Filosofia ortodoxă a lui Dimitrie Cantemir. Cantemir şi Arghezi [7]

Se remarcă în Divanul cantemirean, în construcţia discursului, inserarea unor teme şi motive arhicunoscute ale literaturii bizantine şi româneşti, precum: deşertăciunea deşertăciunilor, ubi sunt?, lumea ca vis şi părere, etc.

Cu o vehemenţă hrisostomică – pe care o evoca şi Neagoe Basarab –, după ce înşiruie toţi împăraţii cei mari ai lumii, în descendenţa pedagogiei patristico-ascetice (Sfinţii Antonie cel Mare, Macarie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, etc.) care recomandă cugetarea la moarte (Unde iaste Chiros şi Crisors? Unde iaste Xerxis şi Artaxerxis…? Unde iaste Alexandru marele…? Şi să nu te mai, pentru alţii vechi şi minunaţi a grecilor împăraţi, întreb, ce pentru aceşti mai de curund: unde iaste Constantin marele, ziditoriul Ţarigradului? Unde iaste Iustiniian…? Unde iaste Dioclitiian, Maximiian şi Iuliian, tiranii cei puternici şi mari? Unde iaste Theodosie cel Mare şi Theodosie cel Mic? Unde iaste Vasile Machidon şi cu fiiul său Leon Sofos…? Unde sunt împăraţii Romii…), Cantemir înfăţişează un tablou sinistru, cutremurător, al nimicirii măreţiei împărăteşti, care sună a jelanie funebră, a bocet:

Schiptrul lui altuia l-am dat;
avuţiile şi bunurile lui
cărora n-au silit să le câştige
am împărţit;
puterile şi străşniciile lui
cu patru scânduri
în a pământului pântece
li-am legat;
caii şi carăle lui
pre câmpuri li-am fărâmat,
călăreţii lui, dialuri
şi pedestraşii lui, pe şăsuri,
hulturii [vulturii] şi alte
ale ceriului paseri i-au mâncat
şi li-au cu pământul alăturat;
şanţurile lor s-au împlu cu gunoiu
şi zimţii cei frumoşi
de pustietate s-au răsipit;
dobitoacele lui,
masă întinsă jigăniilor
li-am făcut,
gardurile viilor lui,
focului
şi strugurii lor,
de piciorul strein s-au călcat,
livezile şi pomii lor
cei cu roadă dulce
de toată săcurea
şi de toată mâna
care n-au răzsădit
s-au tăiat;
ţiitorile lui cele iscusite
curve cetăţii li-am făcut;
florile grădinilor lui,
degetele streine li-au cules
şi nasul celui necunoscut
li-au amirosit;
palaturile lui
sălaşe boaghelor şi puhacelor [bufniţelor]
li-am premenit.
Iată dară că aceasta iaste dreptate…

Aceasta este zestrea lumii: dzestrele tale ca nourul şi ca umbra nuorului.

Nu numai împăraţii au această soartă cruntă, dar şi cetăţile mari ale lumii – imaginea va fi utilizată şi de Eminescu, în acea panoramă a civilizaţiilor din Memento mori – precum Alexandria, Memfis sau Babilonul.

Lumea este părere deşartă şi vis de nălucire (o altă imagine semnalată adesea la Eminescu), dar încearcă să-l convingă pe Înţelept de concreteţea ei benefică, pentru a-i zdruncina idealismul. Însă autorul reuşeşte în aceste rânduri să ne facă portretul unui personaj foarte avar, un fel de Hagi Tudose cosmicizat:

De vreme dară ce până într-atâta
tărie nădejde ai şi pre multe
viitoare şi fiitoare te întemeiezi,
şi nu pe cele ce vedzi,
ce cele ce audzi crezi,
căci dară cu ale mele lucruri
în toate ale tale lucruri
şi chivernisele te slujeşti?
Întăi dară, căci în mine lăcuieşti?
Căci hrana şi bucatele mele mănânci?
Căci pâinea şi bivşugul [belşugul] ţarinilor mele strângi?
Căci roadele poamelor mele culegi?
Căci cu hainele mele te înveşti
şi încingându-te te învăleşti?
Căci vaca mea mulgi?
Căci miiarea albinelor mele strângi?
Căci cu boul mieu pământul mieu ari?
Căci cu săminţile mele samini?
Căci cu corabiia mea pre mare
şi cu calul meu pe uscat îmbli?

Replica Înţeleptului este că Dumnezeu l-a aşezat stăpân peste lume:

…cu ale Lui puternice mâni m-au frământat,
şi după aceasta,
suflându-m cu Duhul Său, m-au însufleţat,
dzicând: „Adam, zidirea mânulor Mele!”
Şi după asămănarea Lui
şi preste toate câte fiitoare în lumea
– în tine adecă –
stăpân şi domn m-au înălţat,
toate pre mână şi pre samă mi-au lăsat:
oile, boii, încă şi peştii mării
şi altele şi „cu oarece puţinel
mai gios decât îngerii m-au încununat [Ps. 8, 6]
şi cu un cuvânt să-ţi dzic,
pre mine stăpân – pre tine slugă,
pre mine poruncitoriu –
pre tine ascultătoriu
a fi au poruncit,
şi în voie lăsându-mă,
precum mi-a fi voia,
aşé să mă cu tine slujăsc.

