Un dor de nespus (vol. 1, 1996) [1]
*
pe omul care piere
să nu îl opreşti din destin
curg chimvale răsunătoare
în ape de un roşu senin
pacea domneşte peste singurătate
în grădină cireşii plutesc
ia aminte aroma de Paşte
pe care o iubesc
tremur la gândul plecării
inima mi-e un pescăruş de candoare
e un soare de iubire
în care tu străluceşti jar de jale
lângă stele te ţin aproape
să nu le izgoneşti din seninătate
cerul tău rupt din străini
pentru mine e vin
numai tu ştii
parabolele cuvintelor scrise în lut
pentru ele nu există decât frumuseţea
din care te-ai născut
*
rămân să mă nasc
din urechea ta fină
ţintesc în auz
o plăcere senină
mă robesc curcubeului
din care gândesc
ploaia de inimă
s-o risipesc
zarea e aurie
din care îmi iau disperarea
tu ai frumuseţea ta
în straie ruginie
comori de blândeţe
auz semănat în ninsoare
te cuprinde un dor
de roşie floare-n ospeţe
mărgăritar anonim
un înger ascultând
din focul divin
pădurea-n gând fremătând
armata de plângeri
nu te poate urma
tu sângeri
din răpirea ta
secretul iubirii
e ascuns de orgii
focul izbăvirii
emanat din chilii
albul roşului tău hialin
te priveşte-n ospeţe
rugăciunea e vis
de pură frumuseţe
raiul tăcerii
adormite-n mireasa de-acum
ţine-l aproape de sân
aproape de ochiul de satin şi parfum
Cei care împlinesc cu scrisul sunt la fel de mari ca cei care împlinesc cu fapta
Istoricul adevărat – adică [cel]
care istoria adevărat precum s-a avut istoriseşte –
lauda împreună cu făcătorul [istoriei] împărţeşte,
căci acela ce a ostenit lucrul a săvârşi,
iar acesta a nevoit în veci a se pomeni.
Şi încă mai mult pe scriitori decât pe făcătorii minunilor
fericiţi şi lăudaţi a numi
voi îndrăzni.
Căci după armele şi faptele eroilor,
condeiele istoricilor,
de nu s-ar fi pe alb clătit,
încă de demult şi lauda numelui lor deodată cu oasele
ţărna o ar fi acoperit.
Şi aşa, aceia au fost a lucrurilor făcători,
împreună şi muritori,
iar aceştia numelui au fost înnoitori
şi în veci stăruitori.
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică
Începuturi poetice
Reproduc mai jos doar câteva din poeziile pe care le scriam pe la 17-18 ani, înainte de întâlnirea cu părintele Dorin, şi care nu sunt cuprinse în volume:
Poetului
la început te-ai retras în tine
te-ai recules în umbra coacerii
încet
ai învăţat să te opreşti
la hotarul albastrului
tot mai aproape
şi mai departe de nemurire
fără a avea înţelegerea sălăşluirii
acelui suflet ales
în cuibul ochilor
acum iubeşti totul
ca un poet care vede
*
muzica sferelor
ascultă! începuturile sunt atât
de pline de suflet
o mirare aleasă te-ntâmpină-n cale
şi-un parfum de culoarea smereniilor
gustă din tine nepârguit
imaculate lumini ale infinitului
amintesc de viaţa care va veni
în amurg
ca niciodată intrarea
nu-i va fi mai deschisă şi veşniciei
mai bine venită o nouă iubire
ascultă! îţi trece prin gând:
înainte de a fi creată
lumea a existat în stare sonoră.
*
logos
cuvântul e un ochi
pe care-l deschid
până când începe
să picure gândul
*
fiinţa oraculară
m-am uitat la el
şi era viu şi neîntrebat
ca orice lucru fiinţat
fiinţa lui în ochii mei
se privea pe sine
întrebătoare
şi îmi spunea:
o singurătate nevăzută
îmi sunt ochii tăi mari
atât de mari
o urmă de durere
bătând graţios din aripi
îmi curge din pleoape
o singurătate nevăzută îmi sunt ochii tăi mari
atât de deşi şi atât de aproape
întors spre fiinţă
ia-mă cu o lacrimă
împietreşte-mă
în culoarea lor de ape moarte
atunci l-am cules din priviri
întreg ca o sferă de cântec
cu amintirile îndepărtate
hoinărind alte lumi
căci orice merge
ajunge la odihnă
şi un pom
şi o piatră
şi un om
şi rotitoarea nemişcare cosmică
şi ploaia care-a stat
în anotimpul paşilor
umblători prin grădini
de măslini
în nelinişte
*
căutare de regăsire
nu l-am văzut decât cu umbra
cu tăcerea l-am atins
pe neatingere
cu necunoscutul
l-am pipăit pe necăutare
pe mirosul sângelui său
mi-am culcat ca un lup auzul
privirile ude de asfinţit
mi le-am întors pe palmele sale
în căutare de perechea ninsorii
în aflare de nepereche
umbra milei a căzut din taine
*
inima lucrurilor
am căutat cu ochii în inima lucrurilor
am deschis ochii în inima lucrurilor
şi lucrurile au început să vadă
să mă simtă
şi lucrurile au început să respire
şi să trăiască
înţepându-mi retina cu oxigenul lor tare
răsuflându-mi în faţă
ca şi cum ar fi trăit din privirea mea cu inimă
ca şi cum ochiul meu ar avea aer
am căutat cu ochiul în inima lucrurilor
şi ochiul meu a început să bată
şi inima lor a început să clipească
*
Dumnezeu este patria mea
m-am rătăcit şi până să aflu
intrasem în codrii ascunşi
şi până să aflu
intrasem în valea plângerii
şi până să aflu
pământul părinţilor mei era departe
sufletul meu zbura greu
cu vântul şi cu gândul
împărăţia Tatălui meu nu mai era aproape
sufletul meu e departe de-acasă
pribeag
beţia durerii îl soarbe
şi-l aruncă tot mai departe
unde stelele nu se mai deşartă
pribegesc cu zile şi nu-mi aflu
ţarinile sfinte
calc pe orbita lumii dogorâte cu ochii desculţi
cu mintea de foame caut
Pământul Făgăduinţei
cu limbă de jale
cu sufletul de izvor rupt de la gură
caut Ţara Promisă
rătăcind în valea pământului
sunt ca o fântână care-şi arde ochiul gol
pe cerul dezvelit în ape
Dumnezeul meu Dumnezeul meu
sufletul greu merge cu Tine pe ape
*
haiku
ochiul – întruparea lacrimei
Căsnicie sau căznicie?
