Poezia limbii române în Psaltirea coresiană de la 1577

În ediţia sinodală a Bibliei din 2001, în traducerea şi diortosirea IPS Bartolomeu Anania, s-a revenit la forma originală, versificată, a unor cărţi din canonul biblic, între care şi Psaltirea. Opţiunea aceasta nu este netradiţională, deşi Biblia de la 1688 nu o accesează. Versificarea la care mă refer presupune numai respectarea originalului şi aşezarea textului sub formă de versuri, nu şi rima (prozodia), ca în cazul Psaltirei în versuri a lui Dosoftei.

Esenţial însă pentru noi este să înţelegem că substanţa acestui text profetic a fost dintotdeauna percepută ca fiind profund poetică. De altfel, tipărirea Psaltirei, în vechime, era la noi tradiţional însoţită de alte câteva Cântări din Scriptură: cele trei cântări al lui Moise, cântările Anei, mama lui Samuil, rugăciunea prorocului Avacum, cântarea celor trei tineri, cântarea Născătoarei de Dumnezeu. Fapt ce sugerează că Psaltirea era percepută ca un imn către Dumnezeu.

Psaltirea lui Coresi din 1577 are o personalitate poetică pregnantă pentru cititorul de astăzi, întărită şi de limbajul arhaic şi neaşteptat plastic:

Psalmul 8

Doamne, Domnul nostru, că ciudatu [minunat] e numele Tău pre tot pământul!
Că se luo mare frâmseţea Ta pre mai sus [mai presus] de ceriu;
den rostul [gura] tinerilor şi sugători [a celor ce sug] sfârşit-ai [ai săvârşit] laudă,
derept dracii [vrăjmaşii] Tăi spărseşi dracul şi vrăjmaşul.
Că văzu ceriul, lucrul deagetelor Tale,
luna şi stealele ce-ai Tu urzit.
Ce iaste omul, că pomenişi [pe] el?
sau fiul omului, că cearceţi el [îl cercetezi]?
Înmicşurat-au [pe] el cu neşchit ceva de îngeri,
cu slavă şi cu cinste cununat-ai [pe] el.
Pus-ai [pe] el spre lucrul mânilor Tale.
Toate supus-ai supt picioarele lui:
oi şi boii toţi,
încă şi vita câmpilor,
pasările ceriului şi peştii mărei,
ce îmblă cărările mărei.
Doamne, Domnul nostru, că minunatu e numele Tău preste tot pământul!

Psalmul 41

În ce chip jeluiaşte cerbul la izvoarăle apelor,
aşa jeluiaşte sufletul mieu cătră Tine, Doamne.
Însetoşă sufletul mieu către Zeul [cel] tare şi viu;
când veni-voi şi ivi-mă-voi feaţeei Zeului?
Fură lacrămele meale mie pâine zi şi noapte,
când zicea mie [cel rău] în toate zile: „io e Zeul tău?”
Acestea pomenii şi vărsai spre mine sufletul mieu,
că proidii pren loc coperit minunat până la casa Zeului. /…/
Fără-fund, fără-fundul chem în glasul sloatelor Tale [1] .
Toate susurele Tale şi undele Tale preste mine trecură.
E în zi [şi ziua] zise Domnul meserearea [<miserere>, mila] Sa,
şi noaptea cântarea Lui de [la] mine. /…/

Psalmul 49

Dumnezeul dumnezeilor Domnul zise şi chemă pământul.
De [la] răsăritul soarelui până la apus.
De [din] Sion dulce frâmseţea Lui.
Domnul aiavea [aievea] vine,
Dumnezeul nostru şi nu tace.
Foc într-Îns[ul] aprinde-se
şi demprejurul Lui bură mare.
Chemă ceriul de sus
Şi pământul să judece [pe] oamenii Săi.
Adunaţi Lui [pe] preapodobnicii [cei asemenea/ preasemenea] Lui,
de ziseră zisa Lui de cumândare [jertfă].
Şi spuseră ceriurile dereptatea Lui,
că Zeul judeţ [Judecător] iaste.
Auziţi, oamenii miei, şi zice-voiu vouă,
Israil şi spune-voiu ţie:
„Dumnezeu, Zeul tău sunt eu”.
Nu de cumândările tale oblici-voiu [te voi certa pe] tine,
toate arsele tale întru Mine sunt pururea.
Nu priimesc den casa ta viţel,
nece den turmele tale ţap;
că ale Meale sunt toate vitele dumbrăviei,
vite în codri şi boi.
Cunoscui toate pasările ceriului.
Să flămânzire nu voiu zice ţie,
a Mea e toată lumea şi plinul ei.
Au doară mănânc carne de junc sau sânge de ţap beau?
Junghie Zeului cumândare laudă [jertfă de laudă]
şi plăteaşte susului [Celui de sus] făgăduitul tău.
Chiamă-mă în zi de grija ta
şi izbăvi-te-voiu şi proslăvi-Mă-veri. /…/

