Cultura scrisă

Scripta manent. Aşa se zice. Fără să se ştie cât şi ce rămâne, fără să se contemple duhovniceşte ruinele arhivistice, după cum nici sensul prezervării unor anumite mărturii arheologice nu este cercetat în lumina a ceea ce vrea Dumnezeu să ne înveţe din ceea ce rămâne până la noi sau din ceea ce iese la iveală. Un singur exemplu: nu este de-a dreptul providenţial faptul că dovezile unei generaţii desfrânate de oameni, cea care a pierit sub lavă în Pompei şi împrejurimi, paradigmatice pentru o întreagă epocă, sunt descoperite în secolul XX, al exploziei pornografice şi al libertinajului sexual? Privim lucrurile ştiinţific, dar nu şi pedagogic, prin prisma pedagogiei dumnezeieşti cu noi.

Toţi ştim că scripta manent, dar mulţi se îndoiesc şi nu mai scriu deloc. Horaţiu credea că scrierile sale sunt mai rezistente decât piramidele. Dumnezeu a lăsat să ajungă până la noi şi piramidele şi cuvintele lui Horaţiu. Şi una şi alta sunt păgâne. Dar nu cred că e o competiţie între materiale, între piatră şi papirus. În timp ce sute şi mii de cărţi dumnezeieşti, ale Sfinţilor Apostoli şi Părinţi, s-au pierdut. Cred că jumătate din cele scrise de Sfântul Ioan Gură de Aur - după câte ştiu - s-au pierdut. Sfântului Fotie cel Mare i s-au ars, încă din timpul vieţii, 8 saci cu cărţi, scrise de el. Ca să nu mai vorbim de faptul că alte mii şi zeci de mii nu s-au scris deloc, cum zice Sfântul Ioan Teologul. Să ne întrebăm ce vrea să ne înveţe Dumnezeu prin asta.

Când am înţeles că toate cărţile esenţiale - sau originalul lor - , ale istoriei româneşti s-au pierdut, primul impuls a fost indignarea. Cronicile scrise în română la curţile Sfântului Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu s-au pierdut. Originalele primelor cronici româneşti (cele moldoveneşti) s-au pierdut. Cel mai vechi letopiseţ în limba română, cel al lui Grigore Ureche, s-a păstrat numai în varianta cu adaosuri străine care spun că românii sunt tâlhari eliberaţi din temniţele Romei. Şi te întrebi: de ce? De ce s-a păstrat adevărul amestecat cu minciuni?

Răspunsul duhovnicesc este următorul: pentru că este destul adevăr din care să se înveţe cei înţelepţi şi destulă minciună cât să iasă la iveală şi mai mult adevărul, ca aurul lângă gunoi. Iar cei care nu discern adevărul de minciună nu o fac pentru că nu vor, pentru că iubesc mai mult întunericul.

Unii se vor întreba dacă mai are rost să mai scrie, mai ales mult şi greu, dacă tot se pot pierde cărţile lor. Dar tocmai asta este diferenţa între scrisul care rămâne şi scrisul care trece: scripta volant… Căci este şi un scris care trece, chiar dacă nu se pierde şi un scris care rămâne, chiar dacă se pierde.

Cultura scrisă, mai ales cea modernă, crede că se naşte din scris. Sau aşa vor să lase impresia autorii ei, aceia dintre ei care au transformat cultura scrisă într-o idolatrie a scrisului. Într-o miniaturală expresie desăvârşită a gândirii decantată în nestemate scriptice. Pentru acest fel de mentalitate asupra culturii scrise, e o adevărată erezie să crezi că opera nu este decât un apendice al gândirii.

Oamenii mari au scris întotdeauna mult. Integralitatea scrisului eminescian n-a fost publicată nici până astăzi - s-au publicat recent manuscrisele, dar nu decriptate pentru marele public, ci în forma lor manuscriptică adesea ilizibilă. Până se va găsi un alt titan nebun care să le descifreze de la a la z. Dar… să nu citeşti şi să nu gândeşti mult, că înnebuneşti ca Eminescu. Altă expresie, foarte dragă leneşilor.

Scrisul e o prelungire pe foaie a minţii şi a inimii. O casă memorială care păstrează amprenta prezenţei tale, mireasma sau miasma duhului care scrie. Am vizitat case memoriale care miroseau a stătut, a sumbru şi a moarte. Am văzut cimitire mai vii decât casele cu pricina. La Cernica e un astfel de cimitir vesel, foarte vesel, unde îţi râde inima.

Dacă sculptezi cuvintele în piatra faraonică a nemuririi scriptice, s-ar putea să miroasă a mormânt, a lipsă de viaţă. Acolo unde e viaţă, ea umple cuvintele de la sine. Citeşti viaţa şi te umpli de ea. Nu mai vezi litere şi cuvinte, gramatică şi stilistică, ci vezi că inima ta se umple de fericire. Şi dacă simţi că sufletul se măreşte, simţi că ai citit cartea. Dacă rămâi mort, cu inima de piatră şi cu două idei în plus în cap, înseamnă că e mai multă marmură decât viaţă.

Psa. Gianina

Televizorul care te priveşte

Se întâmplă, din ce în ce mai adesea pe la noi, să stai faţă în faţă cu un om şi să te simţi televizor. Cum aşa? Nu că pe faţa ta ar rula programe sau meciuri de fotbal, dar aşa eşti privit. Ţintă, fără scop şi fără atitudine. Te întorci pe toate părţile, te întrebi ce ţi s-o fi deschiat sau ce s-o fi rupt pe tine sau ce-ai îmbrăcat pe dos. Sau poate ai ceva în păr. Nimic. Atunci? Şi totuşi eşti focalizat în continuare, minute în şir.

Asta o dată, de două ori, de trei ori… de zece ori, până nu te mai întrebi dacă o fi bluza de vină. Nu te mai întrebi. Te uiţi şi tu mustrător la cel care te filmează cu ochii, care te bagă cu forţa în telenovela minţii lui. Ai înţeles deja că pentru fantezia lui telenovelistică eşti un stop cadru dintr-un final de secvenţă. Nu are rost să te descoşi ce ar fi rău cu tine, să-ţi roteşti ochii din cap până-n picioare, doar-doar oi pricepe motivul atentei examinări.

Şi asta pentru simplul motiv că nu e atentă şi nici măcar nu e examinare. Ci e o simplă holbare, năucă, prăpăstioasă. Poţi să te dai pe tobogan pe o asemenea privire, pentru că aluneci în hăuri subterane unde nu e nimic, nicio gândire, nicio raţiune. Omul te priveşte fix, nici cu ură, nici cu simpatie, nu înţelege nimic despre tine, nu te evaluează în nici un fel, dar i se pare că eşti un personaj bun de privit, o escapadă pentru relaxarea ochilor săi. Dacă nu are televizor la el, dacă încă nu-şi poate cumpăra ochelari cu televizor miniatural montat pe ei, atunci alege din mulţime personaje care să joace în filmele reveriilor lui terne. Tu poţi să fii unul dintre ele.

Habar aveai când ai plecat de-acasă că o să ajungi să joci într-un film, în cutiuţa de filmare a unui creier obosit, care cere o pauză de televizor. Poţi să nu dai importanţă. Poţi să treci mai departe nepăsător sau poţi să trezeşti omul din visare şi să-i spui politicos, pe stradă sau în metrou: Să vă dau şi o telecomandă? Uneori reacţia e promptă, alteori tot mai întârzie o secundă-două, până se trezeşte omul. Înţelege că s-a uitat a prost şi e disconfortat. Întoarce capul, dar nu spune „mă scuzaţi”.

E lezat că filmul acesta l-a inclus pe el ca personaj negativ, când el vroia să-i manipuleze pe ceilalţi, fără consecinţe. Până acum n-a mai întâlnit filme care să iasă din ecran şi să îl ia la rost pentru felul cum le priveşte. De aceea e înciudat, dar va ajunge el acasă şi se va răzbuna uitându-se la vreo 5-6 emisiuni una după alta. Şi ele n-o să riposteze.

Psa. Gianina.

Papagali de papagali

Poţi să fii papagal în toate culorile, dacă ai limbă de papagal tot papagal rămâi!

Există pe pământ lucruri general valabile şi constante ale experienţei, pe care, câteodată, le poţi exprima în formule vechi, pentru a arăta că le-ai perceput nu numai sensul, dar şi statutul arhaic. Există însă şi pedanterie cu carul, pentru care orice banală constatare caută să se estetizeze în ziceri celebre. Şi mai există şi neamul papagalilor, care împrumută orice, oricând şi oriunde, dacă poate să dea bine, dacă îşi ating scopul.