Condiţia umană e paradoxală, nefericită şi fericită în acelaşi timp, pentru că şi omul e paradoxal: muritor, dar şi doar cu puţin mai jos de îngeri.

Însă, un pamflet aşa de dur şi de comprimat poetic, la adresa avariţiei şi a vanităţii vom regăsi, în literatura modernă, doar la Tudor Arghezi, într-un Psalm (Vecinul meu a strâns cu nendurare), în care poetul parafrazează parabola biblică a bogatului care visa să-şi facă hambare mai mari când l-a surprins moartea.

Arghezi compune o diatribă având o savoare omiletică combinată cu un limbaj modern, la adresa celui bogat şi avar, a vecinului (vecin însemnând aproapele în literatura veche, pe care poetul o cunoştea bine) care se crede atotstăpânitor – ca şi Lumea din opera lui Cantemir –, vecin şi cu Dumnezeu, dar e ajuns curând de moarte, precum împăratul pe care l-am văzut mai sus:

Vecinul meu a strâns cu nendurare
Grădini, livezi, cirezi, hambare.
Şi stăpânirea lui se-ntinde-acum
Pân’ la hotarele de fum.
Soarele-apune zilnic şi răsare
Într-ale sale patru buzunare.
Văzduhu-i face parte din avut
Cu-al zalelor de stele aşternut.
Luând şi lumina-n ţarcul lui de zestre,
O potcovi şi-o puse în căpestre.
Din cer ia fulgeri, din pământ grăsimi,
Adâncuri înmulţind cu înălţimi,
Şi fostul meu vecin de ţărm se ţine
Vecin de-o vreme, Doamne, şi cu Tine.

Urechea lui, închisă pentru graiuri,
Cu scamă s-a umplut, de mucegaiuri.
Gingia moale, înţărcată, suge,
Ochiul porneşte blând să se usuce,
În pântec spini, urzici şi aguride
Dau ştiri de beteşugul ce-l ucide.
Creştetul gol poţi să-l încerci
Puhav subt pipăit, ca pe ciuperci.
Şi-i şubred ca o funie-nnodată,
Cu căpătâiu-n barca înecată.

Doamne, aşa obişnuit eşti, biet [1]
Să risipeşti făptura Ta încet.
Prefaci în pulbere măruntă
Puterea dârză şi voinţa cruntă.
Faci dintr-un împărat
Nici praf cât într-un presărat.
Cocoloşeşti o-mpărăţie mare
Ca o foiţă de ţigare.
Dintr-o stăpânire semeaţă
Ai făcut puţină ceaţă.
Zidind, schele-nalte şi repezi ridici,
Încaleci pe lespezi cât munţii, melci mici.
Păretele-i veacul pătrat,
Şi treapta e veacul în lat,
Şi scara e toată vecia.
Şi când le dărâmi, trimiţi clipa
Să-şi bată aripa
Dedesupt.
Musca mută a timpului rupt.

De la măreţie până la moarte şi decădere nu e decât un pas, o clipă, atât de infinitezimală, încât Arghezi nici nu semnalizează în vreun fel trecerea de la o stare la alta – doar prin faptul că începe o altă strofă. Este de luat în seamă coerenţa de mentalitate între două epoci care par foarte îndepărtate, cea a lui Cantemir şi cea a lui Arghezi…

---

[1] Dumnezeu e numit aici biet, pentru că aşa Îl cred oamenii mândri, ca fiind neputincios să răsplătească cruzimea şi vanitatea lor. Acest biet Dumnezeu e Cel care dă fiecăruia moartea pe care o merită, şi care e cumplită pentru cei avari.

Trecea condorul…, un ceardaş şi o idee despre originea cobzei

O cupă cu îmbătare (vol. 2) [1]

*

când ţi-e dor
stai şi te întrebi
de unde a apărut izvorul

ca şi când ţi-ar fi foame
şi cineva de nicăieri
ţi-ar da un sfat

ţi-ar spune că în chiar inima ta
e o cămară cu de toate
în chiar împăratul gol
zac izvoare nezdrumicate

cineva trebuie să prindă şi de aripă
fantoma care a fost prinsă de coadă
şi splendoarea ei să i-o măsoare
cu mintea goală

*

vezi că eu nu ştiu să vorbesc
te avertizez
nici să scriu
am luat cuvântul
dintr-un sicriu

unde zăcea sub o puzderie
de stele cernite

mi-am luat inima din pustiu
unde trăgea să moară
sub un stejar de aprigă goană

n-am ştiut că am asemenea prieteni
care au iubit inima mea din vecii
credeam că Dumnezeu este singur
şi că tu nu mai vii

