururea copil este),
ci după tare arcul ce trage
şi ascuţită săgeata
ce în ficaţi înfige
cei ce-l măsoară îl cunosc.

Ci cât spre această
a ta de curând scornită patimă
lucrul ar pofti,
fii cu bună inimă,
că acela ce cu cuvântul
şi cu meşteşugul farmecului necromandii *
din lapte fecioară
a face a putut,
din fecioară spre pofta nevestirii
inima a-i pleca
cu mult mai lesne va putea. (…)

Şi aşa, ea ochii de la pământ
ridicându-şi,
ca lumina soarelui în stele
oglindă frumuseţilor ei mă făcu
şi în mine pe sine
şi în grozăvia mea frumuseţea ei
a vedea i se părea
(că ochii dragostelor nu ce este,
ci precum le place văd).

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

*necromandie = necromanţie – deşi nu în sensul modern – ,vrajă cu morţi, pentru reîntruparea duhului unui om mort.

Schiţă de plan de panegiric la Sfinţii Trei Ierarhi

Textul introductiv

“Dumnezeu Se preamăreşte întru Sfinţii Săi”

Modul de adresare

Fraţi creştini,

Introducerea

din orice lucru putem să tragem câte o mică învăţătură. Dacă un om oarecare ne poate fi un exemplu de viaţă morală şi de conduită socială, cu atât mai mult, Sfinţii lui Dumnezeu, ne pot fi exemple de urmat în viaţa noastră.

Anunţarea temei

Vom încerca, în cele care urmează, să desprindem câteva învăţături din vieţile Sfinţilor trei ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur, pe care îi pomenim astăzi.

Tratarea temei

Sfântul e întotdeauna exemplul de viaţă autentic ortodoxă. Ortodoxia se cunoaşte ca singura şi adevărata credinţă în Dumnezeu tocmai pentru că naşte Sfinţi.

Oricare ar fi Sfântul la care ne referim el ne duce la iubirea de Dumnezeu şi de oameni.

Astăzi îi sărbătorim pe patronii învăţământului teologic şi tocmai de aceea trebuie să învăţăm din vieţile lor.

Când privim viaţa Sfântului Vasile cel Mare privim caritatea în persoană. Prin Vasiliada sa, prin sistemul său de întrajutorare frăţească,  Sfântul Vasile ne dă exemplu de iubire părintească faţă de cei în necazuri şi în sărăcie.

Dacă ne îndreptăm inima noastră spre Sfântul Grigorie de Nazianz vedem în el mintea teologică şi iubirea care lucrează mereu spre fapte bune.

Iar dacă, nu în cele din urmă, ajungem să privim, cu suflet curat, şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur îl vedem pe omul rugăciunii şi pe cel care a protestat împotriva nedreptăţilor sociale ale vremii sale.

Toţi cei trei ierarhi sunt stâlpi ai Ortodoxiei şi predicatori neîntrecuţi ai vieţii creştine. Toţi trei: cu mare iubire de semeni. Teologia lor nu a rămas la nivelul teoretic ci a devenit o viaţă autentică, o viaţă consacrată lui Dumnezeu.

Încheierea

Dacă dorim o adevărată viaţă ortodoxă trebuie să privim către pilda lor. Prin iubire se ajunge atât la tine însuţi cât şi la cel de lângă tine şi, în primul rând, la Dumnezeu. Să fie dar milele marelui Dumnezeu cu noi cu toţi. Amin!

***

Ce este panegiricul ?

O predică care subliniază, care pune în evidenţă trăsăturile personale ale Sfinţilor, coordonatele principale ale vieţii lor, care trebuie să devină şi ale noastre. E o cuvântare care pune sub lupă viaţa unui Sfânt pentru a ne-o apropia, pentru a ne face să ne îndrăgostim de  el şi să îi urmăm viaţa în mod selectiv, adică pe măsura vieţii şi a vârstei noastre.

Cum scrii un panegiric?

Pornind de la viaţa Sfântului. Mai întâi studiezi viaţa acestuia, îţi notezi viaţa lui, pe puncte, de la un cap la altul. Dacă vrei să fii şi mai prolix în cunoştinţele tale mergi şi citeşti slujba Sfântului din Minei şi, la fel, îţi notezi expresiile imnografice care vorbesc despre caracterul persoanei sale.

Adică cauţi să vezi cum e Sfântul, ce îţi spune viaţa lui şi ce relevanţă are viaţa lui pentru viaţa ta şi pentru cei cărora tu le vei predica despre el.

Cum îţi dai seama că ai scris un panegiric…corect?

Dacă simţi, că prin ceea ce ai aflat despre Sfântul lui Dumnezeu şi ceea ce ai spus despre el te smereşte, te umple de râvnă pentru viaţa sfântă, te face să te simţi mic în comparaţie cu el.

Dacă în timp ce citeşti sau după ce predici…ai senzaţia că te-ai împrietenit cu el sau că te-a învăţat lucruri noi, extraordinare…atunci te-ai apropiat de Sfânt şi el a primit eforturile tale.

Ce nu e un panegiric?

Nu e un discurs stereotip, banal despre un Sfânt…ci unul entuziast, pe care l-ai scris şi pe care îl rosteşti cu multă însufleţire, cu multă bucurie.

Panegiricul e o cinstire adusă Sfântului sau mai multor Sfinţi la un loc, care povăţuieşte, întăreşte, luminează pe cei credincioşi şi, în primul rând, pe noi.

Panegiricul e o predică sinceră, fără afirmaţii trunchiate şi fără exagerări pe care viaţa Sfântului sau slujba Sfântului nu le admite.

Copiii şi viaţa lor

Filosofia ortodoxă a lui Cantemir (3)

Pentru aceasta
şi într-acest chip
a celor vechi şi fericiţi eroi numere
(căci fericirea adevărată
cu cât se vecheşte,
cu atât mai mult
se fericeşte),
care de atâţia mii de ani
şi până acum

din iscusite condeiele scriitorilor,
din tocmite versurile
stihotvorţilor [stihuitorilor],
din împodobite vorbele ritorilor
şi din dulce cuvântare
a tuturor gloatelor
bună pomenirea numelui
nici s-a părăsit,
nici în veci se va părăsi.

Care lucru
vie icoana vrednicelor sale [lor] suflete
şi deplin pildă
următorilor săi [urmaşilor lor] este

(căci toată omenia
şi vrednicia omenească
într-aceasta se plineşte,
ca pe neputincios
să ajute
şi neştiutorului
nu numai cu cuvântul,
ci mai vârtos cu fapta
pildă aievea să se arate).

Acest lucru
singură înţelepciunea firii [1]
pe toţi învaţă,
cu îndemnările sale
pildă ni se arată de faţă,
câte părţi are,
toate în slujba
şi ajutorarea tuturor le întinde.

Soarele [2] tuturor
nu acelaşi ochi caută,
nici pe unii încălzeşte
şi despre alţii
aceasta tăgăduieşte.

