Importanța logicii

În ultimul timp parcă oamenii nu mai au logică deloc. E bună și logica la ceva. Silogismul nu e doar o formulă. Toată lumea face aserțiuni, dar puțini le așază într-un context cu premise și concluzie, ca să vadă dacă presupunerile lor se validează, dacă au sens și rațiune.

Rămânerea în orizontul imediat a ceea ce se vede cu ochiul liber și se insinuează ca adevărat duce la erori fatale de judecată. Iar erorile fatale de judecată duc la erori fatale de viață, la nefericire, accidente, singurătate, nebunie, sinucidere, moarte și moarte veșnică.

Este, în esență, ceea ce nu mai înțeleg tinerele generații ale zilelor noastre, oripilate din ce în ce mai mult, că trebuie să meargă la școală și să învețe. Și, într-o măsură poate la fel de mare și de gravă, ceea ce nu înțeleg nici cei maturi sau cei bătrâni, destul de mulți, că cititul mult, educația multă, învățătura neîncetată înseamnă istovire fizică și mentală, dar și exercițiul atenției și al libertății interioare, fără de care suntem – cu adevărat – maimuțe lucrătoare și mâncătoare de E-uri.

Ceea ce văd din ce în ce mai mult în oameni este revolta irațiunii. De la cei mici până la cei mari, indivizii mai întâi fac și apoi gândesc. Fac ce le trece prima dată prin cap. Dacă le vine să înjure, să scuipe, să dea cuiva cu ceva-n cap, să strige sau să-și exprime nemulțumirea în orice formă, asta fac. Să te fereacă Dumnezeu de altercații, pentru că poți găsi persoane, care nu mai au limite, chiar și pentru motive banale sau puerile.

Am văzut, în Bucureștiul nostru drag, femei venerabile ca vârstă și înfățișare înjurând nu doar birjărește, dar și cu o răutate șocantă, pentru o nimica toată. Aberațiile răutății se răzbună pe cei care se lasă pradă ei și îi transformă în monștri. Mă întreb dacă asemenea oameni n-ar fi în stare de atrocități sau în cazul unui regim exterminator, câți din cei de azi s-ar oferi fericiți să devină torționari și justițiarii unei puteri demente. Cred că destul de mulți.

Nu știu cât de mult e de vină alimentația sau câte mutații ne produc un regim alimentar și o atmosferă contaminate, dar înregistrez zilnic nenumărate mutații în mentalul unei populații abrutizate de o muncă mecanic-abstractă și de stres, de presiunile unei vieți comercializate până în cele mai mici detalii, în care singurul vis al oamenilor e să ajungă să stea, și în care stresul cronic al unora se varsă ca o maree asupra tuturor și nu ai unde să te ascunzi.

Intoleranța psihicului uman la aberațiile și insanitățile lumii contmporane se transformă, irațional, în intoleranța omului față de semenii săi și determină răzbunarea lui pe mediul dimprejur, deși acesta, săracul, nu e decât o victimă în lanțul victimelor, care se extinde. Pentru că omul ilogic sau irațional nu judecă profund motivațiile durerii și ale mâniei sale, ale agitației sau disperării sale, ci le dă curs fără menajamente față de cei din jur.

Logica te învață să gândești cu premise, demonstrație, scop sau finalitate. Dacă te uiți jur-împrejur, ca Mircea Badea, observi că Dumnezeu nu există, pentru că nu se vede. Dar dacă începi să te gândești, care ar fi premisele unei lumi fără Dumnezeu, ce șanse ar fi ca ea să apară din senin, ce finalitate are un astfel de univers, vezi că nimica nu mai are sens fără Dumnezeu. Până aici, apologia e acceptabilă pentru cei credincioși. Dar și credincioșii și necredincioșii trebuie să folosească unealta minții în orice moment al vieții, pentru că altfel se îndreaptă spre o logică duhovnicească și spre o gândire rațională numai în aparență.

Păcatul și prelestul sunt gânduri fracturate și stări nelămurite interior sau în conștiință, care par bune sau plăcute, dar cărora nu li s-au cercetat temeinic rădăcinile și urmările. Sfinții Părinți din vechime studiau logica, filosofia și retorica ani de zile, mai înainte de a deveni dumnezeiești teologi. Și adesea aveau dascăli păgâni și nu fugeau de ei pentru că aceia erau păgâni și se închinau la idoli, ci învățau ceea ce era natural pentru suflet și folositor pentru gimnastica mentală și pentru sănătatea judecății.

Așa vin astăzi neoprotestații și fură tot ce se poate de la ortodocși și apoi le transformă în neghină. Dar ortodocșii nu se duc să învețe ce e bun și de la ritori, și de la filosofi, și de la literați, și de la artiști, și de la oamenii de știință și de la teologii eretici și apoi să transforme totul în aur, ci bagă capul în nisip, ca să nu se smintească, bieții, cumva, și rămân tot la fel de proști, cum erau și mai înainte, doar cu ecuson de binecredincioși.

Când am început să vin la Biserică, să citesc Filocaliile și Sfinții Părinți, printre primele lucruri pe care le-am înțeles au fost: să privesc patimile din mine și să le înțeleg resorturile, să cunosc logica duhovnicească, a războiului cu gândurile și să reciclez ortodox orice material brut din realitate sau din cărți, transformându-l, implicit, în apologetică.

Credeam că ceea ce am înțeles eu a înțeles toată lumea, care se întoarce cu pocăință la Biserică. Dar aflu, peste mulți ani, că destui se înrolează în partidul ortodox și defilează zgomotos fără niciun drept și niciun merit, doar cu declarații inflamate și autoflatare, cu decupaje textuale și umori resentimentare.

Și toate au legătură cu logica și cu inapentența modernă pentru silogism. Adică pentru legătura neîntreruptă în gândire.

Umanism și idealitate

În viață se petrec lucruri extraordinare. Când văd lucruri extraordinare, oamenii plâng, aplaudă, se emoționează. Cel mai rău se emoționează americanii, dar nici românii nu stau de-o parte. Despre lucrurile extraordinare se vorbește în presa scrisă și la televizor. Un om a căzut de la etajul 10 și n-a pățit nimic. Altul mănâncă sticlă. Altul are o minte brici cu care învârtește pe degete matematica. Altul a scăpat o fetiță de la înec din cascada Niagara.

A supraviețuit singur în Everest. S-a îndrăgostit de o femeie surdă, fără mâini și fără picioare și nu-și imaginează viața cu nimeni altcineva. N-are niciun ban și crește singură 12 copii. Și-a regăsit mama după 40 de ani. La 5 ani are o voce miraculoasă. S-a născut orb și pictează remarcabil.

Chiar și mai puțin de atât ne reține atenția. Drogurile, bolile, sarcinile premature, familiile instabile, toate subiectele lumii postmoderne ne fixează în fața televizorului. E lumea noastră, o recunoaștem. Sunt oamenii lângă care trăim sau am putea să trăim.  Dacă cineva trece peste un obstacol existențial major, dacă cineva cade grav, dacă cineva devine inuman, aflăm ceva despre lumea noastră, ne instalăm într-un orizont și o perspectivă.

Cu toată decăderea învățământului de tip umanist, trăim într-o lume umanistă. O lume care nu-și propune schimbarea omului, schimbarea lui interioară în bine, pentru că îi respectă libertatea atât de mult, încât nu crede în orientarea și edificarea lui în valoare.

Umanismul postmodern e un asistent pasiv al omului, o soră medicală care pune un plasture fără să privească pacientul în ochi sau privindu-l cu o compasiune distantă. Compasiunea ideologică, cea care există numai în virtutea cartei drepturilor omului, nu și a  inimii.

Cetățenii lumii trăiesc și li se pare normal să trăiască fără să viseze mai mult decât le îngăduie realitatea. Li se pare normal să facă copii, să se înmulțească adică, să aibă familii, un loc de muncă, prieteni și din când în când să li se întâmple lucruri neprevăzute. Să fie consolați, să se vadă la televizor sau pe internet. Li se pare normal să fie normali. Normalitate în care se integrează și anormalul bolilor, deficiențelor, accidentelor, fenomenelor excepționale sau supranaturale chiar. La cam atât se rezumă umanismul.

Un singur lucru nu mai văd în tot acest peisaj. Ceva a devenit mai rar și mai anormal decât toate anomaliile la un loc:  conștiința valorii, a bunului și necesarului spiritual, sau idealul urmărit o viață întreagă, cu asiduitate nebună, cu riscul de a nu fi crezut de nimeni sau crezut de toți excentric și nesănătos. Grija de a-ți fi crescut vederile interioare cu o maternitate care să întreacă în iubire toate mamele.

Acest lucru care nu se vede cu ochiul liber, nu se vede nici de presă, nici de televizor, nici de filme, nici de filozofia umanistă postmodernistă. Ceea ce înseamnă că umanismul nostru este de consum, este utilitar și nu privește niciodată la desăvârșirea umanului, ci numai la protejarea unei umanități discursive în mecanica ei existențială.

Considerații despre literatura română veche

Cât de învechită e literatura veche românească?

Dan Horia Mazilu

Chiar nu mai avem nevoie de literatura romana veche?

Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.

Fiecare cultura – spunea un mare filosof al nostru – fiinteaza ca un ansamblu de solutii pe care spiritul unui popor le da istoriei – adica timpului – si conditiilor geografice – adica spatiului; heterogenia fiecarei culturi trebuie sa produca, in cazul unor intrebari si al unor raspunsuri corecte, imaginea spiritului creator al comunitatii in chestiune. Sigur ca aceste intrebari nu pot fi globale, dupa cum nici raspunsurile nu vor fi atotcuprinzatoare. S-ar naste pericolul eterogenitatii si solutia nu o poate oferi decat secventialitatea. Marile epoci se cade sa fie chestionate separat, iar raspunsurile asamblate dupa aceea.

Evident ca prima intrebare, intrebarea primordiala, trebuia, cred, sa incerce a deslusi substanta si caracteristicile celor dintai organizari spirituale ale romanilor. Ea nu se poate adresa decat literaturii vechi (sau medievale), caci in acea vreme – nesatisfacator delimitata pana acum (iata o prima tema de dezbatere), au fost codificate marcile duhului romanesc.

Sa constatam ca acest depozit de raspunsuri – literatura romana veche (ii propunem cititorului sa accepte, macar pentru discutia de fata, aceasta sintagma impusa de o traditie a cercetarii) – este tratat, in anii din urma, cu tot mai putin interes. Se intampla acest lucru, in chip bizar, tocmai in vremea care, pe de o parte, a eliminat toate oprelistile ridicate candva in cercetarea aportului Bisericii si a literaturii ei – furnizoare a cartii si a propunerilor privind cele dintai temeiuri pentru o miscare cu caracter cultural si literar cat de cat coerenta, constienta de menirea ei – intr-un timp cand spatiul unde s-a nascut acest neam fremata de primejdii, cand asezarile politice erau incipiente, iar ordinea sociala abia isi cauta, trudnic, rosturile – si capabila sa produca, in timp, elementele unor definiri particulare, iar pe de alta parte, ofera toate deschiderile trebuincioase unor cercetari in stare sa dovedeasca mersul sincron (in genere) al scrisului romanesc cu evolutiile europene.

In aceasta fraza – parca nesfarsita – se afla suficient de multe teme (ce pot fi oricand transformate in motive) care sa sustina relatia cu literatura veche. Pentru abordarea acestor teme, scrisul vechi romanesc ar trebui sa fie cunoscut. Or, intr-o „biblioteca“, cea romaneasca, unde nici macar textele lui Dimitrie Cantemir nu au fost editate in intregime, este greu de pretindem asa ceva. Depozitele de carte veche pot oferi material de lucru editorilor pentru inca vreo cateva decenii. Cu conditia ca acesti editori sa existe… In clipa de fata, ei pot fi numarati pe degetele a doua maini: cercetatorii vechisti din institutele Academiei Romane (cu cateva realizari remarcabile, caci vreo cateva dintre multele edituri in functie acum nu sunt deloc ostile tiparirii textelor vechi) si cativa universitari incapatanati (tot mai putini, din pacate, pentru ca filologia clasica este pe cale de disparitie, iar slavistica s-a stins). Si numarul lor va scadea constant, pentru ca literatura veche trebuie cunoscuta. Iar scoala de pana la universitate pare a fi delegat altcuiva aceasta indatorire.

Un text vechi se citeste mai ales la porunca programei scolare (caci el, desi precursor al unei discipline retorice remarcabile, nu mai poate provoca delectii stilistice lectorilor de azi); elevii ar trebui sa plece din liceu cu cateva nume in minte si cu cateva texte in amintire. Dar programa actuala a invatamantului preuniversitar nu mai ingaduie astfel de situatii. Literatura romana veche abia daca este prezenta, Cantemir (sa ramanem langa acest nume – emblema a romanitatii) abia daca este pomenit… (Literatura veche era predata in liceu si in perioada interbelica si dupa reforma invatamantului; in anii dintre cele doua razboaie mondiale existau manuale alternative – doar trei pentru fiecare disciplina si pentru fiecare clasa de liceu, iar scrisului vechi ii era repartizat un an intreg, iar manualul – unul dintre cele trei – era semnat de Adamescu).

Secventa aceasta fundamentala a istoriei literaturii romane mai traieste acum in universitati. Si acolo, insa, defectuos plasata in economia semestrelor, fiindca averea ei este mai greu de insusit in primul an de studii.

Scrisul nostru vechi ar trebui sa reprezinte in continuare un obiect predilect al cercetarii literare. Obstructiile – o spun din nou – nu vin acum din partea caselor de editura. Anii din urma au adus in librarii contributii remarcabile, dar, daca cercetam actele de identitate ale autorilor, vom vedea ca anii lor sunt multi. Prin urmare, tot vechea scoala (remarcabila, dar marcata, uneori, de vechile habitudini)… Tinerii sunt putini. Nu lipsesc – din fericire – in totalitate, dar figurile lor nu au cum sa umple o sala de seminar… Si cata nevoie ar fi de ei pentru rezolvarea „temelor“ de care vorbeam mai sus si a altora.

Ei ar putea sa contribuie la fixarea limitei intre Vechi si Modern in literatura romana (caci istoricii de la Cluj, de pilda, au o opinie, parerea academicianului Razvan Theodorescu difera de a lor, iar ipoteza propusa de mine se deosebeste de ambele) ar putea sa parcurga textele vechi cu ochii lor proaspeti si cu instrumentele acestui timp, ar trebui sa-i convinga pe cititori ca poemul „Viiata lumii“ al lui Miron Costin este, de fapt, un florilegiu de poezie antica scris in duh baroc, ori ca nu stiu care cronicar – nici noi nu-i cunoastem numele – s-a priceput sa afle in literatura bizantina motivul „intalnirii dintre monah si imparat“ (subordonat temei „regelui care consulta un mag, un ghicitor, un proroc“) si sa-l adapteze, innobilandu-si compunerea. Nu degeaba mi-am intitulat cartea la care tin cel mai mult „Recitind literatura romana veche“. Textele vechi trebuie parcurse din nou, nu doar rasfoite, si comorile lor, cercetate prin grile adecvate, aduse la lumina.

Aceste comori reprezinta indreptatirea indiscutabila a incizarii numelui romanului Dimitrie Cantemir (fiindca tot l-am pomenit de doua ori) pe frontonul unei vestite biblioteci din Paris, alaturi de numele celor mai mari glorii ale umanitatii. Este, pana una-alta, singurul…

Elvira Sorohan
Restructurarea invatamantului superior

Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.

Restructurarea scolii superioare, aplicata grabit si in domeniul Literelor, aduce dupa sine o ingrijoratoare scadere a nivelului, in loc sa-i aduca un spor. Impunerea „programului Bologna“ se intampla intr-un moment prielnic tuturor confuziilor si contestarilor ce tind sa pulverizeze, de la radacina si pana in varfurile culturii si literaturii romane, tot ce e valoare caracteristica.

Furia de a pune eticheta „expirat“ pe opere reprezentative pentru ce va fi fost, la un moment dat, mentalul romanesc, parte din ce a fost si este dintotdeauna, nu va fi potolita prin reducerea duratei studiilor universitare de profil umanist. Dimpotriva, va fi intetita. Pare ca o eminenta cenusie pregateste „materia“ pentru un tratat de „nimicologie“, cum spunea cerchistul I. D. Sarbu. Cine incurajeaza fenomenul, chemand la posturi de televiziune, spre manipularea unui tineret oricum ratacit, niste negativisti semidocti, fara opera, condamnati la complexe? Este acesta inca un mare rau, le mal roumain postcomunist. O ciudatenie suicidara, un blestem.

