Apocalipsa în ochiul lui Nichita şi despre ce trebuie să laşi în urma ta

Daimonul meu către mine

Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul
şi-o să vezi cu ochii pietrele înmuindu-se
şi pe caprele negre de stâncă înecându-se
în moalele stâncii.
Marea, pe dânsa chiar o s-o vezi
suptă de fluviu şi pe acestea
supte de izvoare şi pe ele
absorbite de setea unei făpturi alergând.
Ai să vezi, îmi spuse Daimonul meu, mie,
ai să vezi cum se usucă peştii
şi cum se împuţesc balenele
cum se evaporă meduzele,
căci îţi zic ţie, vine focul, mă auzi?
- Te aud şi ce să fac eu,
chiar dacă te aud ce să fac eu,
eu ce pot să fac eu?…
- Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul,
repede, cât mai poţi să te schimbi!
Schimbă-ţi ochiul în cuvânt
nasul şi gura
organul bărbătesc al facerii,
tălpile alergătoare,
părul care-a început să-ţi albească
prea des încovoiata şiră a spinării, -
schimbă-te în cuvinte, repede, cât mai e timp!
I-am spus Daimonului: – Tu nu ştii că
vorba arde,
verbul putrezeşte,
iar cuvântul
nu se întrupează ci se destrupează?
Am pus un sentiment pe bronz şi tu ştii asta
şi a fiert din pricina luminii soarelui.
Am dat un nume unui copil
şi numele s-a spart de timp şi de vrăbii.
- Ştiu asta, mi-a spus Daimonul.
Schimbă-te în cuvinte precum îţi zic!

(vol. Epica magna)

Cuvântul care nu se întrupează ci se destrupează este omul care moare, după cum spune Nichita şi în altă parte: Eu sunt un cuvânt care se rosteşte, lăsând în urma lui un trup.

Daimonul este o formă cultă, cu aer pretenţios-filosofic, pentru îngerul păzitor.

Schimbarea în cuvinte este împlinirea rostului înainte de venirea focului, pentru că Nichita crede că rostul lui pe lume a fost de a fi poet şi de a cânta pentru oameni.

Şi sentimentele şi cuvintele trec, dar are sens să laşi în urmă experienţa vieţii tale prinsă în cuvinte, în mod pedagogic. Este şi un act de mărturisire şi unul de generozitate faţă de urmaşi.

Oificarea caprelor şi un fragment de dialog dintre Nichita şi Cantemir

Chiar la începutul Istoriei ieroglifice, în senatul reunit al celor două ţări, prima dezbatere amplă e prilejuită de necesitatea de a stabili dacă Vidra e pasăre sau animal: “Tu, Vidro, de ai fi sau din pasăre zburătoare, sau din dobitoacele pe uscat umblătoare, ar putea cineva zice că doar a ambelor părţi în ceva mai dinainte ştiinţa ai fi avut”.

Într-un final, după discuţii aprinse, se hotărăşte ca “Vidra dintr-amândouă monarhiile afară să se gonească şi nici într-un neam de-al lor să nu se mai numească”. Iar Vidra decide că “urmează ca în monarhia celor de apă să mă dau”.

După aproape 300 de ani, Nichita Stănescu îşi intitula un poem  Săgetarea cerbului stretin şi harponarea peştelui Vidros (din vol. Epica magna), în care spunea:

Aşa cum faţă de mişcarea omului
mişcarea ierburilor pare înceată,
Aşa cum faţă de mişcarea brazilor
mişcarea pietrelor pare înceată
mai încet decât starea pe loc a pietrii
e râul Vidros în care înoată peştele Vidros.

Haideţi, vă zic, să pescuim peştele Vidros
îndreptându-ne timpul şi întinzând secunda
ca apa vărsată pe lespede,
iar ziua s-o lungim peste noapte!
Pe Vidros, vă zic, să-l harponăm fără milă,
să omorâm Vidrosul din râul Vidros!