Ploile,
precum stâncile umezesc,
aşa seminţele dezvelesc,
lujerele răcoresc,
copacii înfrunzesc,
florile, iarba şi toată păşunea
şi otava înverzesc

şi toate în neamul şi chipul său,
una spre îndemnarea alteia
neobosit se nevoiesc
şi fiecare periodul plinirii sale
a plini se silesc.

De care lucru aievea este
(că fireanul firii
a urma se cade),
iar alminteri
cine firii se împoncişază [se împotriveşte],
pe Făcătorul firii
în meşteşug
necunoscător arată [3].

Nici vreau, prietene,
cu numele firii,
mulţimea pătimirii să înţelegi [4]
(că toată pătimirea grozavă
neprietenă,
iar nu prietenă este
firii).

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Pentru autorul Istoriei ieroglifice, icoana faptelor celor bune, care se pictează în cărţi (şi aici Cantemir are în vedere toate cărţile umanităţii), se scrie de către „condeiele scriitorilor” în versuri epopeice sau se povesteşte în cuvântări „împodobite” oratoric sau se rememorează de către popoare, este pilduitoare pentru oameni.

Însă această icoană este identificată nu numai în cărţi, ci în însăşi retorica firii, în oratoria sau în cartea pe care Dumnezeu a înscris-o în cosmos, în toate lucrurile din univers.

Patimile nu fac parte din firea umană, ele sunt împotriva firii. De aceea, patimile şi păcatele omeneşti nu pot constitui o pildă pentru ceilalţi, aşa cum se întâmplă cu faptele noastre bune. Ele nu pot fi icoane şi modele de urmat. Firea celor create de Dumnezeu, care sunt inanimate şi iraţionale, nu le îndeamnă a săvârşi răul, ci descoperă ochilor contemplativi şi filosofici ai minţii noastre armonia terestră şi ordinea cosmică.

Rezultă aşadar că răul nu se află în firea celor create şi că oamenii care îl săvârşesc, fac aceasta împotriva firii şi, implicit, împotriva Făcătorului firii. 

__________________________________________________________

[1] Raţiunile firii pe care Dumnezeu le-a sădit în toate cele create de El.

[2] Dumnezeu „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5, 45).

[3] Firea tuturor lucrurilor, universul în întregime dezvăluie o armonie, un sens şi o raţionalitate adâncă. Patimile iraţionale şi păcatele omeneşti tăgăduiesc raţionalitatea şi armonia cosmică, pe cele care mărturisesc sufletului omenesc despre raţionalitatea şi nemurirea sa. Păcătuind împotriva firii, omul greşeşte împotriva Creatorului ei şi al lui.

[4] Să nu înţelegi cumva că patimile iraţionale, de care s-a îmbolnăvit omul după căderea sa din Rai, fac parte din firea umană.

Marea tulburată a vieţii şi furtunile demonilor (2)

Marea este această lume cu valuri multe.
Că această lume
cu adevărat se închipuieşte mării,
că marea pururea
este cu frică şi cu trudă,
fără pace
şi fără credinţă:

unde-i moarte,
acolo arată viaţă;
când dă dulceaţă,
atunci amărăşte.
Pururea este prinsa [în ea] schimbare
şi furtuni de scârbe
şi valuri de lăcomii şi necurăţii. (…)

Călătoria noastră în această lume
este foarte sârguitoare,
ca o apă repede ce cură.
Aşa şi noi curăm [curgem]
şi ne apropiem de moarte,
şi zilele noastre trec
ca o umbră de nor fără de ploaie.

Ca o corabie pe mare
ce o bate vântul spre margine,
ca o piatră din deal la vale
când se răntună [se rostogoleşte]
şi nu să poate opri,
aşa merge de tare
şi viaţa noastră către moarte. (…)

Călătoreşti în ceastă lume
cum ai înota pe o mare
cu valuri şi cu vânturi rele,
unde sunt în toate zilele
furtuni de scârbe.

De o parte bat valurile
boalelor şi a neputinţelor,
de altă parte valurile
năpăştilor şi a sărăciilor,
de altă parte valurile nevoilor
ş’a greutăţilor celor mai mari.

Sfântul Varlaam, Cazania

Filosofia ortodoxă a lui Cantemir (2)

Celor ce multe lumânări
în citirea cărţilor topesc,
ochii trupului
la vedere se tâmpesc.

Iar celora ce niciodată
pe slove au căutat,
măcar că vederea ochilor
mai ascuţită şi-au păzit,
însă neştiinţa în întunericul
şi în tartarul necunoştinţei
i-a vârât.
[…]

Deci oricine ar fi acela
care acelei nepovestite fericiri
părtaş a fi
ar pofti,

întâi trebuie ca
nu numai a trupului,
ci şi a sufletului mâni
totdeodată
să întindă

şi nu numai cu
ale trupului picioare,
ci şi cu ale sufletului aripi
să alerge şi să zboare

(că alminteri,
leneşilor osteneala
şi pizmătarilor
lipsa şi căinţa va rămânea).
[…]

Lucrul ce întâi
la lumină n-au fost,
Dumnezeu,
din ne a fi [de la nefiinţă],
la a fi [la fiinţă] îl aduce.

Iar lucrul ce odată
la fiinţă a ieşit,
le nefiinţă nici Dumnezeu
Nu-l poate aduce [nu doreşte].

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Se caută poze cu poarta raiului!

Cine are fotografii recente: vă rugăm să ni le trimiteţi pe adresa noastră!

Tropotele picioarelor, fricoasele lăudări, urechile sfredelite, inima simte sunetul

Aşadară,
cu cuvântul deodată şi porunca
li se plinea
şi precum s-ar zice cuvântul,
deodată cu gândul
pretutinderile
şi la toţi sosea

(că vestea aspră
tare pătrunde
urechile
şi inima înspăimântată
îndată
simte sunetul)

de vreme ce
de alergăturile iuţilor
olăcari [vestitori]
şi de tropotele picioarelor
a neobosiţilor alergători
toată pulberea
de pe toată calea
în cer se ridica.

Toate văile adânci
de tari strigări
tare se răsuna,
toate a munţilor înalte vârfuri
de iuţi chiote
şi groase huiete
în clipă se covârşea

şi toţi câmpii pustii
şi necălcaţi
de groaznice strigări
şi de fricoase lăudări
se împlea.

Nu era, dară,
nici se putea afla
ureche în văzduh şi pe pământ
care,
de straşnic sunetul veştii
şi de groaznic cuvântul poruncii
acesteia,
să nu se sfredelească;

nu era,
nici se afla
într-aceste două stihii [firi]
dihanie [fiinţă],
care de virtutea
şi puterea învăţăturii acesteia
cu mare frică,
cu neîncetat cutremur
şi cu nespusă groază
să nu se clătească…

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

După cum probabil aţi băgat de seamă, limbajul care pare foarte poetic, modernist-avangardist sau postmodernist, este unul propriu cărţilor de cult, cărţilor de rugăciuni pe care le folosiţi zilnic, cei ce sunteţi credincioşi ai Bisericii noastre Ortodoxe. Cuvintele sunt născute şi crescute în Biserică, de aici muzicalitatea, profunzimea semantică, poeticitatea incomensurabilă a expresiilor.