În ciuda soiurilor multiple de papagali vieţuitori pe planetă, socoteala lor matematică e una singură: după ce înmulţeşti aceeaşi expresie, o adaugi şi o împarţi la o mulţime de oameni care se intersectează aleatoriu cu o altă mulţime vidă, nimeni nu mai ştie cine a spus-o primul şi, cel mai adesea, nici la ce se referă exact. Însă exactitatea este o virtute clasică şi perimată pentru cultura postmodernilor iubitori de orice ne face să arătăm bine sau aduce beneficii, fie că ne dăm după moda retro sau după avangardă. La urma urmei, nici nu ştim care e diferenţa între retro şi avangardă sau dacă a fost vreodată vreo diferenţă.

Noi, postmodernii, iubim intertextualitatea care combină modele, curentele, epocile, veacurile, gândirile, persoanele, religiile, sistemele şi tot ceea ce mai vreţi dv: salamul cu îngheţata şi pe Adi de la Vâlcea cu Eminescu. Mass-media confundă adesea pe oricine are bani sau vernisaj de piele proprie, cu o vedetă, cu o personalitate care trebuie să ne încapă toată retina. Sau, spre exemplu, Pro tv-ul i-a confundat astăzi pe Cioroianu şi Vozganian, în materie de oratorie, cu Vanghelie şi Elena Băsescu. De ce nu pe Cicero cu Simona Senzual? Dacă Prigoană se întâmplă să recite a fi sau a nu fi, atunci Prigoană=Shakespeare.

Mass-media decretează, în general, cam care ar trebui să fie ocupaţia neuronilor noştri. Şi dacă nu ai altă ocupaţie mintală, vorba unui Moromete care a ajuns hip-hoper, intri în această discotecă generalizată care se vrea a deveni societatea postmodernă şi dansezi după muzica pe care o re-playază alţii.

DJ-eii au înţeles un lucru esenţial: dacă vrei să ai oameni obedienţi sau să ameţeşti pe cât mai mulţi, atunci trebuie să ai labilitate ideologică şi să fii acordeonist într-o ştiinţă care nu se mai termină. Acolo unde lumea nu ştie de unde începi şi nici unde ţi-e sfârşitul, pentru că pari fără de margini, nemuritor şi rece, imposibil de precizat pe o scară de la -∞ la +∞.

Eşti postmodern ca să nu pari vetust şi te parfumezi arhaic când vrei să pari cult sau manierat, nefiind niciuna din ele, eşti tată de familie şi Don-Juan de noapte, eşti femeie de excepţie şi excepţie de femeie, eşti genial în particular şi artefact public sau invers. Eşti de toate şi doctor în toate ştiinţele teoretice, practice şi politice, după cum stă bine oricărui teoretician de noi lăutărisme, care glosează nestingherit la toate mesele.

Papagalii virtuozi se recunosc după felul în care imită tot şi nu cred în nimic. Atunci când începi cu nicăieri şi termini cu niciun scop, în afară de unul foarte prompt şi pragmatic, dai dovadă de papagalism. Sau de papagalicism. Oricum ar fi, când te uiţi în dreapta şi în stânga ca să citeşti reţeta succesului şi o aplici cu ingrediente fierte în suc propriu, tot papagal rămâi, oricâte coarne de raiting ţi-ai pune în cap.

Când ascunzi şi ce gândeşti, şi ce nu gândeşti, pentru că niciodată n-ai gândit să gândeşti, şi vrei ca omul să creadă că tu respiri inteligenţă şi cultură, moralitate şi credinţă, eşti una papagal penibil, un papagal de cea mai joasă speţă, famat, care nu înţelegi că 0 nu devine 10 doar pentru că i-ai pus un 1 în faţă. Sau că aerul public nu îţi ridică automat falduri în creier.

Psa. Gianina.

Rutina ca moft

Nu orice fel de ciclicitate înseamnă rutină.

Rutina lucrurilor nu înseamnă şi rutina oamenilor. Dacă un gest, o practică, un peisaj sau o acţiune oarecare devine rutină, poate să devină rutină, prezenţa unui om lângă tine (oricine, oricând) nu are cum să devină rutină. Decât dacă tu însuţi trăieşti o existenţă de hârtie, în care îţi închipui că poţi schimba persoanele ca pe un scenariu de film.

A spune că întâlnirea sau convieţuirea cu cineva a ajuns o rutină, înseamnă a te uita la oameni ca la nişte stâlpi de telegraf, sau a-ţi trăi viaţa într-un metrou aglomerat, unde oamenii sunt momente pasagere şi nu oameni. Poţi să te saturi de o mâncare, de un drum zilnic obositor, poţi să vrei să schimbi aerul, peisajul, pentru o vreme, însă nu poţi să-ţi oxigenezi familiaritatea unor persoane, înlocuind-o fără temei real, cu alte prezenţe, mereu noi, căci acest fapt este egal cu a trăi labil şi parazitar, din punct de vedere afectiv. Persoana umană este un peisaj amplu şi etern, pe care n-o oxigenează decât harul lui Dumnezeu, iar nu toanele şi capriciile.

Nu neg că şi mediul uman poate deveni nociv şi irespirabil, încât să te determine să doreşti schimbarea lui. Dar aceasta nu se datorează rutinării, ci e o necesitate impusă de vitriolarea sentimentelor şi a bunei tale credinţe, a sănătăţii tale psihice, de către alţii. Rutina înseamnă învechirea sentimentelor vizavi de un lucru, ori nu e posibil să ai sentimente învechite vizavi ceva frumos, ci doar ca aceste sentimente să se degradeze faţă de ceva care e urât, agasant, rău.

De multe ori însă, realitatea rutinei postmoderne presupune neutralitatea faptului sau a persoanei, pe care încerci să le negi. Tu le adaugi negativitate, fără ca ele să aibă, din cauza proastei tale dispoziţii sau a indisponibilităţii interioare de a înţelege şi accepta o anumită situaţie sau persoană umană. Sau rutina mai înseamnă şi refuzul ciclicităţii, al parcursului ciclic, dincolo de orice perspectivă asupra aspectului său benefic sau malefic, care nu e pus în discuţie şi particularizat.

Acest lucru se întâmplă când nu se pune accentul pe persoana umană, pe valoarea ei, ci pe sentimentele egoiste ale celui îndoctrinat de nevoia de inovaţie revitalizantă în spaţiul vieţii sale. Omul nou al capitalismului şi al postmodernităţii este cel care îngurgitează lucruri noi, care e mereu agitat de atmosfera febrilităţii orizonturilor noi: un produs nou, un magazin nou, o casă nouă, o emisiune nouă, o viaţă nouă într-un alt oraş sau un alt loc de muncă, o haină nouă, un peisaj nou, o excursie nouă. Toate noi, deşi nu e nimic nou în acestea toate.

Şi aşa, spaţiul vital al existenţei dă impresia că se înnoieşte, ca şi cum ar fi vorba de o cameră în care mai pui o plantă sau îi schimbi culoarea. Nu e sigur însă că se modifică esenţial şi spaţiul interior al vieţii, că se revitalizează cu adevărat dimensiunea lui spirituală, că ajungi să înviezi duhovniceşte prin aceste împrospătări ale rutinei. Căci până la urmă, dacă nu adaptezi mediul, oricare ar fi el, la viaţa ta profundă, nu faci, schimbându-l, decât să înlocuieşti o rutină cu alta, până vine ceasul şi mori.

Obsesia postmodernă a noului vine dintr-un abis sufletesc care simte nevoia de transfigurare, de înviere, şi nu de evenimenţialitate. Schimbarea de orizont în plan secular nu poate înlocui necesitatea fiinţială de a schimba viaţa aceasta cu orizontul veşniciei.

Aşa că rutina e de multe ori un motiv nefondat de a abjura de la îndatoriri, o falsă disperare interioară, care nu mai vede niciun sens în lucrurile şi în oamenii care o înconjoară. Dacă ne omoară rutina iubirii şi a moralităţii, cum se face că vine rutina patimilor şi a viciilor şi ne dă viaţă, ne revitalizează? E un non-sens, dar se pare că pentru unii, logica şi raţiunea, atât de invocate când e vorba de îmbrăţişa ateismul, nu mai au nicio valoare, dacă sunt folosite pentru a dejuca păcatele.

Psa. Gianina.

Cine ne iubeşte şi cine nu ne iubeşte

În aceste zile de Mărţişor, în care mulţi vizitaţi magazinele în căutare de cadouri, să nu vă pară rău să aveţi şi inima deschisă, nu numai buzunarul, dacă într-adevăr iubiţi pe cineva!

Se întâmplă ca oamenii să creadă că îi iubesc cei care nu îi iubesc sau să creadă că nu îi iubesc cei care, de fapt, îi iubesc cu adevărat, cei care nu sunt ipocriţi, nu îi mint, ci le spun adevărul în faţă despre ei înşişi, aşa cum îl văd. Prea mulţi oameni cred însă numai în ceea ce vor să creadă şi să audă.