Ps. 101

Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea cătră Tine să viie.
Nu întoarce faţa Ta de mine;
în ce zi tânjesc, pleacă cătră mine urechea Ta.
În ce zi chemu-te, curând auzi-mă.
Că periră ca fumul zilele meale
şi oasele meale ca uscarea uscară-se.
Vătămat fuiu ca iarba şi uscă-se inima mea,
că ultai să mănânc pâinea mea.
De glasul suspinilor meale, lepiră-se oasele meale peliţeei meale.
Podobii-mă [m-am asemănat cu] nesăturatul pustiiei.
Fui ca de noapte corb în turn.
Prevegheiu şi fuiu ca pasărea ce însingură-se în zid.
În toată zi împutară-mi dracii [vrăjmaşii] miei
şi ce lăuda-mă cu mine jura-se.
Derept ce cenuşe ca pâinea mâncai
şi bearea mea cu plângere mestecaiu;
de faţa mâniei Tale şi de urgiia Ta,
că rădicaşi, aruncaşi-mă.
Zilele meale ca umbra trecură
şi eu ca fânul secaiu.
E Tu, Doamne, în veac lăcuiaşti [locuieşti]
şi pamentea [pomenirea] Ta în neam şi în neam.
Tu întru înviere muluişi Sionul
că vreamia [este] să miluieşti [pe] el,
că vine vremea.
Că dulce vrură şerbii Tăi pietrele lui
şi ţărâna lui miluiră.
Şi spăimânta-se-vor limbile de numele Domnului,
şi toţi împăraţii pământului de slava Ta.
Că zideşte Domnul Sionul
şi iveaşte-Se în slava Sa.
Şi căută spre ruga plecaţilor,
şi nu trecu rugăciunea lor.
Să se scrie acestea în neam altul
şi oamenii ce se zidesc laudă Domnul.
Că plecă-Se den naltul Sfinţiei Sale,
Domnul den ceriu spre pământ căută.
Să auză suspinele ferecaţilor.
Să dezlege [pe] fiii omorâţi.
Spuiu în Sion numele Domnului
şi lauda Lui în Ierusalim.
Când aduna-se-vor oamenii denpreună
şi împăraţii să lucreaze Domnului.
Răspunse lui în cale vârtutea Sa.
Scăderea zilelor meale spune mie.
Nu rădica [mă lua pe] mine în premiezare [prima parte a] zilelor meale,
în neamul neamului anii Tăi.
Întru începute, Tu, Doamne, pământul urzişi,
şi faptele mânilor Tale sunt ceriurele.
Eale pier, e Tu lăcuieşti,
şi toate ca cămaşa învechescu-se
şi ca veşmânt învolbi-le şi schimbă-se.
E Tu Acela[şi] eşti şi anii Tăi nu scad.
Fiii şerbilor Tăi întra-vor
Şi sămânţa lor în veac derege-se.

Ps. 103

Blagosloveaşte sufletul mieu [pe] Domnul.
Doamne Dumnezeul mieu, măritu-Te-ai foarte.
În ispovedire şi în mare frâmseţe înveşti-Te [Te îmbraci],
înveştitu-Te-ai cu lumină ca în cămaşe.
Întinseşi ceriul ca piialea,
coperişi ca apa mai susul lui;
puse nuorii suirea Sa,
îmblă spre arepile vântului.
Feace [pe] îngerii Săi duhuri şi slugile Sale foc aprins;
urzi pământul în vârtutea Sa,
nu se va pleca în veac de veac.
Fără-fundul [adâncul, marea] ca cămaşa înveştirea ei,
spre codri stau ape.
De apăratul Tău fugi-vor,
de glasul tunetului Tău spământa-se-vor.
Sui-se codrii şi deştindu-se câmpii în loc ce-ai urzit lor.
Hotar puseşi ce nu-l trecu
nece întorcu-se să coapere pământul.
Tremeseşi izvoare în iazere,
pre mijloc de codri trec ape.
Adapă toate gadinele [animalele] satelor,
Aşteaptă onagrii în seatea sa.
În aceia pasările ceriului prămândesc,
de [din] mijloc de piatră deade glas.
Adapă codrii despre susul Tău,
de plodul faptelor Tale sature-se pământul.
Ce răsărişi pajişte vitelor
şi iarbă în slujba oamenilor.
Să scoţi pâine den pământ
şi vinul veseleaşte inema omului.
Unge faţa ta cu unt [ulei]
şi pâinea inema omului întăreaşte.
Satură-se leamnele [copacii] câmpilor,
chedrii Livanului ce i-ai răsădit;
aciia pasările încuibuiră-se.
Erodiei vietoare vlăduiaşte ei,
codrii înalţi cerbilor,
piatra scăpare iepurilor.
Fapt-ai [făcut-ai] luna în vremi;
soarele cunoscu apusul său. /…/
Ieşi omul în lucrul său
şi în lucrul său până seara.
Că măriră-se faptele Tale, Doamne,
toate în mândrie fapt-ai.
Împlu-se pământul de faptele Tale.
Adecă marea mare şi [în]tinsă;
aciia gadine ce nu lă e măsură,
e viile [vieţuitoarele] mici cu mari.
Aciia corabiile noată.
Zmeul cesta ce fapt-ai să-şi bată joc d-insul,
toate cătră Tine aşteaptă să dai mâncare lor în bună vreame.
Dând Ţie, lor aduna-vor,
deşchizând Ţie mâna toate împlu-se de dulceaţă.
Întorcând Ţie faţa turbură-se;
iai duhul lor şi pier
Şi în ţărâna sa toarnă-se [se întorc].
Tremeţi Duhul Tău şi zidi-se-vor
şi noi-veri [înnoi-vei] faţa pământului.
Fie slava Donului în veac!
Veseleaşte-Se Domnul de faptele Sale.
Caută spre pământ şi face-l a tremura-se,
atinge codrii şi afumă-se.
Cânt Domnului în viaţa mea,
cânt Zeului mieu, până sunt.
Să se îndulcească Lui cuvântul mieu,
e eu veselescu-mă în Domnul.
Cumplu-se păcătoşii de pământ
şi fără-legii ca nefiind lor.
Blagosloveaşte sufletul mieu, [pe] Domnul.