In aceste conditii, speranta ramane in scoala, cu precadere in scoala superioara, adica in Universitate. Cu un program redus la trei ani de studiu, cum erau vechile institute pedagogice, ironizate de universitatile traditionale, nu risca invatamantul superior umanistic sa abdice de la menirea initiala si perfect rationala? In facultatile de Litere, unde se intra fara examen de admitere, se resimte deja o dramatica prabusire a nivelului cultural, in general, si a pregatirii de profil, in special. Submediocritatea se generalizeaza alarmant, iar capii scolii romanesti asista netulburati la un sacrificiu care ne va costa pierderea personalitatii specifice, traditional aparata de invatamantul umanistic. E un tip de invatamant care pune in lumina sunetul unic al artelor romanesti, intre care literatura are un rol de prim ordin.

Facultatile de Litere, asa cum erau organizate pana acum trei ani, formau nu numai profesori, dar in general oameni de larga cultura literara romaneasca si universala. Fenomenul literar se studia in istoria lui, ca devenire valorica. Selectia valorilor era un criteriu operant hotarator pentru calitatea si limbajul exegezelor. Indiferent de perioada predata, profesorul cult si talentat ca didact intretine interesul studentilor. Din experienta se stie ca nu materia face prestigiul profesorului, ci profesorul face prestigiul materiei. Si asta cu atat mai mult cu cat numarul orelor saptamanale de literatura romana ale unui student este de patru, in timp ce, printr-o disproportie inadmisibila, pentru un elev din clasele terminale ale unui liceu umanist este de cinci plus doua. Profesorii universitari, ingrijorati de pregatirea viitoare a absolventilor fara masterat si doctorat, nu-si mai pot asuma deplina responsabilitate.

Este absoluta nevoie sa se mentina predarea fenomenului literar romanesc in evolutia lui, pe criterii estetice, bineinteles, nu fracturat si fracturile reluate concentric. Orice istorie are un inceput. Scrisul original romanesc (nu traducerile) din perioada medievala reprezinta un moment fara de care nu se poate concepe evolutia stilului narativ. Este un punct de referinta implicat adanc in coerenta procesului de constituire a valorilor din secolele urmatoare, ce nu s-au nascut din nimic. Ex nihilo, nihil. Moralismul, fibra constitutiva a mentalului romanesc, a coborat in cuvinte expresive pentru prima data in naratiunea cronicarilor. In buna traditie latina, ei au concentrat sensul lectiei istoriei in maxime, proverbe si cugetari care au traversat secolele. Si-au organizat astfel discursul, incat el sa aiba functie modelatoare pentru cititor. Se face dovada ca au intuit rostul pragmatic al scrisului.

Din operele lor s-a constituit prima serie narativa, alcatuita ca organizare, stil si scop dupa acelasi canon. Este o matrice stilistica ale carei urme se citesc in literatura de evocare istorica pana in secolul XX. Creatorii de „scene istorice“ si-au recunoscut sursa in seria narativa a cronicilor, iar astazi nu se mai face nici macar efortul minim de a accepta ceea ce ei au acceptat, ca au trait pe creditul naratiunii vechi. Unde ne sunt astazi prozatorii modelatori de constiinte morale? Nu-i avem, dar ii negam pe cei vechi, intr-o maniera paguboasa pentru personalitatea prozei romanesti, profund marcata de accentul moralizator, mostenit si din stilul sententios, cu asupra de masura, al fictionalei „Istorii ieroglifice“, ca si al „Tiganiadei“. Ele insele desprinse din magma celei dintai naratiuni originale in limba noastra.

De vrem sa aflam originea noului, n-o putem face decat daca ne intoarcem la timpul intemeietorilor. Specialist clasic in istoria literaturii engleze, Saintsbury decreta ca „vechiul fara nou e o piedica, iar noul fara vechi e o prostie extrema si iremediabila“. Asadar, nu putem comite greseala, cu incalculabile consecinte, de a taia radacinile literaturii proprii. Traditia nu e un punct fix, e un pattern mereu perfectibil. Cum spuneau Calinescu si Paul Zarifopol, trebuie sa ai un gust rafinat printr-un lung exercitiu cultural ca sa poti asculta pulsatia inca vie a textelor vechi. In aceste texte e conservata imaginea umanitatii noastre medievale, atat cat putea fi de spirituala in context. Istoria mentalitatilor are in aceste texte vechi, citite cu instrumente moderne, un generos punct de plecare. Sa fim la fel de seriosi si responsabili, incat sa repetam, odata cu Miron Costin: „Biruit-au gandul sa…“ ne integram traditia.

Bogdan Cretu

De la Hegel, preafrumoasa soata a Strutocamilei, la Nea Goe Basarab

Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.

Mai are literatura veche cititori? A avut, de fapt, ea vreodata un public larg, nu egal, dar macar apropiat ca numar de cel care urmareste literatura contemporana? Cine mai citeste, azi, vechile pagini ale cronicilor sau romanul lui Cantemir ori „poemationul eroi-comico-satiric“ al lui Budai-Deleanu? Mai nimeni, s-o recunoastem. Ceea ce conventional numim literatura veche a fost mereu un obiect de studiu inaccesibil maselor largi. Rarii studiosi s-au mai aplecat asupra operelor celor din vechime, nu cititorii obisnuiti. Si nici macar criticii literari, care nu prea au detenta filologica, obligatorie in cercetarea acestui sector vitregit. Vi-l imaginati pe Alex. Stefanescu scriind comprehensiv despre „Istoria ieroglifica“? Mai bine nu…

Cum intamplarea face ca unul dintre cursurile pe care, de putina vreme, le predau la Literele din Iasi sa fie chiar cel de literatura veche, ma voi feri sa comit niscaiva ipoteze pandite de riscul unor „densitati periculoase“ si va voi impartasi doar cateva aspecte pitoresti, dar elocvente, ale experientei mele cu studentii din anul I. Prima constatare pe care sunt nevoit sa o fac, inca de la primele intalniri cu ei, de la primele tentative de dialog, este ca absolventii de liceu, care au obtinut note foarte mari la bacalaureat, nu au habar de ceea ce reprezinta inceputurile literaturii romane. Au in schimb prejudecati pe necitite: presupun ei ca ar fi vorba de ceva plictisitor, greoi, care nu are cum sa-i atraga.

Nu manifesta nici macar deschiderea de a-si bate cat de cat capul: Antim parca le-ar placea, dar nu sunt dispusi sa invete cate ceva despre retorica sacra, Ureche e cam sec, Miron Costin cam cicalitor, iar Neculce, ei, da, Neculce aduce cu ce se scrie in tabloidele de azi: e cronicarul barfitor si foloseste cuvantul „curva“. Le place, fireste, episodul celei de a doua domnii a lui Dumitrasco Voda Cantacuzino, de unde afla ca existau si in secolul al XVIII-lea proteze dentare. Poate vi se pare ca e de saga, dar nu e: exact acesta este nivelul la care e perceputa literatura veche. Pentru ca vin din liceu cu ideea inerta ca important intr-un text este ce anume transmite el, nu cum o face. Inutil sa mai adaug ca si particularitatile unui limbaj datat ii incurca destul de mult.

Care e, totusi, solutia de a ii atrage? Am incercat sa ii fac sa se apropie de cronicari prin mijloacele narativitatii, simplificate destul de mult. Letopisetele nu sunt literatura propriu-zisa, ci doar prin ricoseu, dar discursul narativ, rudimentar de regula, aici si-a deprins ticurile. E un fel de protoliteratura… Ii plimb prin Eco si incerc sa ii fac sa aplice cateva concepte in analiza unor fragmente, dar din „Sase plimbari prin padurea narativa“ retin de obicei deosebirea dintre filmele porno si celelalte. Lucrurile mai merg cum mai merg: din cronicari, din „Viiata lumii“ si din „Psaltirea“ lui Dosoftei mai pricep cate ceva… Cartile populare le plac, ca sunt povesti, chiar daca e mult misoginism in „Povestea lui Sindipa filosoful“ si nu prea se lamuresc ei ce l-a apucat pe Sadoveanu de a rescris textul in „Divanul persian“. Limba veche are surprizele ei, care uneori pot atrage… Pana la un punct insa.

Iar acest punct este Dimitrie Cantemir. Rar student care sa citeasca in intregime romanul. De vreo cinci ani, de cand fac seminarii la literatura veche, am intalnit unul singur. Ambitios tare, baiatul… Lucrurile generale, legate de mecanismul alegoriei animaliere si de structura romanului sunt destul de limpezi, cand le expun. Cand trecem insa la lucrul concret pe text, totul se complica. In ce limba o mai fi scriind si Cantemir asta? Ce e cu sintaxa asta sucita, cu topica asta nefireasca? De unde sa stie, saracutii, ca ei latina nu au facut nici in liceu si nu fac nici in facultate?

„Istoria ieroglifica“ pretinde o lectura-studiu, iar ei nu prea sunt obisnuiti cu asa ceva… Prin urmare, analiza unor fragmente trebuie sa depaseasca, mai intai, stadiul de traducere propriu-zisa. Cand fac acest efort, cu care nu sunt invatati, se simt atat de obositi, incat totul devine un talmes-balmes in capul lor. Daca ar fi dupa mine, as pune romanul lui Cantemir in programa de la ultimul an sau in cea de la Master. E nevoie de mai multa experienta pentru a deslusi si a degusta cum trebuie romanul printului moldav.

De cele mai multe ori, studentii fac ceea ce stiu ei ca trebuie sa faca: invata pe de rost. Si atunci sa vezi boacane, gafe, rateuri… Marea problema este ca ei vin din liceu cu o cultura generala extrem de precara: nu stiu mai nimic despre umanism, despre iluminism, nu au o idee corecta despre literatura romana in diacronia ei. Cum sa ma mai mir ca o studenta il considera pe Hegel soata Strutocamilei? Ca doar de la Helgea la Hegel e doar un pas. Sau ca alta considera ca Ibraileanu ar fi nici mai mult, nici mai putin decat un personaj din subsolul „Tiganiadei“. Ce sa mai spun cand intalnesc scris intr-o lucrare, negru pe alb, „Nea Goe Basarab“? Ca domnul Goe al lui Caragiale s-a facut mare si a devenit student la Litere? N-ar fi exclus… Desigur ca exista si exceptiile imbucuratoare, dar ele sunt atat de rare, incat nu reusesc sa stearga impresia negativa pe care majoritatea o imprima.

Si atunci? Daca nici printre literati cartile vechi nu-si mai afla cititori, ce concluzie putem trage? Ca literatura medievala, atata cata este ea, va ramane un domeniu destinat exclusiv cercetatorilor chitibusari, filologilor rabdatori? Cred ca da… Reeditarile din ultima vreme ofera mai multe editii filologice decat de uz scolar. Nu e un semn ca ne indepartam prea usor de niste texte inca neexplorate pana la capat? Totusi, fara aprofundarea acestui sector al literaturii autohtone, multe altele iti raman cam necunoscute. Chiar poti citi „Levantul“ fara sa stii nimic despre „Tiganiada“? Chiar poti pricepe de ce proza noastra de fictiune demareaza atat de greu fara sa stii care era stadiul naratiunii nonfictionale in secolele XVII-XVIII? Si oare anumite poeme din Eminescu nu te trimit la „Viiata lumii“, a lui Costin? Care, e drept, te trimite automat la poetii antichitatii…

Lucrurile se leaga, iar eclipsa pe care literatura veche o traverseaza se explica, in mare masura, prin lipsa de cultura a studentului mediu. Accesul e conditionat de minimele cunostinte pe care, din pacate, liceul de azi nu prea le mai asigura unui absolvent. Ca sa apreciezi, de pilda, „Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie“, e nevoie sa stii cate ceva despre traditia cartilor de morala princiara, de la „Principele“ lui Machiavelli, la „Orologiul domnilor“ al lui Antonio de Guevara, tradus la noi de Nicolae Costin ori „Curteanul“ lui Baltassare Castiglione. La fel, pentru a te putea bucura de virtuozitatea parodica a „Tiganiadei“ trebuie sa fi parcurs, in afara de marile epopei, „Batrachomiomahia“, „Gli animali arlanti“, „La secchia rapita“ si tot asa… Cine mai e dispus sa faca tot acest efort? Studentul de la Litere? Nu prea cred…Sa fie solutia rescrierea acestor capodopere? Au existat incercari, nu foarte reusite… Si, oricum, „Istoria ieroglifica“ repovestita e orice altceva, numai „Istoria ieroglifica“ nu…

In concluzie, cred ca trebuie sa ne consolam cu ideea ca literatura veche e Cenusareasa literaturii romane. Ca ea devine un domeniu destinat doar cunoscatorilor. Eu unul cred ca e pacat…

Laura Lazar Zavaleanu
Un bine necesar

Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.

Care e interesul actual al tinerilor (studenti si cercetatori) pentru literatura veche? O percep ca pe o corvoada, ca pe o materie „de umplutura“, cu care e bine sa-si incheie cat mai repede conturile si s-o uite dupa aceea, sau exista si pasiuni „reale“ in directia asta?

Ceva din sensul subsidiar al intrebarilor, asa cum se percepe el in ansamblu, pare sa sugereze ca pornim de la premisa unei indiscutabile crize a receptarii literaturii romane vechi. Daca miza avuta in vedere se refera, punctual, la locul pe care ar trebui sa-l ocupe domeniul in discutie in contextul dinamicii universitare actuale – cu transformarile continue de curricula, cu adaptari si ajustari repetate, intr-un efort cu inflexiuni sisifice vizand asezarea in matca bologneza a reformelor invatamantului romanesc – , cu siguranta varianta in care literatura romana veche ar putea fi redusa la statutul de optional nu poate decat sa dea impresia unui scenariu de apocalipsa a literelor, unde, din lipsa de priza la realitatea imediata, pulsanda, ar suporta acelasi regim literatura premoderna, ori, de-a valma, pasoptistii, clasicii, interbelicii, ba chiar si o parte considerabila a autorilor contemporani. Daca, dimpotriva, sistemul de referinta este cel amplu, panoramic, al istoriei literaturii romane in cadrul careia literatura veche ar parea sa aiba nevoie neintarziata de tehnici de resuscitare, cred ca, din fericire, spaimele milenariste nu ne vor tulbura nici de data aceasta.

Desi, probabil, cu o campanie de promovare a imaginii nu la fel de spectaculoasa si controversata ca tot ce iese pe piata – si nu numai pe piata culturala, unde PR-ul este, inca, destul de ezitant – la ora actuala, mi-as permite sa sustin ca receptarea literaturii romane vechi se afla sub bune auspicii, gratie, fie unui zeu al literelor (un Teuth platonician autohtonizat), fie, pur si simplu, unor profesionisti experimentati sau unor cercetatori tineri aplicati. Chiar daca nu mai exista, ca la inceputul secolului, o Catedra consacrata exclusiv domeniului asupra caruia ne focalizam acum atentia, pot fi punctate cateva repere esentiale. Mai concret, reintroducerea studiului literaturii vechi in manualele de literatura romana din liceu promite, ca prim spatiu de contact, recuperarea perspectivei diacronice (putem spera iar ca, reasezati la locul lor, poetii „de dinainte de Eminescu“ nu vor mai fi „Barbu si Arghezi“ numai pentru ca programa scolara, conceputa pe criterii tematice, propunea spre predare intai textele lor) si, deja, un necesar nivel de familiarizare cu autorii perioadei si opera acestora, ori cu trasaturile marilor curente culturale, ca sa notam numai cateva dintre avantajele semnificative.

Intr-o a doua etapa, la facultatile de litere, cursul de literatura romana veche, plasat, in planul de invatamant, pe parcursul intregului semestru intai al primului an, nu numai ca nu permite studentilor sa o perceapa ca pe „o materie de umplutura“, ci se constituie ca materie fundamenala, cea dintai cu care intra in contact noii invatacei. Este adevarat, varianta fericita a studierii domeniului pe parcursul intregului an universitar provoaca, inca, nostalgie, insa si in aceasta formula condensata, cursul cu statut magistral, finalizat cu un examen caruia i se atribuie un numar maxim de credite, depune marturie despre recunoasterea importantei legitime a acestei etape a istoriei literare romanesti, fara intelegerea careia nu ar fi trunchiata numai intreaga receptare a spatiului literar in ansamblul si in dialectica sa intrinseca, ci ar fi, in realitate, imposibila. Specialistul si-ar asuma astfel, in mod cu totul lipsit de logica demonstratiei, dar si de deontologie profesionala, izbucnirea literaturii moderne din neant, un fel de nastere nenaturala din apele marii, care, de data aceasta, n-ar mai fi sustinuta, asemenea nasterii Afroditei, de frumusetea mitului.