Din oasele Vidrosului să facem stâlpi de casă
şi din solzii lui, şindrilă,
iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru
la nuntă, vă zic.

Poetul care propunea, într-o altă poezie a sa, oificarea caprelor (vol. Operele imperfecte), Nichita Stănescu, a reuşit să implementeze antichitatea gândului în tiparul (foarte) modern al poeziei. Deşi pare ca poezia lui Nichita să nu aibă sens, ea are sens: un sens ascuns în lipsa de sens, pentru că poezia exprimă exact ce scrie.

Pare că între cei doi, Nichita şi Cantemir, stă nu numai o prăpastie de secole, ci şi una de viziune auctorială şi artistică, deşi, în Cartea de recitire, Nichita scria negru pe alb că Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, e un poet mai mare decât Arghezi, Ion Barbu sau Bacovia, un poet care surclasează toată poezia română modernă.

Bineînţeles, se poate obiecta că Nichita  e prea gingaş cu trecutul, aşa cum i s-a reproşat şi lui Eminescu pentru Epigonii.

Însă peştele Vidros, din vânătoarea cu simboluri voievodale şi întemeietoare, de mai sus, nu e singurul pe care Nichita l-ar fi putut împrumuta de la Cantemir.

Dacă ne gândim că, într-una din primele poezii din Sensul iubirii, în Pădure arsă, poetul folosea forma verbală arhaică făcum, întâlnită rar, la Sfântul Dosoftei sau la Cantemir ori în scrierile foarte vechi, e nevoie să recalculăm influenţa literaturii vechi cel puţin asupra limbajului poetic nichitian. Şi s-ar putea să ajungem la concluzii cu totul surprinzătoare asupra celor ca par a fi creaţii lingvistice născute exclusiv de inventivitatea lui Nichita în ambianţa liricii moderniste.

Pe noi ne-a uimit descoperirea faptului că sensul în care a mers creativitatea lui Nichita în planul limbajului poetic e convergent cu libertatea de expresie pe care şi-o îngăduia, la 1700, Dimitrie Cantemir. Şi amintim aici, spre exemplificare, numai câteva din numeroasele sale expresii originale, create dintr-o plămadă lingvistică românească care părea (iarăşi părea !) că nu ar putea să gesteze astfel de cuvinte şi formule expresive (şi multe vă vor aminti nu numai de Nichita, ci şi de Eminescu, de Mioriţa, de Blaga…): câtinţii, feldeinţii, voroavă vorovitoare, tăcere tăcătoare, fireanul firii, cămila nepăsărită şi pasărea necămilită, cuvintele îşi informui, piciorul dropicos şi pasul tremuros, cuvintele la inimă lovitoare, neprietenilor pe buze în veci de nedespecetluit pecete să pecetluim, a ceasului strâmtoare laconeşte a ritorisi mă învaţă, mintea adulmecătoare, păcura zavistiei, arcoase sprâncenele, lacrimi de sânge, spicul părului, străjerul însomnorat, furească umblare, a frunzelor sunare, întunericul nefiinţei, fântâna tăcerii, urechea de pizmă îmbumbăcată [amintiţi-vă de dascălul din Scrisoarea I care-şi îndesa bumbacul în urechi], scămos la minte şi strămţos la cuvinte, îmblătoare inimi, gârla Nilului se iezeşte, sămânţa vântului şi grăunţul apei, inima dospită, mângâioasă faţa câmpului, etc., etc., etc.

În fine, procesul de oificare a caprelor este următorul:

Se albise-n sfărâmare al meu os
iar de timp, ce clepsidros!
Mă uitai urât, frumos
şi smulsei din roşu, roz.
Mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos,
gustul limbii veninos
l-am lăsat târâş, pe jos,
chiar şi blând, chiar fioros,
l-am lăsat târâş, pe jos,
mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos.
Şi deodată, altădată
îmi făcui din sânge, daltă
şi din una pe cealaltă
şi din Dunăre Atlantă.
Stam cu ţapul strâns în mână
nici măcar o săptămână,
făceam oaie dintr-un ou,
din cadavre, un ecou,
de puţea cerul de stele.
Raze fură, ale mele.
Lacrime şi paltine,
muritoare datine,
neobişnuitele,
din streini venitele.