______________________

[1] Biblia 1989: Adânc pe adânc cheamă în glasul căderii apelor Tale.

Biblia 2001: Adânc pe adânc se cheamă în vuietul cascadelor Tale.

______________________

Am extras din Psaltirea coresiană câteva exemple, în care se remarcă rafinamentul poetic care însoţeşte relatarea actului creator al lui Dumnezeu şi descrierea lumii, a universului pe care El îl creează, aşezându-l sub stăpânirea omului.

Acest rafinament poetic este o particularitate a Sfintei Scripturi, care mlădiază – prin aceste traduceri, necesare Bisericii – limba română şi o formează după asemănarea cuvântului sfânt şi după poezii frumuseţii dumnezeieşti imprimate în lume. Cu această frumuseţe a harului Său, El a pecetluit făptura, faptele mâinilor Sale.

Acelaşi rafinament extraordinar în sesizarea detaliilor frumuseţii cosmice îl moştenesc şi îl preiau atât Sfinţii Dosoftei şi Antim Ivireanul, cât şi Dimitrie Cantemir, dar şi poeţii romantici şi moderni, care sunt conştienţi de izvorul scriptural şi bisericesc al poeziei cosmice pe care o transpun în versurile lor, cât şi al poeziei limbii române.

Dumnezeu creează o lume fascinantă, luxuriantă, bogată în expresia vieţii şi a fenomenelor. Iar genialitatea Scripturii, adâncul inspiraţiei dumnezeieşti rezidă în aceea că expresia biblică nu este barocă. Poezia Scripturii e o sculptură în cuvinte, într-o linie clară şi pură, care înşurubează ochii cititorului în adâncul înţelesurilor, acolo unde se pironeşte asupra unei frumuseţi cu mult mai uluitoare decât dacă s-ar încerca descrierea ei fastuoasă într-o cascadă de metafore şi figuri de stil.

Simplitatea, pe care o vor redescopri, într-o anumită măsură, poeţii moderni, îşi are poezia ei sublimă, fără necesitatea unor suplimentări expresive care ar atrage atenţia asupra limbii, dar nu şi a adâncului înţelegerii şi cunoaşterii.

Sfântul Antim Ivireanul despre mirenii „râvnitori”

Sfântul Antim vedea că oamenii dau de multe ori vina pe preoţi numai din răutate, nu pentru că „se sminteau” de preoţi. El cunoştea şi imputările nedrepte ce se aduceau preoţilor de către cei ce „zăboveau” a împlini legea, pe motiv că nu sunt preoţii îndeajuns de sfinţi pentru a-i învăţa şi a-i conduce la însuşirea unui comportament evanghelic, şi cărora le răspunde cu ironia şi chiar cu sarcasmul său caracteristic.

El le vorbeşte astfel, amintindu-le că, dacă sunt răi, preoţii au învăţat răutatea de la mireni, de la cei din jurul lor, fie în copilărie, fie prin contaminare cu răutatea lumii, că ei n-au născut [nu s-au născut] preoţi, ci mireni.(…) Ce necinstiţi pe preoţi, carii, de s-au făcut ucenici răi, s-au făcut pentru căci au avut pre voi dascăli răi? (…)

Ce ziceţi voi, “râvnitorii”, cum că preoţii sunt răi şi păcătuiesc? Adevărat, eu încă zic că păcătuiesc. Numai aceştea ce vor fi socotiţi păcătoşi, aceştia sunt cei ce vă dau blagoslovenii [binecuvântări]. Aceştia sunt cei ce vă sfinţesc. Aceştea sunt cei ce vă nasc de a doua oară în baia Sfântului Botez.

Aceştia vă pecetluiesc cu darul Duhului. Aceştia sparg zapisul păcatelor voastre. Aceştia vă împrietenesc cu Dumnezeu. Aceştia vă fac părtaşi cu Trupul şi Sângele Domnului. Aceştia sunt ce vă folosesc cu rugăciunile lor, la boalele voastre, la nevoile voastre, la viaţă, la moarte şi după moarte.