Prea mulţi doresc cuvinte, flori, cadouri, dovezi materiale şi iarăşi cuvinte, multe cuvinte goale, făgăduinţe, declaraţii fără fundamente adânci. Nu înţeleg prea bine ce fac cu ele, dar asta vor, ca să îţi arate şi ţie, întâmplatul prin preajmă, cât de fericiţi sunt, cu ceea ce cred ei că îi face fericiţi.

Cel mai uşor e să înveţi să spui cuvinte, să torni cuvinte în averse, cu care să crezi că poţi să închizi gura celui care îţi spune adevărul sau poţi să faci pe cineva să creadă că eşti persoana ideală de care are nevoie. Pentru că mulţi cred că aparenţele pot să ia ochii şi să ţină locul adâncimii de gând şi se sentiment.

Nu există oameni plaţi, orizontali, care să nu aibă deloc profunzimi, însă şi adâncimile au adâncimi. Şi ele sunt diferite. Unii încap în ei înşişi iubirea lui Dumnezeu până la a nu mai vedea cu inima nimic material, nimic din lumea aceasta, alţii au nevoie de concreteţe a sentimentelor, iar alţii nu pot să vadă dragostea decât împletită cu lucrurile foarte concrete.

Din păcate, mulţi arată ostentativ bunăvoinţă, dar în sufletul lor e atârnat afişul de mai sus: ne pare rău că suntem deschişi. Îţi demonstrăm că suntem generoşi, dar ne pare rău că suntem. Bunătatea împletită cu răutatea, bunăvoinţa fără voie bună, se văd în orice zi, dar ies la iveală mai bine acum, la împărţitul cadourilor, cu şi fără inimă deschisă.

Sunt oameni care trăiesc o viaţă întreagă înşelaţi în privinţa celor despre care cred că îi iubesc cu adevărat sau în privinţa celor despre care cred că îi urăsc şi le vor răul. Se luptă interior şi pe faţă, cu oamenii pe care îi cred duşmanii lor, dar ajung să se lupte şi cu Dumnezeu, pentru că şi despre El cred că nu îi iubeşte, considerând că El e neiertător, că e aspru, neîndurător cu neputinţele lor. Nu vor să facă pasul spre a cunoaşte şi a înţelege iubirea Lui nemăsurată, aşa după cum nu vor să facă pasul de a-şi înţelege semenii care le vor binele, chiar şi atunci când le spun adevăruri dureroase în faţă.

Nu toţi cei care ne dau cadouri ne iubesc şi nu toţi cei care nu ne dau cadouri arată că nu ne iubesc. Cadourile sunt de multe feluri, dar cel mai frumos cadou e o inimă necapricioasă, un suflet deschis şi curat în toată vremea.

Psa. Gianina.

Adevăr vs. adevăr

 

În adâncimea înţelepciunii, în înţelegerea lucrurilor nu poţi să pătrunzi până când nu te cobori în adâncul nimicniciei tale. Când afli că nu înţelegi nimic, când ştii că nu ştii nimic, atunci începi să înţelegi, atunci cunoşti. Îţi cunoşti ontologia, limitările, neputinţele.

Când crezi că barierele existenţiale se dărâmă de la sine, numai pentru că tu vrei să nu mai existe sau pentru că vrei să gândeşti, hocus-pocus, că de fapt nici nu există nicio barieră în calea cunoaşterii şi a gândirii, că toată ştiinţa îţi stă înainte ca o carte hiper-lizibilă, atunci de fapt ţi se închid toate uşile gnoseologiei. Atunci când te declari virtual atotcunoscător, te izolezi în părerea bună despre puterea ta de a cunoaşte şi decretezi valabilă orice sentinţă cu autoritatea minţii tale.

O asemenea concepţie preconizează a exista numai minţi autoritative, care să urmeze dicteul instanţelor proprii de judecată şi tot atâtea adevăruri absolute individuale. Fiecare nu ascultă de un singur Adevăr absolut, dar se supune despotismului adevărului propriu. Dacă chiar s-ar putea ajunge la o asemenea situaţie, la un moment dat, în întreaga lume, cu atât mai mult, vom avea o adevărată libertate individuală şi o înţelegere superioară între noi?

Atunci, când fiecare va asculta de dictatul propriu în ce priveşte cunoaşterea, într-o totală ignoranţă faţă de un Adevăr absolut, care vor fi certitudinile şi satisfacţia interioară a milioane de indivizi care ar crede fiecare în adevărul lui, dacă acum ideologiile se măsoară calitativ în funcţie de distanţa faţă de reperul absolut?

Filosofia a gravitat în antichitate în jurul unui Dumnezeu necunoscut (Creator, Principiu, motor al lumii), iar în vremurile moderne navighează între apele teologiei (protestantă şi catolică mai ales, dar uneori şi ortodoxă) şi cele ale filosofiei antice, apropiindu-se când de un mal, când de celălalt, încercând să împace de-ne-împăcatul şi să mixeze ceea ce nu e de unit.

Variantele acestor combinaţii formează curenţii / curentele filosofice. Şi ele au pretenţia de a fi gnoseologii originale, cu tendinţe şi pretenţii de glorificare particulară, de preeminenţă şi chiar de absolutizare, deşi repudiază verbal Adevărul absolut.

Fiecare filosofie sau ideologie vizează instaurarea adevărului său şi nu al unui complex sau melanj de adevăruri. De altfel adevărul presupune singularitate chiar şi la nivel lingvistic, şi nu dualitate sau multiplicitate, dacă nu vrem să cădem în aberaţii silogistice. Aşa încât denunţătorii Adevărului absolut nu intenţionează decât să preia locotenenţa supremaţiei acestui Adevăr, prin destituirea filosofică propusă.

Filosofiile de tip modern nu urmează prin urmare sinceritatea antică socratică a lui ştiu că nu ştiu nimic şi a lui hai să căutăm un Zeu, pe care corect le identifica Ţuţea cu a fi temelia oricărei gnoseologii autentice, a oricărei căutări oneste. Şi nici îndemnul cunoaşte-te pe tine însuţi, ca pornind de la înţelegerea puterii de înţelegere a minţii umane, de aici încolo să cauţi ceea ce poţi înţelege şi ce nu.

Psa. Gianina.

Panta dintre real şi ireal

Drumul de la real la ireal nu e chiar atât de lung pe cât ar putea părea. De multe ori oamenii spun că nu cred în Dumnezeu, dar cred  în… ireal, în lucruri fantastice. Nu pot să înţeleg cum este gândirea lor şi cum stabilesc ei sursa acestui fantastic, incredibil, paranormal. Însă e sigur, pentru ei, că toate acestea există, că ele se manifestă, în mod evident, în realitate, chiar dacă nu se poate oferi explicaţia raţională a acestor fenomene.

De multe ori am crezut că vorbesc cu oameni raţionalişti, materialişti, atei şi am ajuns într-un târziu să constat că mă înşelam. Graniţa, pe care eu o cred foarte sigură între a fi raţionalist-materialist şi a fi om raţional-credincios (după definiţia filocalică a omului raţional, ca cel care este stăpân peste patimile sale) este străbătută de un culoar foarte larg unde se infiltrează cei care au o anumită viziune despre lumi spirituale sau lumi paralele.

Nenumăraţi inşi mărturisesc, chiar în viaţa de zi cu zi, experienţe inexplicabile. Le mărturisesc, fără însă a le cerceta profund cauzele, şi îşi formează concepţii extrem de multiple şi de bizare, ajungând, asemenea gnosticilor din vechime, la sincretisme şi osmoze a căror contabilizare devine dificilă, dacă nu imposibilă, la un moment dat.

Deşi s-ar părea că credinţa noastră în Dumnezeu se învecinează mai repede cu cei care au sensibilităţi la fenomene fantastico-paranormale (ba chiar suntem adesea asumaţi împreună cu aceştia în aceeaşi gaşcă de către cei care vor să ne persifleze acid), decât cu cei care au o filozofie pur materialistă, substanţialistă, adevărul e că cei care mărturisesc o credinţă într-o anumită formă de fantastic, sunt tot la fel de refractari la ideea de a crede într-un Sigur Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, ca şi ateii materialişti.

Ba chiar cele două tabere se pot înţelege cu mult mai bine între ele decât cu cei care cred în Dumnezeul Atotputernic şi Atoatecreator.

Panta dintre realitate şi imaginaţie, dintre realitate şi concepţii stranii, dintre realitate şi percepţii difuze sau şocante de ordin spiritual-paranormal, poate fi foarte alunecoasă. Nevoitotul ortodox are foarte mult de înfruntat această ecranare demonică a existenţei sale, încă de la primii paşi făcuţi în arena luptei duhovniceşti, această furtună magnetică nebună a demonilor care forţează derapajul său mental sau spiritual, de la dreapta credinţă şi nevoinţă.