Aforismele lui Cantemir (1)

Vestea aspră tare pătrunde urechile şi inima înspăimântată îndată simte sunetul.

Cu cât veste oţărâtă mai de năprasnă vine, cu atâta mai mare tulburare şi grijă scorneşte.

Inima neaşezată [mai] ales pentru lăcomia cinstei [demnităţii], în mai mari valuri înoată decât corabia în ocean.

Îndreptarul nu mai mult pe lucrul strâmb de strâmb dovedeşte decât pe sine de drept.

Nu orbul, ci cel cu ochi judecă de [spre] văpsele [vede culorile] şi cel cu urechi, iar nu cel surd, alege frumuseţea şi dulceaţa viersului.

Precum aluatul mic într-o covată mare toată frământătura dospeşte, aşa un om rău într-o [adunare] publică pe toţi cu răutatea lui amestecă şi-i tulbură.

Mândria, de tot oarbă fiind, precum peste cei mari, aşa şi peste cei mici dă.

Cine neamului său este urâcios, cum poate fi străinilor drăgăstos? Şi ale cărui răutăţi pământul său a le suferi n-a putut, cel străin cum le va putea răbda?

Pizma veche este precum cariul în inima copacului.

[Dacă e mâncată] Fără vreme şi pâinea face greutate stomacului.

Mai lesne ar fi cuiva apă curătoare a popri [a opri] decât limbile multe a stăpâni.

Nu puţină vrednicie [virtute] este şi pentru neprieten adevărul a mărturisi.

Precum se zice cuvântul, că nevinovăţia unuia oţapoc [ca o ţeapă] stă în ochiul altuia.

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Cuvânt funebru la înmormântarea unui tânăr

“M-a făcut pe mine din smerenie şi din mărire”,
ne spune o cântare foarte inspirată
a slujbei înmormântării

Îndurerată familie şi mult întristat auditoriu,

viaţa noastră de zi cu zi este un mare dar de la Dumnezeu. Faptul că suntem, că privim, că iubim sau că suntem îndureraţi ca astăzi este darul pe care îl primim, cu multă iubire, din partea lui Dumnezeu.

Ziua de acum, ca orice zi a vieţii noastre, e o pregătire pentru veşnicie. Noi mergem spre cer şi nu spre niciunde.

Un tânăr, cel pe care l-am avut copil, frate, văr sau prieten, care până mai ieri era împreună cu noi…azi ne-a lăsat singuri.

El s-a îndreptat spre Cel care este Iubire şi Lumină, Cuvânt şi Viaţă.

În numai câteva cuvinte vom încerca să exprimăm condoleanţele noastre familiei îndurerate, în această zi tristă, la pierderea singurului lor fiu…Dar vom încerca şi să ne alinăm sufletul, prin arătarea a cât de important este sufletul nostru pentru noi dar şi a rolului nostru de oameni care mergem spre cerul lui Dumnezeu.

Pentru un creştin ortodox lucrul cel mai de preţ este sufletul său. Sufletul nostru este lucrul prin care arătăm, în primul rând, că suntem ai lui Dumnezeu, creaţi după chipul Său.

Orice lucru pe care îl facem trebuie să ţină cont de sănătatea sufletului nostru şi pentru a ţine cont de suflet orice lucru pe care îl facem trebuie să fie făcut din iubire şi recunoştinţă.

Dacă avem iubire atunci ne punem în legătură cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, ca unii care iubim şi ca unii care ştim importanţa sufletului nostru.

Un singur suflet valorează cât o întreagă lume şi o întreagă lume cât un suflet omenesc. Pentru că Hristos Dumnezeu a mers după oaia cea pierdută, după umanitate şi a adus-o la turma Sa, prin jertfa Sa pentru noi.

Iubind sufletul nostru devine subtil, devine subtil pentru iubire. Ne spiritualizăm iubind. Şi acest lucru se întâmplă pentru că legătura dintre sufletul şi trupul nostru este indestructibilă.

Omul este trup şi suflet şi nu numai trup sau nu numai suflet. Odată cu moartea trupul nostru redevine pământ iar sufletul nostru se înalţă la Creatorul său.

Tradiţia Bisericii noastre aminteşte de existenţa a 24 de vămi prin care sufletul trebuie să treacă şi de o judecată particulară, care are loc la 40 de zile după moarte.

Şi cele pe care le vrea Dumnezeu, în ultimă instanţă, se petrec cu cel adormit.

Fiul dv. era omul care nu uita pe nimeni şi care nu era nepăsător faţă de nimeni. Tot ce făcea, făcea cu inimă bună şi milostivă. Toţi îl respectam şi îl iubeam. Chiar şi cei care îl pizmuiam, de fapt, în cugetul nostru îl iubeam.

Iar astăzi…când el nu se mai bucură împreună cu noi…e multă tăcere. Din noi parcă s-a rupt ceva odată cu plecarea lui…deşi fiecare îl avem în inimă. Însă trebuie să nu uităm că Dumnezeu îi ia la El de foarte tineri tocmai pe cei pe care îi iubeşte mult.

Dumnezeu, Cel care a văzut cu adevărat inima Lui l-a luat la Sine.

Fiindcă, iubiţii mei, cu fiecare dintre noi se va petrece acest lucru la un moment dat… să vărsăm o lacrimă pentru el. O lacrimă plânsă de către sufletul nostru şi o rugăciune din tot cugetul pentru fratele nostru ne ajută şi pe noi şi pe el.

Vă rog să nu-l uităm! Uitarea este un chin prea greu pentru toţi. Nimeni nu vrea să fie singur şi părăsit. Nimeni nu vrea să fie fără prieteni, fără un sprijin în nevoie.

El are nevoie de rugăciunea noastră. El are nevoie de neuitarea noastră. El va rămâne cu noi atâta timp cât noi ne amintim de el cu drag.

Şi iubirea nu uită niciodată…Amin!

*

2. 1. Cum îmi presupun auditoriul?

Ca preot…iei contact cu familia celui adormit  înainte de înmormântare şi de aceea…intuieşti cu ce fel de familie ai de-a face şi cam cine ar veni la înmormântare.

Eu m-am transpus în această predică în faţa unei familii modeste intelectual şi financiar, pentru care cuvintele sunt scumpe şi de aceea trebuie să fie precise…

2. 2. Surpriza auditoriului

Orice predică are auditoriul ei. La un moment dat putem avea un plan de predică…făcută pentru un anume auditoriu…şi la înmormântare să vină alt auditoriu. Atunci trebuie să improvizezi, să extinzi ideile sau chiar să schimbi cu totul planul.

De aceea trebuie să fim pregătiţi să ne ajustăm şi planul şi ideile pe care le exprimăm…cu contextul pe care îl avem.

2. 3. Ce faci în condiţii incomode?