Şi nu căutaţi la atâta câştig şi bunătăţi ce vă fac, la atâtea daruri, la atâtea faceri de bine ce vă împart, numai vă uitaţi cu atâta pizmă şi cu atâta mânie la greşalele ce au, ca nişte oameni ce poartă trup şi vieţuesc în lume [1].

Sfântul Antim Ivireanul, Didahii (1705-1716)

---

[1] Antim Ivireanul, Opere, p.171-172. A se vedea şi paginile anterioare.

Muncitori, ţărani, intelectuali!

La asta ne-a întors, ieri, domnul Băsescu. Pentru cei care nu ştiu, era ordinea strică în care se puteau enumera clasele sociale în România comunistă şi nelipsita formulă de adresare într-un discurs politic, în acele vremuri.

Însă ieri, se terminaseră tinichigii din ţară şi-a intrat preşedintele în panică. Dacă se terminau filosofii, intelectualii, nu era nimic alarmant, că şi-aşa nu îşi găseau loc de muncă…

Domnul Băsescu acomodează vechea mentalitate, de tovarăş, cu noua mentalitate, comercială. În mintea tânărului român naiv şi convins că există o cale uşoară de a reuşi în viaţă, care să evite gândirea prea multă, tâmpiţii lui Băsescu se suprapun peste huliţii nurds din filmele americane, cu care nimeni nu vrea să se împrietenească, pentru că învaţă toată ziua şi nu sunt de gaşcă. Ceva de genul:

Băsescu nu e inocent la treaba asta. Şi el se uită la filme şi ştie că un segment mai mare sau mai mic de adolescenţi agreează ideea renunţării la învăţătură pentru o soluţie rapidă şi bănoasă. Probabil că nu tocmai cea cu tinichigii sună perfect… Dar în esenţă, preşedintele poate părea că are dreptate când denigrează învăţământul şi, în subsidiar, învăţătura.

Ştie că idealul, drimul e altul, mai aproape de acesta:

Dar Băsescu ne-a mai anunţat şi altădată, candid, că a fost un elev mediocru, care nu s-a dat în vânt după şcoală. Elitele intelectuale şi-au ales cel mai potrivit om pe care să-l susţină! Ironia soartei e că pe preşedinte l-a mâncat limba şi a ales exemplul tocmai cu… filosoful, care nu e bun de nimic.

Îi sugerăm o melodie  pentru campania elecorală:

Dincolo de darea în stambă şi de polemicile electorale însă, ceea ce sunt obligate să reţină tinerele generaţii este că educaţia e zadarnică, e nefolositoare, că mintea e bună numai pentru a gândi pervers, profitor.

Cei care pervertesc mintea tinerilor uită să le menţioneze un lucru esenţial: prostia nu e o lipsă de informaţii detaşabile de tine însuţi ca persoană, prostia e un viciu, ca şi fumatul, ca şi băutura, ca şi violenţa, e un rău individual şi public. Prostia, lipsa de educaţie dăunează grav sănătăţii spirituale şi mentale!

Fericitul Nicolae Steinhardt atrăgea atenţia că am uitat, în ultima vreme, să numărăm în rândul păcatelor capitale, prostia şi frica. El a vorbit mult despre acestea două, unei societăţi care nu se gândea la ele şi credea că nu sunt păcate grele.

Cei care încearcă să ocolească educaţia nu o fac pentru că sistemul de învăţământ din România, la ora actuală, ar fi opresiv. Dimpotrivă, e prea permisiv, a devenit foarte relaxat în ultimii ani şi la orizont, după cum merg lucrurile, nu se întrevede  îmbunătăţirea situaţiei.

Dacă Băsescu ne vrea o ţară de muncitori şi de ţărani (înţelegând prin acestea două titulaturi depreciative, pentru oameni proşti, neşcoliţi, manipulabili), din care intelectualii să dispară sau să rămână o mână de oameni, de sămânţă, dacă acesta este visul scump al preşedintelui care se pozează la lansări de carte numai din raţiuni practice şi dacă e în stare să ni-l mărturisească, cu voce sonoră, sper doar să devină curând o amintire urâtă a unei gafe penibile.

Un dor de nespus [3]

*

ca o oaie în mers
ceasul bate apusul
asfinţit de decembrie
revino-mi în mine

retina s-a şters de ninsoare
omul a privit în munte
războiul e dus în convoaie
apusul în unde

poate urma pasului meu
ţi-aminteşte de mine
de un refren
cu zăpezi alcaline

peste iarbă de zale
prinosul iernii mai zăboveşte
dintr-o răcoare
mai răsare un peşte

ţi-aş spune pe nume
dacă nu te-ai ascunde sub lume
templul păsării de apă
frunza dorului de sunet