şi iată că poezia este
cel mai frumos dintre toate lucrurile simple

*

uită-mi apa deasă
ce-mi fâlfâie în pleoape

caut
ce e limpede şi rece
sculptat într-un pârâu

prefer să fiu mormânt lung
ca o lacrimă la plug
singurătate
născătoare de prunci

nu, noi nu vrem să fim izbăviţi de greutatea iubirii
ca să putem cunoaşte
îndeaproape
imponderabilul nuntirii
nunţi cu trepte înalte

*

se aprinde pe gene
un soare nepalpabil
tenebrele unui munte se avântă
unde pasărea nu cântă

şi nu mai am cuvânt
nu mai am cuvânt
pentru că o inimă este
un cuvânt
care vorbeşte într-o inimă mai mare

teluricul soare
asfinţeşte ca o piatră pe ochi

*

ne odihneam
de prânzul unei miresme
şi iată albeaţa paginii
în care e picturalizat sufletul

însă îl ferim de urâtul
din cana de băut
cât putem

restul e tăcere
rămasă dintr-un cuvânt
spus cu durere

*

ce-aş putea să spun
unei inimi de vultur?
nimic nou
nu digeraţi inimi!
nu mâncaţi prometeicii ficaţi!

ce-aş pute să mai spun
celor ce înalţă pe piscuri
ochiul lor asfinţit în sânge
de uliu?

timpul devoră sterpele imagini
ale unui anotimp erant
viaţa încă mai susură
spre moarte
cânt totul reintră în lumină

*

haina nudă a gândului
s-a mânjit de sinele meu
care a strâns torţe
din iarba spălată

luminaţi-mi ochiul cu trecerea voastră, păsărilor
aprindeţi-vă făclii sufletului meu
întindeţi-mi masa zăpezilor

voi, care sunteţi păsări
alchimie a iubirii
geometrie a setei de nori

*

eu mă jucam
şi tu m-ai luat din zâmbet
fără să mă fi întrebat
unde sunt toate gândurile
toate câte
am văzut vreodată

în inimă? inima e goală
în aşteptarea vederii
în minte? mintea e goală
în aşteptarea iubirii

ciocârliile
pe care niciodată nu le-am văzut
şi nu le-am auzit
au venit să mă bântuie
acum când mă locuieşte un dor chenotic
şi când se vaită în mâna mea
pâinea pe care o mănânc

*

mortul a fost dezbrăcat
de canicula nopţii
şi apoi îmbătat

tensiunea i s-a urcat vertiginos
şi oamenii au luat
din oasele lui
câte un prag spre amintire

*

soarele
e o frumuseţe toridă în doliu de lumină

am văzut sori însorind
şi o lumină
crescuse în nimb

aici
unde iarna
e o rază în treaptă

şiroind de foc
şi de azur ancestral
am căutat să te întâlnesc
pe sub floarea de mac

pe sub mireasma tăcerii
în floarea de prun

plouau ochii mei timpul
cum se cerne nisipul
şi sărutul atingea cu picioarele
răcoarea sorilor desfrunziţi de toamnă

suntem singuri în tundra iubirii
inima noastră
uneori ne macină creierii
interiorul nostru e plin de pajişti albastre
şi fuioare de astre

infinitul se scurge în eternitate
paltinii urcă infinirea
făcând să vibreze vidul amintirii tale
ca un soare-răsare

aurora inimii boreale

Lacrimile lui Rahmaninov

Din nou despre „sincronizare”

Exigenţele ideologice ale sincronizării cu Occidentul (autoimpuse sau impuse de epocă) reprezintă pentru scriitorii interbelici o mare presiune din afara esteticii şi a literaturii, căreia trebuiau să-i facă faţă. Avem iarăşi o generaţie de jertfă, cea interbelică, de la care se aşteaptă să creeze o literatură mare, sincronă cu literatura europeană.

Această presiune istorică e comparabilă cu cea pe care o resimţea Ureche, Costin sau Dosoftei, când încercau să demonstreze că limba română e aptă pentru a fi instrumentată în conceperea unor opere de valoare.

Paşoptiştii au trăit mai puţin intens această pasiune creatoare.

Paradoxul cel mai incredibil este însă acela că epoca socialistă, ideologia politică a comunismului, care, pe de-o parte oprima literatura şi arta, pe de altă parte a creat un culoar de relaxare a constrângerilor estetice. Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Marin Preda nu mai creează în contratimp cu sincronizarea. Ba chiar, în ciuda climatului existenţial sufocant pe care îl presupunea comunismul, cred că marii creatori se puteau eschiva, totuşi, mai uşor în faţa factorului politic, care era unul exterior, extraliterar, decât să suporte presiunea unui anumit tip de estetism sau de scriitură.