Am văzut mai zilele trecute la televizor o discuţie despre căznicie, după cum scria în josul ecranului. Discuţia n-am urmărit-o, dat fiind protagoniştii, dar am reţinut grafia cuvântului.
Şi această grafie nu cred că a fost întâmplătoare sau o greşeală, întrucât multă lume, în ultima vreme, încearcă să impună un etimon fals şi să forţeze atestarea unui sens al cuvântului, care nu există.
În primul rând, se spune căsnicie şi nu căznicie, în exprimarea orală şi cu atât mai mult, în scris. Pentru că acest termen nu vine de la caznă, cazne, ci de la casă, casnic.
Căsnicie înseamnă a fi sau a deveni casnicul cuiva, sau a face casă împreună.
A luat-o în căsnicie se traduce prin a luat-o în casa sa, aşa cum este expresia biblică.
Căsătorie vine tot de aici, de la casă, de la a face împreună o casă.
În ultima vreme am auzit însă altă variantă, spusă fie serios, fie parodic. S-a acreditat astfel ideea că, anume, căsnicia ar fi o caznă, o mucenicie purtată la unison de cei doi soţi (sau doar de unul, dacă celălalt e neînţelegător), prin asimilarea fonetică a cuvântului cu un alt termen, caznă, cu care nu are nicio legătură semantică.
De aici a fost preluată de denigratorii liber-profesionişti ai tainei căsătoriei, care s-au bucurat să găsească o hibă cuvântului tradiţional căsnicie, crezând că strămoşii aveau aceeaşi minte ca şi ei.
Explicaţia din urmă nu este însă valabilă din punct de vedere lingvistic şi etimologic şi nici din punct de vedere duhovnicesc. Pentru că sensul primar al cuvântului, acela pe care l-am spus mai sus, revelează şi sensul duhovnicesc.
Iar dacă enunţăm şi sensurile cuvântului casă din limba română veche – care înseamnă şi biserică sau templu – ajungem la cuvântul Domnului, că cei doi sunt un singur trup şi la echivalenţa semantic-duhovnicească revelată de Sfântul Pavel, dintre trup şi Biserică.
Pentru că cei doi sunt un singur trup numai în Biserică şi cei doi sunt un singur trup precum Biserica este trupul lui Hristos. Iar a face casă, căsnicie înseamnă a fi amândoi în casa, în Biserica lui Hristos şi a fi un trup cu El.
Îndemnurile la mucenicie şi la nevoinţă sunt foarte bune, numai că nu trebuie pierdut din vedere înţelesul corect, iniţial, al cuvântului căsnicie, pentru că se poate ajunge şi la interpretări defavorabile şi – mai grav – la pierderea semnificaţiei de bază care luminează traseul duhovnicesc avut în vedere de iniţierea maritală.
Prima oară când L-am simţit pe Dumnezeul cel viu
A fost la scurtă vreme după ce l-am întânit pe părintele Dorin, pe atunci seminarist, şi după ce am început să merg la Biserică.
Pe atunci sufeream foarte mult pentru că tocmai îmi pierdusem bunica, care mă crescuse până am plecat la şcoală şi la care îmi petrecusem toate vacanţele.
Când m-am spovedit şi m-am împărtăşit prima dată, am simţit o mare uşurare şi bucurie. Cineva ar putea obiecta că aşteptam acea bucurie…deşi ştiu că nu era o fericire autoindusă.
Însă acea bucurie avea să-mi fie reconfirmată într-un mod aparte, că venea de la Singurul Dumnezeu adevărat.
Era o zi de duminică şi, după ce m-am spovedit şi împărtăşit, am plecat în acea zi la Roşiori. Bunicul trăia încă. Cum ajungeam însă acasă, la bunici, începeam să plâng de dor şi nu mă puteam opri multă vreme…
În acea zi însă, în care mă împărtăşisem prima oară, s-a petrecut ceva uluitor, care m-a luat cu totul prin surprindere: nu reuşeam să mă întristez. M-am apropiat de casă…am intrat înăuntru şi…nimic.
În mintea mea, mă întrebam ce se întâmplă cu mine. Nu simţeam nicio jale, nicio tristeţe, nicio durere. Încercam din răsputeri să mă întristez, să-mi amintesc de bunica şi să-mi aplec inima spre suferinţă. Credeam că m-am împietrit şi am uitat-o.
Am început chiar să-mi fac mustrări de conştiinţă, să mă întreb cu duritate cât de insensibilă pot să fiu, cât de nerecunoscătoare şi de uitucă… Nimic şi nimic. Nu-mi dădeam seama ce se petrece cu mine. Simţeam doar o mare bucurie interioară, care nu-mi permitea deloc să mă apropii de întristare.