*

Doamne din înalt
smerit şi aproape
pe a noastre ape
plutind în tăcere

dă-ne înapoi
timpul mort din noi
fă-ne veşnicie
umbra din câmpie

adu-ne aproape
viaţa de departe
suie-ne din ruguri
înapoi în cruguri

*

râsul dalb şi-a întins mreaja
şi din sine-a sărit coaja
şesul jos cu ape line
asfinţit cu mine-n tine

ca un prunc în mama lui
sufletul cu trup forjat
a adormit în colţ de rai
în sânul minţii semănat

ispitire de sincope
am prânzit un râu de vorbe
lin ca cerul cel senin
şi-am uitat să mai beau vin

inefabilul tactil
gândul viu şi-a spus cuvântul
în suspensie urâtul
şi pe cale
zările se-aştern ca vântul

*

deschide-ţi ochiul
unei vederi
a cărei retină
e Dumnezeu

pe piatra
undei de poezie
calcă un poet
în abisul nopţii

ce viaţă veşnică
se aude din frunze
în pădurea vecină

dezbracă-ţi ochiul
de norul secundei
şi aruncă-l în apă
în seninul undei

*

te întâlnesc din când în când
trecând
cu gându-n vânt cu ochiul stând
în floare necorupt

am săpat în inimă
epitaful unui izvor
am şters ochiului
o lumină nudă

cu tine sting al nopţii plâns
fiori diafani
plutesc ca frunzele pe ani
de când am sedus singurătatea

*
un om s-a travestit în infinit
şi tămâia inefabilului l-a mirosit

în viaţă a ştiut doar să-l doară mireasma
gustul ei ca vinul învechit

aruncat în golul iubirii
l-au prins la timp heruvimii

*

am prins tăceri
în teaca unei seri
tremurându-şi amnarul
febra timpului de ieri

am conceput o mişcare de soare
între nori
care să-mi aducă aminte
de un ritm al gândului revolut

toate petrecute
într-un anotimp al vieţii trecute
cu un soare
iluminat de farmec

*

iarna şi-a dezbrăcat retina
pe gândul meu rece
n-am zis nimic
mi-am mâncat pâinea
tremurând
în parcul cu ciori
negre ca gândurile zburând
în aerul mental
în apocalipsa tăcerii

*

caut frumuseţea în adânca tristeţe
icoana blândeţii în strune
pe-altarul lacrimei fără nume
un trandafir de îmbătat poeţii

cuvintele pe care
ţi le-aş putea spune în poem
sunt inima cu care te chem
freamăt etern

dar fericit e cel pe care îl dor spinii
în inima care moare

*

ţi-am sărutat crinul mâinii
când lacrimile încă ningeau

*

soarele îţi inundă
cununa ochilor

*
paşii inimii mele
te urmează în tăcerea vieţii

*

tăria poeziei
e vinul luminii

*

o moarte ţi-e viaţa
şi moartea o viaţă

*

o lacrimă pictată pe sărut
în ochi abrupt

*
iarba – secetă de crin

*

iubirea mea – ca pasărea de albă

*

eu sunt un nor
tu – nimb acoperit

Arhitectură dinamică sau ce poate creşte în deşert

Filosofia ortodoxă a lui Cantemir. Apologia sfinţeniei [6]

Pentru cei care nu ştiu, Divanul lui Cantemir este construit pe schema unui dialog între Înţelept şi Lume, în care primul denigrează frumuseţea aparentă a lumii, tentaţiile şi cursele ei, în timp ce Lumea încearcă să-l convingă de contrariu.Paradigma este, evident, cea evanghelică.

Lumea este, în opera cantemireană, echivalentul veacului desfrânat din poemul Viiaţa lumii, al lui Miron Costin.

Având în vedere că Divanul este mai uşor de citit decât Istoria ieroglifică, am renunţat la a mai diortosi textul, păstrând forma originală, arhaică. De altfel, nici nu cred că vă strică să mai lecturaţi şi să învăţaţi să citiţi în româna veche… nu e chiar atât de greu:

Lumea:
O, blestematule, ticăitule
şi [întru] nimică cunoscătoriule!
Dară patriarşii, prorocii, apostolii, mucenicii şi alţi svinţi,
au nu cu toţii în mine au lăcuit?
Au nu cu toţii cu mine s-au slujit?
Dară de vreme ce aceia cu toţii să numesc fericiţi,
pre carii eu în mine, ca într-un săcriiu,
ca pre nişte odoare scumpe i-am păzit,
căci tu atâtea de mine nevrednice cuvinte îmi grăieşti
şi necuvioasă răspunsuri îmi răspunzi?