„Pasiunile reale“ ale caror baze se stabilesc in acest cadru curricular se materializeaza, in urmatoarele etape, prin lucrari de licenta sau disertatii de masterat. Existenta, la Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti a unor Studii Aprofundate cu specializarea Literatura romana medievala, sau a unui Masterat de Literatura romana veche si premoderna la Universitatea din Pitesti confirma o data in plus nivelul de interes pe care il suscita domeniul nostru de interes. Doctoranzii aflati sub coordonarea stiintifica a specialistilor de referinta in literatura romana veche – d-na prof.dr. Elvira Sorohan, d-na prof.dr. Doina Curticapeanu si dl. prof. dr. Dan Horia Mazilu – realizeaza studii laborioase, mizand nu numai pe acribia si spiritul academic al cercetarilor, ci si pe originalitatea interpretarii textelor deja intrate in circuit sau pe aducerea in lumina, din manuscrise, a unor pagini nesupuse inca publicarii. In aceasta directie, Scoala de Vara de la Manastirea Cozia, coordonata de Dl. prof. dr. Dan Horia Mazilu, la care au participat, incepand cu anul 2000, studenti, masteranzi si doctoranzi pasionati de literatura romana veche, se impune tocmai prin efortul de descifrare si publicare a unor manuscrise inedite de secol al XVIII-lea aflate in biblioteca manastirii oltene.

Ce-i de facut in privinta literaturii vechi? E un „rau necesar“ pentru „cei mici“? Ar trebui redusa la statutul de optional? Poate fi rescuscitata prin noi metode de lectura / strategii de predare? Daca da, care?

Nu numai ca scrisul vechi nu este „un rau necesar“ pentru „cei mici“ (ar fi, poate, de amintit ca, la Facultatea de Litere a Universitatii „Babes-Bolyai“, in planurile mai vechi de invatamant, literatura franceza medievala era studiata abia in anul IV, de catre „cei mari“, pornind nu numai de la considerentul dificultatilor de limba, ci si al celor legate de complexitatea si efortul hermeneutic matur pe care il presupun textele timpului), dar el este receptat, chiar de protagonistii perioadei, ca un „bun necesar“, aproape indispensabil supravietuirii cotidianului care consuma si tulbura. Din aceasta perspectiva, o insemnare pe un manuscris transilvanean de pe la 1762 – „Eu, Nicolae, mai mic de toti, am facut aceasta putintica minune , fiind ostenit de barda…“ – nu mai vorbeste doar despre momentul scrierii sau impodobirii cartii, ci poate fi citita, cu ochiul contemporanului fracturist, ce-si focalizeaza atentia pe reactia individuala imediata, ca vers al unui poem.

Literatura „pentru oamenii mici“ (Catalina Velculescu), construieste, asadar, imaginea unei kalokagathii traite zi de zi, unde binele si frumosul scrierii ofera, in cele din urma, o alternativa de acces la frumusete si intelepciune, intr-o varianta autohtona a neoplatonismului bizantin. Tocmai de aceea, intr-o contemporaneitate ce pare sa sucombe sub semnul scatologicului, al uratului omniprezent, al licentiosului ca arta poetica a revoltei si autenticitatii absolute, iata ca literatura veche nu doar ca nu pare deloc ca ar trebui resuscitata, ci, mai mult, inca ne mai trezeste pe noi, resuscitandu-ne ea prin idealul sau estetic trait ca solutie ontologica, fara sa faca, in acelasi timp, rabat de la adevarul realitatii necontrafacute.

Poate ca aceasta si este una dintre metodele care pot pastra deplina bucuria intalnirii cu textele vechi: lectura lor proaspata, cu ochiul contemporanului mirat ca mare parte din ceea ce el declara acum ca avangarda absoluta a fost deja scris si trait. Nu blestemul repetitivitatii modernului obsedat de originalitate si de neputinta ei, ci binecuvantarea celor care, scriind, se scriau pe ei insisi, povestindu-se, ca sa se salveze de intunericul uitarii, si se defineau, precum Miron Costin, ca purtatori de cuvinte (logophoros).

Care este raportul dintre „interpretare“ si „suprainterpretare“ in literatura veche? Tot incercand sa „reactualizam“ fenomenul, nu cumva riscam sa-l transformam intr-un fenomen exotic, impregnat cu un anume procent de spectaculos si chiar de vulgarizare, si asta doar ca sa nu ne pierdem „clientii“?

Caius Dobrescu vorbea, intr-un numar recent al revistei „Cultura“, despre capacitatea „Istoriei ieroglifice“ de a ne reprezenta, prin traducere, pe piata occidentala a ideilor, mizand pe fascinatia pe care ar putea sa o produca „o fabula filozofica autobiografica, plina de semnificatii ezoterice si de ironii, inventata de un print levantin care avea atat veleitati de alchimist, cat si de filozof al Luminilor“. Ne intoarcem, in acest fel, la raportul decelat intre „interpretare“ si „suprainterpretare“, precizand, astfel, cealalta latura pe care o propune arhitectura textelor vechi: cea evazionista, a fabulosului, a exceptionalului acceptat ca real, a miraculosului ca parte din viata cotidiana.

Minunile, spatiile utopice perfecte sau inspaimantatoare sunt receptate de medieval ca apartinand unei realitati de multe ori altfel decat a lui, dar nu mai putin adevarate. Traind in vecinatatea lui Dumnezeu (vezi vietile sfintilor si apocrifele) sau peregrinand in cautarea „locului unde odihneaste ceriul“ (Dosoftei) ori a Imparatiei Regelui Ioan, omul Veacului de Mijloc accepta ca totul e posibil si stie sa se bucure de poveste, vindecandu-se de neasezarea cumplitelor vremi printr-un proces de chronoterapie. Textul farmakon construieste, astfel, spatii compensatorii sau punitive (literatura apocaliptica), impunandu-le, pe langa criteriile estetice, pe cele etice. Revenim, in acest fel, la principiul kalokaghatiei, dar si la problema autonomiei esteticului pe care o aduceati in discutie.

Propunand subiecte „exotice“, spectaculoase prin insasi natura lor, literatura romana veche se salveaza de la a deveni ea insasi „fenomen exotic“.

Care mai e statutul cercetatorului de literatura veche? Mai poate el miza pe un factor strict estetic, sau e nevoit sa bata palma cu metodele „extraestetice“ (studii culturale, neoistorism, sociologie, imagologie etc.) ca sa poata rezista pe piata ideilor?

Adaugand, prin conceptia de viata a perioadei, principiului estetic intotdeauna si pe cel etic, ea obliga la cercetare interdisciplinara. De altfel, literatura romana veche (si ma intreb daca numai ea) si receptarea ei n-au mizat niciodata „pe un factor strict estetic“, iar faptul ca „a batut palma cu mijloacele extraestetice“ nu i-a adus, nicidecum, vorba cronicarului, vreo micsorare, ci, dimpotriva, i-a asigurat cadrul amplu de desfasurare interpretativa si actualitatea ideilor.

Valorizand trecutul din perspectiva integratoare, cu ambitia exhaustivului si a autenticitatii, cronicile obliga si la cercetare neoistorista. Construite pe o cultura a diferentei, a alteritatii, din care se construieste imaginea celorlalti, dar si imaginea de sine, textele Veacului Mijlociu reclama, in egala masura, instrumentele imagologiei, ale studiilor culturale, ale istoriei mentalitatilor si ideilor. Nu poti avea perspectiva completa a spiritului secolului al XVIII-lea romanesc daca nu citesti, de exemplu, si lucrarile remarcabile ale unor autori ca Stefan Lemny sau Daniel Barbu.

Mai mult, traind intr-o lume saturata de imagini si de simboluri, medievalul isi defineste lumea in ele si prin ele. Fie ca sunt creatii literare sau picturale, ele incifreaza, in fapt, aceleasi structuri ale imaginarului. Analiza conjugata de text si imagine (realizata, in exercitiul de relationare a similitudinilor culturale si artistice din spatii geografice si temporale diferite, tocmai pentru a demonstra privilegiul oferit de lectura textelor literaturii romane vechi dublate de iconografia perioadei), propusa de prof. dr. Doina Curticapeanu studentilor ce i-au frecventat cursurile, intr-un moment in care tehnica aplicata acestui domeniu era prin excelenta noua, configureaza, iata, itemii inca unei metode esentiale de lucru.

De altfel, toate aceste elemente demonstreaza ca relatia cu literatura romana veche este una dialogica, interactiva. Spre deosebire de literatura moderna si contemporana, textele medievale nu „raman in asteptarea lecturii“ (Paul Ricoeur). Ele isi creeaza cititorul, plasandu-l in tesatura operei, interogandu-l, formandu-l. De aceea, cercetatorul domeniului trebuie sa fie flexibil si deschis tuturor provocarilor la care este supus „iubitul cetitoriu“. Si, mai ales, sa raspunda cu proba iubirii, proba empatiei, a comprehensiunii, a participarii la poveste.

Pentru ca o literatura ce defineste iubirea ca forma absoluta de comunicare cu celalalt, fara de care orice act, oricat de aproape de idealul de perfectiune umana, este aneantizat, nu risca sa isi piarda actualitatea decat intr-o cultura sau o civilizatie ce si-ar nega, autodistructiv, accesul la cuvant: „Daca s-ar sui un om in ceruri si ar vedé marirea si frumusetea lui Dumnezeu, si stralucirea soarelui si a lunii si a stelelor si toate celelalte splendori si bucurii ceresti, ar fi ca nimic, daca nu ar avea un om cu care sa poata discuta intre ei cum a fost si ce a vazut “ („Floarea virtutilor si a obiceiurilor“, ed. Pandele Olteanu, p.39).

Chemat sa impartaseasca extazul trairii splendorii lumii acesteia si a celei de dincolo de ceruri, cum spun personajele platoniciene, statutul cercetatorului de literatura romana veche ramane unul prin excelenta privilegiat. El trebuie doar sa stie sa asculte povestea, sa-i recepteze/ descifreze sensurile si sa transmita mai departe bucuria.

Sursa

Considerațiile sunt și ele mai vechi, dar nu învechite, ci… foarte actuale.

Raportarea la trecut

Trecutul e mai mult un sentiment decât o amintire. Mai bine zis, amintirea e prea puțin importantă. Amintirea poate să fie urâtă, dar iertarea să o îmbrace într-o lumină nouă și caldă. Sau amintirea poate să fie frumoasă dar invidia să o facă puțin străvezie, încețoșată.

Pentru conștiința noastră, timpul e propria sa haină. El îmbracă ziua de ieri în culorile estompate ale inimii. Din perspectiva prezentului, timpul trecut e … trecut, dar din perspectiva trecutului, timpul prezent e un trecut care se întâmplă.

Începi să ai percepția prezentului ca trecut atunci când rănile trecutului devin nevindecabile, devin hăuri primitoare de noi și noi dureri. Dar pentru aceasta mintea trebuie să se îngroape în legăturile timpului, să se lase străbătută de el ca de un accelerat, fără drept la replică, fără drept la apărare.

Ființa care se face cablu pentru curentul electric al vremii nu se arde, ci devine aptă pentru veșnicie. Pasagerii lumii și ai timpului vor să te calce în picioare, fără să înțeleagă că ei sunt cei prinși în capcană, ei sunt cei care n-au prins trenul din zbor și acum stau pe loc când totul se învârte.

Timpul e impermeabil când stai pe loc. Când accepți să te traverseze atunci vezi lumea, se înmulțesc și se acutizează simțurile. Al șaselea simț, cel al timpului care trece, spală totul în jur, ca mașina care spală străzile, și ia cu sine praful iluzionist că prezentul îți aparține.

Mintea, în colaborare cu timpul care trece creează o cu totul altă realitate decât realitatea: una sordidă sau una infinit mai sensibilă.

Nu știu dacă noi avem vreodată sentimentul morții sau avem numai simțul că timpul a început să stea, a început să nu mai fie.

Televizorul care naşte cărţi şi despre Ortodoxia furată

M-am oprit astăzi în faţa unui stand de cărţi şi m-am uitat în jurnalul Oanei Pellea. Captivant…O retorică destinată oralităţii, pe care o guşti în scris,  numai pentru că ai urmărit-o pe autoare la televizor şi ţi-a plăcut cum şi despre ce vorbeşte.

Sunt mărturisiri de suflet. Dincolo de nota de nevinovăţie şi, poate, de intenţia bună a autoarei de a se destăinui oamenilor, stă un cap de mort care rânjeşte şi pe care nici eu nu l-am observat multă vreme: interesul comercial al editorilor /editurilor.

După ‘ 90, până să ajung la facultate, luam trenul spre Bucureşti de câte ori puteam, tocmai pentru ca să vin să îmi cumpăr cărţi. Eram avidă de cărţi, ca şi părintele Dorin.

La facultate am continuat în acelaşi ritm al cititului, fără să ne gândim serios la interesele care stau în spatele coperţilor. Cu timpul însă am văzut că în vitrinele librăriilor, ca şi pe tarabele cu cărţi, e cam aceeaşi marfă, aceleaşi cărţi, care se republică cu o religiozitate suspectă şi asta m-a nedumerit. De fapt asta m-a salvat de nesinceritatea editorilor români vizavi de carte.

Ştiu zeci, sute de cărţi care merită traduse sau publicate / republicate, dar nimeni nu se mişcă spre ele. Editorii ne replică că trebuie să trăiască…Dar preţul traiului lor prosper e mizerabila ofertă de carte de pe piaţa românească. Bineînţeles eu mă refer la total şi nu la particularul a ceea ce se editează.

Ni se vând lucruri facile, uşor ingurgitabile. Ni se vinde ceea ce se citeşte repede…dar nu asta e adevărata cultură. O carte mică nu e o carte bună,  decât dacă e o carte esenţială şi îndelung muncită.  Cartea adevărată e cartea cu multe pagini asudate. Pentru că nu trebuie să confundăm cartea cu fiţuica sau cu integrama de completat în tren.

Prin tren întâlnim şi neoprotestanţi cu Biblia la ei, dar aceia nu o studiază ci…se laudă cu ea. Nu la ei m-am referit. Cartea se citeşte în tăcere şi se face în zile în şir.

Iar cărţile mici, scurte, facile, de 10-15 pagini, care ajung la tipărire 150 sunt incultura noastră, semnul că suntem minţiţi sistematic, pentru ca să rămânem nişte proşti cu aere de cititori. Însă cartea de 15 pagini, care devine 150 de pagini, cu caractere de neam prost, costă 20-30 de lei şi un tratat muncit, cu 300-400 de pagini costă 50-60 de lei. Însă cei 20 de lei sunt furaţi şi nu munciţi!

Pe scurt suntem furaţi şi nu cumpărăm cărţi! Dacă nu le mai cumpărăm pe astea mici, vor fi nevoiţi să se întoarcă la adevărata carte: la cea mare şi muncită.

Însă, de ce e cartea din ce în ce mai mică? Pentru că vrea să acosteze pe cei cu mentalitate de cititor de televizor. Se citeşte puţin şi sec şi, mai ales, se citesc cei care sunt scoşi la televizor. Aşa ajung Puric, Mândruţă, Mihaela Rădulescu, Găinuşă sau Oana Pellea cu bestseller-uri: pentru că sunt văzuţi la televizor şi nu pentru că sunt scriitori.

L-ai reţinut…vii şi îl cumperi. Tocmai de aceea toţi vor la televizor sau pe net, cu publicitate multă, pentru că ale lor cărţi nu sunt cumpărate pentru ele, ci pentru imaginea lor.

Cultura noastră nenorocită se face între prieteni, cu relaţii de clan. Te laudă prietenul când îţi publici cartea, apăi atunci trebuie să mergi şi tu şi să i-o popularizezi pe a lui. Troc nenorocit. Nu pentru că ea, cartea, e bună, ci pentru că nu poţi să îl refuzi pe neicuşorul de prieten sau amic sau şef.

Pe de altă parte, Ortodoxia noastră, deşi e mitraliată cu atenţie, totuşi, e bună să o furi sistematic. Poţi să îi furi icoanele, cântările, slujbele, le mai îmbraci puţin cu ce ai tu prin cultul tău…şi apoi spui că noi suntem proşti iar tu deştept.