Ca spre exemplu: te blochezi, uiţi o idee, îţi vine să plângi, eşti indispus sau enervat de un anumit lucru…

Dacă te blochezi, dacă nu ştii cum să începi…trebuie să nu pierzi contactul vizual cu publicul. El te va ajuta să îţi exprimi durerea, în contextul înmormântării sau bucuria în contextul cununiei.

Dacă ai uitat planul sau dacă nu mai ştii ce e bine să spui în primul rând…trebuie să începi cu partea a doua a tratării, cu aplicarea vizavi de eveniment şi apoi, când te redresezi, vorbeşti de o latură teologică a momentului.

Dacă îţi vine să lăcrimezi la înmormântare…e un semn bun: oamenii vor empatiza cu tine. Plânsul face parte din predică în acest context.

Dacă eşti indispus sau enervat…trebuie să nu priveşti la detaliul care te irită.  Te distanţezi interior de el şi încerci să fii sobru. Trebuie să dai aparenţa de om stabil pe tine…pentru ca să poţi să continui.

Schiţă de plan de cuvânt funebru la înmormântarea unui tânăr

1. Text introductiv

“M-a făcut pe mine din smerenie şi din mărire”, ne spune o cântare  foarte inspirată a slujbei înmormântării.

2. Mod de adresare

Îndurerată familie şi mult întristat auditoriu,

3. Introducere

viaţa este un dar de la Dumnezeu. Ea ne este dată ca să ne pregătim pentru veşnicie. Un tânăr, care până mai ieri era printre noi, azi ne-a lăsat singuri…

4. Anunţarea temei

Vom încerca, în câteva cuvinte, să exprimăm sincerele noastre condoleanţe familiei aflate acum în doliu, care şi-a pierdut unicul fiu, încercând să alinăm durerea sufletelor tuturora prin sublinierea importanţei sufletului nostru şi a pregătirii noastre pentru veşnicie.

5. Tratarea temei

Cel mai important lucru al omului este sufletul său. Prin sufletul nostru ne arătăm, în primul rând, drept purtători ai chipului lui Dumnezeu. Orice lucru pe care îl facem trebuie să ţină seama de partea spirituală a omului, de suflet.

Prin suflet noi ne spiritualizăm trupul. Viaţa noastră în trup este un drum spre ceruri. Prin moarte, trupul se întoarce în pământ iar sufletul merge la Dumnezeu. El trece prin judecata particulară şi i se dă locul pe care îl merită.

Fiul dv. era omul care nu uita pe nimeni şi nu era nepăsător la detalii. Făcea totul cu inimă bună şi milostivă. Toţi îl respectam. Chiar şi cei care îl pizmuiam, îl iubeam de fapt în cugetul nostru.

Astăzi, când el nu mai se bucură împreună cu noi…e multă tăcere. Din noi s-a rupt ceva… Însă nu trebuie să uităm, că pe cei pe care îi iubeşte Dumnezeu îi ia de tineri la Sine. Dumnezeu judecă inima noastră şi o judecă cu adevărat.

6. Încheiere

Pentru că fiecare dintre noi vom ajunge aici cândva…să vărsăm o lacrimă pentru fratele nostru şi să ne rugăm pentru el. Lacrimile şi rugăciunile pentru el ne ajută şi pe noi şi pe el.

Să nu-l uităm! Uitarea este un chin prea greu pentru toţi. El va rămâne între noi tot timpul dacă ne amintim de el. Şi aceasta, pentru că iubirea nu uită niciodată. Amin!

***

1. 1. Elementele constitutive ale predicii

În mod standard…predica ortodoxă are 6 momente constitutive:  1. textul introductiv, 2. mod de adresare, 3. introducere,  4. anunţarea temei, 5. tratarea temei şi 6. încheiere. Schiţa de plan de mai sus se încadrează  perfect în…schema predicii standard.

1. 2. Schiţa de plan

Schiţa de plan…e fiţuica preotului, e planul din capul său…pe care îl va dezvolta. Noi am pus aici…planul pe foaie. În a doua exemplificare vom amplifica schiţa de plan…şi o vom transforma într-o predică funebră.

1. 3. Ce importanţă are schiţa de plan sau planul predicii?

E de preferat să ne alcătuim, la început, astfel predicile, pentru că ne vom învăţa cu rigoarea modului de a alcătui texte pentru un public anume. Când le elaborăm ne învăţăm cu modul de alcătuire orală a unui text…pentru că gândim tot ce punem pe foaie ca o exprimare în faţa unui public.

Scriem o schiţă sau un plan de predică pentru un public aproximat…pe de o parte iar, pe de altă parte…încercăm să tratăm un subiect teologic sau moral pe înţelesul acestui public credincios.

Un curs de iniţiere în problematica predicării

Am redescoperit cu bucurie caietul nostru de creaţie, din clasa a 13-a, de când eram elev seminarist la Turnu Măgurele. Am revăzut aceste creaţii făcute la cursul Pr. Prof. Ion Obretin şi mi s-au părut potrivite ca să le publicăm pentru folosul tinerilor care acum se iniţiază în arta predicării.

De aceea, în consens cu proiectul de catehizare al tinerilor iniţiat de către Patriarhia Română, proiectul nostru de faţă vine ca să îi înveţe, deopotrivă, pe tinerii seminarişti sau tinerii ortodocşi studenţi la teologie dar şi pe toţi creştinii care vor să perceapă sistematic didactica predicării, cum să redacteze şi să înţeleagă exerciţiul predicării, pe de o parte iar, pe de altă parte, cum să recepteze efortul de predicare al membrilor Bisericii faţă de ei.

Predica este o parte a cultului ortodox şi trebuie văzută ca modul prin care ne asimilăm în mod activ şi continuu dreapta învăţătură şi experienţa ortodoxă tradiţională în viaţa noastră. Însă didactica predicării conţine paşii primi ai devenirii spre statutul de…propovăduitor al dreptei credinţe.

Vom publica mai multe mostre de schiţe de plan, de planuri de predică şi de predici cu fragilitatea cu care le-am creat, la acea vârstă, de  18-19 ani, pentru ca să fie resimţite ca atare.

După publicarea întregului nostru caiet, adică după exemple concludente…vom trage nişte concluzii, care se vor constitui, de fapt, într-o  introducere teoretică în didactica predicării. După experienţa pe care o am acum…ştiu că teoria este sterilă şi neînţeleasă pentru tineri…dacă nu există gustul pentru predică, fascinaţia predicii, exemplul viu al predicării.

Unele mostre de predică le vom şi înregistra…pentru ca să se observe modul în care vorbim, cum accentuăm anumite cuvinte, anumite aspecte enunţate, ce stare avem când predicăm. Predica ortodoxă trebuie să fie o predică de stare, o predică care să transmită idei dar şi convingeri, sentimente puternice dar şi simţirea interiorului celui care predică.

Dacă am numărat bine, caietul nostru conţine 29 de mostre de predicare şi vor fi editate în scris şi, unele, şi audio, la tagul de faţă: Didactica predicării pentru seminarii.

Lectură şi audiţie plăcută!

Ciocârlia lui Enescu

E bine că trăim!