Iartă-mă tu, iartă-mă că o să mor
din vina faptului de a mă fi născut.

Aforismele lui Cantemir [4]

De lauda gurilor multe, înţelepţii ca albinele de fum fug.

Sufletul filosof nu numai cum şi ce s-au făcut, ci şi pentru ce aşa s-au făcut cercetează.

Vorba frumoasă la cei cunoscători de n-ar mai sfârşi, încă mai plăcută ar fi, iar cei necunoscători mai tare dulceaţă în basmele băbeşti decât în sentinţele filosofeşti află.

Mai lesne s-ar auzi vorba între ciocanele căldărarilor decât între multe gloate a barbarilor.

Cine adevărul de la rădăcină cearcă ştiinţa în vârful înălţimii află, şi cine adevărul de jos întreabă [cine caută adevărul simplu] cunoştinţa de sus îi răspune.

Unde a socotelii şi a minţii raze nu lucesc, duhurile puterii puţin procopsesc.

Firea ceva în zadar şi în deşert nu face [ci pe toate cu un rost].

Furtuna când vrea să trântească, întâi ridică, şi norodul întâi râde, apoi plânge.

Vremea este oglinda lucrurilor viitoare.

Semnul înţelepciunii este ca, din cele văzute şi auzite, cele nevăzute şi neauzite a adulmeca, şi viitoarele din cele trecute a judeca.

Din fire [firea păcătoasă, alterată de păcat] muritorilor aceasta este dată, ca binele prea lesne, iar răul cu anevoie să se uite, şi laudele cuiva pe hârtie, iar hulele pe table de aramă să se scrie.

Mai fericit este cineva cu strâmt trai la lăcaşul său decât cu toate desfătările în casele străine.

Inima vicleană întâi din minciuna cuvântului, apoi din vicleşugul lucrului se vădeşte.

Adevărat bună este ştiinţa auzirii, dar mai adevărată este ispita vederii.

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

O satiră paşoptistă, cu tonuri de Ion Barbu şi Urmuz, care se potriveşte şi postmodernilor