Dihotomia arbitrară, între modernişti şi tradiţionalişti ne face şi astăzi să ignorăm adevărata discuţie despre actul literar interbelic, concentrându-ne exclusiv asupra tehnicilor literare, care constituie totuşi o formă superficială de abordare a subiectului. Ca să nu mai vorbim de faptul că, fără glumă, pe mulţi nu ştim unde să-i situăm…

Dacă interbelicul este o epocă fascinantă prin efervescenţa sa creatoare şi polemică, în schimb, cred că nume ca Nichita Stănescu în poezie sau Marin Preda în proză surclasează valoric această perioadă. Şi explicaţia este, în parte, cea pe care am oferit-o anterior, că nu se mai simt angoasaţi de o competiţie literară şi estetică presantă cu literatura europeană.

Cred că suntem încă prea aproape de ei şi prea marcaţi de epoca de aur ca să fim în stare să-i reperăm obiectiv şi să-i valorizăm la superlativ pe cei doi mari scriitori pomeniţi – deşi, în ce priveşte poezia, întâietatea lui Eminescu rămâne indiscutabilă.

Abia în anii ’80 a reintrat pe scena literaturii române ambiţia sincronizării, de data aceasta cu literatura postmodernă. (Oare cât o să mai alergăm după sincronizare?)

În ce-i priveşte pe postmodernişti, luaţi în general, ca fenomen, personal mi-au făcut impresia unor experimentatori şi nu creatori de cea mai înaltă clasă, o nouă generaţie paşoptistă postmodernă, care e receptivă la stimuli literari contemporani, aduşi de vânt din zonele cu reputaţie civilizaţionistă, dar care, ca mental colectiv, nu depăşesc spaţiul matricial carpatin.

Trăim o epocă literară mediocră. Noi, ca români, ori suntem geniali şi avangardişti, ori nu suntem deloc.

Cugetări mai vechi

Liniştea e epifania lui Dumnezeu.

Noaptea e un templu al tăcerii grele de lumina stelelor.

Fiecare dangăt de clopot e o picurare de Rai în auzul lumii.

“Dumnezeu n-are stil”, spune Picasso. Numai oamenii au stil.

Crede în Dumnezeu numai cine poate distinge Raiul pe pământ.

Ce este filosofia? Umbra omului.

Dai muzica la maxim ca să-ţi auzi singurătatea.

Tăcerea e o nelinişte.

În înserările sufletului mă cobor în lumina lină a rugăciunii.

Păcate şi păcate

Există păcate şi păcate. Ele nu se fac ca la carte, ci după sensibilitatea fiecăruia. Sufletele oamenilor sunt ca multe feluri de vase dintr-un bazar: de toate mărimile, formele şi culorile.

Nu poţi să judeci păcatul sau să judeci un om după păcate, pentru că asta te arată a fi superficial, neghiob şi infatuat. Un om este integralitatea lui de fapte, gânduri şi potenţe. Un om este şi regrete, şi ceea ce nu este.

Dumnezeu poate să privească la regretul tău pentru ceea ce nu eşti şi să ia în considerare acest nefiind sau încănefiind al tău, mai mult decât ceea ce eşti. Dumnezeu, care ne-a făcut pe noi din nefiinţă (ne-a adus de la nefiinţă la fiinţă), poate să ne mai creeze încă odată, pentru veşnicie, dacă ne regretăm nefiinţa, neîmplinirea.

Există păcatele noastre, care ne ameninţă ca nişte nori negri şi ca o furtună teribilă, care ne fac sufletul să se simtă că atârnă deasupra unui gol fără fund, şi există şi mila lui Dumnezeu, care ne ţine deasupra acestui gol, care ne ajută să respirăm când suntem extenuaţi de suferinţa patimilor sau de groaza lor.

Păcatul înseamnă prindere în mreaja plăcerii, oricare ar fi aceasta: plăcerea de sine, plăcerea pentru laude, plăcerea de a mânca, plăcerea de a înota în bogăţii, plăcerea de a te destrăbăla, plăcerea de a face pe altul să sufere, plăcerea de a ucide, plăcerea de a vorbi de rău, plăcerea de a nu face nimic, etc.

Păcatul înseamnă, în esenţă, uitare: uitare că toate cele de mai sus se termină, uitare că vine o clipă în care le părăseşti pe toate şi te părăseşti şi pe tine. Mulţi adună şi înmulţesc clipele de plăcere, le rememorează şi le doresc reînnoite, ca să acopere, să estompeze amintirea unei singure clipe, esenţiale, cea în care nu mai faci nimic cu toate clipele anterioare.

Bunătatea lui Dumnezeu e cunoscută de cei care Îl iubesc pe El. Ceilalţi Îl cred rău şi neîndurător, deşi nu e.

Aici se produce o sminteală. Pentru că şi cei care cred şi cunosc bunătatea lui Dumnezeu păcătuiesc. Dar nu păcătuiesc pentru că cred în bunătatea Lui, ci pentru că firea alunecă. Pentru că mreaja plăcerilor se deschide şi sufletul are momente când se lasă purtat de dorinţe, de sentimente fierbinţi.