Trăim într-o ţară plină de corupţie. Bine că trăim. Că, virgulă, cu corupţia, mai vedem noi ce facem, ne descurcăm noi într-un fel. Trăim în mijlocul corupţiei: e ca şi cum ai spune, trăim în mijlocul poluării, trăim cu ameninţarea bombei atomice. Şi ce dacă? Vorba e că trăim, că ne continuăm existenţa, că suntem…bine, sănătoşi.

Societatea e coruptă pentru că e ea coruptă. Noi nu suntem corupţi, noi supravieţuim într-o lume murdară. Înnotăm în noroi, pentru că a plouat afară şi s-a făcut mocirlă.

Da, lumea din jur e coruptă. Trebuie să umbli cu plicul după tine. N-am umbla cu plicul, pentru că nu suntem milionari, dar vezi că trebuie să umbli cu…poşta. Să faci pe poştaşul. Mai dai un salariu. Mai aduci o barză. Adică, acolo unde curge banu, vine barza. Altfel, barza se duce şi ea în ţările mai calde, unde nu plouă aşa de des.

La noi, la români, barza a început să vină mai rar, pentru că nu mai avem coşuri pe acoperiş, unde să-şi facă cuib. Sau nu mai avem primăvară, pentru că s-au dat peste cap anotimpurile. Sau s-a făcut atât de frig în mintea noastră, că n-am mai văzut o barză de zece ani.

Vai de corupţia noastră! O să vină ăştia de la Uniunea Europeană şi o să ne…someze să nu ne mai corupem. Dragă Vasilică/Vasilica, te rog să nu-l mai corupi pe Mitică! Că e şi el om şi nu poate să rabde…corupţia şi o dă şi el la altul. Te rog frumos!

În viaţă trebuie să te descurci. Dacă asta e viaţa, trebuie să te descurci cu ea cum poţi. Tu nu eşti rău, tu nu eşti avar, tu nu eşti self-lover, dar viaţa te transformă într-un om care n-ai vrea să fii, dar eşti. Viaţa e o corupţie în aer liber, cu guvernanţi care seamănă cu cei de la televizor. Şi viaţa te guvernează ca pe o vrabie: nici n-apuci să ciripeşti. Crezi că trăieşti, crezi că ai trăit o viaţă, dar de fapt nici nu ai ciripit de două ori.

Aşa că te rog: nu ne mai da lecţii despre viaţă! Mai bine ia nişte lecţii, de la cei care ştiu ce e viaţa, care cunosc pedagogia vieţii. Ia şi învaţă cum se mănâncă aerul pe pâine, cum miroase banul a asfalt încins, cum să dai din tine sudori, ape întregi, alergând dintr-o ţară într-alta, ca să vezi cum devine mai dulce culoarea cerului din exil.

Dacă nu te educi singur, o să te educă viaţă: o să te educă până o să te ducă unde trebuie, unde n-ai visat niciodată să ajungi, dar unde colţul triunghiului bermudelor din zodia ta, a capricornului în rac, stabilise de mult că o să ajungi. Şi dacă ai crezut că îţi faci singur visele, nu te aşteptăm să te trezeşti.

Asta e viaţa. Şi dacă n-ar fi nici corupţie, n-ai simţi că eşti viu şi că trăieşti. Dacă n-ai simţi dimineaţa că începe un nou raliu cu viaţa ta sau dacă n-ai simţi oboseala ca un urs din poveşti jucând pe mădularele tale, ai zice că nici nu merită să trăieşti. Aşa, te mai înviorezi, îţi mai aminteşti de viorele… Să trăiască! Ce bine că trăim!

Deşerturi literare şi oaze spirituale

Ne propunem să mai rămânem o vreme în preajma Istoriei ieroglifice, poate vă trezim (cine ştie?) apetitul de lectură, deşi recunoaştem că sintaxa cantemireană şi limbajul medieval-moldovenesc sunt impedimente foarte serioase pentru un cititor postmodern.

În articolele noastre anterioare, l-am văzut – numai în această operă, pentru că Divanul îl lăsăm pentru alte dezbateri – pe Cantemir teologul şi filosoful (mai mult teolog decât filosof), pe Cantemir poetul, liricul (de un lirism simbolic care urmărea sensul alegoric al viziunilor poetice maritime), pe Cantemir moralistul, adesea aforistic…şi îl vom mai vedea, încă, şi de aici înainte.

Astăzi ne oprim la descrierea deşertului Arabiei, pe care o face căprioara de Aravia (Dimitrie Caragea), deşertul simbolizând sărăcia:

Eu şi Stuţocămila
împreună la pustiile Araviii [Arabiei] locuim.
În părţile acelea
câmpii niciodată cu pajişte nu înverzesc,
ci pururea
cu mari nisipişuri [în]gălbenesc,

că de s-ar şi naşte vreun fel de buruiană,
de [din cauza] mari holburule [volbure]
care vânturile austrului scorneşte,
se acoperă,
căci [încât] într-alt chip
cineva să-i numească nu va putea,
fără numai
munţi clătitori [dune mişcătoare],
sau câmpi nestătători le va zice.

Deci cu vânturile pe acolo
mutându-se şi locurile,
alt fel de copac sau de buruiană [iarbă]
de [din cauza] mare grămădirea nisipului aceluia
neacoperită să rămână nu poate,
fără numai înalţii copaci
care finici [palmieri] se cheamă…

…vârful finicului
(care în acele părţi
odihna şi aciuarea a tuturor
zburătoarelor este).

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

La scriitorii noştri din vechime, dragostea pentru simbolism şi hermeneutică este esenţială, de aceea sunt şi greu ingurgitabili apetitului nostru modern pentru de-semantizarea realităţii. Adică, pentru aplecarea noastră spre realism şi divertisment, şi nu spre interpretarea sensurilor pe care Dumnezeu le-a pus în univers.

Adevărata filosofie a celor vechi era gândul care se întorcea pururea spre rosturile proprii şi spre rosturile lumii, care adâncea infinit şi abisal înţelegerea vieţii şi a universului. Nu printr-o explorare care se extinde geografic şi cosmic, la modul realist (ceea ce aparţine viziunii catolice şi protestante asupra cunoaşterii), ci prin racheta gândului şi a înţelegerilor harice, care erau trimise pe orbite tot mai îndepărtate ale lăuntricităţii şi ale spiritului.

De aceea, în articolele noastre precedente, v-am deschis apetitul pentru textele vechi – după ce v-am demonstrat că nici literatura şi poezia modernă nu au rămas străine de interpretări simbolice şi mistice, ba dimpotrivă – , fără să vă explicăm scopul nostru.

Dacă l-aţi sesizat deja, e foarte bine, dacă nu, urmăriţi-ne mai departe, ca să înţelegeţi temeiurile unei literaturi care nu este fundamentată pe ateism-demonic, aşa cum s-a încercat şi se încearcă să se acrediteze, ci pe tradiţie spirituală şi gândire profund ortodoxă.