Iarăşi la Meidan coconu Drăgan

Pă semne că nu ştiţi bine
Cine-i Coconu Drăgan?
Întrebaţi-mă pe mine,
Că-l ştiu ca p-un bou bălan.
Drăgan Ploscă,
Sin Stan Cloşcă,
Brat Micilă,
Zet Mircilă,
Vnuc Voicilă-ot Tătărăi,
Biv ceauş za armăşai,
Este din copilărie-i
Un om foarte însemnat,
E din fire, din pruncie-i
Cu mari daruri înzestrat.
Nici se ştie
Să mai fie
Altu-n lume
Cu-aşa nume,
Cu-aşa slavă
Ş-aşa glavă,
Cu ipolis şi de neam,
De agighios şi adam;
Milocestiv, blagorodnic,
Taşaclâu şi galantom,
Milosârdnic, dobrohovnic,
Şi cărturar vai de om:
Că când scrie
Te mângâie,
Când citeşte
Te slăveşte;
Iar când cîntă saltichia,
Îţi sare din cap tichia.
De iuschiuzar, tertipgiu
’Ngrozea lumea de holteiu
Când era şi calemgiu,
C-are praxis şi condeiu,
Angarale
Satarale,
Podvezi grele,
Bitirmele,
Cacirmale
Şi locmale,
Chilipiruri
Şi gheliruri
Rusumeturi şi husmeturi,
Istoviri cu marafeturi,
Cine altu era-n stare
Aşa a le ticlui,
Şi cu-atâta-ndemânare
A le şi başirdisi?
De aceea
’I zicea cheia
Bogăţiei
Vistieriei,
Vrednic s-iconomisească
Toate, şi s-apandisească.
Ş-orice metahiriseşte,
’I iese, că e ugurliu,
Căci e foarte ciracliu.
Ş-aşa mare
A fost, şi tare
În tot veacul
Şi-n tot fleacul.
Lua cinuri,
Da suspinuri,
Scutând lude-n Prooroci,
Argaţi, robi, iproci, iproci
Tar treti vist, ftori post,
Vel iuzbaşa de harem,
Mereu pe urdin a fost,
Ca când era un blestem.
Dii mărituri,
Oierituri,
Cotărituri,
Cornărituri,
Unu nu scăpa din ele,
Chiopoul, fiu de lele!
Un aşa, deci, ipochimen
Cum să nu se plihtisească
Când vede-acum pe un nimen
Din canoane să-i vorbească.
D-alde ale
Haimanale
După drumuri,
Plini de fumuri
Că ştiu toate,
Când el poate
E cu cinci coţi,
Decât toţi,
Mai-nvăţat, şi cu trei caturi
Învechit în maslahaturi.
Rău, dar, se ponoslueşte,
Şi rău a zis cin’ a zis,
Că nimic nu plăteşte
Când odată-i evhnenis.
Nu daţi mare
Ascultare,
La zănatici
Şi lunatici,
Care zic c-ortografia
Poate goni sărăcia,
Şi cer limba să ne-o strice
De la moşi de la strămoşi.
C-aştia sunt oameni de price,
Şi bârfesc nişte gogoşi.
Tu cu-oiota
Eu cu iota;
Tu cu-ciota
Eu cu iota;
Tu varia,
Eu oxia;
Tu cu multă pricopseală,
Eu cu bani de cheltuială;
Spune-mi dacă eşti cuminte,
Cine e mai folosit?
Tu ce scoţi nouă cuvinte
Ş-umbli cu cotu cârpit?
Tot temeiul,
Nu-i condeiul,
Nici cioplirea,
Fericirea;
Ci să ştii să-ntorci dulapuri,
Să rabzi multe, să-nghiţi hapuri,
Să despici şi firu-n două
Şi să scoţi din piatră lapte,
Iar să nu-mi spui basme nouă,
Şi că trei şi trei fac şapte.
– Măi Drăgane!
Măi cocoane!
Ţin-te bine,
Măi creştine,
De dârbovnic,
Şi gromovnic,
De pisanii
Şi cazanii,
Că-s izvorul cunoştinţii
Şi fii cum ţi-au fost părinţii.
Iar ei fie
Ce-or vrea. Scrie
Chinezeşte,
Păsăreşte.
Tu vezi, stare
Să-ţi faci mare.
Cântă pesne
Că-s mai lesne.
Şi rămâi cum te-ai aflat
Lăzărilă de-nvăţat.

Constantin Bălăcescu (1808-1880)

Lună plină…impresionistă

Dostoievski, Marele inchizitor (ecranizare)

Din discursurile lui Caragiale. Ce înseamnă “Românica” (1)

De la o vreme încoace auziţi tot mai des de Românica. Până n-am citit  discursurile politice ale lui Caragiale (membru al Partidului Conservator de atunci), n-am ştiut de unde vine cuvântul. Vă reproduc pasajul în cauză:

“Domnilor, dumnavoastră toţi trebuie să ştiţi o anecdotă: un român pe care îl cicălise un ţigan bătrân i-a tras două palme ţiganului. Ţiganul zice: ia mai dă o dată!… I-a mai tras încă o dată. S-a dus ţiganul bătrân la fiu-său: Uite, mă, tateo, m-a bătut  rumânica! – Care e ala? Tu l-ai bătut pă tetea? ia mai dă-i o dată!… Îi trage acela încă una. Băiatul zice: Haide, tată, că ăsta e nebun!”