Neoprotestanţii români, care, după revoluţie, negau tot ce e ortodox, de la lumânări la icoană şi de la Biblie la reverendă ortodoxă, au început să îşi însuşească lumânarea, icoana, reverenda şi cântarea ortodoxă. Ne fură la idei în predicile lor, ne fură Părinţii, ne fură ce se poate…şi tot pe noi ne înjură.

Acum ne fură şi masonii, care şi-au făcut nu ştiu pe unde un locaş după toată rânduiala ortodoxă. E culmea stupefacţiei. Însă eu cred că e şi multă prostie în toate aceste preluări tacite, pentru că nu sunt în stare să creeze ceva autentic.

În al treila rând, filosofii noştri de Humanitas au ajuns nume notorii cu idei patristice şi filocalice mărunţite pentru guguştiuci. Cine înţelege că oamenii de cultură preiau cu nesimţire din averea Bisericii pe care o înjură, înţelege, cine nu, îi laudă în neştire. Însă tot ignoranţa laudă. Pentru că nu poţi să lauzi munca puţină dar cu nasul prin ceruri. Numai proştii se bucură când sunt lăudaţi de alţii mai proşti decât ei.

Poate că ar trebui să existe o lege ca să nu mai fie plagiaţi Sfinţii Bisericii, de cei care nu le urmează şi viaţa îndeaproape. Dacă ar funcţiona conştiinţa personală, atunci ar fi bine. Însă, se pare, că ea e puţin adormită sau narcotizată.

Ce trebuie să înţelegi? Biserica face multe, dar nu are cine să se laude cu ea. Şi Tradiţia Bisericii e imensă, dar nu are pe cine să bucure, pentru că nu o prea cunoaştem. Dacă vrei să cunoşti, pune mâna pe cărţile mari ale Bisericii şi ale umanităţii şi nu te mai lăsa păcălit de cărţi fâşneţe!

Gândire liberă şi (post)modernism

Nu e uşor să înţelegi sentimentele din cuvinte. Dacă nu ai o experienţă care să te susţină, cuvintele te pot înşela. Sentimente adânci pot părea banale şi o afectivitate firavă îţi poate părea interesantă. Lectura unei cărţi nu trebuie să privească la cuvinte, ci la conţinutul de personalitate şi experienţă pe care o exprimă autorul. Sentimentele şi spiritualitatea lui ies din carte şi te învăluie.

N-am citit niciun Sfânt care să nu mă iradieze, care să nu devină rugăciune în inima mea.

La fel se întâmplă însă cu orice scriitor: sufletul său iese afară din carte şi te îmbracă, chiar dacă autorul respectiv e mort. De aceea, teoria lui Roland Barthes despre autorul care moare şi cartea care trăieşte mai departe fără el e o inconsistenţă pe care am înţeles-o practic. Aerul cărţilor e definitoriu pentru autorii lor. Unul este climatul  scriiturii lui Dostoievski şi cu totul altul cel al lui Swedenborg. Nu-l poţi confunda pe unul cu altul nici dacă ai avea ocazia să citeşti pasaje disparate şi nesemnate, printr-o anumită împrejurare, din opera lor.

Nici pe Trakl nu-l poţi confunda cu Eminescu şi nici pe Eminescu cu Blaga. O personalitate puternică lasă o amprentă puternică şi inconfundabilă, a vieţii şi experienţei sale, în cel care o citeşte. Mulţi tineri fac însă greşeala fatală de a se lăsa amprentaţi şi parafaţi definitiv de o anumită stare, stil sau viziune, de a crede că evoluţia lor spirituală a găsit un model desăvârşit, la care să se oprească, într-un anumit scriitor.

Mulţi se autolimitează, cel puţin ca personalităţi în devenire, ca individualităţi care trebuie să gândească liber şi nu să se rateze în interiorul unei fascinaţii trândave, inapetente pentru a îndrăzni să cugete peste limita unei cărţi, a unui autor sau a unor idei culturale de largă răspândire.

Când vorbesc despre a gândi liber nu mă refer la o atitudine nihilist-contestatară cu orice preţ, la munca de a demola şi anihila orice valoare devenită clasică. Dimensiunile gândirii nu sunt numai orizontal-istorice, ci şi vertical-spirituale şi infinit nuanţabile şi aprofundabile. Aşa încât, dacă vrei să fii un mare gânditor sau un mare poet, nu te împiedică Eminescu şi nu e nevoie să-i răpeşti piedestalul ca să te autoconfirmi în locul lui.

Conceptul modern de a demola ca să ajungi tu mare în locul antecesorilor este unul pe jumătate fals sau fals întreţinut. Marii artişti moderni nu au susţinut niciodată invaliditatea operelor clasice, ci doar inactualitatea modelului lor literar în contextul noilor epoci şi, mai ales, epigonismul slugarnic, idiot, al contemporanilor şi inerţia minţilor academice ancorate idolatru într-un spaţiu de gândire pe care credeau că îl cunosc şi îl înţeleg. Pe care îl slujeau nu din fidelitate şi conştiinţă, ci pentru că le procura pâinea.

Ca să dărâme pasivitatea spirituală şi cognitivă a contemporanilor, moderniştii au recurs la frondă şi proteste de tip revoluţionar (era şi epoca de vină) şi pietrele aruncate de ei au lovit şi în statuile înaintaşilor, pe care le-am putea numi, într-o anumită măsură, victime colaterale. Contestarea unui geniu de către un altul, a unui artist de către un altul nu este însă neapărat specifică gândirii moderne. Ea s-a practicat în toate timpurile.

Atitudinea aceasta este însă prelucrată ideologic şi în masă în postmodernism, cu o abilitate luciferică, pentru a instaura o atmosferă de laxitate morală soră cu promiscuitatea sexuală şi pentru a impune în conştiinţa artistică nume obscure, care servesc ideologia.

Nu e nimic diferit, în esenţă, de ceea ce s-a petrecut în comunism cu arta şi literatura. Am schimbat o dictatură ideologică, totalitară la nivel politic, cu o dictatură ideologică instituită de puterea şi influenţa banilor, a grupurilor în stare să facă lobby pentru un anumit tip de artă, pentru care temele religioase sunt indezirabile (fiind neartistice) sau reduse la obiect de batjocură şi blasfemie.

Deocamdată, viaţa culturală a României nu se integrează, decât evenimenţial, în acest trend. Concepţia generală încă mai este contrapunctată de o tradiţie puternică şi de prezenţa unor scriitori şi artişti care au conştiinţă religioasă şi morală.

Lucrurile pot evolua spre mai rău, dar nu trebuie pierdut din vedere că ele pot merge şi spre mai bine.

Nu vor merge însă cu ortodocşi semidocţi şi instinctuali, apărând goriloid Ortodoxia (cum se practică pe unele bloguri, siteuri şi forumuri, sub ascultarea unor părinţi şi lideri propulsaţi vedetist), pe care propaganda oficială va marşa în forţă, peste care vor defila triumfătoare trupele de pionieri ale şcolii de depeizare spirituală a României, instruită şi susţinută masiv de cine trebuie.

Căsnicie sau căznicie?

Am văzut mai zilele trecute la televizor o discuţie despre căznicie, după cum scria în josul ecranului. Discuţia n-am urmărit-o, dat fiind protagoniştii, dar am reţinut grafia cuvântului.

Şi această grafie nu cred că a fost întâmplătoare sau o greşeală, întrucât multă lume, în ultima vreme, încearcă să impună un etimon fals şi să forţeze atestarea unui sens al cuvântului, care nu există.

În primul rând, se spune căsnicie şi nu căznicie, în exprimarea orală şi cu atât mai mult, în scris. Pentru că acest termen nu vine de la caznă, cazne, ci de la casă, casnic.

Căsnicie înseamnă a fi sau a deveni casnicul cuiva, sau a face casă împreună.

A luat-o în căsnicie se traduce prin a luat-o în casa sa, aşa cum este expresia biblică.

Căsătorie vine tot de aici, de la casă, de la a face împreună o casă.

În ultima vreme am auzit însă altă variantă, spusă fie serios, fie parodic. S-a acreditat astfel ideea că, anume, căsnicia ar fi o caznă, o mucenicie purtată la unison de cei doi soţi (sau doar de unul, dacă celălalt e neînţelegător), prin asimilarea fonetică a cuvântului cu un alt termen, caznă, cu care nu are nicio legătură semantică.

De aici a fost preluată de denigratorii liber-profesionişti ai tainei căsătoriei, care s-au bucurat să găsească o hibă cuvântului tradiţional căsnicie, crezând că strămoşii aveau aceeaşi minte ca şi ei.

Explicaţia din urmă nu este însă valabilă din punct de vedere lingvistic şi etimologic şi nici din punct de vedere duhovnicesc. Pentru că sensul primar al cuvântului, acela pe care l-am spus mai sus, revelează şi sensul duhovnicesc.

Iar dacă enunţăm şi sensurile cuvântului casă din limba română veche – care înseamnă şi biserică sau templu – ajungem la cuvântul Domnului, că cei doi sunt un singur trup şi la echivalenţa semantic-duhovnicească revelată de Sfântul Pavel, dintre trup şi Biserică.

Pentru că cei doi sunt un singur trup numai în Biserică şi cei doi sunt un singur trup precum Biserica este trupul lui Hristos. Iar a face casă, căsnicie înseamnă a fi amândoi în casa, în Biserica lui Hristos şi a fi un trup cu El.

Îndemnurile la mucenicie şi la nevoinţă sunt foarte bune, numai că nu trebuie pierdut din vedere înţelesul corect, iniţial, al cuvântului căsnicie, pentru că se poate ajunge şi la interpretări defavorabile şi – mai grav – la pierderea semnificaţiei de bază care luminează traseul duhovnicesc avut în vedere de iniţierea maritală.

Dimitrie Cantemir – ctitor de biserici

(…) Descrierea moştenirii istorice a lui Dimitrie Cantemir va fi incompletă dacă nu vom aborda câteva probleme, scăpate din atenţia cercetătorilor vieţii şi activităţii domnitorului Moldovei. În primul rând, este vorba de studiile lui Dimitrie Cantemir în domeniul teologiei şi istoriei religiei.

El devine primul savant european laic din sec. XVIII care dă publicităţii cugetările sale asupra Sfintei Scripturi şi, totodată, folosind cunoştinţele sale enciclopedice, prezintă etăţeanului european istoria principalelor dogme ale religiei islamice. Din păcate, până în prezent, lucrările lui Dimitrie Cantemir consacrate temei date, precum şi influenţa lor asupra dezvoltării ştiinţelor umanitare din epoca sa, nu sunt supuse cercetării ştiinţifice.

A doua problemă, insuficient sau deloc studiată de biografi, este activitatea lui Dimitrie Cantemir în calitate de ctitor şi făuritor al lăcaşelor sfinte din Ţara Moldovei şi Rusia. Majoritatea absolută confirmă contribuţia lui la zidirea bisericii Sf. Constantin şi Elena de la mănăstirea greacă Sf. Nicolae din Moscova, precum şi a bisericii Sf. Dumitru din orăşelul Dimitrov (regiunea Oriol).

Totodată, studierea manuscriselor lui Dimitrie Cantemir, precum şi a actelor administraţiei locale din Oriol, Kursk, Moscova ne oferă posibilitatea să constatăm că domnitorul moldovean şi principele iluminat rus a ctitorit mănăstirea Sf. Nicolae din satul Urlaţ judeţul Vaslui, închinată mănăstirii Vatopet din Sfântul Munte, precum şi cel puţin 6 biserici în satele din regiunea Moscova, Kursk şi Oriol.

Această dragoste faţa de credinţa ortodoxă, faţă de tradiţia şi moştenirea spirituală i s-a transmis prin ereditate urmaşilor lui Cantemir. Feciorul Matei construieşte biserica în satul Ciornaia Griazi, fiica cea mai mare Maria – în satul Ulitkino, mezina Smaragda – spital şi biserică la Moscova.

Dintr-o privire detaşată viaţa şi activitatea lui Dimitrie Cantemir a fost şi este studiată destul de amplu – îi sunt consacrate zeci de cărţi, mii de articole ştiinţifi ce şi de popularizare. Dar, odată cu trecerea anilor, generaţii noi de savanţi revizuiesc şi studiază din temelie moştenirea ştiinţifi că şi literară a lui Dimitrie Cantemir, descoperind pagini inedite în biografia sa şi în manifestările numeroaselor sale talente. (…)

Cf. Victor Ţvircun, Moştenirea istorică a lui Dimitrie Cantemir şi contemporaneitatea, în rev. Akademos, nr. 4 (11), decembrie 2008, p. 37-38.

Genialitate şi posteritate

Eminescu a scris o grămadă de manuscrise pentru ca 150 de ani de posteritate să nu aibă timp să le citească, nici să le răsfoiască – în afară de 2-3 oameni. La fel, nici opera lui Nichita Stănescu, după cum semnala Alex Ştefănescu în recenta sa Istorie, nu a fost recuperată în întregime din reviste şi revistuţe obscure în care Nichita făcea risipă de talent şi dedicaţie, pentru că nu s-au născut încă adunătorii de fărâmituri.

Nu s-au născut încă recuperatorii nebuni, fanatici, care să caute în disperare de iubire. Risipei se dedă florarul, cum zicea Blaga, dar noi nu găsim florarul acela.

Suntem convinşi că istoria noastră e mult mai bogată, dar nu are cine să caute dovezile, documentele, argumentele. Avem zeci şi mii de teze de licenţă, masterat şi doctorat compilat-plagiate, de cărţi compilat-plagiate, de mostre de gândire compilat-plagiată şi mult prea puţini avizi de cunoaştere şi descoperiri imense.

Dacă eşti intelectual de elită în ziua de astăzi şi nu observi că stau maldăre de cărţi în aşteptarea de a fi descoperite şi gândite cu adevărat, că tot ceea ce s-a spus până acum stă sub semnul mediocrităţii şi al indeciziei ideologizate, înseamnă că degeaba te numeşti intelectual.

Dacă baţi apa în piuă cu aceleaşi idei, vechi şi nouă, recolajate lingvistic la nesfârşit, eşti o mascaradă de intelectual.

Dacă observi numai decadenţa şi aştepţi sfârşitul vieţii şi al lumii şi crezi că nu merită să-ţi risipeşti energia pe revelarea adevărului şi pe declamarea lui de pe acoperiş, că mai bine stai şi te odihneşti şi mai scrii din când în când o carte, ieftină la conţinut, pentru un post universitar sau ca să nu te uite lumea, înseamnă că ţi-ai greşi vocaţia.

Orizontul şi-a luat pe nepregătite oamenii al căror orizont  e orb şi mut. Şi, deşi posteritatea este încă şi mai dreaptă decât contemporanii care se uită la sfinţi şi la genii ca la televizor, totuşi orizontul nu va înceta să-şi uluiască niciodată contemporanii convinşi că odată cu ei se scufundă lumea, că dacă nu sunt alfa, măcar omega tot sunt.

De ce? Pentru că sunt, deşi nu şi-au câştigat dreptul la a fi. Dumnezeu ne-a creat, dar mulţi nu sunt nerăbdători să-I dea dreptate pentru că i-a creat. A sta degeaba şi a te holba la ce fac alţii e o hulă.

Dacă Dostoievki spunea că cea mai mare şmecherie a diavolului e să te facă să crezi că el nu există, pentru vremurile noastre înşelarea lui încă şi mai mare e să te facă să crezi că lumea merge inevitabil spre prăbuşire şi că n-are nici un rost să faci ceva serios în viaţă. Că n-are rost să te consumi pentru ceva ce piere.

Doar că diavolul uită să spună şi românii noştri uită să-şi dea seama că ceea ce faci în exterior înseamnă şi construcţie în interior şi că piere numai ceea ce este periferic, iar substanţa creaţiei noastre merge cu noi în veşnicie.

N-are cine să gândească, n-are cine să ne regândească istoria, literatura… Nu mai avem nimic de zis, au spus totul înaintaşii… Călinescu, Iorga… Nu mai avem nimic de făcut esenţial, nimic de recuperat, nimic de subliniat sau de scos în evidenţă…

Ne plângem de defazare istorică şi iubim anacronismul cu disperare. Ceea ce urăsc semenii noştri cel mai mult e să vadă pe cineva ridicându-se şi recapitulând istoria şi gândirea pe care ei o credeau înfundată în memoria imemorială. Nu suportă să vadă lumina optimismului care are curajul să zidească sub cele mai sumbre preconcepţii şi previziuni.