Aşa ajunge Sfântul David cel preablând să-l trimită la moarte pe Urie ca să-i ia femeia. Dar nu sunt la fel păcatele, pentru că nici sufletele nu sunt la fel. Iar sufletele Drepţilor se înalţă şi din abisul păcatelor pentru că viaţa lor nu e păcatul, pentru că viaţa lor e iubirea şi doar pentru o clipă au identificat iubirea într-un mod care nu le era propriu, care nu era bine.

Cei care nu iubesc pe Dumnezeu nu ştiu nici măcar să păcătuiască. Sunt grobieni şi în păcate. Una e să cauţi o femeie care să te iubească şi să cazi în păcatul de a avea relaţii cu mai multe, în căutările tale, şi alta e să te culci cu o sută de femei dar să nu ştii să spui ce le distinge pe fiecare. Una e să pofteşti să mănânci ceva şi să calci postul şi alta e să mînânci patruzeci de platouri fără să-ţi dai seama care e gustul mâncării sau ce-a fost pe farfurie.

De aceea, nu poţi să judeci omul după păcate. Însă oamenii din jurul nostru judecă lejer şi nu pentru că sunt iubitori de morală, ci pentru că sunt iubitori de ură şi de răutate, iubitori de  a-şi bate joc de cei din jur şi de a se ridica pe ei în ochii lor.  De aceea caută abjecţia, caută petele, sunt mari căutători şi scormonitori în mocirlă, doar doar vor găsi vreo bucăţică de ra..t, cu care să mânjească pe cei din faţa lor.

Şi asta nu numai în cazul personalităţilor publice, acolo unde sunt mize mari, ci şi la nivel mediu şi mediocru şi submediocru al societăţii. Mulţi semeni de-ai noştri au o plăcere deosebită să se simtă…gândaci, care calcă peste gărgăriţe. Le place în mod deosebit – e un adevărat deliciu – să se afle în preajma cuiva aflat la ananghie, întristat, îndurerat, ca să-şi arate…mărinimia de nesimţire, magnificienţa de cruzime şi satanism.

E mai savuros decât pizza sau tortul cu frişcă să stea şi să privească la cel tulburat de lângă ei, la cel singur şi neajutorat. Vai, câtă plăcere e să te compari cu un cerşetor nenorocit, câtă mulţumire să pozezi tu, bucureştean semeţ, cu casă şi maşină, lângă un şchiop care întinde mâna!

Omul se simte bine, împlinit, ajuns. La fel şi lângă colegul care a fost dat afară din cauza crizei sau lângă fostul coleg şi prieten care nu-şi găseşte serviciu, care suferă şi se zbate. Omul care stă mulţumit de situaţia lui e sigur că a reuşit pentru că e deştept şi descurcăreţ, pentru că a înţeles cu merge viaţa, pe când cel care stă pe tuşă n-a fost atât de perspicace ca el.

Cel ce e grobian în toată viaţa lui, e grobian şi în păcate, pentru că le face pe toate cu ghiotura, cu basculanta. Nici nu se mai numesc păcate ceea ce face el, pentru că toată atmosfera lui e o beznă infectă. Numeşti lenevie faptul că  nu ţi-ai terminat munca, tot ce ţi-ai propus, pentru că ai fost lent şi n-ai depus tot efortul, dar cum să numeşti: muieţi-s posmagii? Cum să numeşti răutatea infernală care stă toată ziua şi cârâie? Dorinţa de a fi sus şi numai sus sau de a te bălăci în averi din ce în ce mai multe şi mai multe şi mai multe…? Până unde?

Vine un sfârşit la toate. Vine o clipă când toată lumea din jurul tău continuă să trăiască şi numai tu mori şi nimeni nu merge cu tine. Necredinţa şi păcatul este să te laşi absorbit de ele şi să crezi nebunie şoapta conştiinţei care te avertizează că e fum şi părere, umbră şi vis ceea ce vezi… Pe când cel ce crede e înţeleptul care vede, în pofida aparenţelor, dincolo de gardul lumii.

Pesimism, valoare, istorie, viaţă…

Cea mai mare prostie pe care o poate face un om cu pretenţii de scriitor sau de gânditor este aceea de a fabrica “opere” pe măsura epocii sale.

Pe multe dintre “personalităţile” zilelor noastre nu le înalţă valoarea, ci vremurile, ideologia zilei. Dar când vor trece vremurile de acum, scrierile lor se vor îneca în viitor. Viitorul nu suportă rebuturile…

Credeam că adevărul e ca un soare în lumea noastră, că toţi oamenii îl văd, pentru că e arhivizibil. M-am înşelat amarnic. Puţini sunt cei care gândesc, care mestecă realitatea şi viaţa de zi cu zi, care înţeleg cu adevărat ceea ce se petrece cu noi.

Majoritatea fie nu cunoaşte, fie alege să trăiască bine, mai degrabă decât să afle adevărul despre lume.

Însă cei care aleg binele efemer, fericirea oportunităţii călduţe, pe riscul unor cărţi mici şi proaste sunt profund pesimişti, sceptici în sinea lor, chiar dacă nu se întrevede dezolarea, cu totul, în ceea ce au scris.