Niciodată în viaţa mea nu mi se mai întâmplase aşa ceva. După o bună bucată de vreme, în care Dumnezeu m-a lăsat să mă neliniştesc în fel şi chip, dintr-o dată a venit şi luminarea…şi mi-am amintit că în ziua aceea m-am împărtăşit cu Hristos.
Atunci m-am liniştit în sinea mea şi m-am bucurat că Dumnezeu…a vorbit cu mine. Atunci am cunoscut că El e Viu şi că e în Biserica Ortodoxă.
Odată cu această lecţie de teologie şi dogmatică, am mai învăţat însă şi o lecţie practică de duhovnicie: să nu te împotriveşti niciodată celor ce-ţi vin de la Dumnezeu.
Aşa că săptămâna trecută, în Vinerea Mare, nici nu m-am mirat, nici nu m-am opus bucuriei interioare pe care am simţit-o de la Domnul…am înţeles că judecăţile Lui nu le cunoaştem noi. Şi deşi trebuia să mă întristez, m-am bucurat…pentru că aşa am simţit.
Filosofia ortodoxă a lui Cantemir (4)
Giudeţul [judecata] sufletului cu trupul
şi ce înseamnă “sufletul filosof”
Acestea de la Vulpe cu toţii auzind
şi precum [că] adevărul aşa este înţelegând
(că la mintea spre înţelegere gătată
mai tare pătrunde cuvântul adevărului
decât prin moale grosimea trupului ascuţită simceaoa [lama] fierului),
ziseră: „Dară cine între noi poate fi acela
care mai mult sufletul în filosofie să-şi fi crescut
şi după pravile el trupul să-şi fi scăzut?
(Că [căci] cu anevoie este cineva
trupul în toate pe larg şi de saţiu să-şi hrănească
şi sufletul de poftele trupeşti nebetejit să-şi păzească),
(că precum în hrana slobodă
trupul se îngroaşă
şi se îngraşă,
aşa de post trupul vitionindu-se [slăbind],
sufletul se subţie şi învârtoaşă [se întăreşte])
(căci foamea la trup moarte firească,
iar la suflet viaţă cerească
aduce) . (…)
(căci obişnuiţi sunt cei adevărat vrednici
vredniciile sale [lor] de priveala ochilor
şi [de] lauda gurilor a-şi ascunde)
(ce [căci] precum focul în piatra mai vârtoasă
şi în fierul mai îndesat ascuns fiind,
dintr-aceleaşi şi mai tare lovindu-se, scânteiază,
aşa şi sufletul plin de vrednicie,
pe cât mai mult se acoperă,
pe atât mai tare se descoperă)(…)
(căci sufletul filosof asupreală nu are,
de vreme ce toată asupreala suferind
precum să i se facă asupreală nu simte)… .
*
Ierarhia vredniciilor umane este ierarhia darurilor dumnezeieşti
Firea aşa de înţelepţeşte
pe toţi la darurile sale şi-a îndemnat,
cât pe unii în cuvânt, iar pe alţii în lucru,
pe unii în poruncă, iar pe alţii în ascultare,
pe unii în stăpânire, iar pe alţii în supunere,
vrednici, putincioşi şi suferitori
i-a arătat.
Aşijderea, unii în gramatică şi alţii în poetică,
unii în loghică, iar alţii în ritorică,
unii în cea ithică [etică, morală], iar alţii în cea fizică filosofie mai isteţi,
şi unii într-ună, iar alţii într-altă învăţătură şi meşteşug
mai vestiţi şi mai fericiţi,
după a firii orânduială au ieşit
(că ce unul Dumnezeu dăruieşte şi orânduieşte
toată lumea nici a lua, nici a clăti poate). (…)
(că împărăţia firii, precum are domni, senatori,
deregători şi orânduitori,
aşa are şi plugari, şi morari, şi portari, şi chelari).
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică
Tipăriturile româneşti bisericeşti
Primul tipar, primele traduceri şi scrieri în româna literară au fost făcute la mănăstiri, care au fost dintotdeauna adevărate focare de cultură. „Psaltirea în versuri” a fost tipărită în 1673.
În trecut, tonul în cultură era dat de către călugării din mănăstiri. Primul tipar, primele traduceri, primele scrieri în româna literară au fost adăpostite de zidurile groase ale mănăstirilor. De către oameni retraşi din lume, din dragoste pentru lume. Demult, aerul culturii adia dinspre răsăritul slav sau atonit.
Arta caligrafiei şi a miniaturii
Sfântul Nicodim( sec. XIV), călugăr slav ce îşi făcuse ucenicia la Mănăstirea Hilandar (Sf.Munte), întemeiază primele aşezăminte monahale pe teritoriul ţării noastre,Vodiţa şi Tismana, unde introduce, pe lângă regulile vieţii monahale specifice Athosului, şi arta caligrafiei şi a miniaturii.
În liniştea mănăstirilor, călugării copiau cu pană de gâscă, în cerneală roşie sau neagră, textele Sfintei Scripturi sau diverse cărţi de uz liturgic, cu o artă desăvârşită, decorând paginile cu viniete, miniaturi şi iniţiale, pe hârtie sau pergament aduse din Occident (Veneţia, Silezia). Toate erau făcute pe spezele domnitorilor sau ale boierilor şi negustorilor cu dare de mână.
Primele tipărituri, la mănăstiri
Începuturile tiparului se leagă de numele Diaconului Coresi (sec. al XVI-lea) care mărturisea : ,,am scris aceste sfinte cărţi de învăţătură să fie popilor româneşti să înţeleagă, să înveţe rumânii cine- s creştinii ”.