Cum îndrăzneşti să speri la reevaluări şi reconstrucţii, când noi nu credem în nimic? Asta e întrebarea care răsună din toţi boşogii unei societăţi ca cea românească actuală, unde inerţia duhovnicească paralizează orice intenţie incalculabilă pentru privitori. Ce crezi că poţi să ne spui nou, când tot adevărul a fost spus? Chiar dacă a fost spus tot adevărul, n-au fost spuse toate nuanţele adevărului, ci doar esenţa lui.

Iar când transformi esenţa adevărului, precum cărturarii şi fariseii, în motiv de crimă, sau când o transformi într-o bornă statică în calea dezvoltării tale interioare şi spirituale, atunci n-ai observat că adevărul e dinamic, că el se întinde pe toată istoria şi că are formele lui de comunicare pentru fiecare epocă, pentru fiecare clipă şi om în parte.

Adevărul poate să ţi-l spună odată Sfântul Ioan Gură de Aur, altădată Eminescu, altădată Georgescu sau Florescu sau un ţigan de pe stradă sau Dumnezeu tainic în inima ta. El nu se epuizează şi nici măcar nu se diminuează. Când nu te arde setea de adevăr şi de cunoaştere, atunci îţi stabileşti autorităţi exegetice inexpugnabile, şi nu pentru că le înţelegi ca atare, ci pentru că nu vrei să faci nimic.

Linişte de sărbători

Sărbătorile Sfinte ale iernii, culminând cu Naşterea Domnului, ar trebui să ne determine să vorbim numai despre pace şi linişte, despre multă împăcare şi liniştire lăuntrică. Ar trebui să fie momente de respiro, de pauză contemplativă pentru toţi creştinii, de adâncire interioară şi reflecţii profunde la viaţă, la viitor, la sensul existenţei şi al istoriei, la ce greşeli nu trebuie să mai repete şi de care să se ferească, la cum să fie mai blânzi şi mai smeriţi şi să evite traiectoria ideologiilor contrate, care încearcă să le sucească minţile.

O primă ieşire a noastră la supermarket ne-a făcut să ne îngrozim, din păcate, după ce, în ajun, aflasem de la televizor  că o mulţime de năvălitori într-un supermarket american au călcat în picioare şi au ucis un paznic, la deschiderea sezonului de reduceri de preţuri. Nu mă îndoiesc că dacă şi la noi ar fi vorba de 20000 de oameni, ca la americani, care să dea năvală într-un magazin, s-ar lăsa cu morţi şi răniţi, ca pe câmpul de luptă, aşa cum s-a întâmplat peste ocean.

Nu era oră de vârf când am fost noi la cumpărături şi nici reduceri de preţuri prea mari, nici ajun de Sfântul Nicolae, de Crăciun sau Revelion şi nici produsele nu erau pe sfârşite, ca să zici că nu mai găseau bieţii oameni ce să pună pe masă. Şi totuşi plutea o atmosferă de nervozitate demonică, satanică, un nor de intoleranţă încât te aşteptai ca să primeşti un pumn din senin, în orice moment, pe cine ştie ce considerente.

Am luat contact cu starea de spirit de cum am intrat înăuntru. Nu mai existau decât coşuri mici şi un cărucior mare stricat. Cu acelaşi scop ca şi noi se uita în jur şi o doamnă în vârstă, respectabilă după înfăţişare, mică de statură şi care inspira compasiune în acea debandadă. I-am vorbit zâmbind, crezând că dânsa nu este din peisaj, că nu iubeşte rumoarea şi degringolada  nervilor care se desfăşura sub ochii noştri. Însă mi-a răspuns îmbufnat şi a înşfăcat cu disperare neprevăzută primul cărucior care a apărut, după ce iniţial intenţionase să-l ia pe cel stricat, şi apoi a pornit glonţ spre rafturi, trântind câteva coşuri în cale.

Am scăpat fără incidente majore din supermarket, doar căruciorul nostru a încasat un picior contondent din partea unui domn care avea probleme severe cu nervii şi care buşea toate persoanele ce-i stăteau în cale. Atât de multă precipitare pentru ziua de 1 decembrie, aşa de patrioate să fi fost persoanele cu pricina, încât să ajungă la gesturi incalificabile pentru a-şi cumpăra câteva produse pe care, cu toată agitaţia, aveau tot timpul din lume să le ia?

În ce ne priveşte, nu înţelegem când au înnebunit oamenii aşa de repede. Şi cum înnebunesc oamenii tocmai în zilele cele mai sfinte, cum îşi pierd cumpătul şi nervii şi orice urmă de raţionalitate când ar trebui să se odihnească lăuntric şi să se bucure. Nici stresul, nici sărăcia şi nici aglomeraţia nu explică ceea ce am văzut zilele acestea, în mod personal sau la televizor!

Aşa încât ne gândim să ne facem din timp cumpărăturile de Crăciun, ca să evităm, cât se poate, o demenţă care n-are nicio legătură cu aşezarea sufletului de sărbătoare. Fotografia pe care am ales-o pentru a ilustra acest articol exprimă tocmai contrariul stării pe care o exhibă supermarketurile bucureştene şi vânzoleala haotică din magazinele lumii civilizate.

Coca-cola ne anunţă în clipul publicitar, cu frenezie, că sărbătorile vin, la fel şi alte firme ne îndeamnă, făcându-şi reclamă, să ne bucurăm de sărbători. Ceea ce nu înţeleg este ce fel de sărbători au început să aibă oamenii în cap, pentru că de Hristos şi naşterea Lui pentru mântuirea lumii nu numai că nu pomeneşte niciun clip publicitar, dar şi ceea ce se vede cu ochiul liber în inimile oamenilor, avizi de preţuri ieftine, seamănă mai degrabă cu sărbătoarea Furiilor eline sau cu alte celebrări şi orgii păgâne – avem în vedere şi alte moduri, care au devenit curente, de a-ţi petrece sărbătorile.

Ca o conexiune interesantă cu nervozitatea inopinată a populaţiei de sărbători, am citit pe vreo 2-3 bloguri faptul că oamenii înjură Crăciunul şi toate sărbătorile când văd ce aglomeraţie nebună şi ce revărsare de nervi întâlnesc pe străzi şi în magazine şi în tot locul. Să fie o coincidenţă, care să n-aibă nimic de-a face cu răutatea infernală pe care am văzut-o declanşându-se fără niciun motiv temeinic în aceste zile de odihnă care ar trebui să fie sfântă pentru toţi?

Noi nu credem în astfel de coincidenţe ci mai degrabă ştim că păpuşarul demonic se zbenguie şi caută să încurce firele şi să le facă, cât mai de nedescurcat cu putinţă, pentru oamenii care nu judecă duhovniceşte şi nu înţeleg în ce plase de peşte se avântă.

Psa. Gianina

Cuvintele între biografie şi istorie

Când scrii sau vorbeşti şi nu eşti înţeles, ai un prim sentiment al zădărniciei, un prim contact cu deprimarea, înţelegând că oamenii nu îşi vor binele, binele lor suprem, de fiinţe spirituale. Cu atât mai mult cu cât, cel mai adesea, a încerca să înveţi pe cineva despre adevărata lui demnitate umană şi divino-umană este interpretat ca o jignire. Aşa încât, a vorbi despre lucruri mari devine o comunicare în pustiu, când partenerii de dialog nu şi-au pus niciodată probleme filosofice (înţelegând filosofia în sens etimologic, ca înţelepciune).

Şi cu toate acestea, dacă cei apţi să scrie şi să vorbească lumii, să înveţe oamenii, trudind în acelaşi timp din greu la desăvârşirea lor, nu ar face acestea, nici altceva nu ar fi în măsură să facă. Nu şi-ar găsi vreodată altă ocupaţie. Cine îşi găseşte şi altceva de făcut, înseamnă că nu a avut niciodată chemare de luminător al semenilor săi.

Proorocul strigă şi în pustie, chiar dacă nu îl aude nimeni, nu se opreşte niciodată din propovăduirea lui. Aşa sunt toate vocaţiile adevărate. Dacă cineva îşi schimbă ocupaţia şi îşi redirecţionează destinul pentru că s-a ivit ceva mai profitabil sau s-a schimbat regimul, asta înseamnă că n-are nicio vocaţie adevărată. Aşa, mulţi scriitori şi-au adaptat peniţele după clima politică…

După cum unii îşi rezumă sensul existenţei la a naşte copii şi a-i creşte sau alţii la a avea succes în afaceri şi a trăi cât mai confortabil şi se simt bine cu ceea ce fac, la fel şi cei care au căutat toată viaţa abisurile înţelegerilor şi ale înţelepciunii nu îşi află rostul decât în aceste submersiuni în mările şi oceanele textelor, şi mai ales, ale Scripturilor. Dacă începi să cobori în adânc, nu mai poţi sta la suprafaţă.

Unii cred că toate răspunsurile stau suspendate între filele de carte, în mod detaşat de originea lor etnică şi socială, de cultura şi spiritualitatea lor, că stau atârnate pe pagină ca legumele la aprozar, aşteptând doar să fie cumpărate şi ingurgitate. Doar că ştiinţa nu vine prin ingurgitare de informaţii, de rezolvări la probleme standard. Şi nu se mestecă prin citire (mai ales dacă e puţină şi superficială), ci prin multă trudă interioară.

Cărţile nu sunt spaţii izolate fiecare la individualitatea ei. Ele au o viaţă socială, trăiesc în comunităţi, ca şi oamenii, se înrudesc valoric sau caracterologic. Există complementar şi comunitar, în ciuda receptării lor ca entităţi insulare. Şi această receptare se datorează faptului că, într-o lume cosmopolită, oamenii caută răspunsuri izolate, fragmentare, la probleme care îi alienează, îi atomizează interior, care nu constituie nucleul neliniştii lor fiinţiale pulsând în aşteptarea dezlegării.

Răspunsurile nu se culeg însă numai de pe file, oricât de sfinte ar fi acestea, ci şi din munca săvârşită cu sine, prin interiorizarea şi intimizarea problemei până la şoc şi traumă. E adevărat că ridicarea neliniştii şi a suferinţei o aduce numai harul, însă nu există cauterizare dumnezeiască fără rană şi durere omenească.

Susţinerile pur teoretice, netălmăcite sieşi pe fiecare zi, în grai interior, nu înseamnă adevărată implicare personală, nici sângerare duhovnicească. Orice discurs exuberant în cuvinte, al unui om care nu trădează oboseală îndelungată, trudă, nopţi şi zile de veghere asupra subiectului, denotă dimpotrivă detaşare şi neimplicare afectivă, necheltuire de sine.

Şi dacă cei care se coboară în minele foarte adânci ale sensurilor şi dau cu târnăcopul zi de zi ca să găsească aurul gram cu gram, nu ar fi ferm convinşi de misiunea lor, nu am mai avea comorile cărţilor pe care  mulţi le citesc ca să li se pară că au înţeles totul dintr-o dată şi definitiv.

Psa. Gianina Picioruş

Inerţia progresului ca filosofie de viaţă supremă

Şi mâţa face progrese în cunoaşterea de sine, ca şi lumea care se reflectă în estetica oglinzilor sparte (adică plurale) postmoderne

Lumea noastră se bucură uimitor de mult să meargă înainte. Unde anume înainte, nu ştie nici ea prea bine şi nici nu contează, numai înainte să fie. Exuberanţa progresului îi face pe mulţi să se manifeste, îi mobilizează fără a simţi nevoia altor raţiuni interioare, mai profunde.

Viaţa în Dumnezeu îţi oferă orizonturi eshatologice, tensiunea aşteptării trecerii dincolo (a petrecerii, cum spun cărţile vechi) nu te mai lasă să-ţi doreşti orizonturi fictive în această viaţă, să vrei să tragi draperiile unor paradisuri exotice, pământeşti care să-ţi potolească setea de inovaţie şi de progres.

Mulţi se simt însă bine cu rutina vieţii la nivel terestru, cu o situaţie căldicică. Le place adaptarea, li se pare confortabilă, adaptarea la gândul că lucrurile vor merge tot aşa mai departe, că intuiesc viitorul, ca pe un prezent puţin amendabil. Obişnuinţa, rutina, e mai confortabilă decât a destructura mental mecanismele vieţii şi a-i judeca resorturile, a gândi ce e bine şi ce e rău, a lupta cu nedreptatea sau cu rugina repetiţiei care macină tinereţea şi agilitatea spiritului.

Accidentele sau neprevăzutul care ni se întâmplă uneori în viaţă sunt lăsate de Dumnezeu pentru ca să strice atmosfera obişnuinţei din jurul nostru, ca să schimbe culorile în care privim viaţa, să desfiinţeze rutina prin care ne percepem existenţa. Pe unii îi schimbă radical, dar pe alţii îi lasă la fel – doar că mai crispaţi, mai întunecaţi – pentru că nu sunt dispuşi să schimbe ceva în ambianţa vieţii lor, nu au elasticitatea duhovnicească de a dori să părăsească vreodată mediul lor cotidian de existenţă.

Nu au spirit creator. A fi creator înseamnă a dori şi a iubi schimbările radicale în înţelegerea existenţei, care îţi dau voie să cunoşti adâncimea vieţii pe toate laturile, vieţile ascunse în viaţă.

Cu cât mai mult trupul îmbătrâneşte, cu atât spiritul ar trebui să întinerească, să se umple de vitalitate, în condiţiile unei vieţi de continuă cunoaştere. Experienţa şi înţelepţirea minţii contorsionează trupul (căci “scrisul de cărţi este fără sfârşit, iar învăţătura multă este oboseală pentru trup” – Eccl. 12, 12) , dar sunt o gimnastică pentru duhul pe care îl fac viu.

Însă, dacă ne obişnuim ca lumea să fie numai ceea ce vedem, fără a avea niciun orizont al veşniciei, atunci şi viaţa noastră devine la fel de plată ca şi rutina unui peisaj cotidian. Rutina nu este un dat, ci este o concepţie de viaţă asumată, una din care perspectiva sensului în veşnicie al faptelor noastre este anulată.

Dorinţa unei diversităţi în viaţă, despre care ne vorbesc vedetele sau oamenii care vor să-şi camufleze lipsa unor fundamente morale, e superfluă, determinată fiind de un plictis neserios. Te plictiseşti de locul de muncă, de viaţă, de nevastă sau de soţ, copiii de părinţi sau părinţii de copii, te plictiseşti de casa în care stai, de oraşul şi de ţara ta şi vrei să te muţi în altă parte, pentru că arealul tău nu te mai satisface.

Dar nu arealul este de vină, nu el a devenit insuportabil (fără un motiv cu adevărat grav), ci tu, cel în care nimic nu se înnoieşte duhovniceşte, tânjeşti şi eşti bolnav după inovaţie, pentru că te sufoci cu aerul stătut pe care îl emani şi vrei ca altceva /altcineva să te facă să te simţi altfel, ca să ai impresia înnoirii de sine.

Şi logica aceasta, noua filosofie a reclamelor, devine din ce în ce mai mult o filosofie de viaţă generală, imprimată şi exprimată în mentalităţi colective. E o logică ce are multe de-a face chiar şi cu mersul pe stradă al cetăţenilor, care se află permanent într-o competiţie imaginară şi semi-conştientă, întrecându-se la alergat pe străzi şi dat peste alţii.

Morbul banalităţii conjuncturale invadează viaţa omului când el însuşi nu are nicio valoare mai mare decât capul său, o valoare preţuibilă mai presus decât existenţa biologică, nu mai dă niciun ban pe umanitatea sa – sau pe divino-umanitatea sa, aşa cum zice Sf. Iustin Popovici – , mişcându-se la voia hazardului.

Dorinţa de progres cu orice preţ, nedublată de o viziune interioară, e pe de-o parte, un semn al vitalităţii, iar pe de altă parte, e o mişcare inertă, o simulare a vieţii, care se schimbă şi evoluează doar pe plan material sau pe planul superficialităţii. Lucrurile intră în rutina progresului, în logica rutinată (şi la fel de rutinantă) a mergerii înainte din inerţie.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Teologie şi mentalitate populară

Una este ştiinţa şi alta este mentalitatea, imaginea pe care şi-o fac oamenii despre ştiinţă. Citeam cu câteva zile în urmă, pe pereţii unei instituţii, precizarea unui reputat matematician cu privire la faptul că matematica se află în toate. Şi mi-am dat seama că ne place să nu înţelegem nimic din ceea ce alţii au gândit o viaţă întreagă, dar ne place în schimb să reproducem citate bombastice, enunţuri definitive, al căror sens n-am fi niciodată în stare să-l explicăm cuiva.