Optimismul lor e fragil şi angoasat. De ce? Pentru că atunci când faci lucruri proaste arăţi că eşti sceptic. Când nu lupţi, când stai degeaba, când taci, arăţi că eşti sceptic, că eşti necredincios.

Când nu percepi că Dumnezeu a umplut lumea de frumuseţe, pe care ţi-o întinde ca să o cunoşti, ca pe o carte cu milioane de pagini, arăţi că eşti sceptic.

Despre Mihail Eminescu mulţi au spus că era profund pesimist. Unul dintre cei care a spus această nerozie era viu interesat ca să se justifice şi, în acelaşi timp, ca să se spele pe mâini.

Însă e o mare diferenţă între a fi adânc îndurerat pentru nedreptăţi de tot felul…şi a fi pesimist. El nu era un pesimist, ci un om îndurerat, înspăimântat de câte lucruri rele se pot petrece pe lumea asta.

Monahii reali şi creştinii reali, cei care percep profund lucrurile nu pot fi sceptici, dar sunt îndureraţi. Nu ai cum să nu suferi văzând atâtea orori, sacrilegii, păcate înfiorătoare. Durerea vine la contactul cu aceste realităţi dure, pe care nu le poţi trece cu vederea, decât dacă eşti un om insensibil.

Un Eminescu pesimist e o contradicţie în termeni, pentru că un scpetic nu ar fi scris atâtea pagini profunde câte a scris el, pe care abia le putem transcrie în ani buni de zile.

De ce cartea proastă şi mică şi ideologizată nu are nicio şansă în faţa viitorului? Pentru că, cine nu are curaj să spună adevărul e falimentar pentru exigenţele viitorului.

Publicaţii şi premiaţii, şi aplaudaţii, şi recompensaţii sunt, mai ales, oameni care vor să trăiască acum şi să moară pentru viitor, pentru viitorul valoric. Şi, bineînţeles, e o alegere pe care o fac, dar cu care încurcă adevăratele valori, ca să trăiască şi să se exprime.

Am ajuns la o concluzie nefericită însă: mulţi dintre ortodocşii noştri sunt adânc pesimişti, pentru că nu au curajul să se manifeste ca atare, ca oameni credincioşi, şi asta în mod firesc şi nu prozelitist, fără să indispună prin excesul de fariseism.

Şi eu am crezut odată, că ortodoxul trebuie să se manifeste ca un om fără patimi, pentru ca nu cumva să smintească, când, de fapt, ipocrizia fără margini e cea mai mare piedică în calea întoarcerii oamenilor la Dumnezeu. Trebuie să spunem cine suntem, şi cu relele şi cu bunele noastre, pentru că aşa e cel mai cinstit şi aşa suntem noi, oamenii reali, care suntem şi ortodocşi.

Predica ortodoxului în lume nu e numai crucea de la gât şi un anume fel de a te îmbrăca şi a vorbi, ci şi munca lui, onestitatea lui, jertfa şi osteneala lui în folosul aproapelui.

Pentru că Ortodoxia nu e doar o sumă de idei frumoase, ci e trăirea, pe toate planurile vieţii tale a prezenţei lui Dumnezeu în noi şi în lume.

Cărţile nu se scriu pentru ca să umplem cu ele vitrinele şi bibliotecile, ci pentru ca cei care le scriu şi pentru ca cei care le citesc să se întoarcă, prin ele, la gustul real al vieţii cu Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur îşi dorea să nu fi fost nevoit să scrie niciun rând, ci toţi oamenii să fi fost înţelepţi şi sfinţi şi să fi experiat ei înşişi viaţa cu Dumnezeu.

Când cărţile se fac pentru raft sau pentru CV, pentru că trebuie să mai treci de o treaptă birocratică, ele sunt moarte şi nefolositoare din start. Viitorul le va conserva într-un colţ, din inerţie, sau nu le va conserva deloc.

Ruben Dario: avangarda genială a poeziei moderne

Poem de Ruben Dario:

Ama tu ritmo…

Ama tu ritmo y ritma tus acciones
bajo su ley, así como tus versos;
eres un universo de universos
y tu alma una fuente de canciones.

La celeste unidad que presupones
hará brotar en ti mundos diversos,
y al resonar tus números dispersos
pitagoriza en tus constelaciones

Escucha la retórica divina
del pájaro del aire y la nocturna
irradiación geométrica adivina;
mata la indiferencia taciturna.

y engarza perla y perla cristalina
en donde la verdad vuelca su urna.

*

Iubeşte-ţi ritmul…

Iubeşte-ţi ritmul şi ritmează-ţi, vie,
oricare faptă, precum faci cu versul;
din universuri strânge-ţi universul,
iar pieptul tău izvor de cântec fie.

Cereasca unitate-n tine-nvie
diverse lumi înmugurindu-şi mersul,
şi numere îşi vor suna neştersul
acord cu astrul tău, viu în tărie.