În concluzie, rumânica sau Românica înseamnă ţara ţiganilor sau a românilor ţiganizaţi. Ceva asemănător descria Eminescu aici, numai că Eminescu nu încerca să fie comic, ci era exasperat de starea contemporanilor lui.

Mă miră că figuri cu pretenţii, ca CTP, aduc în decor acest termen, până la saturaţie, ba chiar cu ostentaţie şi cu plăcere sadică. Acelaşi CTP care, după depunerea jurământului lui Obama, era îndurerat, laolaltă cu Hurezeanu, că nu sunt şi românii patrioţi.

Filosofia ortodoxă a lui Cantemir (5)

Filosofia isihastă a tăcerii

…Lupul partea cea mai multă
a vremii tăcerii da
[căci tăcerea capul filosofiei este,
şi încă toată cinstea înţelepciunii
mai mult într-însa se sprijineşte,
de vreme ce aplos a grăi de la maice
şi de la mance ne deprindem frumos şi mult a vorbi,
toate şcoalele, mai prin toate locurile
(nu cu puţină pagubă a tot muritorul!),
pe canoane [legi retorice] ne învaţă.

Iar înţelepţeşte a tăcea
şi vremea vorbei puţine şi grele
prea la puţini vedem
şi învăţătura tăcerii undeva măcar în lume
a se profesui nu auzim.

O, fericita tăcere,
ca totdeauna cu tăcerea ascultăm şi învăţăm
orice ar fi de învăţat
şi pururea din fântâna tăcerii
cuvântul înţelepciunii au izvorât.

Că cine tace mult,
mult gândeşte,
şi cine mult gândeşte
mai de multe ori ce-i mai cuvios nimereşte.
Acela dar, ce
ce-i mai de folos au nimerit,
zic că,
de va grăi, va grăi mai negreşit] .

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Scurte poeme ieroglifice (2)

Complotul lupilor la apus de soare

Iar când făclia cea de aur
în sfeşnicul de diamant
şi lumina cea de obşte
în casele şi mesele tuturor se pune,
Lupul şi altă soţie [tovarăş] îşi cercă
şi pe altul ca sine află (…)

Deci, după ce părintele planetelor
şi ochiul lumii
razele sub ipoghei [orizont] îşi sloboade
şi lumina sub pământ îşi ascunde,

când ochiul păzitorului se închide
şi a furului [hoţului] ca a şoarecelui se deschide
(că toată fapta grozavă şi ocărâtă
precum cu întunericul se acoperă şi se ascunde
socoteşte,

măcar că şi noaptea are lumina sa,
precum şi pădurile urechi
şi hudiţoşi pereţii de piatră
şi adâncă peştera de vârtoapă [groapă, vale adâncă]
la vedere ascuţiţi ochi au),
lupii împreună
spre locul ştiut se coborâră.

*

Povestea Sfintei Iudita transformată în parabolă

De multe ori ce nu biruieşte omul
biruieşte pomul,
şi împăraţi care toată lumea în robia lor au adus,
pe aceiaşi,
alminterea nebiruiţi fiind,
vinul în robia sa i-a răpit
şi beţia cu mâna muierii i-a biruit.

*

Pedagogia sărăciei

Foamea în toate zilele
muritori a fi ne învaţă
şi este o boală care nedespărţit tovarăş
tuturor părţilor trupului
şi pururea se află de faţă.

*

Nu-l vesteşte nicio aură, nu-l urmează nicio coadă de cometă…

Nici nebunul coarne, nici înţeleptul aripi are,
de pe care de înţelept sau de nebun să se cunoască (…)
Că alminterea, mulţi înţelepciunea cuvântului îndestul au,
iar de lucrul ei prea lipsiţi sunt,
şi dimpotrivă,
mulţi de pompa şi frumuseţea cuvântului sunt depărtaţi,
iar faptele îi arată precum cu înţelepciune a fi încoronaţi.