Cântări din perioada Postului Mare şi a Paştelui (greacă şi arabă)

Octavian Goga: poetul iconic

Motto: Arta e un duhovnic implacabil.
De aceea, operele noastre sunt singurele biografii adevărate.
Octavian Goga

Octavian Goga e poetul icoanelor ortodoxe. Goga n-a scris poezii, ci, în multe dintre ele, a pictat icoane în versuri. Spre deosebire de poeziile lui Coşbuc, poemele lui Goga sunt cu adevărat întrupări ale tradiţiei poetice şi ortodoxe româneşti, ale unei culturi şi mentalităţi străvechi. Preotul satului (Apostolul, Portretul), învăţătorul (Dascălul), învăţătoarea (Dăscăliţa), ţăranii (Plugarii, Mi-a bătut un moş la poartă…), au parte de încondeierea în adevărate icoane, în icoane vii, în faţa cărora îţi vine să te rogi sau să aprinzi o candelă.

Nu sunt oameni idealizaţi literar, idealizaţi de vreo doctrină sămănătoristă sau tradiţionalistă, ci sunt oameni pentru care literatura, ca şi icoana pentru Sfinţi, nu poate decât să le traseze conturul sfinţeniei, să le profileze foarte puţin din adâncul de har şi de înţelepciune. Goga i-a surprins foarte adecvat în ipostaza lor de lumini aprinse pentru cei din jur, de conştiinţe de la care se aprinde flacăra altor conştiinţe.

Mai mult decât atât, în cea mai mare parte din creaţiile sale poetice, Goga s-a transformat pe el însuşi într-o icoană a tradiţiei poetice româneşti, pe care a vrut să o ilustreze, în mod ideatic şi conştient de actul său artistic.  

Natura românească şi cosmosul întreg au, în versurile lui, acele virtuţi ortodoxe ale ingenuităţii şi purităţii, ale frumuseţii primordiale, pe care le-am regăsit la toţi poeţii şi cu prisosinţă la Eminescu (Reîntors, În codru, Dimineaţa, Pe înserate, Cântăreţilor de la oraş, Sara, În munţi, Locaş străbun, Carmen, etc.).

Tatăl său, părintele Iosif din Răşinari, îl dorise preot – Tu-ntrevedeai altarul ce mă cheamă, / Cu glas vrăjit, poruncitor, de mamă, / În ţara sfântă-a dorurilor tale… – dar poetul are, în parte, conştiinţa că-n cântece rebele / Eu risipesc curata ta povaţă (Portretul). În multe poeme deplânge părăsirea satului şi înstrăinarea de vatra spirituală curată şi sfântă pe care o reprezenta satul românesc tradiţional. Nu e singurul. Sunt şi poeţi modernişti, precum Blaga sau Voronca, care acuză aceeaşi frustrare spirituală.

Sensul ortodox al versurilor sale se lămureşte de la sine, aşa încât nu credem că ar mai fi nevoie de o hermeneutică specială sau de comentarii ample suplinitoare, şi totuşi, pentru că decenii de istorie nefastă ne-au obligat să ne îndepărtăm de la sensurile limpezi şi să confecţionăm explicaţii aberante, numai să nu vorbim despre Dumnezeu, Biserică, credinţă şi cultură ortodoxă aproape bimilenară, de aceea simţim nevoia să mai facem totuşi unele precizări importante pentru demersul nostru:

Rugăciune

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale [1] ,
Eu cad neputincios, Stăpâne,
În faţa strălucirii Tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre Tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul [2]
Din care sufletul s-adapă
Din valul lumii [3] lor mă smulge
Şi cu povaţa Ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii [4].
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, Părinte,
Să plângă-n lacrimile mele. (…)

Taina şi legea farmecelor firii este o sintagmă care ne trimite la farmecul şi fermecarea eminesciană şi ne lămureşte şi mai mult faptul că sensul lui a fermeca, din contextele eminesciene, este profund ortodox, fiind vorba despre harul şi frumuseţea dumnezeiască a cosmosului care pun mintea şi inima omului, puterea lui contemplativă, în stare de fermecare.

De aceea Goga cere dezlegarea minţii, adică luminarea minţii de către Dumnezeu, pentru a putea contempla frumuseţea creaţiei prin harul Celui care a creat-o astfel. Este o stare duhovnicească, harică, de luminare dumnezeiască şi care produce uimire şi smerenie celui care contemplă frumuseţea firii şi rămâne mut de uimire în faţa raţiunii şi armoniei cosmice.

Iar când Eminescu afirmă şi despre femeia iubită că l-a fermecat, precizează faptul că simţirea sa este un dor adânc şi nu un sentiment sau o dorinţă superficială. De fapt, Goga vorbeşte puţin mai jos şi de zvonul firii-ndrăgostite, cu referire la aceeaşi fire, cosmos, natură în stare să umple inima omului de iubire, să îi inspire dragoste pentru viaţa ca dar dumnezeiesc. De aceea raza soarelui de vară e în stare să revigoreze pleoapa ostenită.

În poezia Plugarii, Goga descifrează taina înfrăţirii românului cu natura, temă atât de solicitată ideologic în perioada comunistă, dar fără să i se desluşească fundamentele ei reale, şi anume motivaţia teologică şi spirituală profundă. N-am găsit cred că nicăieri în poezia românească explicat atât de clar faptul că frumuseţea şi virtutea contemplaţiei naturale este un dar al harului dumnezeiesc, pentru alinarea întristării şi a nefericirii. Nefericirea exilului acestuia pământesc şi a durerilor vieţii, uneori copleşitoare, îşi are antidotul, în viziune tradiţională ortodoxă, în contemplarea lumii:

Cu mila-i nesfârşită, Cerul
Clipirii voastre-nduişate
I-a dat cea mai curată rază
Din sfânta lui seninătate.
El v-a dat suflet să tresară
Şi inimă să se-nfioare,
De glasul frunzelor din codru,
De şopot tainic de izvoare.

În coapsa grăitoarei mirişti [5]
Devreme plugul vostru ară;
E primăvară pe câmpie,
Şi-n ochiul vostru-i primăvară.
Blând tainele vi le desface
Din sânu-i milostiva glie,
Căci toată floarea vă cunoaşte
Şi toată frunza ei vă ştie.

Purtaţi cu braţele-amândouă
A muncii rodnică povară,
Subt strălucirea-nlăcrimată
A dimineţilor de vară.
Şi nimeni truda nu v-alină,
Doar bunul cerului Părinte,
De sus, pe frunte vă aşază
Cununa razelor Lui sfinte. (…)

Când doarme plugul pe rotile,
În pacea serilor de toamnă,
La voi coboară Cosânzeana,
A visurilor noastre doamnă.
Vin crai cu argintate coifuri
Şi-n aur zânele bălaie:
Atâta strălucire-ncape
În bietul bordeiaş de paie.