Însă irealul de esenţă eretică, incredibilul demonic care se manifestă sub zeci şi sute de avataruri, de la spiritualism la credinţa în extratereştri şi de la erezie generalizată la prelest individual, irealul acesta care se metamorfozează perpetuu este cel mai generos găzduit de frenezia mediatică, care caută senzaţionalul şi face cu noi compromisul cotidian de a renunţa, câte puţin, la realitate, la bun simţ, la frumos, la adevăr, la ceea ce este întemeiat pe raţiune şi experienţă de multe veacuri.

Irealitatea intră sub multe aspecte în viaţa, în mintea şi inima noastră, de la irealismul politic şi civic, la fantasticul relaţiilor  interumane secătuite de non-sens, care sunt numai porţile prin care intră paranormalul în experienţa cotidianităţii, prin care se strecoară posibilitatea irealului în mintea tulburată şi în sufletul dezamăgit şi apăsat. 

Între irealul grotesc al politicii externe americane sau al vieţii politice româneşti măcinate de scandaluri, şi irealul spiritist sau ştiinţifico-fantastic este o legătură, oricât ar părea de neverosimilă. Pentru că este o legătură între păcatele noatre, ale tuturor, şi precaritatea spirituală pe care o contractăm prin ele, datorită căreia orizonturile noastre se denivelează, se parazitează duhovniceşte.

Horoscopul zilei sau o crimă bestială, adică minciuna supralicitată ca şi şocurile psihice, care penetrează la voltaj redus dar repetat organismul nostru spiritual, sunt şi una şi alta ireale, vicioase pentru stabilitatea mentală şi duhovnicească a fiinţei umane. Prima pentru că este doar un pandant imaginativ al unei şarlatanii, a doua pentru că se calcă în picioare orice urmă de principialitate şi de demnitate umană, ieşind astfel afară din realitatea pe care e în stare să o accepte conştiinţa.

Dezamăgirea în dragoste, pustiul singurătăţii sau al neînţelegerii pot să facă dintr-un om o persoană uşor influenţabilă, maltratabilă spiritual, o frunză în bătaia tuturor vânturilor, de care, dacă nu S-ar milostivi Dumnezeu ca s-o înţelepţească prin cineva sau prin ceva anume, s-ar putea alege cu uşurinţă praful.

Irealismul vieţii e aşadar, de multe ori, produsul unui pas făcut dincolo de suportabilitate. Când ne credem singuri şi părăsiţi de mâna lui Dumnezeu facem pasul acesta prăpăstios către extreme. Şi din nefericire, este vorba adesea chiar de un singur pas. Însă şi mâna lui Dumnezeu este atotcuprinzătoare.

Psa. Gianina.

Cuvinte dulci ca mierea

Ce înseamnă cuvinte dulci? Sunt cuvintele care îţi fac inima dulce, care o mângâie şi o umplu de bucurie. Ca să ai însă inima dulce, trebuie să te laşi umplut de bunătate şi de învăţătură minunată. Nu mănânci cuvintele, nu le simţi pe limbă, şi totuşi simţi că inima ta se face ca mierea la auzul lor.

Această expresie nu e acoperită pe deplin decât în interiorul realităţii duhovniceşti şi nu mulţi o cred ca atare sau pot să dea mărturie pentru veridicitatea ei. Şi îndrăgostiţii spun cuvinte dulci, dar intensitatea adevărată a dulceţii le-o poate dărui cuvintelor numai harul dumnezeiesc.

Sfinţii Părinţi vorbesc despre cuvintele Scripturii cele mai dulci decât mierea şi fagurele. Şi aceasta nu este nicio metaforă şi nicio exprimare simbolică, ci o expresie foarte realistă. Însă nu poţi să ajungi la această dulceaţă dacă nu capeţi dor după cuvintele sfinte, dacă nu eşti înfometat de ele.

Cuvintele lui Dumnezeu se înţeleg şi cu raţiunea, dar mai mult decât atât, ele se pătrund cu tot sufletul şi cu tot duhul tău, prin adâncirea ta în ele, prin topirea inimii tale după frumuseţea, blândeţea, smerenia şi dulceaţa lor. Fiindcă ele luminează mintea în acelaşi timp ce umplu inima de dor şi de iubire dulce.

Cine n-a gustat, n-a simţit câtuşi de puţin dulceaţa rugăciunii şi a citirii cărţilor sfinte, nu înţelege prea multe din cele ce vorbim. Însă cine a simţit cum, prin harul cuvintelor, i s-a îndulcit sufletul cel amărât de păcate şi înnegurat de griji, nu s-ar mai depărta niciodată de ele şi ar vrea să simtă din ce în ce mai mult acea dulceaţă lăuntrică şi bucurie.

Având în faţă modelul cărţilor de rugăciune şi al cărţilor vechi româneşti - singurul model literar posibil fiind cel ortodox -, primii poeţi români, preromanticii şi romanticii, neoanacreonticii, paşoptiştii cât şi Eminescu, au folosit până la epuizare termenul dulce, pentru ei adjectivul acesta având o altă sonoritate decât pentru noi, respectiv cea cunoscută din cărţile religioase.

Aşa încât epoca modernă, pornită pe demolare, nu l-a mai înţeles şi l-a dezavuat, formând chiar eufemisme folosite şi de noi astăzi: dulceag, dulcegării, dulcegăreli, etc., etc. Eminescu însă a înţeles şi iubea foarte mult acest adjectiv, dulce, unul dintre cuvintele limbii române profund religioase şi care s-a păstrat într-o formă foarte apropiată de etimonul său latin.

Căci vechile traduceri omiletice şi de cult româneşti, printre care şi Cazania coresiană (1581), au folosit chiar termenul dulceaţă în locul celui de har dumnezeiesc, prin aceasta urmând, credem noi, tradiţia isihastă a textelor. Pentru că unul dintre interpreţii de seamă ai Evangheliei, din a cărui operă s-au ales multe predici pentru a forma Cazaniile lui Coresi şi a Sfântului Varlaam, a fost Sfântul Patriarh isihast Calist, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul.

Şi tot din acest Sfânt Calist, mai târziu (ca dovadă a circulaţiei textelor sale la noi şi a prezenţei masive în mănăstiri), Eminescu va copia un fragment despre condiţia umană, pe un caiet pe care îl avea cu sine tot timpul. Probabil că va fi meditând adesea la acel fragment, ca şi la începutul Evangheliei după Ioan, pe care îl avea de asemenea copiat pe acelaşi caiet.

Şi nu există caracterizare sau înlocuitor mai bun pentru har decât acest calificativ de dulce sau dulceaţă a sufletelor. Sfinţii Părinţi isihaşti insistă cu prisosinţă pe dulceaţa harului Duhului Sfânt sau pe cât este de dulce Hristos Domnul în inimile celor care Îl iubesc pe El. Gustaţi şi vedeţi, mărturisesc ei adesea plini de bucurie.

Şi mai spun că harul lui Dumnezeu, cel adevărat, se recunoaşte după dulceaţa negrăită pe care o aduce în suflet, alături de pace covârşitoare, smerenie, bucurie şi lacrimi dulci, hrănitoare ale veseliei veşnice.

Psa. Gianina.

Un subiect fierbinte

Cel mai fierbinte subiect posibil rămâne tot adevărul vieţii interioare. Cel puţin pentru mine. Oricât aş dori (dacă aş dori) să mă satur cu ştiri, politică, emisiuni uşurele şi articole asemenea de pe bloguri, nu ajung decât să obosesc degeaba, doar cu sentimentul că am înţeles iarăşi inutilitatea unor lucruri.

Televizorul meu a început să semene cu o cascadă de imagini fără nicio raţiune. Mi se pare mai degrabă că mă uit la un film mut sau la nişte instantanee contemporane fără cap şi coadă, decât la nişte producţii cu fir logic. Privit îndelung, ecranul se transformă într-un murmur ininteligibil. Sunt ceasuri în care pot să caut mult şi bine ceva la care să mă uit şi să nu găsesc în ruptul capului. Pe toate posturile.

Nu ştiu cât de involută să socotesc această presă, această medie care traduce nevoia de odihnă şi de bună-dispoziţie a populaţiei exclusiv prin nevoie de păcat, de răutate ieftină, de glume proaste şi foarte proaste, aventuri şi distracţii fără niciun chichirez, show-uri anemice şi talk-show-uri în care polemica are doar antrenamentul stridenţei de cort şi al violenţei verbale care sincopează argumentul.