În Moldova, Mitroplitul Dosoftei (sec. XVII-XVIII) întemeiază pe lângă Mănăstirea Trisfetitele (Sf. Trei Ierarhi) o prolifică tipografie. Mai mult decât atât, mitropolitului cărturar îi datorăm primele versuri în româna literară prin traducerea „Psaltirii în versuri”, tipărită în 1673.
Tânguirea şi pocăinţa regelui David, dar şi laudele sale ridicate Atotputernicului sunt îmbrăcate în veşmânt liric românesc.Versuri naive, primele din literatura noastră, dar şi imagini artistice surprinzător de sugestive sunt asociate textului biblic. Stihurile sale devin atât de melodioase şi, implicit, populare, încât o parte din psalmi intră în repertoriul colindelor, al cântecelor de stea.
Didahiile lui Antim Ivireanu
La Bucureşti, un alt mitopolit sfânt, Antim Ivireanul (1650-1716), face să înflorească viaţa religioasă. Călugărul georgian din Iviria, renumit pentru măiestria sa în ale tipografiei, a fost adus de Brâncoveanu de la Constantinopol pentru a conduce tipografia mitropolitană. Înfiinţează o tipografie la Snagov, unde văd lumina numeroase traduceri ale cărţilor de cult.
Devenit egumen, episcop al Râmnicului şi apoi mitropolit, doar pentru meritele sale, Antim Ivireanu este autorul Didahiilor, predici, extrem de importante în literatura noastră prin înalta lor ţinută morală şi frumuseţea stilistică.
Tot el este cel care întemeiază Mănăstirea Tuturor Sfinţilor (Antim) din inima de piatră a capitalei, translatată din calea buldozerelor de la Casa Poporului, unde se află astăzi Biblioteca Sfântului Sinod şi unde nu demult ardea Rugul Aprins al lui Daniel Sandu Tudor…
Înainte de Dacia Literară, de Eminescu , de Junimea, mănăstirile au fost focarele romaneşti de cultură. (Mihaela Oană)
Cf. sursa.
Da: am fost Nika Dora!
Nika Dora, adică un dor care învinge. Acesta era preudonimul meu literar, pe care mi l-am luat după ce m-am întâlnit cu poetul Dorin Streinu, adică părintele Dorin Picioruş, actualul meu soţ.
Ne-am întâlnit în 1995, în decembrie, la un cenaclu literar. Atunci s-au întâmplat mai multe minuni, una după alta, despre care nu pot să povestesc acum, pentru că implică prezenţa unei alte persoane, esenţială pentru viaţa noastră, despre care părintele va vorbi altădată, la timpul potrivit.
Scriam poezii de vreun an şi ceva şi întâlnirea aceasta a fost ca un trăsnet. Dar mai ales, din acea zi de 20 decembrie, Dumnezeu a intrat în viaţa mea într-un mod furtunos.
Încă nu fusesem niciodată la biserică, dar începusem să mă apropii de Dumnezeu prin anumite lecturi şi evenimente din viaţa mea. Artizanii acestei apropieri fuseseră Platon, Dostoievski, Berdiaev şi Kierkegaard, între alţii. Ba, ţin minte, că citisem şi epistolele Sfântului Dionisie Areopagitul.
În acei primi ani de după Revoluţie, veneam cât de des puteam la Bucureşti ca să cumpăr cărţi. Bineînţeles că pendulam între adevăr şi minciună, dar din toate cărţile citite, în bătălia dintre Dumnezeu şi nihilism, din sufletul meu, Dumnezeu câştiga.
Dar nu mă întâlnisem, încă, cu Dumnezeul Ortodoxiei, cu Dumnezeul adevărat, nu cu Cel schiţat în cărţile de literatură… şi nici Cel, falsificat, din cărţile lui Ioan al Crucii sau Teresa d’Avila.
Prin părintele Dorin, pe atunci elev seminarist, am început să-mi cunosc credinţa în care fusesem botezată, să-mi cunosc Dumnezeul şi Biserica din care făceam parte. N-a fost însă o întâlnire lină şi uşoară, o luare la cunoştinţă fără durere şi suferinţă.
La scurt timp după ce ne-am întâlnit, într-una din zile, părintele Dorin mi-a vorbit despre păcate şi pocăinţă. Am înţeles că trebuie să-mi schimb viaţa, că aşa nu se mai poate.
L-am considerat părintele meu duhovnicesc de atunci, pentru că forţa cuvintelor lui era un uragan care n-avea nimic de-a face cu puterea umană de convingere. Sau, altfel spus, simţeam în inima mea o durere profundă pentru ceea ce nu eram, un dor sfâşietor pentru înălţimile de spiritualitate pe care niciodată până atunci, în viaţa mea, nu le sesizasem, dar de lipsa cărora mă simţeam vinovată.
Am scris poezie, până când el a renunţat la literatură şi la artă. În acelaşi timp începeam, cu anevoie, urcuşul duhovnicesc. Sub oblăduirea părintelui Dorin am citit Filocalia şi multe alte cărţi patristice şi duhovniceşti. Cărţile de filosofie, care mai înainte mi se păreau grele şi o culme a gândirii, dintr-o dată am văzut că sunt simple şi uşoare, în comparaţie cu Sfinţii Părinţi şi cu gândirea dumnezeiască a Bisericii.