Fraţi buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mândrei bolţi albastre,
Sfinţiţi cu roua suferinţii
Ţărâna plaiurilor noastre!
Din casa voastră, unde-n umbră
Plâng doinele şi râde hora,
Va străluci odată vremii
Norocul nostru,-al tuturora. (…)

Absolut remarcabil apel la Eminescu, în versurile care conţin sintagmele toată floarea şi toată frunza. Acestea reprezintă cosmosul, lumea întreagă, în mod metonimic. Faptul că metonimiile acestea, în tradiţia eminesciană şi poetică românească, cuprind elemente vegetale, aluzii la flori şi la copaci, şi niciodată elemente animale, este încă o dovadă elocventă că sunt reflexele unei conştiinţe ortodoxe, provenite dintr-o teologie care vorbeşte (în tropare, în cântările liturgice sau în descoperirea extazelor paradisiace) despre pomii şi florile Raiului -  uneori şi despre păsări, prezente nu în textele liturgice, ci în vedeniile extatice.

Nici Eminescu nu vorbeşte prea des despre fauna animală a codrilor (excepţii făcând Povestea codrului şi O, rămâi), ci numai despre izvoare şi lacuri, floră, vegetaţie şi păsări: Freamăt de codru, Somnoroase păsărele, La mijloc de codru, Ce te legeni, codrule, etc.

De altfel, când am discutat despre Eminescu, în capitolul care a avut în vedere imagistica celestă din opera eminesciană [capitol care face parte dintr-o altă carte şi nu a fost încă aşezat la nivel online], am reprodus atunci, anticipativ, mai multe versuri din Goga, ilustrând această taină a naturii cosmice care, şi în poemele sale, venind într-o tradiţie ortodoxă şi bizantină neîntreruptă, este contemplată ca logos cosmic convorbitor cu logosul uman, ca icoană a Bisericii şi a Împărăţiei cereşti şi ca protobiblie.

Goga îşi asumă în mod foarte conştient toată această tradiţie, filtrată poetic şi stilistic de Eminescu. Acesta i-a dăruit un veşmânt expresiv românesc, pe care poezia ulterioară l-a receptat ca pe un adevărat tezaur lingvistic imuabil, un echivalent al limbajului filosofic care, odată creat, cu greu îşi modifică coordonatele terminologice.

Şi nu am făcut o paralelă aleatorie cu limbajul filosofic, pentru că, în ciuda aparentului folclorism al temei, problema nu este nici pe departe folclorică, ci ţine foarte strict de abisalităţile filosofiei şi ale teologiei. Ţine, în optică bizantin-ortodoxă, de viziunea teologică asupra Genezei şi Eshatologiei, cosmosul fiind un instrument anamnetic indubitabil şi neeronat, în perspectiva recuperării Paradisului pierdut.

Tema aceasta a fost golită de subînţelesul ei teologic şi folclorizată în mod barbar în perioada comunist-ateistă. Aşa încât sensurile mistico-teologice s-au pierdut (au fost făcute pierdute, dacă mi se permite exprimarea) în această epocă.

Deşi intenţionalitatea acestei pierderi fundamentale exista încă de la începuturile secolului XX şi din perioada interbelică, exprimată atât de curentul ideologic modernist lovinescian, cât şi de tradiţionalismele sămănătorist şi poporanist, a căror direcţie teoretică nu viza tradiţia spirituală şi teologică a poporului român. Ba dimpotrivă, un Iorga juvenil, spre exemplu, era vehement sceptic şi foarte firav apreciativ la adresa valorilor religioase intrinseci, reţinând morala sau constructul cultural-istoric.

De aceea am făcut precizarea că pot fi surprinzătoare delimitările noastre între ceea ce critica literară înţelege, în mod curent, prin tradiţie şi tradiţionalism şi ceea ce înţelegem noi prin acestea. Mai ales că tradiţionalismul, privit din unghi critic ca anti-estetism, a devenit un eufemism mai mult sau mai puţin voalat pentru non-valoare.

Şi chiar dacă Nichifor Crainic şi gândiriştii au precizat, la modul teoretic, această acoladă a spiritualităţii în care se înscrie literatura românească în mod tradiţional, nu tradiţionalist-ideologic, sunt puţin convingători mai ales pentru contemporanii noştri, tocmai pentru că s-au plasat la un nivel eseistico-teoretic şi nu au urmărit să demonstreze indubitabil, cu întemeieri scriptice şi bibliografice, cele pe care le susţineau.

De aceea le este foarte uşor astăzi adversarilor ideologici ai spiritualităţii şi tradiţiei ortodoxe, să îi exileze pe fundalul obscur şi înceţoşat al perioadei interbelice, de efervescenţă naţionalistă, şi să îi scoată din calculul unei critici lucide şi întemeiate. Ca să nu mai vorbim de specularea excesivă a erorilor lor. Istoria şi cele într-un mod fatal legate de o mână de pământ (Scrisoarea I),  sunt de mare ajutor pentru vehemenţa demolatoare.

Însă, când au preluat tonalităţile liricii eminesciene (tonalităţi pe care le vom regăsi din belşug la Goga), poeţi precum Octavian Goga sau Ion Pillat – dar şi mulţi alţii – nu au săvârşit un act de epigonism, din lipsă de inspiraţie, ci unul intenţionat de conservare şi de perpetuare a tradiţiei, conservatorism care privea nu câteva decenii de tradiţie poetică, ci 16 secole de tradiţie spirituală şi culturală românească:

Reîntors

Stăpâne codru, crai bătrân:
Mai ţii-le tu minte, oare?…
– La umbra unui fir de nalbă
Plângea o floare de cicoare [6],
Şi-un firicel de izmă-creaţă
Se săruta atunci cu Oltul…
Atunci m-am dus în lume eu,
Feciorul lui Iosif preotul! (…)

Cinstite crai! A fost demult.
Că s-a schimbat atât de-atunci:
Seninul razelor de soare
Şi faţa florilor din lunci…
Şi-n valul vremilor s-a dus
A vieţii mele dimineaţă,
Cum s-o fi dus demult pe Olt
Cel firicel de izmă-creaţă…

Zadarnic cat stolul de visuri
Ce printre paltini se pierdură
Şi dorurile mele scrise
Pe faţa foilor de mură [7]…
Şi toate râsetele mele
Din alunişul din zăvoi,
Şi plânsul meu de-odinioară…
– Ne-aveam atât de bine noi…

Azi, lasă-ţi freamătul să-mi pară
Un mulcom zvon de patrafire,
Ce blând asupra mea-şi pogoară
Duioasa lor hirotonire…
Şi spune-i vântului să tacă
Când va porni de-aici la plai:
Că răposatul n-a fost vrednic
De poala ta [de hirotonire], bătrâne crai!

Poetul ar mai fi dorit măcar o ultimă şi simbolică hirotonire întru preot, săvârşită de către codru, în cosmosul-biserică al cărei Preot este acelaşi Arhiereu al întregii Biserici, Hristos. E o concepţie ortodoxă de secole, în virtutea căreia păstorului mucenic din Mioriţa i se celebrează o înmormântare cosmică şi în acelaşi timp taina nunţii lui cu Hristos, în biserica acestui univers creat de Dumnezeu după chipul Bisericii, biserică unde sunt preoţi, munţii mari, sunt păsări lăutari, reprezentându-i pe cei ce cântă cu jale la înmormântare sau de bucurie la nuntă, iar lumânări aprinse sunt stele făclii.