Nu cred că lumea a început să înnebunească sau să se prostească incorigibil, nici că am atins deja un prag al decadenţei atât de drastic, încât să nu mai ai cu ce să-i mai satisfaci pe oameni, decât cu fantezii demente, scandaluri lamentabile şi prostii fără sfârşit.

Presa ne prezintă imaginea nefalsificată a realităţii, ba chiar abrutizată şi mai mult. Ne vinde înapoi ceea ce trăim, cu o ironie crudă. Şi i se pare un titlu de glorie şi vrea aplauze pentru asta. Pentru fidelitatea cu care a redat ceea ce ştim şi noi, apăsând pe pedala care te doare, care te nevrozează sau care te sufocă cel mai rău. Zilnic, fără pauze.

Prin ceea ce face şi prin felul cum o face, nu numai că nu reuşeşte să imprime dinamism şi culoare realităţii (oricare ar fi această culoare), ci doar să sape răni psihologice şi duhovniceşti în inima ta, să pună kilograme de sare pe iritarea ta, pe neodihna şi zbuciumul care ar fi cerut cauterizare, nu extrapolare.

Banalul şi răutatea, acordate la maxim, nu conservă o imagine fidelă a realităţii, aşa cum ni se propune, ci denigrează sensul vieţii, până la a nu mai înţelege nimic bun din el. În capcana aceasta cad foarte uşor cei tineri dar nu numai ei, ci şi oameni de toate vârstele şi de toate condiţiile.

Aşa încât obosesc de atâta scurgere lentă a unor imagini sau cuvinte care nu vor să spună nimic, ci doar să pară că au şi ele dreptul să existe şi profesioniştii să mănânce o pâine împreună cu patronii. M-am săturat de ideea de market întâlnită la tot pasul, supărătoare la culme mai ales acolo unde aş fi vrut enorm să găsesc expresia sinceră a trăirii şi a gândirii.

Un subiect fierbinte rămâne deci tot acela care vorbeşte despre adevăruri adânci ale sufletului, despre Dumnezeu, despre viaţa spirituală, despre înţelepciune, blândeţe, cuviinţă, înţelegere. În schimb, subiectele cu cuţite şi topoare sunt reci de tot. Nu cool, ci doar necrozat de reci.

Psa. Gianina.

Sărbători pentru fiecare

Se apropie Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului şi, oadtă cu ele, se pogoară şi bucuria harului, ca o ninsoare lină, în inimile ortodocşilor. E acea bucurie care vine pe neaşteptate, pe care simţi că nu poţi s-o ţii sau s-o forţezi să vină sau să rămână la tine. Care nu pluteşte în aer ca un abur şi nici nu stă în suflet ca un sentiment oarecare uman. Şi cu toate astea ţi se pare că e pretutindeni, că înconjoară totul, că e aproape, că parcă ai putea să o atingi, dacă nu te-ai sfii de inefabilul ei indescriptibil.

Naşterea Domnului are bucuria ei, de o anumită culoare, de o anumită nuanţă duhovnicească, aşa după cum şi Învierea are tonalităţi praznicale particulare pentru interiorul nostru, la fel ca şi celelalte sărbători.

Naşterea Domnului este aşadar pogorâre de har şi de bucurie pentru ortodocşi. Dar nu toţi aleg să fie receptivi la delicateţea acestei perioade, să se lase pătrunşi de această bucurie şi convinşi în ei înşişi că Dumnezeu Se naşte pe pămân, întrupându-Se ca Om. Problema se pune, pentru destui concetăţeni de-ai noştri, în termenii sărbătorii înţelese ca vreme pentru distracţie. Este adevărat că sunt mulţi cei care au nevoie de odihnă şi de relaxare, însă e prea mult interes pentru destinderea trupească şi o atenţie microscopică pentru bucuria duhului.

Bucuria duhului resimţită deplin ortodox, a fost schimbată în feelingul Crăciunului, un fel de coca-cola sentimental, adus tot de acolo de unde ne vin şi evanghelizatorii plini de vigoare, care ne reproşează laxitatea majorităţii ortodoxe. Deşi în gândul lor cred că binecuvintează această laxitate, ca să aibă şi ei de unde lua nişte credincioşi, la o adică, fiindcă prin Occident au început să cam şomeze, de atâta efort şi succes predicatorial al pastorilor. Au venit aici, în România, şi în alte ţări ortodoxe, unde nu s-a auzit încă Evanghelia, dar unde, cum zicea recent un pastor baptist, românii nu te întreabă, precum americanul, dacă te-ai distrat bine (Did you have fun?), când te văd ieşind de la Biserică.

De efectele acestui feeling al Crăciunului va profita însă din plin mass-media şi reprizele de ştiri vor sublinia febra Sărbătorilor în spaţiul comercial-turistic, trepidaţia mulţimilor, îmbulzeala dementă din magazine, turbulenţele, fascinaţia tradiţiei populare poleită în festivism secular… Vor şti să sublinieze toate acestea şi multe altele, până la epuizarea sensului adevărat şi prea profund al Crăciunului. În timp ce despre Naşterea Fiului lui Dumnezeu pe pământ aproape dacă se va găsi cineva să pomenească.

Un timp prin excelenţă al blândeţii şi al păcii, care şi este perceput şi trăit ca atare de mulţi ortodocşi, dintre cei care îi cunosc rostul cu adevărat, se metamorfozează într-un mod nedrept, în reflectarea mediatică, într-un timp al risipirii de sine, al degringoladei spirituale şi sentimentale. Adevărata tradiţie ortodoxă şi românească va fi complet ignorată, ca şi în ceilalţi ani… şi aşteptăm să emită Trinitas şi pe televizoarele noastre şi, de ce nu, să avem mai multe posturi ortodoxe de televiziune, ca să putem spera la fericirea de a avea şi noi programe ortodoxe şi reflectarea fidelă a adevăratului duh al Sărbătorilor.

Psa. Gianina

Update-ul de pe “Creştin Ortodox. ro”: 26 noiembrie 2007

Statutul trupului dupa moarte

Biserica Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului Socotita pe buna dreptate catedrala romanilor din tara Barsei, Biserica Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului isi identifica inceputurile in negura vremurilor. “La anul de la Hristos 1292 au facut o cruce de lemn in Schei cu sindrila si dupa multi ani, atunci in locul crucei au ridicat biserica de lemn catra anul de la Hs.1513, cu hramul arhiereului Nicolae, iara catra anul 1518 de la Hs. fost-au pe aceeas vreme un preot, Petru, om vestit si indraznind aceasta cu mai mult oameni din Schei s-au dus la tara Romaneasca la domnul ta rii, adeca la Ioan Neagoe Basarab Voevod

Catedrala Llandaff Catedrala Llandaff este scaunul episcopal al episcopului de Llandaff (Biserica din Wales), si este situata in suburbia Llandaff-ului, in orasul Cardiff, capitala regiunii Wales. Catedrala anglicana Llandaff este inchinata Sfintilor Petru si Pavel, dar si unor sfinti mai recenti, cum ar fi sfintii Dyfrig, Teilo si Euddogwy. Catedrala Llandaff nu trebuie confundata cu Catedrala romano-catolica din apropiere. Marturiile istorice din aceste locuri mentioneaza un crestinism celtic inca din secolul al VI-lea. Sunt descoperite locuri de inchinaciune celtice pe locul actualei catedrale

“Osemintele” lui Iisus sau mormantul lui Hristos? Materialul de fata este motivat si se justifica prin doua imperative: una imediata si alta principiala. Este necesara acum o explicare a problemei autenticitatii, respectiv a divinitatii lui Iisus Hristos, pentru ca asistam in zilele noastre la mediatizarea intensa a unei multimi de “documente”, informatii si provocari noi care neaga dumnezeirea Mantuitorului Iisus Hristos, adica esenta crestinismului. Dupa “Codul lui da Vinci” si “Evanghelia lui Iuda”, filmul “documentar” al regizorilor James Cameron si Simcha Jacob ovici pretinde descoperirea “osemintelor”, adica a ramasitelor pamantesti

Argumente ortodoxe impotriva hirotonirii femeilor Episcopul Kallist de Diokleia a identificat trei tipuri de argumente pe care crestinii ortodocsi le folosesc pentru a nu numi femei in preotie, explicand cu claritate istoria si originea lor. Ele sunt: 1) argumentul traditiei; 2) argumente legate de “natura” femeilor si 3) argumentul derivat din caracterul iconic al preotiei. Nu intentionez a-i repeta lucrarea aici, dar as dori sa dezbat si sa evaluez fiecare dintre cele trei [argumente] intr-un contex teologic mai larg. S-a subliniat de multe ori ca Hristos nu a avut femei intre cei doisprezece Apostoli, ca ei si urmasii lor nu au hirotonit femei

Despre smerenie - Sfantul Siluan Athonitul In zilele noastre, putini “stareti” (batrani imbunatatiti) mai cunosc iubirea Domnului pentru noi, putini cunosc lupta cu vrajmasii si stiu ca, pentru a-i birui, trebuie sa ai smerenia lui Hristos. Domnul iubeste atat de mult pe om ca ii da darurile Sfantului Duh. Dar pana ce invata sa pastreze harul, sufletul trece prin multe furtuni. In primul an dupa ce am primit darul Sfantului Duh, imi spuneam: “Domnul mi-a iertat pacatele. Harul da marturie de aceasta. De ce mai am nevoie?” Dar au asa trebuie, sa gandim. Desi pacatele noastre ne sunt iertate

Sfanta Ecaterina praznuita la Biserica Belvedere din Capitala

Stiri: Doua noi parteneriate intre Arhiepiscopia Clujului si Episcopia Evanghelica din Wurttemberg Religiile monoteiste, in dialog, la Universitatea Ovidius Publicatii religioase la Targul international Gaudeamus - Carte de invatatura Sfantul Siluan Athonitul la Alba Iulia - 20 de ani de la canonizare Rezolvarea canonicitatii Mitropoliei Basarabia a fost amanata

Psa. Gianina.