În cei aproape 50 de ani de comunism am transformat orice cugetare, cât de cât profundă, în sentinţă şi într-o nepieritoare limbă de lemn. Elevii mei de liceu, săracii, vorbesc într-un limbaj cu aere criticiste, pe care nu-l pricep câtuşi de puţin şi, mai ales, nu vor deloc să îmi spună ceea ce gândesc, pentru că au complexul că nu se pot exprima la înălţimea limbii pe care o citesc ei în tot felul de comentarii găsite de-a gata.

Dacă despre ştiinţă s-a creat cu premeditare imaginea că se află undeva sus, sus de tot, acolo unde nu poţi să ajungi decât printr-un efort supraomenesc, prin mecanică şi sudoare, într-un mod diametral opus, despre teologie şi despre Dumnezeu s-a lăsat să planeze peste minţile oamenilor impresia că sunt obiecte la îndemâna oricui. Orice om are o conştiinţă şi orice conştiinţă are relee de comunicare cu Dumnezeu. Aşadar, şi Cireşica şi Oreste pot să vorbească despre Dumnezeu şi pot să ne comunice teologia lor, ca şi Dumitru Stăniloae.

Nu se ţine cont de faptul că omul, dacă vrea, poate să-şi rupă releele singur şi să le arunce de pe casă. Sau poate să lase antena să ruginească şi să nu mai vadă bine. Sau se poate strica satelitul sau imaginea emisă de satelit. Într-un cuvânt, echipamentul de recepţie poate să dea rateuri, dintr-o mie de motive.

Dimpotrivă, pentru mulţi dintre cetăţenii României postcomuniste şi postmoderne, Dumnezeu este o materie binecunoscută, o ştiinţă care nu are nevoie de niciun studiu sau efort de cunoaştere. Dacă tabla înmulţirii te speteşti ca s-o înveţi, în schimb, despre Dumnezeu nu numai că orice om ştie ceva fundamental, dar şi trebuie neapărat să-şi expună propria opinie în mod public, ca despre pensie, guvern, alegeri, costul încălzirii sau fotbal.

Şi la urma urmei, poţi să fii atât de lipsit de inimă şi de conştiinţă ca să-i răpeşti omului bucuria de a-ţi arăta că se pricepe şi el la ceva, că există pe lumea asta o ştiinţă în care e şi el iniţiat, dacă la altele nu se pricepe? Poţi să-l dezamăgeşti, să-l deziluzionezi cu atâta cruzime, să-i spui în faţă că e atât de prost, că nici măcar despre Dumnezeu nu ştie să zică două vorbe? Ei bine, poţi?!

Şi dacă totuşi îndrăzneşti să treci peste toate aceste considerente umanitare, adică peste aceste judecăţi şi prejudecăţi sumare, înseamnă că eşti dogmatic, că te-au tâmpit popii ăia şi cărţile de teologie, că eşti dus cu pluta, îndoctrinat de Biserica Ortodoxă, retrograd, sonat, nebun de-a binelea.

Şi dacă, oarecum, ne obişnuisem cu toate aceste parafe amicale cu care ne ştampilează oamenii neduşi la Biserică, de ceva vreme încoace observăm cu durere că s-a ridicat dintre ortodocşi un grup mic de oameni, dar foarte vocal şi agitat, care au un timbru cu mult mai înalt şi mai ascuţit decât mintea teologică, munca, bunul simţ şi cunoaşterea de care dispun. Aceştia se autopropun, fără niciun fundament, apărătorii Ortodoxiei şi ai sfinţeniei dogmelor. Drept care ei nu vor să audă de facultăţi, studii, de doctorate, de tratate de teologie şi de alte prostii din astea, tocmai fiindcă pentru ei e floare la ureche să vorbească despre Ortodoxie, să-şi predice credinţa şi să convertească pe alţii la adevărul pentru care zic că şi-ar da şi viaţa.

Pentru aceştia sunt de ajuns două cuvinte ale Fericitului Cleopa şi un interviu de la Părintele Arsenie. Ce e mai mult de atât, strică. Dar strică pentru că mintea lor nu poate cuprinde mai mult, pentru că sunt neofiţi şi se clatină repede în credinţă şi nu au discernământ sau pentru că, în sine, e rău dacă citeşti zeci de mii de pagini de teologie ortodoxă, le compari cu alte zeci de mii de pagini de teologie heterodoxă, filozofie şi cultură şi cerni adevărul, după care poţi să scrii tu însuţi studii de dogmatică şi teologie ortodoxă, în care să lămureşti adevărul în limba vremii şi răspunzând mentalităţilor contemporane? Neexcluzând, prin acestea, o viaţă liturgică şi de rugăciune.

Ce altceva au făcut Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Fotie cel Mare, Fericitul Serafim Rose şi mulţi alţii? Da, au existat şi Sfinţi care fie nu au avut posibilităţi ca să facă studii laborioase, fie au avut apetenţă mai mult pentru rugăciune şi nevoinţă decât pentru erudiţie teologică. Dar asta ţine de talantul primit de la Dumnezeu şi nu de judecata noastră.

A spune că numai Sfinţii ne-erudiţi sunt calea sigură pentru mântuire în zilele noastre înseamnă a discrimina în mod păcătos între darurile lui Dumnezeu, pentru că noi nu suntem în stare să-i urmăm cu mintea pe cei care ne întrec aşteptările şi capacităţile noastre intelectuale. De parcă lucrurile ar fi mai uşoare cu inima şi i-am putea oricând egala în iubire pe nevoitorii atât de mult invocaţi ca să se lupte cu erudiţii. Sau, mai bine zis, invocaţi ca să îşi vândă unii mai repede şi mai bine cărţile, pentru că numai cu numele propriu nu e la fel de profitabilă afacerea.

Dar mă întreb, putea părintele Savatie să scrie cărţile pe care le-a scris dacă nu ar fi avut experienţă de scriitor, o cultură artistică şi nişte cursuri universitare la activ? Putea Dan Puric să apere Ortodoxia în conferinţe aşa cum o face, dacă nu era actor şi nu avea o oarecare erudiţie pe care să o pună la bătaie? Ca să vorbesc despre contemporani şi să nu-i mai aduc în discuţie pe Sfinţii din vechime, pentru că mi-e şi jenă să mai vorbim despre câtă filozofie a vremii şi câte ştiinţe studiase Sfântul Ioan Gură de Aur mai înainte de a deveni marele Ierarh pe care îl elogiem toţi astăzi.

De ce părintele Savatie a avut nevoie de liceu şi de facultate, de experienţă în artă şi pictură pentru a deveni cine este, dar nu mai are nevoie de doctorate şi alte studii, după cum observa un comentator pertinent? Mai scria părintele Savatie în acelaşi fel, dacă nu ştia să opereze cu ceva savantlâcuri, dacă avea doar două clase, ca Sfântul Siluan Athonitul? Sau Danion Vasile sau Dan Puric sau toţi ceilalţi, cei pentru care o anumită parte a internauţilor ortodocşi au o admiraţie soră cu vociferarea împotriva ecumenismului? Când de fapt, lor le place, precisamente, modul cultural şi erudit de a pune teologia în cuvânt, şi nu elementar-băbesc, al celor nominalizaţi.

Atunci, nu cumva criteriile după care judecăm lucrurile şi oamenii în Biserică nu sunt cele pe care le invocăm, ci cu totul altele şi care ţin de simpatii şi antipatii personale şi de calcule comerciale, iar nu de tradiţionalism şi ecumenism? Mă tem că da. Asta în afară de faptul că ecumenismul a devenit asexuat, ceva neidentificabil, un fel de n-am mâncat salam cu soia al anilor ‘90.

În afară de toate acestea, cei care dizlocă mintea de inimă şi cred că se pot scrie tratate de teologie ortodoxă numai cu mintea, fără a avea şi inima străpunsă de dorul lui Dumnezeu, dovedesc că habar nu au de învăţătura ortodoxă, că sunt tributarii teoriilor tomist-catolicizante care despart raţiunea şi judecata minţii de inimă şi că nu au experienţa nici a erudiţiei şi a lecturii, dar nici a rugăciunii şi nevoinţei, pentru că rugăciunea minţii în inimă i-ar fi învăţat că mintea autonomă nu poate să facă nici măcar o predică ortodoxă, cu atât mai puţin nu naşte cărţi ortodoxe nici într-un milion de ani, ci doar cărţi a căror erezie e identificabilă din prima ochire.

În fine, vajnicii critici ai erudiţiei teologice şi dogmatice ar trebui să ştie, nu în ultimul rând, că sunt cei mai redutabili purtători de pietre împotriva Ortodoxiei adevărate, evlavioase, smerite şi paşnice. În mod nedrept faţă de majoritatea ortodocşilor care nu exprimă asemenea puncte de vedere penibile, Ortodoxia este adesea judecată ca fiind religia proştilor, în mod pripit, de cei care o privesc cu ochi reci şi ostili, care de-abia aşteaptă motive de batjocoră la adresa noastră şi pe care le află cu bucurie în atitudinile şi declaraţiile confraţilor fals-tradiţionalişti.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Tinerele generaţii, pregătite pentru…o manipulare facilă

Emo vine de la…emoţionat, emotiv, sau…emoticon?

Sunt emotivi adolescenţii, adică, sunt mai sensibili decât restul lumii sau sunt labili psihic, aşa cum sugerează comentatorii fenomenului? Sau vor să se integreze neapărat într-un trand şocant?

Îmi amintesc că noi am făcut parte, la vârsta noastră, cu voie sau fără voie, din generaţia pro. Amândouă  denumirile fiind, de fapt, nişte ştampile aplicate asupra unor generaţii cu forţa, cu forţa mediatică, indiferent de numărul real al celor care s-au integrat sau se integrează cu adevărat în curent.

Există un trand vestimentar, un trand comportamental, pe care adolescentul îl miroase şi despre care înţelege sau crede că, dacă nu s-ar integra în acesta, nu ar mai fi primit sau bine văzut în comunitatea celor de o seamă cu el. Asta nu înseamnă că îşi însuşeşte automat mentalitatea vremii sale sau că o înţelege măcar. Sau poate să se comporte spontan ca şi ceilalţi, imitativ, fără să-şi pună vreodată problema normalităţii sau anormalităţii psihologiei sale.

După generaţii de revoltaţi sau de revoluţionari, care au vrut să schimbe faţa lumii, generaţia emo reeditează o angoasă a pierderii bruşte a identităţii şi a valorilor tradiţionale, a degringoladei interioare şi a neregăsirii unui paşaport spiritual propriu.

Din când în când se mai nasc astfel de generaţii de sacrificiu. Unii vin şi revoluţionează lumea, iar alţii suportă fără să fi dorit schimbările şi suferă pentru că, fiinţial, nu au organ de adaptare la un asemenea proces, la un mod de a percepe existenţa care le răstoarnă ceasul ontologic şi care nu li se potriveşte. Această nepotrivire e resimţită în mod concret ca o tragedie în plan spiritual şi psihologic. Şi nu pare că reuşesc să alarmeze pe nimeni, pentru că lumea trebuie să-şi urmeze cursul, conform minciunii ideologice şi evoluţioniste.

Schimbările istorice sunt ca schimbările de climă. Modernitatea a început cu răul secolului (le mal du siècle) şi cu poeţii blestemaţi (les poètes maudits). Postmodernitatea are valul ei de victime, care par să se numească emo. O postmodernitate trăită ca mentalitate globală, dar prespălată local.

Ca aspect interior şi exterior, tinerii români emo încep să semene din ce în ce mai rău cu emoticoanele de care abuzează în loc de cuvinte pe net: sunt galbeni de emoţie dar şi de lipsă de emoţie adevărată.

Modelele acestor tineri încep să nu mai fie oameni, ci figurine pe care le găsesc în jocurile de pe calculator sau în desenele animate japoneze. Încât tinerii noştri Pokemoni nu mai au nici măcar nişte idoli vii, ci nişte modele de carton pe pixeli.

E o generaţie infantilizată emoţional, afectiv, care îşi afişează ostentativ sensibilitatea maladivă. O generaţie ajutată să aibă deficienţe de raţionament clar şi de judecată. Care gândeşte şi simte periferic şi în acelaşi timp se simte o non-valoare, o anti-valoare, dar se complace în nefericirea ei savuroasă, de a nu face nimic şi a-şi contempla starea de prelingere pe caldarâmul istoriei.

Până la generaţia emo se vorbea mereu de generaţii precoce, din ce în ce mai precoce. În schimb, precocitatea celor de acum stă numai în gradul mare de specializare la lucrul cu calculatorul, de la vârste foarte fragede. O specializare unilaterală sau care dă randamente numai într-un singur sens, elementar, pentru că utilizarea calculatorului şi a internetului rămâne totuşi de domeniul rizibilului, în comparaţie cu ce ar putea oferi exploatarea lui la maximum în scopuri culturale şi duhovniceşti.

Emo e o nouă generaţie care până şi în vestimentaţie şi în fasonarea lookului nu găseşte altceva mai bun decât să se împodobească cu toate însemnele infantilizării: de la freza viu colorată şi care acoperă ochii ca lui Lăbuş, până la accesoriile pe care generaţiile dinainte nu le-ar fi purtat în ruptul capului la liceu, ci doar pe la grădiniţă.

E vizibil de la foarte mare distanţă că toate aceste accesorii, acest trand nu îi caracterizează, le dă un aer infantil nemeritat. Moda tinerească e de fapt o ajustare a tinereţii lor, a imaginaţiei şi a liberei exprimări a personalităţii tinerilor. E o confiscare a maturităţii adolescenţei în favoarea unei aşa zise copilării întârziate care ori se prelungeşte la nesfârşit şi naşte retarzi sentimentali, ori atinge brusc o maturitate frustrată de lipsa unei adolescenţe naturale, adevărate.

Trandul nu e decât un fals ideologic, prin care li se repetă celor tineri, până la saturaţie, că este dorinţa lor de a se prezenta şi a se comporta astfel, când, de fapt, nu este vorba decât de un comportament însuşit pe acelaşi principiu după care învăţa şi câinele lui Pavlov.

În fine, personal nu ne dăm seama dacă am întâlnit până acum vreun emo veritabil, sau numai varianta românească trendy-flendy, pentru că stilul celor pe care i-am văzut ni s-a părut afectat, forţat, total nereal. Un fel de uite ce bani are tata! Şi n-am citit tristeţe adevărată în ochii celor pe care i-am întâlnit, ci doar ostentaţia afişării frizurilor şi a celularelor scumpe cât mai mult în buricul publicului doritor de spectacol.

Psa. Gianina Picioruş

Arhivele şi arhivatorii de ocazie

O profeţie repetată şi dragă celor din zilele noastre spune că Apostolii s-au nevoit să predice dreapta credinţă în toată lumea, apoi Sfinţii Părinţi s-au nevoit şi cu scrisul, ca s-o avem scrisă şi în cărţi, iar în veacurile din urmă vor veni arhivarii care vor pune cărţile frumos în biblioteci şi nu vor face nimic cu ele.

Dacă stăm şi ne uităm în jurul nostru, trăim în mijlocul unei arhive colosale ortodoxe. Avem pe lângă noi o mare de ortodocşi, Biserici ortodoxe cu multe Sfinte Moaşte, cărţi cu nemiluita, faţă de alte veacuri în care oamenii n-aveau cărţi sau nu ştiau să citească sau dădeau 10 boi şi 20 de oi pe o carte în slavonă.

Trăim ca în mijlocul unei cărţi…şi ar trebui să mirosim a Ortodoxie, să visăm Ortodoxie, să scriem toată ziua despre Ortodoxia noastră.

În schimb, ca şi când arhivele cu dovezi dumnezeieşti n-ar sta maldăre lângă noi, ne grăbim nu să mărturisim cu viaţa noastră experienţa ortodoxă, ci…să o copiem la nesfârşit, carte după carte, să reduplicăm la infinit cuvintele Sfinţilor.

Unii fac arhive de cărţi pe bloguri, sau mai bine zis, de fragmente scoase din contextul unei cărţi şi subliniate şi răsubliniate cu toate culorile, când o carte poate fi pusă şi altfel pe internet, oferită spre download, iar blogurile să fie folosite pentru destinaţia lor optimă, aceea de a fi jurnale personale, cărţi de vizită ale gândirii proprii ortodoxe.