Goga se declară însă nevrednic şi de această ultimă sfinţire sau hirotonire, de a sta sub poala sau epitrahilul de frunze pe care l-ar putea întinde codrul asupra sa, întrucât nu a rămas fidel chemărilor harice ale lui Dumnezeu, auzite în copilărie şi tinereţe cu auzul interior al sufletului şi rezonate prin glasul naturii. Regrete şi atitudini asemănătoare sunt exprimate de mulţi dintre poeţii noştri, începând din paşoptism şi până în modernism.

Parafrazând versetele 7-10, din psalmul 23, care profeţesc despre deschiderea porţilor Raiului în faţa lui Hristos cel Înviat, Dumnezeu şi om, versete preluate liturgic în Biserica Ortodoxă, dar şi afirmaţia Sfântului Pavel cu privire la toată făptura, universul întreg care suspină de jale împreună cu oamenii în aşteptarea Revelaţiei şi a transfigurării sale (Rom. 8, 19-23), Octavian Goga vede în frământarea naturii un dor cosmic şi o convorbire tainică în aşteptarea veşniciei (simbolism exprimat mai adânc, în secvenţe poetice enigmatice, la Eminescu, dar pe care le-am reperat anterior, în studiul nostru):

Dimineaţa

(…) În taina tăcerii porneşte-se vânt
Să mângâie trestia-n vale,
Pe ascuns o sărută, dar dragostea lui
O văd licuricii pe cale.
Şi-o spun licuricii la frunze de soc,
Şi socul pădurii o spune,
Şi frunzele toate grăbite tresar
Şi-ncepe pădurea să sune.

Se duce iar vântul, pribeagul drumeţ,
Sfios fâlfâind din aripă,
Din doru-i aprins şi în veci călător
O doină domol se-nfiripă.
Şi doina o cântă alunii din crâng
Şi-o tremură-n murmur izvorul,
Şi doina trezeşte şi turma din deal,
Şi turma trezeşte păstorul.

Din funduri de peşteri vin umbre şireag
S-asculte amarul cântării,
De patima doinei şi umbrele mor,
Cu lacrimi plâng genele zării.
Şi doina se zbate, şi frunzele plâng,
Şi codrul prelung se-nfioară,
Când, iată, prin neguri cu sârg străbătând
O rază solie coboară:

Deschideţi larg poarta, cărunţilor brazi,
Să vie-mpăratul măririi [Hristos, Împăratul slavei],
Să mângâie jalea nestinsului dor,
Să-mpace durerile firii…

Sunt destul de numeroase versurile care identifică, în poezia lui Goga, cosmosul cu un templu, cu o biserică, care îşi aşteaptă, împreună cu oamenii, restaurarea finală:

Ca o vecernie domoală
Se stinge zvonul din dumbravă
(Apostolul)

Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
(Dăscăliţa)

Când rătăcind, bătrâne codru,
Ajung la sânul tău de tată,
La poarta-mpărăţiei tale
Plec fruntea mea înfierbântată.
Eu simt că-n lungul şir de lacrimi
Se sfarmă-al genei mele tremur,
Şi ca un făcător de rele
La poarta ta eu mă cutremur.

Curat e duhul lumii tale,
Căci Dumnezeu cel Sfânt şi mare
Subt bolta ta înrourată
Îşi ţine mândră sărbătoare.
Tu-L prăznuieşti cu glas de clopot
Şi cu răsunet de chimvale
Pe Cel ce-atâtea înţelesuri [8]
Gătit-a strălucirii tale.

Amurgul înveşmântă-n umbre
Smerita frunzei fremătare,
Şi pare tânguiosul freamăt
Un glas cucernic de tropare. (…)
(În codru)

Mireasa cerului albastru
Îşi împânzeşte-n ape chipul,
De vraja ei tresare unda
Şi-nfiorează-se nisipul.

S-aştern bobiţele de rouă
Pe-ntinsul luncii patrafir:
Din mâna ceriului, Părinte,
Se cerne preacuratul mir… (…)

S-aude toaca cum, grăbită,
În fag o bate-o gheonoaie – (…)
(Pe înserate)

(…) Să fim copiii iscusiţi ai firii,
Să învăţăm din sfânta ei cântare,
Să furişăm în mintea noastră picuri
Din înţeleapta firii îndrumare.

Veniţi, veniţi în ceasul dimineţii,
Când, sub clipirea bolţii-mbujorate,
Sărbătoreşte-al învierii praznic
Biserica de frunze-nrourate.
Când umbre mor şi scapără lumina
Din negură zburând biruitoare,
Veniţi, veniţi să cad-asupra noastră
Hirotonirea razelor de soare. (…)

Să piară umbra zidurilor negre,
Ce-ntunecă o melodie sfântă,
Curatul chip al farmecelor firii
Să scânteie când glasul nost’ cuvântă.
Căci Dumnezeul neamurilor toate,
Sub strălucirea mândrei bolţi albastre,
În codrii verzi şi-n negrele ogoare
A semănat nădejdea vieţii noastre…
(Cântăreţilor de la oraş)

Minuni spune glia-n poveştile ei
Şi tainele vieţii ne-nvaţă. (…)

Lumina şi cântul nuntesc peste fire
În zvon de evlavie sfântă,
Cu brâne de aur e bolta încinsă,
Şi iarba livezilor cântă.
Azi lunca-i o mândră biserică largă,
Iar plopii străjeri la irugă
Par preoţi cărunţi în odăjdii de praznic,
Cu braţe nălţate spre rugă… (…)

Credem că este de ajuns, deşi exemplele nu se epuizează aici.

__________________

[1] Calea vieţii. Metafora căii sau a drumului vieţii, a vieţii ca o călătorie face parte dintr-o vastă şi îndelung utilizată simbolistică ortodoxă.

[2] Izvorul de har şi de pace.

[3] Valul lumii este iarăşi un simbol de largă circulaţie ortodoxă.

[4] Tăria urii faţă de patimi, păcate şi tot ce e rău şi a iubirii faţă de ceea ce e drept şi frumos.

[5] Metafora grăitoarei mirişti expune aceeaşi viziune despre comunicarea pe canale harice, spirituale, dintre raţiunea cosmică şi raţiunea umană, fapte teologhisite în Ortodoxie, în condiţiile în care omul îşi păstrează vederea inimii curată.

[6] Floarea de cicoare este floarea albastră a lui Eminescu. A se vedea şi Legenda cicorii, de G. Coşbuc.

[7] Vezi Floare albastră : Acolo-n ochi de pădure, / Lângă trestia cea lină / Şi sub bolta cea senină / Vom şedea în foi de mure.

[8] Vezi biblia cosmică sau protobiblia de care vorbeam anterior, de raţiunile cosmice aşezate în toate lucrurile din univers, de la zidirea lor, de către Creatorul lor, pentru a comunica cu raţiunea noastră umană.