Update-ul de pe “Creştin ortodox. ro”, de pe 21 noiembrie 2007

Intrarea Maicii Domnului in Biserica - Vovidenia Sarbatoarea Intrarea Maicii Domnului in Biserica este cunoscuta in popor sub denumirea de Vovidenia sau Ovedenia. Este sarbatoarea in amintirea zilei in care, potrivit traditiei, Sfintii Ioachim si Ana au adus pe fiica lor Maria, in varsta de trei ani, la templu. Ea va ramane la templu pana la varsta de 15 ani, ca una care, inca inainte de zamislire, fusese harazita Domnului, de catre pa­rintii ei. Nasterea si copilaria Fecioarei Maria nu sunt prezentate in Evanghelii sau in alte carti ale Noului Testament. Amanunte despre aceste etape ale vietii sale sunt consemnate

Biserica Doamnei - Intrarea in Biserica a Maicii Domnului Biserica Doamnei este situata la intersectia Caii Victoria cu bulevardul Elisabeta din Bucuresti. Biserica a fost ctitorita mai intai din lemn, pe locul unui locas mai vechi. A fost rectitorita de Maria Doamna, a doua sotie a lui Serban Cantacuzino, inainte de 19 februarie 1677, cand e amintita mahalaua din jur “aa lui popa Istratie”, aceasta fiind de altfel, cea mai veche mentiune cunoscuta a enoriei si indirect a bisericii. La 11 mai 1684 mai, mahalaua se numea “la biserica Doamnei” dovedind ca aici exista deja o bis erica, cea a principesei Maria

Cel ce Se naste din Fecioara ca om e Dumnezeu Biserica a considerat totdeauna pe Fecioara Maria Nascatoare de Dumnezeu, caci in aceasta se implica marturisirea ca Cel ce S-a nascut din ea nu e o persoana omeneasca deosebita de cea dumnezeiasca, ci Insusi Fiul lui Dumnezeu S-a nascut din ea, dupa firea Sa omeneasca. Niciodata nu se naste o fire, ci un ipostas, care in ordinea omeneasca este o persoana, daca firea nu vine la subzistenta reala decat ca persoana. Persoana care Se naste din Fecioara Maria este identica cu Persoana Cuvantului dumnezeiesc, Care prin intrupare Se face si persoana firii omenesti

Fecioara, sfesnic al Luminii dumnezeiesti Simbolurile imparatiei ei nu sunt confectionarea de diademe, inaccesibile pentru cei multi, pietre pretioase, culori, vesminte speciale si o podoaba imparateasca deosebita de cele ce vin de jos si nascocita de cei ce nu pot sa se ridice de la cele pamantesti si carora hainele le imparatesc sufletele, ci niste haruri de nespus si de neinteles, niste puteri si lucrari mai presus de fire care tind sus, mai presus chiar de podoabele lor ceresti: apelative si mesaje dumnezeiesti care preschimba in ceva mai bun legile firii, o venire a Duhului dumnezeiesc

Maica Domnului - Nascatoarea de Dumnezeu Evangheliile canonice nu dau prea multe amanunte despre viata Fecioarei Maria. Ea este fiica unica a lui Ioachim si a Anei (Evanghelia apocrifa a sfantului Iacov), care o consacra serviciului religios din templu. De fel din Nazaret, in Galileea (Lc. 1, 26-27), ea este logodita cu Iosif, nume mentionat in genealogia redata de Evanghelia dupa Matei (1, 16), cu scopul de a arata ca Iisus apartine dupa nasterea Sa fizica poporului iudeu, inscriindu-Se in linia de descendenta davidica. Din cauza acestei logodne, Iisus a fost considerat fiul Iui Iosif si al Mariei

Icoanele Maicii Domnului Locul pe care Biserica i-l recunoaste Maicii Domnului, in dogma si viata liturgica, dar si in inimile credinciosilor este atat de important, incat icoanele inchinate Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu sunt nenumarate. Acest lucru explica nu numai numarul impresionant al acestor icoane, ci si marea lor varietate. Nu ne propunem aici sa cercetam toate icoanele Maicii Domnului ci, inainte de a ne opri cu mai multa atentie asupra uneia, dorim sa amintim cateva din cele mai des intalnite, atat ca punct de reper, cat si pentru a arata varietatea aspectelor sub care sunt infatisate

Acatistul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului

Oferta de carte religioasa la Targul GAUDEAMUS

Manastirea Trojan va gazdui intalnirea delegatiilor Patriarhiei Romane si Patriarhiei Ruse

Targul de Sfantul Nicolae la Muzeul Taranului Roman

Mitropolitul Banatului isi aniverseaza ziua de nastere

Cuviosul Antonie de la Iezerul-Valcea praznuit si la Schitul Darvari

Psa. Gianina.

Update-ul de pe “Creştin Ortodox ro” din 19 noiembrie 2007

Prin intuneric la lumina

Manastirea Neamt Manastirea Neamt este asezata la o distanta de 12 kilometri nord-vest fata de Cetatea Neamtului, pe valea rausorului Nemtisor. Manastirea Neamt mai este numita si “Ierusalimul ortodoxiei romane”. Izvoare istorice, care sa determine cu exactitate timpul si imprejurarile in care ea a luat fiinta nu exista. Traditii locale puternice, in mai multe versiuni, dovedesc existenta manastirii la sfarsitul celui de-al XIV-lea secol. O inscriptie de pe un clopot din veacul al XIX-lea spune: “Acest clopot s-au varsat din materialul clo potului facut la 1393 de domnul Stefan cel dintai

Catedrala Lichfield Catedrala Lichfield este situata in regiunea Staffordshire, din Anglia. Catedrala Lichfield este singura catedrala medievala din Anglia care poseda trei spire. Dioceza din care face parte catedrala - Dioceza de Lichfield - este alcatuita din regiunea Staffordshire, o mare parte din Shropshire si o parte din West Midlands. Catedrala Lichfield este inchinata Sfantului Chad si Sfintei Maria. Lungimea totala a catedralei este de 113 metri, turla centrala a acesteia atingand inaltimea de 7 7 de metri - celelalte doua spire au inaltimea de 58 de metri. Catedrala este construita din piatra galbena

Boala si tratamentul A ne ruga pentru insanatosire nu este pacat. Dar trebuie sa adaugam daca voiesti, Doamne! Supunerea deplina fata de Domnul alaturi de primirea docila a celor trimise ca a unor bunuri de la Domnul cel bun si pace sufletului daruiesc … si pe Domnul Il milostivesc si El: fie insanatoseste, fie umple de mangaiere, in pofida situatiei triste. [1, 35] A va trata sora sau a alerga la sfinti sunt doua lucruri care nu se exclud reciproc. Pe doctor Dumnezeu l-a facut si doctoriile sunt creatiile lui Dumnezeu. Doctorul nu el insusi trateaza, ci Dumnezeu trateaza prin el

Conceptia biblica si mesopotamiana despre creatie Cercetari recente asupra straturilor timpurii de cultura si civilizatie din Mespotamia au relevat faptul ca Babilonul a fost un ferment composit; ca el a fost un punct de intalnire a mai multe rase, civilizatii si Culturi, si ca numai la o data destul de tarzie devine un centru independent de emanatie culturala si spirituala. In plus, s-a dovedit ca observarea si cultul astrelor, pe care se baza mitologia astrala nu a jucat un rol important in perioada sumeriana. Acest lucru a facut posibila respigerea teoriei ca Babilonul a fost tinutul de origine al sferei biblice de gandire.