Ascultă-n vânt retorica divină
a păsării ce zboară, şi nocturna,
văpaie-n linii drepte, ce-o să vină;
ucide nepăsarea taciturnă;

montează-n perlă perla cristalină
unde-adevăru-şi varsă nalta-i urnă.

Traducere de Ştefan Aug. Doinaş

*

Ascultaţi în vânt zborul păsării, adică retorica / omilia lui Dumnezeu pe care El a înscris-o în toată făptura Sa.

După Fer. Nicolae Steinhardt (Primejdia mărturisirii), arta porneşte de la sfinţenie şi nevinovăţie, pentru că, zice Părintele nostru, Îi place lui Hristos să Se facă cunoscut copiilor şi poeţilor.

De la narcotizare la morfinizare. Literatura toxicomană

Poezia lui Eminescu este plină de mireasmă ca o Biserică, observa Ion Negoiţescu. În poeziile eminesciene se revarsă în valuri mirosul florilor de tei, dar şi de nuferi, de liliac…

Eminescu îşi creează un univers prin asocieri de elemente, încât face să apară teiul în mijlocul codrilor sau lângă mare. Nu-l deranjau impedimentele de ordinul geografiei, al faunei, al florei, pentru că el gândea natura paradisiac.

Natura lui era o Biserică, un cosmos îmbisericit, o avangardă a Împărăţiei veşnice. De aceea mirul miresmelor naturale curge din bleşug peste cei doi îndrăgostiţi din poezia sa, care simbolizează perechea primordială, cuplul primar.

Pentru că Eminescu dorea o iubire sfântă, indestructibilă, eternă, în mijlocul Raiului, a naturii pline de candoare şi de măreţie.

Tot exegeza literară a vorbit despre afluxul de miresme, care reprezintă o modalitate de “narcotizare” a durerii,  a suferinţei, care produce  “adormirea” cuplului.

În epoca modernă însă, problematica suferinţei îşi modifică registrul terapeutic. În romanele moderne “proustiene” ale H. P. Bengescu şi ale lui Camil Petrescu se vorbeşte aluziv despre calmarea prin droguri sau prin substitute.

Personajele Hortensiei ajung direct la “morfinizarea simţurilor”, la atrofierea lor prin muzică, dar şi prin nepăsarea egoistă, iar Ştefan Gheorghidiu e un detracat, care are nevoie neapărată de morfina femeilor sau a ideilor filosofice. El se simte “morfinizat” lecturând din I. Kant.

Fred Vasilescu susţine că actul de a scrie produce o fericire echivalentă cu cea provocată de heroină.

Două concluzii se pot trage din aceste remarci:

1. De la epoca romantică la cea modernă terapia pentru durerile sufletului se modifică. Se trece de la nădejdea morţii sau a adormirii sub binecuvântatele ploi de miresme la o lume care îşi calmează suferinţa prin morfina filosofiei şi a erotismului.

2. Cei doi scriitori amintiţi ai epocii moderne concep suferinţele spirituale  ca pe un echivalent al celor fiziologice. De aici organismele degenerate de patimi şi obsesia morfinei. De asemenea, ei înţeleg existenţa umană ca pe o maladie dureroasă prelungită, incurabilă, pentru care iubirea şi filosofarea sunt doar morfină, un calmant temporar al unei suferinţe profunde şi atroce.

Dacă pentru Eminescu calmantul era nădejdea vieţii veşnice, parfumul Raiului profeţit de miresmele florilor, pentru personajele Hortensiei nu există decât morfina nesimţirii, amorţirea nepăsării, pe când, la Camil Petrescu, raţiunea e percepută ca o dramă ( “câtă luciditate, atâta dramă”) şi drama se tratează cu morfina unei iubiri (pe care Gheorghidiu o crede un act de autoiluzionare) sau a unei idei filosofice.

Televizorul care naşte cărţi şi despre Ortodoxia furată

M-am oprit astăzi în faţa unui stand de cărţi şi m-am uitat în jurnalul Oanei Pellea. Captivant…O retorică destinată oralităţii, pe care o guşti în scris,  numai pentru că ai urmărit-o pe autoare la televizor şi ţi-a plăcut cum şi despre ce vorbeşte.

Sunt mărturisiri de suflet. Dincolo de nota de nevinovăţie şi, poate, de intenţia bună a autoarei de a se destăinui oamenilor, stă un cap de mort care rânjeşte şi pe care nici eu nu l-am observat multă vreme: interesul comercial al editorilor /editurilor.

După ‘ 90, până să ajung la facultate, luam trenul spre Bucureşti de câte ori puteam, tocmai pentru ca să vin să îmi cumpăr cărţi. Eram avidă de cărţi, ca şi părintele Dorin.

La facultate am continuat în acelaşi ritm al cititului, fără să ne gândim serios la interesele care stau în spatele coperţilor. Cu timpul însă am văzut că în vitrinele librăriilor, ca şi pe tarabele cu cărţi, e cam aceeaşi marfă, aceleaşi cărţi, care se republică cu o religiozitate suspectă şi asta m-a nedumerit. De fapt asta m-a salvat de nesinceritatea editorilor români vizavi de carte.