*
Dragostea

Inima care în dragostea cuiva este lovită,
cu cât îndrăgitul se ascunde şi se fereşte,
cu atâta dragostea
cuprinzându-l îl topeşte.

*

Gura slobodă

Gura desfrânată
mai tare aleargă decât piatra din deal răsturnată,
pe care un nebun cu piciorul
poate a o prăvăli
şi o mie de înţelepţi a o opri
nu pot.

*

Înţelepciunea şi teatrul lumii

Cine în lume este atât de înţelept
căruia altă înţelepciune să nu-i trebuiască?
Cine între muritori
este atât de învăţat căruia
mai multă partea învăţăturii să nu-i lipsească?
Cine în tot theatrul acesta
este atât de ascuţit la minte
care vânt să socotească a altora cuvinte?

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Aforismele lui Cantemir (3)

Întotdeauna orbul asupra ochilor, şi şchiopul asupra picioarelor şi surdul asupra auzului, şi hadâmbul [ologul] asupra întregului obidă are.

Cel ce cu tot sufletul aievea în faţă îşi pofteşte lauda, nicio deosebire nu are de acela care prin gurile tuturor pe drept se huleşte.

Norocul aşa de aspru cu muritorii şuguieşte [glumeşte], cât, de multe ori, celea ce şi cu ochii le-ar înghiţi, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi.

Mai bunu-i şi mai de nădejde este dulăul deşteptat decât străjerul însomnorat sau cu vinul îngropat.

Lăcomia, dacă este în săturare nesăturată, cu cât în foame mai nesăţioasă va fi.

De multe ori, cei împietroşaţi la socoteală [dacă sunt luaţi] cu blândeţea mai tare se semeţesc. Iar apoi văzând sila şi nevoia, ca varga de căldură, încotro îi este voia se îndoiesc.

Puţini sunt care întâmplările în vremi schimbătoare a fi ştiu, însă prea puţini se află care cu norocul de ieri astăzi să nu se îndârjească. Căci mai cu credinţă este cuiva trupul fără vas ocheanului a-şi crede decât norocul până în al doilea ceas adeverit şi nemutat a-şi ţinea.

Cei cu socoteală dinainte au ochi privitori, iar din dos socotitori, şi lucrurile înainte mergătoare trebuie oglindă să fie celor dinapoi următoare.

Ispita o dată făcută a înţelepţilor, iar de multe ori poftorită a nebunilor dascăl este.

Cine cu sorbirea dintâi peste ştiinţă se arde în lingura de pe urmă de două ori şi de trei ori a sufla i se cade.

Mulţi, văzând că viaţa le aduce primejdie de moarte, morţilor asemănându-se şi din moarte au scăpat, şi pe alţii cu piciorul pe cerbice [grumaz] au călcat.

Un dor de nespus (vol. 1, 1996) [2]

*

lumina se naşte
din pietrele schimbării
adie-mi haina ta
orelor împilării

robită în taină
urmez serii albastre
poezia mi-e naşă
disperării din faşă

copil răsfăţat
doinind din plăcere
ţi-ntind carnea mea
şi cuiul durerii

s-o transpari în mătase
din fire de patimi
orbind o culeasă
aromă din paltini

robind-o smereniei
ce mă apleacă
izvorul din teacă
adoarmă vecerniei

pe veci întinsă pe ape
ropotind golul iubirii
în inima mea dreaptă
în osul fericirii

*

rubin de veşminte
în minte mi-aprind
inefabile focuri
roşind

ţesută cu stele
cenuşă din cenuşă
sărutări grele
în inimă simt

poezia nu te-nvaţă nimic
între asfinţit şi infinit
e loc pentru multe
pentru seri fără luntre

când treci pasager
printre sfinte ramuri de ger
aprinzi misterului ochiul
să strălucească zăpada din cer