Morala libertatii Domeniul moralei ecleziale este domeniul libertatii perso­nale, concret si totusi nemarginit. El e domeniul universal al vietii in unica-i implinire reala: implinirea ipostatica si personala. Acest adevar originar si fundamental este in acelasi timp cel mai greu accesibil. Ne inversunam, noi oamenii, sa trans­portam domeniul vietii in spatii unde nu are ce cauta. Ne mes­terim idoli ai vietii, dar si idoli ai raului care surpa viata: dam o realitate factice unor amenintari inconsistente si obiectivam pacatul in afara spatiului unde el chiar se savarseste: spatiul libertatii personale

Predica PF Daniel de la Biserica Doamna Oltea - AUDIO

Sfantul Ioan Gura de Aur, elogiat in Episcopia Romanului

Biserica Doamna Oltea din Bucuresti in zi de sarbatoare

Piatra de temelie a viitoarei Catedrale patriarhale va fi pusa la sfarsitul lunii noiembrie

Reprezentantii Patriarhiilor Romana si Rusa se intalnesc la Sofia pe 22 noiembrie

Cand episcopul Romei era ortodox, atunci era primul intre patriarhi

Pr. Dorin.

Cuvinte şi expresii neortodoxe

În vocabularul zilnic al oamenilor au intrat şi cuvinte care sunt adevărate blasfemii, chiar dacă ei le-au luat aşa cum le-au auzit şi nu prea au stat să le discearnă sensul. Asemenea expresii le-am ascultat folosite chiar şi de către oameni cu pretenţii, unii credincioşi, ceea ce dovedeşte prea puţina preocupare de a mai gândi în afara perimetrului strict profesional. Ţin să atrag atenţia asupra intrării în uzul foarte frecvent al unor asemenea formaţiuni lingvistice, care sunt anti-creştineşti, unele într-un mod mai evident, altele mai puţin evident.

O astfel de utilizare eronată, care mă îngrozeeşte când o aud, a unor termeni din sfera teologiei ortodoxe şi a Bisericii, este cea care pune în relaţie de sinonimie ideea de dormitare lenevoasă, de stupiditate inactivă cu adormirea Maicii Domnului. În loc să i se spună cuiva, în mod mustrător: Ce faci, ai adormit?, pentru a-l atenţiona să nu trândăvească, i se adresează în schimb un avertisment care conţine numele uneia dintre cele mai sfinte sărbători ortodoxe. Nu ştiu cine a inventat această expresie, dacă a fost prost sau intenţionat batjocoritor, mai grav este că mulţi preiau fără să gândească asemenea vorbe. Neatenţia noastră nu poate fi scuzabilă, în asemenea cazuri.

O altă formulă cu iz hulitor este: mi-a făcut capul calendar. Aceasta este mai veche şi tocmai de aceea nici nu mai este prea bine sesizabil sensul ei particular. Calendarul este de fapt, calendarul Sfinţilor, Sinaxarul ortodox, care, fiind foarte bogat, este greu de ţinut minte. Ceea ce este hulitor în această exprimare, este asocierea dintre a-ţi umple cineva capul cu prostii sau a te bate la cap cu lucruri care nu te interesează şi a fi învăţat de către cineva datele calendaristice la care se află sărbătorile Sfinţilor.

Un cuvânt de care se abuzează foarte frecvent, în contexte cu totul neconforme cu sensul său, dar şi blasfemiatoare, este verbul a boteza. Aici se vede ignoranţa crasă a celor mai mulţi, în materie de teologie - chiar dacă li se pare că teologia este foarte uşoară şi că nu au nicio nevoie de teologi - atunci când folosesc acest verb cu sensul de a pune nume. Dar a boteza nu este sinonim cu a pune nume! Sunt două acţiuni cu totul diferite, care sunt practicate, de cele mai multe ori, în mod simultan, dar ele nu sunt unul şi acelaşi lucru. Oamenii s-au lăsat înşelaţi, din prea multă neştiinţă, de sincronizarea acestor două evenimente, şi au atribuit Botezului un sens pe care nu îl are.

Botezul înseamnă pogorârea Duhului Sfânt asupra celui botezat şi socotirea lui între membrii Bisericii, între mădularele lui Hristos. Prin Botez, se înscrie numele lui între Sfinţi, în cartea vieţii, (nume care se poate şterge de acolo, dacă face fapte rele ulterior), dar nu acum i se pune numele. Numele i l-au pus părinţii încă de când s-a născut pruncul sau era în pântece, dacă vorba de prunci, în timp ce oamenii maturi îşi păstrează sau nu, după voia lor, numele anterior. Acum, la Botez, numele celui botezat e scris în ceruri, iar românii au reţinut că, dacă nu eşti scris în cartea celor mântuiţi, nu ai nume. Ceea ce este adevărat, dar de aici unii au deviat nefast prin a pune semnul egal între a boteza şi a pune nume. Lucrurile n-ar fi atât de grave dacă ar rămâne numai în sfera umanului, dar ele devin hulitoare când auzi toată ziua expresii de genul mi-am botezat câinele Pufi, etc, etc.

Face pe mironosiţa sau Nu vreau să fiu cuminte, că doar nu mă călugăresc: alte expresii jignitoare la adresa Ortodoxiei şi a ortodocşilor. Ca şi cele anterioare, au viciul de a stabili asocieri între comportamente necuvincioase, pe de-o parte, şi atitudini sfinte şi cuvioase, pe de altă parte, care sunt considerate ipocrite sau deplasate, de către cei care nu le agrează şi le iau în batjocură.

Guvernul / X sau Y păcătuieşte prin… şi aici păcatul la care se face referire poate să nu aibă nimic în comun cu ceea ce înţelegem noi prin păcat. Însă păcatul este astfel transferat din sfera religioasă în sfera socială şi desemantizat, decalibrat prin redirecţionare într-un sens în care dispare vocaţia penitenţială din context.

Mai ar fi şi alte exemple de oferit. Însă principalul este să gândim ceea ce vorbim.

Psa. Gianina.

Adevărul care nu se vede

Racla cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Grigorie Palama

Dacă citeşti studii, texte, dacă vezi lucruri care te entuziasmează şi te stupefiază frumos, dar te întrebi apoi cine este autorul sau dacă autorul e girat de foruri înalte ca să reacţionezi faţă de el, înseamnă că ai o problemă cu sinceritatea faţă de tine însuţi.

Am citit şi eu lucrări pe care le-am evaluat sub influenţa altor persoane cu autoritate. Însă am ştiut întotdeauna ce mă entuziasmează şi ce nu. Şi dacă ceva sau cineva mi-au plăcut enorm, nu mi-am schimbat impresia după 5 minute, dacă altcineva a denigrat persoana sau textul respectiv.

A aştepta garanţii intelectuale, morale şi emoţionale pentru a-ţi formula o impresie dovedeşte o profundă neconcordanţă cu pretenţiile intelectuale ale multora. Dovedeşti că nu ai încredere în conştiinţa ta, în gustul tău faţă de oameni şi cărţi şi că nu gândeşti profund, ci aştepţi ca altul să gândească pentru tine.

Se poartă acordul cu părerea majoritară. E o acomodare banală şi care nu costă nimic. Te complaci în părerea majorităţii chiar dacă tu vezi lucrurile diferit. Mulţimea, cel mai adesea, derutată şi manipulabilă…te duce pe căi lăturalnice.

Însă, bunul simţ, mostrele de cogitaţie personală şi originală, argumentele înţelepte…conving, chiar dacă nu plac majorităţii. Manifestările revendicative şi criticile fără recul sunt profitabile numai dacă vrei să creşti în ochii grupului din care faci parte dar nu pentru ca să creşti în înţelegere. Devii sclavul unor interese…şi îţi sacrifici înţelegerea în mod tacit.

Adevărul spus răspicat însă, dar şi cu candoare, e ca o piramidă care îţi iese în cale. A spune că n-ai avut de ce să te împiedici dacă te-ai întâlnit cu o piramidă, înseamnă a da mostre de mârlănie intelectuală de nota 10. A confunda piramida cu un ac de siguranţă înseamnă a fi ipocrit din cale afară.

Adevărul însă derutează pe mulţi, mai mult decât platitudinile. El derutează mai mult decât echivocul şi de cât neseriozitatea. El atârnă mai greu decât manipularea de rutină.

Adevărul răneşte, zgârie, sfâşie, enervează şi zdrobeşte pe cel care îl întâlneşte. N-a spus şi Hristos Domnul, că El e piatra care îi zdrobeşte pe cei peste care cade şi că, cel care se loveşte de ea se omoară de unul singur? Pentru că, oricum ar fi adevărul considerat de către noi, el este de neocolit.

Dacă îţi bazezi informaţia şi încrederea numai pe colegii de a(p)titudine şi nu aştepţi nimic mai mult de la viaţă, atunci, cu adevărat, piramida ţi se va părea obscură iar furnica ideii tale un elefant în toată regula.