Şi în schimb…avem o nouă arhivare a cărţilor, tocmai din partea celor care îi acuză pe occidentalii catolici şi pe protestanţi că stau cu cărţile în braţe şi nu înţeleg nimic din ele.

Însă, la fel ca şi occidentalii pe care îi critică, mulţi dintre fraţii noştri ortodocşi nu îşi asumă Ortodoxia, nu vor să vină în faţa societăţii secularizate a zilelor noastre cu mărturisirea adevărului propriu, ci acuză pe alţii de erezie, de sub platoşa confecţionată arbitrar din cărţile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi. Iar dânşii stau, într-un martiriu comod, sub umbra deasă a anonimatului. Umbră de sub care tot prostul îşi permite să ţipe că guvernul trebuie să cadă.

Dacă ne-ar vorbi pe faţă despre ce fac în fiecare zi, despre cum îşi trăiesc şi gândesc Ortodoxia, dacă ne-ar arăta în scris confesiunile lor teologice, dogmatice şi morale, atunci am putea să apreciem şi noi şi toată lumea de la cine primim sfaturi şi tone de texte parasubliniate şi viu colorate despre dreapta credinţă. Ar fi minimul gest de onestitate pe care l-ar putea face.

Dar e vremea…statului şi uitatului la bibliotecile cu cărţi duhovniceşti ca viţelul la poarta nouă.

Psa. Gianina Picioruş

Filosofia lui “ce mai faci, ţărane?”

Ţăranul român a avut şi virtuţi şi defecte. Virtuţile erau şi sunt ale Bisericii care l-a educat în frica de Dumnezeu, care a născut în el cuminţenia, sfinţenia, bunul gust, doinele, baladele şi costumele populare care exprimă viul şi puritatea ca ideal, Bisericile din lemn şi din piatră, casele şi troiţele, într-un cuvânt, toată cultura şi civilizaţia sătească ce se învârtea după Soarele-Hristos.

Ţăranul desacralizat în epoca modernă şi în plus strămutat la oraş, nici nu e de mirare că păstrează mai degrabă defectele decât virtuţile celor de demult. Pentru că în lipsa factorilor de educaţie ortodoxă, în el se potenţează adesea, ca în orice om, aspectele obscure şi negative ale caracterului său, pe care Ortodoxia le primenise sau reuşea să le astâmpere.

Transmigraţia ţăranilor de la sat la oraş nu e în primul rând un fenomen social, cât unul religios, pentru că centrul de greutate al satului, parte din acea viziune concentrică în care Biserica era elementul central şi esenţial al vieţii, a fost mutat – ca să îl parafrazăm pe Pascal – pretutindenea, vatra satului şi sensul existenţei au devenit regăsibile ubi bene.

Caragiale portretiza cu o ironie tragică, în societatea mahalalelor din comediile sale, tocmai caracterul oamenilor ale căror latenţe negative s-au activat prin transportarea lor în oraşe, din neputinţa de a percepe fenomenul complex al adaptării la europenizarea pe care trebuia să o parcurgă aceşti oameni. A fost un fenomen de migraţie dintr-un mediu propriu într-un mediu impropriu, care s-a acutizat în perioada comunistă până la ceea ce mulţi numesc dispariţia satului românesc tradiţional.

Însă comunismul n-a făcut decât să dea lovitura decisivă. Mentalitatea ţăranilor începuse să se schimbe radical din una ţărănească într-o percepţie comercială asupra vieţii, de câteva decenii bune. Marin Preda a intuit bine , în această privinţă, evoluţia istorică şi sociologică a clasei din care el însuşi s-a desprins.

Dacă satul românesc tradiţional a dispărut, ţăranii n-au dispărut. Ne punem întrebarea ce s-a făcut cu ei, ce au devenit ei. Unii trăiesc în continuare în satul românesc postmodern, sunt ţărani postmoderni, fie că ştiu ce înseamnă asta fie că nu ştiu, alţii trăiesc la oraşe şi pot fi întâlniţi oriunde, de la academician până la măturător.

Românii au încă această conştiinţă adâncă a originii lor ţărăneşti, încât foarte des poţi să auzi expresii ca: dă-te, ţărane, sau ce mai faci, bă, ţărane? Uimirea mea stă în faptul că aud aceste expresii cu o foarte mare frecvenţă nu la cei în vârstă, ci la cei tineri şi foarte tineri, adolescenţi şi chiar copii, dintre care mulţi habar nu au ce înseamnă realitatea de a fi ţăran. De ce le place tocmai lor să se caracterizeze în acest fel?

Ştiu, conotaţiile folosirii în acest fel a cuvântului sunt negative, sunt persiflante. Însă, la un nivel de mai mare adâncime, dacă auzi tonul cu care e rostită expresia, îţi dai seama că nu e vorba de ură sau dispreţ, aşa, ca atunci când ne-ar adresa aceste vorbe nişte străini de neamul nostru.

Ci sensul, chiar şi inconştient, este acela de a îndemna pe cineva să nu mai fie ţăran necizelat, adică român ignorant, nesimţit la cele ce se petrec în jurul său, lipsit de maniere şi de perspicacitate. Adică, să nu actualizeze nişte defecte pe care oamenii de odinioară le căpătau din cauza condiţiilor sociale de existenţă. Ţărănia este resimţită nu neapărat ca o relicvă nedorită a trecutului, ci ca o nedesăvârşire, ca o nevoie de activare a potenţelor frumoase ale sufletului, o nevoie de dăltuire a fiinţei tale.

Sunt şi străini nesimţiţi, dar lor, românii nu le vor spune niciodată ţărane, pentru că nu resimt că e vorba de aceleaşi motivaţii care îi fac să fie prost crescuţi.

Lucrând cu tinerii de liceu în majoritatea timpului, am băgat de seamă că tocmai de ei nu se prinde deloc ideologia zilei care îi îndeamnă la a nu face diferenţe. Luaţi aminte, nu e vorba de discriminare, ci de diferenţe. Ei nu fac diferenţe discriminatorii, în sensul că nu izolează pe cineva din cauza rasei sau a culorii pielii, însă stabilesc diferenţe foarte clar între unii şi alţii. Ceea ce e normal, pentru că, chiar şi fără să-şi dea seama, caută să înveţe o psihologie tipologică, care să-i ajute în relaţionarea şi comunicarea lor cu ceilalţi.

Când e vorba de români şi au să-şi reproşeze ceva, îşi aruncă apelativul ţărane unul altuia, ceea ce denotă că, la un nivel profund al conştiinţei, au destul de bine împlântată percepţia despre originea şi identitatea lor, lăsând la o parte persiflarea ironică specifică neamului nostru şi mai ales sudului ţării.

Mai sunt şi alte expresii care conservă nevoia de a avea conştiinţa unei origini, chiar dacă superbia orăşeanului de azi (şi cu atât mai mult a bucureşteanului ) încearcă să le marginalizeze în contexte negative şi în formule jignitoare la adresa altuia, prin aceasta nefăcând decât să dezvăluie şi mai mult obsesia inferiorităţii şi a ascunderii originii, pe care o au unii.

Ţăranii noştri sunt pretutindeni, doar că trăiesc sub altă cupolă a istoriei. Ca să-i regăsim cu adevărat, nu trebuie să reconstruim case de paie, ci trebuie să rezidim credinţa ortodoxă în inimile lor. Atunci îşi vor redobândi simplitatea şi serenitatea vieţii, cinstea şi frumuseţea care înnobilau portretul lor mai mult decât frumuseţea portului.

Psa. Gianina Picioruş

Où sont les neiges d’antan? Unde sunt…femeile de altădată?

Unde sunt femeile din vremurile cele de demult? Dacă le căutaţi, e ca şi cum aţi căuta zăpada care s-a topit, zice poetul francez François Villon.

Mergând pe filiera temei centrale a Ecclesiastului, deşertăciunea deşertăciunilor, François Villon compunea, în secolul al XV-lea, Balada doamnelor de altădată (Ballade des dames du temps jadis), în care nu făcea decât să împrumute o faţă feminină unei teme predilecte în omiliile Sfinţilor Părinţi. Tema era cea a evocării nestatorniciei lumii şi a oamenilor, prin întrebarea, reluată ca un ecou din veac în veac: unde sunt bărbaţii iluştri ai istoriei, eroii sau împăraţii de a căror frică tremura pământul?

Despre fragilitatea vieţii şi despre deşertăciunea existenţei, urmând Sfântului Solomon, au scris Plutarh, Euripide, Demetrius din Faler, Tibul, Properţiu, Ovidiu (pe când era exilat la Tomis), Cicero, Horaţiu şi Vergiliu – de la ultimul ne-a rămas versul celebru: fugit irreparabile tempus.[1]

În omiliile ortodoxe care au urmat tradiţia veterotestamentară, erau invocate numele unor mari împăraţi din care n-a mi rămas decât amintirea şi a căror faimă şi măreţie a trecut ca visul şi ca nălucirea. Motivul acesta, al lui Ubi sunt qui ante nos?, specific unui dumnezeiesc Părinte ca Sfântul Ioan Gură de Aur, dar şi întregii literaturi patristice, a străbătut secolele şi literatura europeană, după cum arăta şi Ramiro Ortiz într-un articol[2].

În literatura română este regăsibil la Sfântul Neagoe Basarab, Miron Costin (Viiaţa lumii), Dimitrie Cantemir (Divanul), Sfântul Antim Ivireanul, etc. Îl va instrumenta apoi şi Eminescu în vastul său poem, Memento mori, întrebându-se unde este gloria împăraţilor şi a civilizaţiilor care astăzi nu mai sunt, care au pierit cu răsunet.

François Villon, în literatura franceză, a preferat să asocieze sclipirea iluzorie a frumuseţii şi a slavei celor pământeşti cu caracterul fragil al feminităţii. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur a predicat îndelung despre nălucirea celor trecătoare care sunt ca umbra şi ca visul (şi considerăm noi că este o sursă mult mai probabilă pentru visul vieţii acesteia din opera eminesciană, mult mai aproape de mediul cultural al lui Eminescu decât maya brahmană) şi despre labilitatea vremii şi implicit a vieţii noastre, care trece precum anotimpurile, François Villon a asemănat caracterul pasager al frumuseţii şi al celebrităţii feminine cu trăsăturile zăpezii care, pe cât este de albă şi de frumoasă, pe atât este de instabilă:

Dites moi où, n’en quel pays,
Est Flora, la belle Romaine,
Archipiades, ne Thaïs,
Qui fut sa cousine germaine,
Echo parlant quant bruit on mène
Dessus rivière ou sus étang,
Qui beauté eut trop plus qu’humaine.
Mais où sont les neiges d’antan?

Où est la très sage Helloïs,
Pour qui fut châtré et puis moine
Pierre Esbaillard à Saint Denis?
Pour son amour eut cette essoine.
Semblablement, où est la reine
Qui commanda que Buridan
Fût jeté en un sac en Seine?
Mais où sont les neiges d’antan?

La reine blanche comme lis
Qui chantait à voix de sirène,
Berthe au grand pied, Bietris, Alis,
Haremburgis qui tint le Maine,
Et Jehanne la bonne Lorraine
Qu’Anglais brûlèrent à Rouen;
Où sont-ils, où, Vierge souveraine?
Mais où sont les neiges d’antan?

Envoi

Prince, n’enquerez de semaine
Où elles sont, ni de cet an,
Que ce refrain ne vous remaine:
Mais où sont les neiges d’antan?

Adică, dacă întrebaţi unde sunt femeile ilustre de altădată, puteţi la fel de bine să întrebaţi unde sunt zăpezile de ieri.

Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur:

Niciodată nu rămâne iarnă întruna, niciodată vară, nici primăvară, nici toamnă întruna, ci toate trec, zboară şi se duc.

Şi ce să mai spun? Poate despre flori? Ce voieşti? Poate să spun despre demnităţi, despre împăraţi, care astăzi sunt şi mâine nu sunt? Despre cei bogaţi? Poate despre clădirile cele strălucite? Poate despre noapte şi zi? Ori despre soare sau despre lună?…

Nu cumva poate din cele ce vedem rămâne ceva pentru totdeauna? Nimic, ci numai sufletul din noi…

Viaţa aceasta este o scenă de teatru şi vis, căci precum când se ridică cortina pe scena teatrului toate se risipesc şi toate visurile zboară când se arată raza luminei, tot aşa şi acum…toate se strică, toate se nimicesc şi dispar.”[3]

La fel se exprima, în Glossă, şi Mihail Eminescu: Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui… Un argument că este vorba de o temă creştină în lirica eminesciană, derivată din cea a deşertăciunii, stă în următoarele versuri: Priveşte astă viaţă ca pas spre mântuire (…) / A vieţii comedie mişcată e de aur – / Când scena astei vieţe e-al mântuirei faur (în poemul Femeia?… măr de ceartă).

Aşadar: unde sunt cei sau cele ce nu mai sunt? Priviţi zăpada, „filosofaţi cu privirea”, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, şi înţelegeţi că repede curgătoare spre moarte sunt cele de pe pământ.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

---

[1] Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universităţii Bucureşti, 1998, p. 97-98.

[2] Ramiro Ortiz, Fortuna labilis. Storia di un motivo poetico da Ovidio a Leopardi, Bucureşti, 1927.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Explicarea Epistolei pastorale de la I Timotei, traducere din limba elină, ediţia de Oxonia, 1861, trad. Arhiereu Theodosie A. Ploeşteanu, Bucureşti, ed. Atelierele grafice Socec & Co., Societate anonimă, 1911, p. 143.

***

Alte articole înrudite ca temă:

Iarna duhovnicească

Eminescu între iubire şi ispita desfrânării

Etapele sinuosului drum al slujbelor ortodoxe în limba română

Anul 2008 este consacrat, în Biserica Ortodoxă Română, Sfintei Scripturi şi Sfintei Liturghii, întrucât, în acest an, se împlinesc 500 de ani de la apariţia „Liturghierului lui Macarie“, prima carte tipărită în spaţiul românesc şi primul liturghier tipărit din Bisericile Ortodoxe, 320 de ani de la apariţia textului integral al „Bibliei de la Bucureşti“ şi 150 de ani de la tipărirea „Bibliei de la Sibiu“, de către mitropolitul Andrei Şaguna.

În cele ce urmează, facem o scurtă călătorie în istoria şi cultura poporului român, pentru a cunoaşte şi rememora etapele în care poporul român a primit credinţa creştină în limba latină, s-a deschis cu bunăvoinţă termenilor veniţi din zona slavă, pentru ca, mai apoi, în secolele XVII-XVIII, limba română să se impună ca limbă liturgică în mod definitiv.

Poporul român s-a născut creştin. Creştinismul pe teritoriul românesc este de origine apostolică, glia strămoşească fiind brăzdată şi semănată de roadele Evangheliei prin propovăduirea Sfântului Andrei. Aproape toate popoarele s-au încreştinat la o anumită dată, într-un anume context istoric, iar altele s-au format din elemente deja creştine, asimilându-şi în etnogeneza lor, odată cu alte elemente, şi pe celcreştin.

Poporul român, însă, a cunoscut credinţa creştină prin însuşi procesul său de formare. Încreştinarea poporului român a fost un proces desfăşurat concomitent cu etnogeneza sa.

Răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-a făcut în limba latină, astfel că noua credinţă a devenit unul dintre factorii principali ai promovării elementelor romane printre geto-daci. Factorul creştin apare în procesul de romanizare de la originea poporului român cu un rol determinant.

Limba în care se slujea la început în cultul creştin pe teritoriul ţării noastre a fost latina populară.

Noţiunile de bază ale credinţei creştine sunt redate în limba noastră prin cuvinte de origine latină, fapt ce arată că aproape toate denumirile de bază ale credinţei şi unele forme ale cultului creştin au fost create până în secolul al IV-lea. Cea mai cunoscută rugăciune, „Tatăl Nostru“, este alcătuită în proporţie de peste 90 la sută din cuvinte de origine latină, excepţie făcând cuvinte precum „greşeală“, „ispită“.

Alţi termeni religioşi au fost preluaţi din lumea păgână (biserică, Dumnezeu, duminică), dar au primit un sens nou, al credinţei creştine, iar altele au fost create pe loc, pentru exprimarea noilor noţiuni de credinţă.