La acest tag: Am fost Nika Dora, pe care îl înfiinţez acum, voi reproduce din poemele acelui segment de viaţă, tulburat şi fericit în acelaşi timp…
N-am găsit unul dintre volumele de poezii. Dacă o să dau de el, o să completez aici. Foile nu le am numerotate, nici menţiunea anilor, ca părintele Dorin, dar aceste volume aparţin, cu toate, perioadei de după întâlnirea cu el:
Vol. 1. Un dor de nespus
Vol. 3. O cupă cu îmbătare
Vol. 4. Poem de îngânat în stele
Vol. 5. Ruguri de rugă
Vol. 6. Psalmi
Vol. 7. Luminile suferinţei (o experienţă personală a tragicului)
Vol. 8. Ning florile disperării
Vol. 9. Agonie şi extaze
Vol. 10. Înainte de pragul celor zece naşteri
Vol. 11. Homeomerii
Vol. 12. Lumini de Crăciun
Vol. 13. Caietul cu sincerităţi
Vol. 14. În luptă cu moartea
Vol. 15. Când suferinţa a luat sfârşit şi-a rămas numai durerea
Vol. 16. Simfonia zăpezii
Vol. 17. Dreptul la nezădărnicire
Vol. 18. Ultimele tăceri
Vol. 19. În căutarea sensului
Vol. 20. Rugă la un cer albastru
Vol. 21. Azilul de nori
Alte caiete sau volume n-au un titlu aparte…
Petru Cercel, Imnul-rugăciune către Hristos Dumnezeu
Stăpâne Domn pe-adânc şi pe văzduhuri,
Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare,
Pe om din lut şi nevăzute duhuri;
Tu, care din Fecioară întrupare
Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,
Ca să-nviezi şi să ne dai iertare;
Tu, ce vărsându-Ţi sângele cucernic
Ai sfărâmat a iadului tărie
Şi l-ai legat pe diavolul nemernic;
Tu, ce-ai deschis a Ta împărăţie
Şi blând Te-arăţi şi milostiv cu mine,
Spre-a-mi face Raiul veşnică moşie;
Ascultă, Tată, ruga mea ce vine
La Tine arzătoare şi plecată,
Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la Tine.
Cum voi plăti, Stăpânul meu, vreodată
Atâtea bunuri mie hărăzite,
Şi ce-aş putea să-ţi juruiesc răsplată?
Mă-mbelşugaşi cu daruri nesfârşite,
Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare
M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite.
Tu nu pui preţ pe-averi sau pe odoare,
Pe perle, nici pe pietre nestemate,
Căci tot ce e, e-al Tău, Stăpâne mare.
De Tine-au fost făcute-n lume toate,
Şi omul mârşav nici c-un pai subţire
Să se fălească-a fi al său nu poate.
Cu o bătaie d-aripi, cu-o privire
Chiverniseşti şi-ndrepţi orice făptură,
Şi cerul, şi tărâmul de sub fire.
Plăcute-astfel de jertfe nu-şi mai fură,
Alt dar decât o inimă curată
Şi închinată Ţie cu căldură,
Şi, toţi să te mărturisească, Tată,
Drept Domn al Israelului, cel care
L-a înecat pe Faraon odată.
Tu vrei doar faptă bună şi-nchinare
Şi toţi să Te slujim, căci ştii în minte
Şi-n inimă ce-ascunde fiecare.
E mică plata ce ne ceri, Părinte,
Şi n-o-mplinim pe toată cu dreptate,
Dar tot ne vei moşteni? ai slavei sfinte.
Prea multă dragoste şi bunătate
Arăţi spre noi, căci cu nesocotire
o preţuim, şi numai cu păcate
Răspundem la a Ta milostivire
Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală
Călăuzeşti cu bine-ntreaga fire.
Cu multă neştiinţă şi greşală
Noi ne trudim să-ţi dăm în închinare
O inimă plecată cu sfială,
Dar, bieţi de noi, greşim fără-ncetare
În faţa Ta, puternice-mpărate,
Şi-ţi risipim averea-n desfătare.
Pân ce Ursitele neînduplecate
vor rupe-al anilor mei fir subţire,
Îmi iartă, Doamne, grelele păcate
Şi-atât de mare ai milostivire
Spre mine, sluga Ta cea vinovată,
Ca să trăiesc cu Tine-n nemurire.
Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată,
Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine,
Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată,
Greşit-am, Tată, milă ai de mine,
Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă,
Şi fă să vin alăturea de Tine.
Tu, ce eşti cale, adevăr şi viaţă,
Ştiu că tot binele ce va să-mi vie
Mi-l va trimite sfânta Ta povaţă.
Ferice de voi fi şi-n bogăţie
De stare şi avere, dă-mi putere
Cu spaimă mare să ţi-o-nchin tot Ţie.
Iar caznă când avea-voi şi durere,
Să fiu ca Iov cu straşnică răbdare
Şi să-Ţi slujesc statornic îţi voi cere.
Orice ţi-e voia, Împărate mare,
Nespus de mult mă bucură şi-mi place,
De-ar fi spre bine sau pre grea-ncercare.
Mi-e gândul doar la slujba ce voi face
Măriei-Tale tot mereu, căci Ţie
Cel ce-Ţi slujeşte va trăi în pace
Şi va zbura la cer cu bucurie.
Petru Cercel, Imn
Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul şi domn al Ţării Româneşti între 1583-1585. Pentru mai multe informaţii, vezi aici şi aici.
Poemul a fost publicat, în italiană, în volumul lui Stephano Guazzo, Dialoghi piacevoli, Veneţia, 1586.
Dimitrie Cantemir – ctitor de biserici
(…) Descrierea moştenirii istorice a lui Dimitrie Cantemir va fi incompletă dacă nu vom aborda câteva probleme, scăpate din atenţia cercetătorilor vieţii şi activităţii domnitorului Moldovei. În primul rând, este vorba de studiile lui Dimitrie Cantemir în domeniul teologiei şi istoriei religiei.