Înţeleptul:
Ai, ce lătrătoare
şi de minciuni spuitoare eşti!
Dară tu, pre aceia ce-s mai sus pomeniţi svinţi
au din tine să fie îi socoteşti?
Au cu tine să fie slujit gândeşti?
Dară că ei – o, fericiţii – întăi de tine
şi de dulceţile tale lepădându-să,
al fericirii titlul şi-au agonisit
şi acei întru pomenire de trei ori fericiţii
nu numai de tine,
ce şi sînguri de sine
s-au lepădat,
porunca Bunului lor Învăţătoriu păzind,
unde zice: „Cine va să vie după Mine
să se lepede de sine” [Mt. 16, 24]
şi până într-atâta te urâse că
când le dzicea cineva că vor să moară,
adică să iasă din tine,
atunci bucurie nespusă
şi nepovestită le veniia
şi pre lângă acea fericită
şi nu în zadar bucurie
ori fie ce feliu de cumplită,
otrăvită
şi nemiloasă moarte
în samă nu băga;
ce unii intrând în foc,
ca cum ari întra în roaă [rouă],
alţii în ger şi în gheţuş,
ca cum ari întra în căldură
şi în feredeu [scăldătoare],
alţii cu vine de bou bătuţi
ca cum ar fi cu daruri dăruiţi,
alţii de coadele a cai sirepi şi nemoliţi,
cu iute alergătură târâţi
şi pre a uliţelor pietre şpârcuiţi,
ca cum ar fi în primblări şi privelişti îmbla
şi a altora,
a mulţi, alte multe
fără măsură cumplite
şi nesuferite
pedepse pătimiia.
Şi pentru această nemică
nicicum să scărăndăviia [zăbovea],
ce mai vârtos cu dragă inemă
şi vesel suflet
către dânsele (adică către munci) alerga.
Şi pentru ce aşe?
Pentru ca
cu un ceas mai înainte din tine să iasă
şi la ţenchiul [sfârşitul] cel ce
din a lor cuconie [pruncie] a agiunge
siliia să agiungă.
Aşijderea săhaştrii
(o, norociţii, că partea cea mai bună ş-au ales),
carii pentru a ta
de urât urâciune
prin straşnici munţi,
fără de soţii [însoţitori],
sînguraticii numai fugind
şi prin gaurile adâncelor vârtoape
într-un loc cu jiganiile veninate
şi cu fiarele cumplite
a petrece ascunzindu-să.
Şi pentru ce aceasta?
Pentru căci bine socotiră că mai cumplită,
mai vrăjmaşe, mai veninoasă gadină [fiară]
decât tine nu va fi
şi mai vârtos
ca urâta şi,
de tot întregul cu mintea [1],
hulita ta grozăvie să nu prăvască,
carea slabilor de fire,
trupeştilor ochi,
oarece frumseţe a avea să pare [2];
cu carea cei mai mulţi,
prin amăgeala necunoştinţii,
rău să amăgescu.
Iar ei (o, de tot rostul [gura] de trei ori lăudaţi)
mai bine prin gauri a lăcui,
de foame a muri,
şi de sete a să topi
au ales decât în tine a lăcui,
[decât] cu bunurile tale a-şi petrece
şi cu desfătările tale a-şi sminti
nepreţăluitele sale osfinţite suflete.
Pre carii tu, o, clevetitoare,
nebuni să fie fost
îi cu bârfala numeşti.
La a cărora nebunie,
cu toţii cu osârdie lui Dumnădzău să ne rugăm,
ca şi pre noi părtaşi să ne facă
şi pre noi nebuni şi fără socotială
să ne socoteşti. /…/

Ah, făţarnică şi pulbere, ce eşti, lume!
Dară cădz bine ştii tu că dragostea
pe toate învince şi biruiaşte [I Cor. 13, 13].
Carea în inema unuia ca aceluia
întrând şi cuprinzând-o,
adecă cea deplină şi adevărată dragoste [de Dumnezeu]
toate acelea carele mai sus mi le-ai pomenit [3]
cât sunt de rele, cumplite şi de straşnice,
toate în blânde, bune şi plăcute să întorc.
Când flămândzeşte şi însănătoşadză,
prin adevărata şi deplina dragoste
de toată hrana dulce şi de toată băutura buă
să îndăstulit satură;
pripăcul cel fierbinte şi ardzind pălitoriu
şi gerul cel iute şi vrăjmaş îngheţătoriu,
în vântul cel de primăvară
şi în revărsatul zorilor suflă să întoarce
şi spre a trupului şi a cărnii slabului om
spre îndemână să primenesc;
gângăniile, jigăniile,
fierile cele vrăjmaşe şi cumplite
blânde şi domolite
i să fac,
cât şi picioarele îi sărută
şi încă şi slujbă îi fac [îi slujesc];
pentru ca să într-un cuvânt dzic,
toate acelea ce împotrivă şi rele sunt,
următoare, ascultătoare şi bune să fac.
Căci că acel deplin Bine (adecă Dumnădzău)
cu dânsul [cu sfântul sihastru] pururea iaste,
şi El de faţă fiind,
nice una îi lipseşte [Sfântului].

Dimitrie Cantemir, Divanul

______________________________________________________

[1] de tot întregul cu mintea = sihastrul, sfântul
[2]Ochilor trupeşti li se pare că lumea este frumoasă.
[3] Lumea prezentase în detaliu suferinţele sihaştrilor în pustie.