Ştiu zeci, sute de cărţi care merită traduse sau publicate / republicate, dar nimeni nu se mişcă spre ele. Editorii ne replică că trebuie să trăiască…Dar preţul traiului lor prosper e mizerabila ofertă de carte de pe piaţa românească. Bineînţeles eu mă refer la total şi nu la particularul a ceea ce se editează.

Ni se vând lucruri facile, uşor ingurgitabile. Ni se vinde ceea ce se citeşte repede…dar nu asta e adevărata cultură. O carte mică nu e o carte bună,  decât dacă e o carte esenţială şi îndelung muncită.  Cartea adevărată e cartea cu multe pagini asudate. Pentru că nu trebuie să confundăm cartea cu fiţuica sau cu integrama de completat în tren.

Prin tren întâlnim şi neoprotestanţi cu Biblia la ei, dar aceia nu o studiază ci…se laudă cu ea. Nu la ei m-am referit. Cartea se citeşte în tăcere şi se face în zile în şir.

Iar cărţile mici, scurte, facile, de 10-15 pagini, care ajung la tipărire 150 sunt incultura noastră, semnul că suntem minţiţi sistematic, pentru ca să rămânem nişte proşti cu aere de cititori. Însă cartea de 15 pagini, care devine 150 de pagini, cu caractere de neam prost, costă 20-30 de lei şi un tratat muncit, cu 300-400 de pagini costă 50-60 de lei. Însă cei 20 de lei sunt furaţi şi nu munciţi!

Pe scurt suntem furaţi şi nu cumpărăm cărţi! Dacă nu le mai cumpărăm pe astea mici, vor fi nevoiţi să se întoarcă la adevărata carte: la cea mare şi muncită.

Însă, de ce e cartea din ce în ce mai mică? Pentru că vrea să acosteze pe cei cu mentalitate de cititor de televizor. Se citeşte puţin şi sec şi, mai ales, se citesc cei care sunt scoşi la televizor. Aşa ajung Puric, Mândruţă, Mihaela Rădulescu, Găinuşă sau Oana Pellea cu bestseller-uri: pentru că sunt văzuţi la televizor şi nu pentru că sunt scriitori.

L-ai reţinut…vii şi îl cumperi. Tocmai de aceea toţi vor la televizor sau pe net, cu publicitate multă, pentru că ale lor cărţi nu sunt cumpărate pentru ele, ci pentru imaginea lor.

Cultura noastră nenorocită se face între prieteni, cu relaţii de clan. Te laudă prietenul când îţi publici cartea, apăi atunci trebuie să mergi şi tu şi să i-o popularizezi pe a lui. Troc nenorocit. Nu pentru că ea, cartea, e bună, ci pentru că nu poţi să îl refuzi pe neicuşorul de prieten sau amic sau şef.

Pe de altă parte, Ortodoxia noastră, deşi e mitraliată cu atenţie, totuşi, e bună să o furi sistematic. Poţi să îi furi icoanele, cântările, slujbele, le mai îmbraci puţin cu ce ai tu prin cultul tău…şi apoi spui că noi suntem proşti iar tu deştept.

Neoprotestanţii români, care, după revoluţie, negau tot ce e ortodox, de la lumânări la icoană şi de la Biblie la reverendă ortodoxă, au început să îşi însuşească lumânarea, icoana, reverenda şi cântarea ortodoxă. Ne fură la idei în predicile lor, ne fură Părinţii, ne fură ce se poate…şi tot pe noi ne înjură.

Acum ne fură şi masonii, care şi-au făcut nu ştiu pe unde un locaş după toată rânduiala ortodoxă. E culmea stupefacţiei. Însă eu cred că e şi multă prostie în toate aceste preluări tacite, pentru că nu sunt în stare să creeze ceva autentic.

În al treila rând, filosofii noştri de Humanitas au ajuns nume notorii cu idei patristice şi filocalice mărunţite pentru guguştiuci. Cine înţelege că oamenii de cultură preiau cu nesimţire din averea Bisericii pe care o înjură, înţelege, cine nu, îi laudă în neştire. Însă tot ignoranţa laudă. Pentru că nu poţi să lauzi munca puţină dar cu nasul prin ceruri. Numai proştii se bucură când sunt lăudaţi de alţii mai proşti decât ei.

Poate că ar trebui să existe o lege ca să nu mai fie plagiaţi Sfinţii Bisericii, de cei care nu le urmează şi viaţa îndeaproape. Dacă ar funcţiona conştiinţa personală, atunci ar fi bine. Însă, se pare, că ea e puţin adormită sau narcotizată.

Ce trebuie să înţelegi? Biserica face multe, dar nu are cine să se laude cu ea. Şi Tradiţia Bisericii e imensă, dar nu are pe cine să bucure, pentru că nu o prea cunoaştem. Dacă vrei să cunoşti, pune mâna pe cărţile mari ale Bisericii şi ale umanităţii şi nu te mai lăsa păcălit de cărţi fâşneţe!