El devine primul savant european laic din sec. XVIII care dă publicităţii cugetările sale asupra Sfintei Scripturi şi, totodată, folosind cunoştinţele sale enciclopedice, prezintă etăţeanului european istoria principalelor dogme ale religiei islamice. Din păcate, până în prezent, lucrările lui Dimitrie Cantemir consacrate temei date, precum şi influenţa lor asupra dezvoltării ştiinţelor umanitare din epoca sa, nu sunt supuse cercetării ştiinţifice.
A doua problemă, insuficient sau deloc studiată de biografi, este activitatea lui Dimitrie Cantemir în calitate de ctitor şi făuritor al lăcaşelor sfinte din Ţara Moldovei şi Rusia. Majoritatea absolută confirmă contribuţia lui la zidirea bisericii Sf. Constantin şi Elena de la mănăstirea greacă Sf. Nicolae din Moscova, precum şi a bisericii Sf. Dumitru din orăşelul Dimitrov (regiunea Oriol).
Totodată, studierea manuscriselor lui Dimitrie Cantemir, precum şi a actelor administraţiei locale din Oriol, Kursk, Moscova ne oferă posibilitatea să constatăm că domnitorul moldovean şi principele iluminat rus a ctitorit mănăstirea Sf. Nicolae din satul Urlaţ judeţul Vaslui, închinată mănăstirii Vatopet din Sfântul Munte, precum şi cel puţin 6 biserici în satele din regiunea Moscova, Kursk şi Oriol.
Această dragoste faţa de credinţa ortodoxă, faţă de tradiţia şi moştenirea spirituală i s-a transmis prin ereditate urmaşilor lui Cantemir. Feciorul Matei construieşte biserica în satul Ciornaia Griazi, fiica cea mai mare Maria – în satul Ulitkino, mezina Smaragda – spital şi biserică la Moscova.
Dintr-o privire detaşată viaţa şi activitatea lui Dimitrie Cantemir a fost şi este studiată destul de amplu – îi sunt consacrate zeci de cărţi, mii de articole ştiinţifi ce şi de popularizare. Dar, odată cu trecerea anilor, generaţii noi de savanţi revizuiesc şi studiază din temelie moştenirea ştiinţifi că şi literară a lui Dimitrie Cantemir, descoperind pagini inedite în biografia sa şi în manifestările numeroaselor sale talente. (…)
Cf. Victor Ţvircun, Moştenirea istorică a lui Dimitrie Cantemir şi contemporaneitatea, în rev. Akademos, nr. 4 (11), decembrie 2008, p. 37-38.
Scurte poeme ieroglifice (1)
Dară lin suflând austrul adevărului
şi într-o parte dând
poalele hainei adevărului,
grozavă goliciunea minciunii
descoperindu-se
se arată
*
Pe cât lumina soarelui
a lucra poate
în organele văzătoare,
pe atâta ajută
mai dinainte
ştiinţa în minte adulmecătoare.
*
Obişnuiţi sunt muritorii
cu înălţimea staturii,
cu frumuseţea trupului
şi cu împodobirea feţei,
ca şi cu un lucru prea mare de la fire dăruit
a se lăuda
şi încă mai mult între alţii
nu numai
arcoase sprâncenele a-şi ridica,
ci şi sfaturile peste cuviinţă a-şi da
şi socoteala peste măsură a-şi ridica.
[Dar] vrednicia sufletului
nu de pe frumuseţea trupului
se măsoară.
*
Ştiinţa înţelepciunii
nu în scaunele trufaşe şi înalte,
ci în capetele plecate şi învăţate
locuieşte.
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică
Alte poeme aflaţi şi aici.
Aforismele lui Cantemir (2)
Pizma veche vă împinge la lucruri noi.
Precum arşiţa soarelui pieliţa mută [schimbă] din albă în neagră, aşa pizma inimii mută gândul din bun în rău.
Precum ştiinţa lucrurilor este lumina minţii, aşa neştiinţa lor este întunecarea cunoştinţei.
La întrebarea grabnică, greu sfat a da, semn de minte ascuţită este.
Dragostea cumpărată pe bani sau pe mâncări şi băuturi, în sfârşitul acelora şi ea se sfârşeşte. Iar dragostea din suflet adevărată în sărăcie şi în foamete slujba vredniciei îşi arată.
Jurămintele între muritori pentru alta [altceva] nu s-au scornit, fără numai [ca] sub numele marelui Dumnezeu, demonul mai (pe) lesne meşteşugirile sale să-şi lucreze.
Cu anevoie un gând în două inimi a se ascunde poate.
Unde urechile adevărului sunt astupate, acolea toate hrizmurile [prorociile, avertismentele] se par basne [basme, minciuni].
Cine-i mai cu multe vrednicii, fie din fire, fie din osteninţă [osteneală], împodobit, acela mai mare cinste trebuie să aibă şi mai tare de la toţi să se iubească, se cade.
Obişnuită este fortuna [soarta], pe cel ce multe haine pofteşte a cerca şi de cele ale sale a-l dezbrăca.
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică
*
Să vă spun o întâmplare despre providenţă. Când, prin 1998, în nişte împrejurări grele, umblam pe la anticariate şi tarabagii să-mi vând nişte cărţi, întâmplarea pe care eu o numesc pronie a făcut ca nimeni să nu-mi cumpere Istoria ieroglifică.
Toţi tarabagii la uşa cărora am bătut (am avut atunci ocazia să cunosc faţa ascunsă a buchiniştilor bucureşteni şi a comerţului cu carte şi am înţeles după ce criterii se cântăresc cărţile) mi-au oferit un preţ rizibil pe o ediţie de lux, cu care, poate, puteam cumpăra o pâine. Aşa că am renunţat la pâine şi am păstrat cartea. Acum înţeleg de ce tocmai această carte a fost singura pe care n-am reuşit să o înstrăinez.