*

am sedus mintea mea
spre verdele câmpului
azur de taină
ascuns sub haină

ochiul lui robust
ţine focul sus
sub o frunte largă
plutind spre apus

ţie poate să ţi se pară un joc
cititor neavizat
dar eu îţi spun ce s-a-ntâmplat
când inima a plâns

rug de vetre am văzut
seară în spirală
foc de aur am băut
din a lui chitară

romb de flacără şi ger
în întunecare
şi-am ieşit c-un ochi de fier
ca să pier de jale

*

asprimea ta e focul meu
ce arde-n nemirare
din tot ce sunt mă simt mereu
un dor sorbind o jale

iubirea ta mi-e semizeu
legându-mă de mare
şi ochiul vag se simte greu
să prindă-n mână-un cer de stele rare

robind în gând
o necutremurare plânsă
îmi cer iubirii osul meu
şi-adâncul nepătrunsă

cu apa plânsului alin
umbra de mir albastră
şi inima se-nchide lin
în nori de hiliastre

*

suspinul e o pasăre
care nu moare
în interiorul gândului
naşterea e un soare

aprins în zenit
infinit de tăcere
albastru în sfere
pasărea nu moare

frumuseţea poeziei
plutind
pe o apă limpede
cât arde o rază

între timp şi nemişcare
cât să se nască o viaţă
paradise plouă
peste vise

în lumina smirnei
ochiul verde-l muşc
în secunda tindei
în lumină prunc

fiinţa mirării
îşi întinde spaţiul
proza disperării
îşi întoarce ceasul

*

cine înţelege
că e capabil de poezie
îşi modifică scrisul
după ciocârlie

timpul se dilată
materia se dizolvă
din fibra serii
mi-am făcut unealtă

sentimentul înavuţirii mele
hrăneşte visul meu ceresc
din glie-n glie
pâinea mi-o cerşesc

cu care să zbor
în focul de sus
în imperiul apus
cu pasărea Phoenix în plâns

e în stare orice cuvânt
să poarte inefabilul
dacă aripile-au
ars pe pământ

*

ţi-aş spune omul meu de dor
cum am murit de patimi
cum apa sunetului lor
m-a înecat în lacrimi

mai iartă-mă din dor în dor
în limpede amiază
o trecere-n salcâmi uşor
cu amintirea trează

legenda ce mă ţine vie
aprinde-şi focu-n linişti
o pasăre se-ntoarce-n sine
sclipindu-şi aromie

rămâie osul meu pribeag
şi limpede ca ceara
topindu-şi inima de veac
şi în icoană para

culoarea veşniciei iubiri
trupeşte stă-n izvoare
pe iarba verde-n simfonii
foşnind din chitare

adorm în dor şi în uitare
şi mă prefac în semn
culege-mă ca pe-o năframă
de vis boem

preschimbă-mi deci arama-n bronz
şi cimbrul în izvoare
miros de aspru chiparos
rodind o noapte-n soare

tu ce te naşti ca să revii
din scânteierea minţii
aprinde-mi ochiul în tulpini
cu respirarea vieţii

deschis e raiul cel cu stele
şi infinite feluri de iubiri
deschisă inima din ele
şi-n veci milostiviri

cum mă pătrunde şi mă taie
în reci dureri un vânt uscat
nu aş putea să primesc jertfa
şi s-o mănânc pe înserat

din frumuseţea cu tăceri
rănite-n albe pajişti
iubirea-i înger care ieri
privea la noi în capişti

durere-n ochi neplâns
ea-i fără de durere
iubirea naşte în ascuns
şi creşte în tăcere

în ramure-i ascuns
prilejul de durere
şi când aştepţi răspuns
ea prinde a se teme

ca să petreci în sus
mai mori din vreme-n vreme
şi nimeni înaintea ta
nu m-a-nchis în refrene

în racla inimii te văd întins
ca să te-aprinzi în astre
temeiul ei e nesfârşit
în inimile noastre