Psa. Gianina.

Update-ul din 12 noiembrie 2007 de pe “Creştin Ortodox. ro”

Pelerinaj la moastele Sfantului Mina - VIDEO

Manastirea Japca Manastirea Japca este situata in judetul Soroca, in Moldova. Localitatea Japca, aflata la 160 de km nord de Chisinau, este bine cunoscuta vizitatorilor prin manastirea de maici de aici, care a fost singura functionala in perioada sovietica. Nu se stie cu certitudine cand a fost intemeiata manastirea Japca. Aflata la circa 45 km la sud de Soroca, pe o stanca de piatra din apropierea Nistrului, ea a avut de la inceput un stabiliment rupestru. Conform legendei, fondatorul manastirii din Japca a fost ieromonahul Izechiil, originar din Lvov, care a calatorit prin Basarabia

Marea Lavra a Athosului Manastirea Marea Lavra este cea dintai asezare chinoviala din Athos si prima din eparhia Sfantului Munte. Aceasta manastire athonita a fost intemeiata pe la anul 963 prin osardia pustnicului Atanasie din Trapezunda, si cu ajutoare banesti date de catre imparatii Bizantini, Nichifor Focas (963-959) si Ioan Tzimisca (Ioannis Tzimikes: 969-973). Ea este asezata la capatul peninsulei, aproape de tarm. Manastirea avea pe vremuri ca la 200 de calugari greci.Manastirea Lavra a crescut practic prin grija Sfantului Atanasie Athonitul, a carui viata

Treptele iubirii de vrajmasi Multe religii recomanda iubirea aproapelui; crestinismul singur cere iubirea vrajmasilor. In aceasta privinta Noul Testament este in ruptura cu Vechiul, care opunea violentelor suferite legea talionului: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mana pentru mana, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, moarte pentru moarte” (Is 21, 24-25). Hristos Insusi semnaleaza aceasta singularitate si ruptura atunci cand spune: “Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii asa cum v-am iubit si Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenici i Mei

Dreptul bisericesc - Drept taumaturgic In literatura de specialitate se tinde spre o afirmare a Dreptului bisericesc; din Ortodoxie ca Drept mai mult penal, religios, desigur… Astfel, ideea de pedeapsa, ca supunere la suferinta a celui dovedit vinovat strabate limbajul Pravilelor, de la un capat la celalalt. Tot asa cum o parte din Dreptul roman se ocupa de infractori si contravenienti, incepand de la Leges duodecim Tabularum si pana la Corpus Juris Civilis si chiar cea din urma Novela a imparatului Iustinian (sec. VI d. Hr.), s-a cautat mereu o solutie pentru usurarea - daca va fi fost posibil

Cum este vazut Iisus Hristos in Coran In viziunea Coranului, ultimul si cel mai mare profet al cuvantului lui Dumnezeu a fost Mahomed. Intre cei care i-au precedat a fost si Iisus. Faptul ca Mahomed vorbeste deseori despre Iisus Hristos in cuvantarile sale devine astfel explicabil. Tonul folosit de el este, in general, unul polemic, dar polemica sa nu este indreptata impotriva lui Iisus, ci impotriva crestinilor, pe care Mahomed ii considera responsabili de falsificarea imaginii lui Iisus si a invataturii sale. Este si motivul pentru care el se considera un fel de salvator al adevaratului profil si rol al lui Iisus Hristos

Unicul program: reconstituirea parohiei Inainte de a trage vreo concluzie cu privire la certitudinea caracterului utopic al dinamismului social al comunitatii euharistice din zilele noastre, ar trebui sa ne intrebam daca transformarea contemporana a structurilor si a datelor vietii sociale, trecerea de la comunitatea restransa (unde se puteau exercita relatiile personale) la convivialitatea impersonala de masa, trecerea de la munca creatoare la productia automatizata, trecerea de la nevoia personala la bulimia de consum organizata tehnic, daca aceasta diferentiere radicala a vietii omenesti

Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur vor fi purtate in procesiune

Zi de hram la Biserica Sfantul Mina din Capitala

Mii de credinciosi la sfintirea Bisericii Sfanta Vineri - Drumul Taberei

Cardinalul Hamao, fostul presedinte al Consiliului Pontifical pentru Pastorala Migrantilor si Itinerantilor, a trecut la cele vesnice

Sfantul Mina, protectorul pagubitilor

Psa. Gianina.

Update-ul din 9 noiembrie 2007 de pe “Creştin Ortodox. ro”

Troparul Sfantului Nectarie Taumaturgul (AUDIO)

Biserica Sfantul Mina - Vergu Numele de Vergu dat altadata mahalalei si bisericii, vine de la Vergo - mare paharnic pe la 1695. Biserica era numita de Spatarul Mihail Cantacuzino si Scoala Vergului pentru ca avea in preajma o scoala. Prima biserica a fost zidita la 1724-1725. Printre ctitori apar Daniil Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Vergu, ambasador al Domnului C. Brancoveanu si Ancuta. Aceasta Ancuta, care a participat baneste la ridicarea lacasului si a fost ingropata in biserica, ar fi fost dupa unele surse, Domnita Ancuta fiica Domnitorului C. Brancoveanu, dupa alte surse - fiica unui popa Vlad

Manastirea Studenica Manastirea Studenica, inchinata Intrarii in Biserica a Maicii Domnului, este considerata a fi biserica-mama a lacasurilor de cult din intreaga Serbie. Aceasta manastire a fost construita intr-o perioada lunga de timp. Primul stadiu de lucru a fost finalizat pana in primavara anului 1196, cand Stefan Nemanja si-a parasit tronul si s-a asezat in manastirea proaspat ridicata. Din momentul in care acesta a plecat la Manastirea Hilandar, din Sfantul Munte, fiul si succesorul acestuia, Stefan, a avut grija mai departe de Manastirea Studenica. Stefan Nemanja a mur it la Manastirea Hilandar

Sfantul Nectarie - vindecatorul de cancer Sfantul Nectarie s-a nascut in Silivria din nordul Greciei, la 1 octombrie 1846. Remarcat de catre conducatorii Scolii Metocului Sfantului Mormant, este angajat ca pedagog si invatator la aceasta scoala. La 27 de ani devine monah la Manastirea Nea Moni, de pe aceasta insula. Cu binecuvantarea Patriarhului Alexandriei, urmeaza Facultatea de Teologie din Athena. Reintors in Alexandria Egiptului, este numit predicator principal al Patriarhiei. Ajunge Mitropolit de Pentapolis, director al Seminarului Teologic de la Rizareo n, parinte duhovnicesc al Manastirii “Sfanta Treime”

Icoanele Maicii Domnului Locul pe care Biserica i-l recunoaste Maicii Domnului, in dogma si viata liturgica, dar si in inimile credinciosilor este atat de important, incat icoanele inchinate Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu sunt nenumarate. Acest lucru explica nu numai numarul impresionant al acestor icoane, ci si marea lor varietate. Nu ne propunem aici sa cercetam toate icoanele Maicii Domnului ci, inainte de a ne opri cu mai multa atentie asupra uneia, dorim sa amintim cateva din cele mai des intalnite, atat ca punct de reper, cat si pentru a arata varietatea aspectelor sub care sunt infatisate

De ce sa studiem semnele vremurilor? Expresia “semnele vremurilor” vine direct din Evanghelie, din cuvintele Mantuitorului, de la Matei 16, 3. Hristos le spune fariseilor si saducheilor care au venit la El urmatoarele: Fata cerului stiti s-o judecati, adica cum va fi vremea, dar semnele vremilor nu puteti? Cu alte cuvinte, El le spune ca aceasta nu are nimic de-a face cu stiinta sau cu cunoasterea locului nostru in aceasta lume sau altceva de acest gen. Este o intrebare religioasa. Studiem semnele vremurilor pentru a reusi sa-L recunoastem pe Hristos. In vremea lui Hristos, fariseii si saducheii nu cercetau semnele vremurilor

Cateva probleme de Istoria Religiilor Existenta unei varietati mari de religii, mult diferite intre ele, nu numai in reprezentarea externa a cultului, dar si in intreaga lor invatatura si in valorile lor spirituale si morale, a fost abordata in diverse modalitati. Regasim, de exemplu, punctul de vedere (pe care l-am numi “ultra-calvinist”) care neaga existenta oricaror trasaturi pozitive in natura cazuta a omului si, prin urmare, in toate religiile pagane. Pe de alta parte, exista modul de abordare pe care l-am numi “relativist”. Atunci cand au legatura cu o anumita credinta general a despre Dumnezeu

De la etica la fiintialitate - Parintele Sofronie Saharov

Pr. Dorin.