Genialitate şi posteritate
Eminescu a scris o grămadă de manuscrise pentru ca 150 de ani de posteritate să nu aibă timp să le citească, nici să le răsfoiască – în afară de 2-3 oameni. La fel, nici opera lui Nichita Stănescu, după cum semnala Alex Ştefănescu în recenta sa Istorie, nu a fost recuperată în întregime din reviste şi revistuţe obscure în care Nichita făcea risipă de talent şi dedicaţie, pentru că nu s-au născut încă adunătorii de fărâmituri.
Nu s-au născut încă recuperatorii nebuni, fanatici, care să caute în disperare de iubire. Risipei se dedă florarul, cum zicea Blaga, dar noi nu găsim florarul acela.
Suntem convinşi că istoria noastră e mult mai bogată, dar nu are cine să caute dovezile, documentele, argumentele. Avem zeci şi mii de teze de licenţă, masterat şi doctorat compilat-plagiate, de cărţi compilat-plagiate, de mostre de gândire compilat-plagiată şi mult prea puţini avizi de cunoaştere şi descoperiri imense.
Dacă eşti intelectual de elită în ziua de astăzi şi nu observi că stau maldăre de cărţi în aşteptarea de a fi descoperite şi gândite cu adevărat, că tot ceea ce s-a spus până acum stă sub semnul mediocrităţii şi al indeciziei ideologizate, înseamnă că degeaba te numeşti intelectual.
Dacă baţi apa în piuă cu aceleaşi idei, vechi şi nouă, recolajate lingvistic la nesfârşit, eşti o mascaradă de intelectual.
Dacă observi numai decadenţa şi aştepţi sfârşitul vieţii şi al lumii şi crezi că nu merită să-ţi risipeşti energia pe revelarea adevărului şi pe declamarea lui de pe acoperiş, că mai bine stai şi te odihneşti şi mai scrii din când în când o carte, ieftină la conţinut, pentru un post universitar sau ca să nu te uite lumea, înseamnă că ţi-ai greşi vocaţia.
Orizontul şi-a luat pe nepregătite oamenii al căror orizont e orb şi mut. Şi, deşi posteritatea este încă şi mai dreaptă decât contemporanii care se uită la sfinţi şi la genii ca la televizor, totuşi orizontul nu va înceta să-şi uluiască niciodată contemporanii convinşi că odată cu ei se scufundă lumea, că dacă nu sunt alfa, măcar omega tot sunt.
De ce? Pentru că sunt, deşi nu şi-au câştigat dreptul la a fi. Dumnezeu ne-a creat, dar mulţi nu sunt nerăbdători să-I dea dreptate pentru că i-a creat. A sta degeaba şi a te holba la ce fac alţii e o hulă.
Dacă Dostoievki spunea că cea mai mare şmecherie a diavolului e să te facă să crezi că el nu există, pentru vremurile noastre înşelarea lui încă şi mai mare e să te facă să crezi că lumea merge inevitabil spre prăbuşire şi că n-are nici un rost să faci ceva serios în viaţă. Că n-are rost să te consumi pentru ceva ce piere.
Doar că diavolul uită să spună şi românii noştri uită să-şi dea seama că ceea ce faci în exterior înseamnă şi construcţie în interior şi că piere numai ceea ce este periferic, iar substanţa creaţiei noastre merge cu noi în veşnicie.
N-are cine să gândească, n-are cine să ne regândească istoria, literatura… Nu mai avem nimic de zis, au spus totul înaintaşii… Călinescu, Iorga… Nu mai avem nimic de făcut esenţial, nimic de recuperat, nimic de subliniat sau de scos în evidenţă…
Ne plângem de defazare istorică şi iubim anacronismul cu disperare. Ceea ce urăsc semenii noştri cel mai mult e să vadă pe cineva ridicându-se şi recapitulând istoria şi gândirea pe care ei o credeau înfundată în memoria imemorială. Nu suportă să vadă lumina optimismului care are curajul să zidească sub cele mai sumbre preconcepţii şi previziuni.
Cum îndrăzneşti să speri la reevaluări şi reconstrucţii, când noi nu credem în nimic? Asta e întrebarea care răsună din toţi boşogii unei societăţi ca cea românească actuală, unde inerţia duhovnicească paralizează orice intenţie incalculabilă pentru privitori. Ce crezi că poţi să ne spui nou, când tot adevărul a fost spus? Chiar dacă a fost spus tot adevărul, n-au fost spuse toate nuanţele adevărului, ci doar esenţa lui.
Iar când transformi esenţa adevărului, precum cărturarii şi fariseii, în motiv de crimă, sau când o transformi într-o bornă statică în calea dezvoltării tale interioare şi spirituale, atunci n-ai observat că adevărul e dinamic, că el se întinde pe toată istoria şi că are formele lui de comunicare pentru fiecare epocă, pentru fiecare clipă şi om în parte.
Adevărul poate să ţi-l spună odată Sfântul Ioan Gură de Aur, altădată Eminescu, altădată Georgescu sau Florescu sau un ţigan de pe stradă sau Dumnezeu tainic în inima ta. El nu se epuizează şi nici măcar nu se diminuează. Când nu te arde setea de adevăr şi de cunoaştere, atunci îţi stabileşti autorităţi exegetice inexpugnabile, şi nu pentru că le înţelegi ca atare, ci pentru că nu vrei să faci nimic.
Înaintare şi curaj
În ultimul timp am păcătuit prin descurajare. Pe de-o parte mă descurajez, toate nedreptăţile şi răutăţile acestei lumi, pe care le suferim personal sau comunitar, mă clatină, mă fac să nu-mi vină să cred de unde atâta pornire nebună.