Gândire liberă şi (post)modernism

Nu e uşor să înţelegi sentimentele din cuvinte. Dacă nu ai o experienţă care să te susţină, cuvintele te pot înşela. Sentimente adânci pot părea banale şi o afectivitate firavă îţi poate părea interesantă. Lectura unei cărţi nu trebuie să privească la cuvinte, ci la conţinutul de personalitate şi experienţă pe care o exprimă autorul. Sentimentele şi spiritualitatea lui ies din carte şi te învăluie.

N-am citit niciun Sfânt care să nu mă iradieze, care să nu devină rugăciune în inima mea.

La fel se întâmplă însă cu orice scriitor: sufletul său iese afară din carte şi te îmbracă, chiar dacă autorul respectiv e mort. De aceea, teoria lui Roland Barthes despre autorul care moare şi cartea care trăieşte mai departe fără el e o inconsistenţă pe care am înţeles-o practic. Aerul cărţilor e definitoriu pentru autorii lor. Unul este climatul  scriiturii lui Dostoievski şi cu totul altul cel al lui Swedenborg. Nu-l poţi confunda pe unul cu altul nici dacă ai avea ocazia să citeşti pasaje disparate şi nesemnate, printr-o anumită împrejurare, din opera lor.

Nici pe Trakl nu-l poţi confunda cu Eminescu şi nici pe Eminescu cu Blaga. O personalitate puternică lasă o amprentă puternică şi inconfundabilă, a vieţii şi experienţei sale, în cel care o citeşte. Mulţi tineri fac însă greşeala fatală de a se lăsa amprentaţi şi parafaţi definitiv de o anumită stare, stil sau viziune, de a crede că evoluţia lor spirituală a găsit un model desăvârşit, la care să se oprească, într-un anumit scriitor.

Mulţi se autolimitează, cel puţin ca personalităţi în devenire, ca individualităţi care trebuie să gândească liber şi nu să se rateze în interiorul unei fascinaţii trândave, inapetente pentru a îndrăzni să cugete peste limita unei cărţi, a unui autor sau a unor idei culturale de largă răspândire.

Când vorbesc despre a gândi liber nu mă refer la o atitudine nihilist-contestatară cu orice preţ, la munca de a demola şi anihila orice valoare devenită clasică. Dimensiunile gândirii nu sunt numai orizontal-istorice, ci şi vertical-spirituale şi infinit nuanţabile şi aprofundabile. Aşa încât, dacă vrei să fii un mare gânditor sau un mare poet, nu te împiedică Eminescu şi nu e nevoie să-i răpeşti piedestalul ca să te autoconfirmi în locul lui.

Conceptul modern de a demola ca să ajungi tu mare în locul antecesorilor este unul pe jumătate fals sau fals întreţinut. Marii artişti moderni nu au susţinut niciodată invaliditatea operelor clasice, ci doar inactualitatea modelului lor literar în contextul noilor epoci şi, mai ales, epigonismul slugarnic, idiot, al contemporanilor şi inerţia minţilor academice ancorate idolatru într-un spaţiu de gândire pe care credeau că îl cunosc şi îl înţeleg. Pe care îl slujeau nu din fidelitate şi conştiinţă, ci pentru că le procura pâinea.

Ca să dărâme pasivitatea spirituală şi cognitivă a contemporanilor, moderniştii au recurs la frondă şi proteste de tip revoluţionar (era şi epoca de vină) şi pietrele aruncate de ei au lovit şi în statuile înaintaşilor, pe care le-am putea numi, într-o anumită măsură, victime colaterale. Contestarea unui geniu de către un altul, a unui artist de către un altul nu este însă neapărat specifică gândirii moderne. Ea s-a practicat în toate timpurile.

Atitudinea aceasta este însă prelucrată ideologic şi în masă în postmodernism, cu o abilitate luciferică, pentru a instaura o atmosferă de laxitate morală soră cu promiscuitatea sexuală şi pentru a impune în conştiinţa artistică nume obscure, care servesc ideologia.

Nu e nimic diferit, în esenţă, de ceea ce s-a petrecut în comunism cu arta şi literatura. Am schimbat o dictatură ideologică, totalitară la nivel politic, cu o dictatură ideologică instituită de puterea şi influenţa banilor, a grupurilor în stare să facă lobby pentru un anumit tip de artă, pentru care temele religioase sunt indezirabile (fiind neartistice) sau reduse la obiect de batjocură şi blasfemie.

Deocamdată, viaţa culturală a României nu se integrează, decât evenimenţial, în acest trend. Concepţia generală încă mai este contrapunctată de o tradiţie puternică şi de prezenţa unor scriitori şi artişti care au conştiinţă religioasă şi morală.

Lucrurile pot evolua spre mai rău, dar nu trebuie pierdut din vedere că ele pot merge şi spre mai bine.

Nu vor merge însă cu ortodocşi semidocţi şi instinctuali, apărând goriloid Ortodoxia (cum se practică pe unele bloguri, siteuri şi forumuri, sub ascultarea unor părinţi şi lideri propulsaţi vedetist), pe care propaganda oficială va marşa în forţă, peste care vor defila triumfătoare trupele de pionieri ale şcolii de depeizare spirituală a României, instruită şi susţinută masiv de cine trebuie.

