Daimonul meu către mine
Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul
şi-o să vezi cu ochii pietrele înmuindu-se
şi pe caprele negre de stâncă înecându-se
în moalele stâncii.
Marea, pe dânsa chiar o s-o vezi
suptă de fluviu şi pe acestea
supte de izvoare şi pe ele
absorbite de setea unei făpturi alergând.
Ai să vezi, îmi spuse Daimonul meu, mie,
ai să vezi cum se usucă peştii
şi cum se împuţesc balenele
cum se evaporă meduzele,
căci îţi zic ţie, vine focul, mă auzi?
- Te aud şi ce să fac eu,
chiar dacă te aud ce să fac eu,
eu ce pot să fac eu?…
- Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul,
repede, cât mai poţi să te schimbi!
Schimbă-ţi ochiul în cuvânt
nasul şi gura
organul bărbătesc al facerii,
tălpile alergătoare,
părul care-a început să-ţi albească
prea des încovoiata şiră a spinării, -
schimbă-te în cuvinte, repede, cât mai e timp!
I-am spus Daimonului: – Tu nu ştii că
vorba arde,
verbul putrezeşte,
iar cuvântul
nu se întrupează ci se destrupează?
Am pus un sentiment pe bronz şi tu ştii asta
şi a fiert din pricina luminii soarelui.
Am dat un nume unui copil
şi numele s-a spart de timp şi de vrăbii.
- Ştiu asta, mi-a spus Daimonul.
Schimbă-te în cuvinte precum îţi zic!
(vol. Epica magna)
Cuvântul care nu se întrupează ci se destrupează este omul care moare, după cum spune Nichita şi în altă parte: Eu sunt un cuvânt care se rosteşte, lăsând în urma lui un trup.
Daimonul este o formă cultă, cu aer pretenţios-filosofic, pentru îngerul păzitor.
Schimbarea în cuvinte este împlinirea rostului înainte de venirea focului, pentru că Nichita crede că rostul lui pe lume a fost de a fi poet şi de a cânta pentru oameni.
Şi sentimentele şi cuvintele trec, dar are sens să laşi în urmă experienţa vieţii tale prinsă în cuvinte, în mod pedagogic. Este şi un act de mărturisire şi unul de generozitate faţă de urmaşi.