Dar pe de altă parte…descurajarea mă încurajează. Oricât ar fi de paradoxal, loviturile multe şi grele nasc în tine forţa. Deşi nu loviturile în sine, ci mâna lui Dumnezeu, care ne ţine şi ne limpezeşte ochii şi traseul vieţii.
Am învăţat să nu mă mai gândesc la kilometri de gând sau la miimi de consecinţe. Pentru mântuire trebuie să ai reflexe de trăitor ortodox şi ca să le capeţi trebuie să prinzi mişcările care sunt proprii dezvoltării tale spirituale. Să le exersezi indiferent unde te afli.
Şi această gimnastică nu se învaţă prin reţete. Mai ales, nu se deprinde dând afară lumea reală din contextul vieţii tale interioare şi mentale şi autoiluzionându-te cu sfinţenia proprie şi cu părerea că poţi răbda patimile. Nici încercând să baţi aparenţele a ceea ce nu eşti.
A fi cine eşti înseamnă a trăi ortodox. Pare că nu e o definiţie duhovnicească, patristică, dar de fapt înţelegerile multora din patristica ortodoxă sunt puţine şi nesemnificative cu adevărat pentru viaţa adâncă interioară.
Greşeala cea mai mare a râvnitorilor convertiţi la/spre adolescenţă (şi cine nu e convertit în ziua de astăzi?), prin care am trecut şi eu, e că pot şi că trebuie să-şi defrişeze sinele, devenind cu totul altceva. Eşecul e garantat, fie că fostul zelos devine foarte relaxat, fie că devine fanatic până la prostie. Fie amândouă: fanatic în aparenţă şi relaxat în esenţă.
Cuvintele Părinţilor cad ca nişte pietre în stomacul minţii noastre, la începutul iniţierii noastre duhovniceşti, deşi ni se pare că le înţelegem şi le însuşim. Mai târziu ne e ruşine de ce impresie bună am avut despre noi.
Viaţa noastră nu e trailer de filme confecţionate mental, despre cum ar trebui să trăim sfânt. Viaţa noastră se zideşte din împreuna-vorbire cu Dumnezeu pe fiecare zi, când ne e bine şi când ne e rău, când ne e greu şi când nu mai putem să suportăm, când ne bucurăm de o rază de har şi când cădem conştienţi în păcat.
Toate au un rost şi e bine să privim şi să urmărim rostul şi să nu ne luptăm împotriva lui.
Cum zic moldovenii: nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala
Aşa glăsuia ieri mândrul modovean Vladimir Voronin. Şi ca să fie absolut sigur c-am înţeles mesajul, a mai adăugat încă un proverb modovenesc: Frate, frate, da’ brânza-i pe bani.
Vrând-nevrând, Voronin a recunoscut, colac peste pupăză, că suntem fraţi – şi-atunci rămâne că moldovenii şi cu ruşii sunt veri primari, ceea ce l-ar putea înfuria pe unchiu Putin, dacă ar afla de fluctuaţiile lingvistice ale patriotului de serviciu din Chişinău. De, fiecare pasăre pe limba ei piere. Sau gura păcătosului adevăr grăieşte.
Acuma, să mă ieraţi că nu ştiu de care parte a Prutului or fi aceste proverbe, dar în mod sigur ştiu că Voronin, mârâind spre România, avea faţă de prim-secretar fără tigvă, pus pe reprimare, şi gângăvit cu ceva aromă de vodkă kieveană. Sau, cum se zişe pe moldovieneşte, bou-bourean, în frunte codălbean. Pe româneşte nu ştiu cum s-o mai zice. O să caut în dicţionar.
Însă mă frământă ceva şi mai mult decât atât. În cruda-mi naivitate, am mereu impresia că inepţii şi mistificări cât munţii de mari, după cele ale secolului XX, nu se mai pot naşte atât de gogonate. Adică trăiesc cu speranţa unor gogonate mai mici, pe cât mă străduiesc să mă scutur de aceste minciuni ca de praf şi să mai avertizez şi pe alţii.
La 20 de ani de la Revoluţia română, am avut ocazia să mă uit la Voronin ca la Mondenii. Nu mai ştiu unde e comedia şi unde e realitatea.În slugărnicia şi în inocenţa lui ucigaşă, preşedintele Republicii Moldova era fericit că poate să fie un actor important, că o să le arate el românilor, ce puternic e. Nu-l interesa că dincolo de poza virilă stă tragedia multor oameni. Cum nu-i interesează pe mulţi, nici dincolo, nici dincoace de Prut.
Tragedia multor oameni, a multor indivizi luaţi separat, dar şi a unui popor întreg. Însă aceasta din urmă nu mai contează, când ţi se dă şansa să devii cineva mare, important, să-ţi cumperi o stea gonflabilă pe scena istoriei, să devii preşedinte, parlamentar, euro-parlamentar…orice, doar nume mare să-ţi faci şi la televizor să apari şi leafă bună să ai.
Oamenii mari cu adevărat spun ce cred şi atunci când nimeni nu-i răsplăteşte pentru adevăr, când sunt ignoraţi şi lăsaţi de-o parte. Puterea de-a rămâne fidel adevărului nu ţine de oamenii mici la suflet şi avizi de propăşire grabnică. Ţine de cei care văd dincolo de orizontul orizontului, în perspectiva veşniciei. Şi nu doar la nivel declarativ.
Chingile suferinţei fac oamenii să fie reali, ca pe basarabenii care au ieşit în stradă. Cât despre bucureştenii preocupaţi în aceste zile la ce fast-food o să mănânce…ei nu au semănat în aceste zile cu fraţii morţi în Revoluţie. Încă suntem fraţi, şi dincolo de Prut, şi dincolo de moarte. Care mai suntem şi când limba nu ne dă de gol.