Atmosferă de gând

Alaltăieri mă uitam cum plouă şi cum lovesc picăturile în geam şi deodată m-a cuprins un sentiment de smerenie şi de mulţumire că am un acoperiş, că e mare minune că nişte ziduri şi o casă ne apără de intemperii. Asemenea gânduri şi sentimente simple nu sunt naive, ci clipe de luminare şi liniştire , după ce trecem prin zile grele. Sunt o iradiere de nevinovăţie în fiinţa noastră, de la Dumnezeul cel milostiv, care ne şopteşte că Părintele e alături, nu e departe, nu a plecat nicăieri.

*

Păcatele înseamnă stres, înseamnă muncă grea împotriva mântuirii tale. Curăţia înseamnă linişte şi odihnă, relaxare. Ideologia modernă şi postmodernă şi triumfalismul vanitos al celor care îşi iubesc patimile declamă zgomotos că păcatele îţi aduc fericirea şi că sfinţenia e monotonă şi tristă. Însă practica m-a învăţat o cu totul altă realitate. Neîncrederea în Dumnezeu şi depărtarea de El, alipirea de gândurile deznădejdii şi ritmul lax al vieţii duhovniceşti îmi produc epuizare psihică şi fizică, nelinişte şi durere spirituală sfâşietoare.

*

Pentru cei proaspăt convertiţi, rugăciunea, viaţa în Biserică pare epuizantă, însă nefericirea lipsei de rugăciune şi de atenţie la starea lăuntrică nu se compară, ca suferinţă interioară, cu toată epuizarea provocată de rugăciune. Efortul rugăciunii şi al atenţiei înalţă, înnobilează, smereşte, uşurează sufletul. Tristeţea indolenţei şi a ignoranţei nu face decât să te taie lent cu un ferăstrău şi să te cufunde în adâncul supărării şi al întunericului.

*

Ortodocşii sunt toţi nişte înapoiaţi. Ortodoxia nu a lăsat şi nu lasă România să progreseze (de aici până la să extirpăm această Biserică nu mai sunt mulţi paşi). A reafirmat-o şi CTP de curând – chiar mi-era dor s-o mai aud. Ortodoxia n-a făcut niciodată nimic pentru români. Dar catolicismul, domnule CTP şi toţi consangvinarii anti-Ortodoxie, a adus mult bine României? Dar baptismul? Dar islamismul? Dar mozaismul? Dar…ateismul? Cu ce măsuraţi? Cum faceţi calculele? Aveţi un echer special? Dac-aş afla şi eu…

*

Dacă s-ar face un sondaj de opinie, s-ar afla că majoritatea elevilor cred că Eminescu a fost un mare arogant. Un altul a fost Mircea Eliade… Pe unii din aceşti tineri i-am întrebat dacă ar fi în stare să scrie măcar o poezie ca Eminescu sau câteva zeci de mii de pagini, ca Eliade… Nu pot…, dar, totuşi, cei doi, de ce se credeau atât de superiori…?

Prostiei celei mai mocirloase din zilele noastre nu îi place nicio fiinţă care să îi dea lecţii, cu atât mai puţin un munte de om care să îi arate mărunţenia, microparticula de creier şi bun simţ aflată în plin proces de erodare rapidă. Să mă mai mir că Elena Băsescu candidează la europarlamentare?

*

Inima plină de lacrimi este inima generoasă pe fiecare zi, dăruitoare, jertfitoare. Dorinţa de divertisment neîncetat e o lipsă de adâncime a inimii. Oamenii nu mai vor să fie profunzi pentru că au învăţat că pot să trăiască în lume şi fără verticalitate morală şi fără canion spiritual. Ce nu pot să înţeleagă din experienţa lor este că vine o zi în care tot ce ştiu nu le va mai fi de niciun folos şi că toată pedagogia mundană, a hoţiei şi a parşiveniei, în care pot să-şi ia doctoratul, va fi mai de lepădat decât murdăria de pe stradă pe care o ocolesc cu dispreţ.

Palmele lui Dumnezeu sunt grele pentru cei care nu înţeleg cât sunt de bune.

*

Întoarcerea cu gândul întru nimic, la nimicnicie, e foarte smeritor. Eşti un nimic care face pe deşteptul în faţa Creatorului său. Un nimic care se crede autonom, căruia i se pare că are la el cheia vieţii şi a morţii, când nu ştii prea bine nici ce să faci cu orele pe care le pierzi. Înţelepciunea, luminarea, harul care vine de la Dumnezeu sunt minunile fără margini, binefacerile incalculabile pe care ştiu să le aprecieze cei care au trăit diferenţa între întunericul pasivităţii cotidiene şi geniul iluminării de la Dumnezeu.

Nu sunt două sentimente contradictorii, ci eşti…în două fiinţe diferite: când eşti în prima nu îţi aminteşti de a doua şi când eşti în a doua mori de ruşine şi nu vrei să te recunoşti în prima.

*

Cuvintele sunt banale. Oricât ar părea ele de magnifice, singur adevărul fiinţei le susţine existenţa.