Perioada manuscriselor slave

În pofida vechimii creştinismului pe teritoriul ţării noastre, curentul slavon care s-a dezvoltat cu repeziciune la începutul mileniului al II-lea în Peninsula Balcanică s-a impus pentru un timp şi în zona noastră, poporul român asumându-şi limba şi cultura slavonă.

Elementele limbii slavone s-au introdus în limba noastră în secolele VI-X, prin contactul îndelungat al slavilor cu poporul român.

Românii din Ardeal adoptaseră Liturghia slavă înainte de a veni ungurii în zonă. Apoi, elementul slavon a fost menţinut în continuare în Biserica noastră pentru a feri pe creştinii ortodocşi de propaganda catolică, care ar fi găsit un sprijin în limba de origine latină a romanilor.

În toată această „perioadă slavă“ au luat fiinţă în mănăstirile din Transilvania, Moldova şi Oltenia şcoli de caligrafie şi „şcoli voievodale“, care au dat culturii noastre mii de manuscrise, care se păstrează astăzi în biblioteci şi muzee din ţară şi din străinătate.

Manuscrisele erau confecţionate din pergament sau hârtie cumpărate de la fabricile din Veneţia, Silezia sau chiar Braşov.

Cheltuielile pentru aceste manuscrise erau suportate de domnii ţării, de ierarhi, egumeni sau de credincioşi iubitori şi dornici de Liturghie şi carte românească.

„Liturghierul lui Macarie“ – primul liturghier tipărit din Ortodoxie

Manuscrisele apărute până în secolul al XVI-lea au început să fie concurate foarte serios de versiunile tipărite, după apariţia tiparului. Şcolile de caligrafi au început să-şi piardă din însemnătate, locul manuscriselor fiind luat, pas cu pas, de cărţile tipărite.

Principatele Române au fost printre primele ţări din Europa care, la doar câţiva zeci de ani de la inventarea tiparului de către germanul Johannes Gutenberg, au introdus noua tehnică şi, imediat după 1500, au început să apară şi la noi cărţi tipărite.

Prima carte ieşită de sub teascurile unei tiparniţe, pe teritoriul României, este Liturghierul, apărut în anul 1508. Pentru a consolida prestigiul Bisericii, ca principal sprijin al Statului, domnul l-a adus în ţară pe călugărul Macarie, ieromonah sârb din Muntenegru, care, învăţând meşteşugul tiparului la Veneţia, începe această activitate la Târgovişte, capitala Ţării Româneşti. Sprijinit de luminatul domn Radu cel Mare (1495-1508), va scoate de sub tipar primul liturghier tipărit din lumea ortodoxă, care va reprezenta prototipul unor viitoare ediţii ale Liturghierului în limba slavonă, iar, în anii ce au urmat, a realizat şi alte cărţi cu conţinut religios: un „Octoih“ slavon, în anul 1510, şi un „Tetraevanghel“ slavon, publicat la patru ani de la prima tipăritură, în 1512, lucrări care vor deschide drumul istoric şi benefic al ediţiilor următoare. Cele trei scrieri tipărite de Macarie au fost răspândite atât în provinciile româneşti, cât şi în mănăstirile din Balcani, dar şi în bibliotecile centrelor culturale din Europa. Acesta a fost poate primul pas decisiv pentru ca limba română să-şi câştige dreptul de limbă liturgică în mod definitiv.

Ediţie jubiliară a „Liturghierului lui Macarie“, la Târgovişte

„Liturghierul lui Macarie“, capodoperă a spiritualităţii şi culturii româneşti, a fost retipărit, anul aceasta, în ediţie jubiliară, la Târgovişte. Ediţia jubiliară a Liturghierului macarian se prezintă în două variante: una, în varianta reprint, într-un tiraj mai redus, pe hârtie de mână şi în legătură din piele, în tehnica epocii lui Macarie, iar alta, într-un tiraj mai mare, realizat la „Monitorul Oficial“, în condiţii grafice de excepţie, prezentându-se cititorului într-o casetă care cuprinde două volume. Primul cuprinde, în 250 de pagini, textul facsimilat al ieromonahului Macarie de la 1508, iar cel de al doilea volum, în 247 de pagini, cuprinde „Prefaţa“ semnată de Înalt Preasfinţitul Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, prima traducere a textului macarian, studii şi „Epilogurile celor trei cărţi tipărite de ieromonahul Macarie (1508-1512). Este important de precizat că Liturghierul macarian reprezintă o formă rară a liturghierului slav, datorită prezenţei „Învăţăturii Sfântului Vasile cel Mare pentru preoţi“. De asemenea, unele rugăciuni prezente la sfârşitul cărţii sunt foarte rare şi se regăsesc numai în textul slav al unui manuscris din secolul al XVI-lea.

Importanţa lui Macarie pentru cultura şi spiritualitatea noastră reiese cel mai bine din ceea ce spunea Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon în „Cuvântul înainte al volumului de studii al ediţiei jubiliare“: „Macarie a fost creator de tradiţie autohtonă, definind specificul tiparului chirilic la români în contextul întregului tipar chirilic din Europa secolului al XVI-lea“.

Cărţile în limba română sunt primite cu reticenţă

Organizarea temeinică a statelor româneşti, Muntenia şi Moldova, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, ca state independente, a uşurat procesul de introducere a limbii române în Biserica noastră.

Primele traduceri româneşti s-au făcut în nordul Ardealului. Ele s-au pierdut şi s-au păstrat numai copii, care s-au făcut mai târziu, pe la jumătatea secolului al XVI-lea, dar originalele sunt din secolul al XV-lea. Sunt cunoscute sub numele de „texte rotacizante“. Acestea sunt traduceri cuvânt cu cuvânt din sla-vonă.

În secolul al XVI-lea, cel care avea să ducă mai departe lucrarea de tipărire a cărţilor de cult şi să aducă o contribuţie esenţială la cristalizarea şi răspândirea limbii române liturgice a fost diaconul Coresi. Întrucât „Catehismul românesc“, tipărit la Sibiu de Filip Moldoveanu, în 1544, atestat de documentele vremii, nu s-a mai păstrat până în zilele noastre, se poate considera că textele tipărite de Coresi la Braşov sunt cele mai vechi scrieri ample în limba română, răspândite pe întinsul ţării noastre.

Cărţile în limba română sunt primite cu rezervă atât de credincioşi cât şi de preoţi, temători ca ele să nu cuprindă erezii. Se ştia că numai cărţile luterane şi calvine se tipăreau româneşte, pentru propagandă şi, conform tradiţiei împământenite, cărţile dreptei credinţe ortodoxe nu puteau fi tipărite decât în limba slavă.

„Liturghierul lui Coresi“ nu cuprinde toate textele Liturghiilor ortodoxe, ci numai textul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghie săvârşită cel mai des de-a lungul anului. Se crede că traducerea Liturghiei s-a făcut de către preoţii din Şcheii Braşovului, care l-au ajutat pe meşterul tipograf şi la traducerea altor cărţi în limba română. Traducerea s-a făcut după un manuscris slavon, diferit de cel tipărit de ieromonahul Macarie, în 1508.

Deşi la baza tipăriturilor lui Coresi au stat traducerile maramureşene, totuşi, limba lui Coresi e mai puţin arhaică şi are o circulaţie mai largă, pentru că în ea se resimte graiul românesc vorbit în părţile Târgoviştei şi ale Braşovului, în vremea aceea.

„Să înţeleagă toţi izbăvirea lui Dumnezeu“

În secolul al XVII-lea se accentuează şi mai mult tendinţa de înlocuire a limbii slavone cu limba română, în cult.

Pe la mijlocul secolului, prin efortul Sfântului Mitropolit Dosoftei al Moldovei, se iniţiază o reformă a limbii liturgice, traducerea cărţilor liturgice şi introducerea limbii române în cultul religios.

Pentru aceasta, mitropolitul Dosoftei traduce şi tipăreşte o serie de cărţi necesare oficierii slujbelor religioase, printre care şi Liturghierul, una dintre cele mai importante cărţi pentru cultul religios, ce cuprinde slujba Sfintei Liturghii, în centrul căreia se află Euharistia.

„Dumnezăiasca Liturghie acum întâi tipărită româneşte cu multă osârdie, să înţeleagă toţi izbăvirea lui Dumnezeu cu întreg înţeles, tipăritu-s-au la sfânta Mitropolie în Iaşi luna mai anul 7187“, conţine cele trei Liturghii traduse din limba greacă, ce se oficiază în Biserica Ortodoxă. A avut două ediţii. Prima a văzut lumina tiparului în 1679, la Iaşi, fiind executată de Vasile Stadniski, numele căruia este indicat la sfârşitul cărţii.

Ediţia nu era de calitate deosebită, materialul tipografic era insuficient, litera – grosolană şi urâtă, dar importanţa ei este incontestabilă, deoarece a servit drept instrument necesar preoţilor la înfăptuirea serviciului divin în limba poporului.

Prevăzător întru toate şi pentru a cimenta nota de noutate pe care o aducea tipărirea Liturghierului în limba româna, mitropolitul Dosoftei a acordat atenţie sporită transmiterii corecte a termenilor liturgici şi a conţinutului acestora. Ierarhul moldovean încredinţa clerul său de nestrămutarea conţinutului dogmatic şi liturgic al Liturghierului.

Tiparul ediţiei a doua a fost lucrat de către călugărul Mitrofan. Această a doua ediţie a „Liturghierului lui Dosoftei“, pe lângă cele trei Liturghii, mai cuprinde şi rugăciuni pentru oficierea diverselor trebuinţe în Biserică. Conţine şi o parte din rugăciunile Agheazmatarului şi Ceaslovului.

În introducere, Dosoftei spune că s-a tipărit acest Liturghier ca „să-nţeleagă toţi care nu înţeleg sârbeşte sau elineşte“.

Această tipăritură însemnată i-a ajutat pe preoţi să introducă limba română în slujbele religioase, demonstrând scepticilor că Liturghia poate fi săvârşită, fără nici o dificultate, şi în limba poporului.

Limba slavonă, înlocuită definitiv

Înlocuirea totală şi definitivă a limbii slavone cu limba română s-a realizat abia în cursul secolului al XVIII-lea. Meritul cel mai mare în această privinţă îl are, în Muntenia, mitropolitul Antim Ivireanul, care a dat, de fapt, traducerea românească definitivă a principalelor cărţi de slujbă. Încă din 1693, el tipăreşte Evanghelia greco-română, unde textul scripturistic este pe două coloane, pentru a întări încrederea cititorilor români în limba lor proprie. Apoi, dă în româneşte Psaltirea (1694) şi Evanghelia de la Snagov (1697). În 1703, când s-a încercat introducerea limbii greceşti în cultul religios la noi, mitropolitul Antim Ivireanul porneşte mai hotărât la românizarea slujbelor bisericeşti, dând în limba română multe din cărţile de temelie ale slujbelor sfinte: „Ceaslovul slavo-român“ şi „Acatistul Maicii Domnului“. În 1713 dă poporului credincios şi clericilor iubitori de slujbe Liturghia în limba română, iar în 1715 tipăreşte Ceaslovul şi Catavasierul, fiecare în câte două ediţii.

Mitrofan, episcopul Buzăului, are şi el un rol însemnat în opera de traducere şi tipărire a cărţilor de cult în limba română. Astfel, el dă traducerea parţială a Mineielor din greceşte, iar între 1720-1740, episcopul Damaschin al Buzăului va continua opera de traducere a cărţilor de slujbă. El tipăreşte Apostolul (1683 şi 1704), dar multe dintre traducerile sale rămân în manuscris şi sunt tipărite sau folosite abia după moartea sa.

Perioada regimului comunist

Din momentul afirmării ca limbă liturgică, limba română a ţinut, în secolele ce au urmat, pasul cu progresul limbii vorbite, prin revizuirea şi îmbunătăţirea continuă a textului cărţilor de slujbă. Ierarhii, cărturarii, oamenii de cultură, liturgişti au avut ca permanentă preocupare dorinţa ca aceste comori ale cultului nostru ortodox să se bucure de cea mai corectă şi mai frumoasă formă de redactare, în conformitate cu originalele care stau la baza întocmirii lor.

Uimitor este faptul că cea mai rodnică perioadă a tradiţiei liturgice în biserica noastră este cea din timpul regimului comunist, poate şi pentru faptul că Biserica, fiind izolată foarte mult de către Stat, a simţit nevoia să-şi apere şi mai mult cultul, tradiţia şi arta religioa-să.

Astfel, pentru săvârşirea deplină şi corectă a rânduielilor bisericeşti de către preoţi şi credincioşi, patriarhul Justinian şi-a fixat ca prioritate retipărirea într-o formă cât mai reuşită a cărţilor de slujbă necesare.

Aceasta a fost, de la început, sarcina principală atribuită Editurii Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, după reorganizarea şi reactivarea din anul 1950.

Cele mai multe dintre cărţile de cult trebuiau serios revizuite, pentru îndreptarea lipsurilor şi a greşelilor păstrate din neatenţie s-au dintr-o greşită raportare la ceea ce era vechi. S-a făcut apel la o seamă de teologi, filologi, cunoscători ai limbii greceşti şi liturgişti, cunoscători ai rânduielilor de tipic, pentru verificarea şi îndreptarea textelor şi pentru îmbunătăţirea îndrumărilor tipiconale.

În primii 20 de ani de patriarhat ai vrednicului de pomenire Justinian, Liturghierul a fost tipărit în trei ediţii (1950, 1956, 1967). La această vastă operă de dior-tosire şi tipărire a celei mai importante cărţi din cult şi-au adus sprijinul însuşi patriarhul Justinian precum şi alţi ierarhi cărturari, şi preoţi, şi profesori specialişti, precum: Petre Vintilescu, Teodor M. Popescu, Mircea Chialda, Ene Branişte.

Lucrarea de tipărire şi de îndreptare a cărţilor de cult a continuat şi continuă în Biserica noastră, în cadrul Sfântului Sinod existând o comisie liturgică care avizează toate tipăriturile religioase şi cărţile de cult, pentru că toate cărţile de slujbă trebuie să fie do-cumente ale limbii curate, înţelese de toţi, slujind, astfel, şi ca mijloc de comuniune între credincioşii adunaţi în spaţiul euharistic.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Ortodoxia poloneză

În Polonia a existat întotdeauna loc pentru mai multe tradiţii religioase, iar Ortodoxia a ocupat între ele un loc însemnat. Modificările suferite de graniţe şi procesul de asimilare au făcut ca în ţară să mai rămână puţini ortodocşi. Din punct de vedere istoric, ortodocşii au trăit în provinciile din estul Republicii Polono-Lituaniene Commonwealth, aceştia fiind la început de etnie belarusă şi ucraineană.

În programul său de rusificare a pământurilor poloneze, în timpul divizării republicii, Guvernul ţarist al Rusiei a sprijinit Biserica Ortodoxă. Simbolul acestui sprijin a fost înălţarea unei mari catedrale ortodoxe în centrul Varşoviei, capitala naţiunii care înainte era independentă şi oraşul a cărui populaţie creştină era predominant romano-catolică.

Statul modern polonez s-a creat după Primul Război Mondial din teritoriile guvernate anterior de Rusia şi Germania. Noul stat a dobândit un număr mare de ortodocşi ruşi şi ucrainieni, aceştia unindu-se în credinţă fără a avea o Biserică naţională. Pentru a-i uni în cadrul unui organism oficial, Biserica Ortodoxă a Poloniei s-a creat în 1924 cu sprijinul Patriarhiei de la Constantinopol.

În perioada interbelică, viaţa Bisericii Ortodoxe Poloneze s-a caracterizat prin mai multe conflicte interbisericeşti şi interortodoxe. Între episcopat, care era aproape exclusiv de provenienţă rusă, şi credincioşi, care erau într-o proporţie de două treimi ucrainieni, era o antinomie evidentă. Episcopii ruşi refuzau numirea şi hirotonirea unor episcopi ucrainieni, interzicând chiar folosirea limbii ucrainiene în cadrul Sfintei Liturghiei.

În ceea ce priveşte relaţiile cu celelalte Biserici, apăruse un conflict în exclusivitate cu Biserica Catolică, care era sprijinită de către Stat şi care dorea ca predicile să se ţină, obligatoriu, doar în poloneză, făcând, de asemenea, presiuni asupra credincioşilor de a se converti la catolicism.

Aproape patru milioane de ortodocşi, în 1931

În urma recensământului efectuat în 1931, în rândul populaţiei poloneze, 3,8 milioane de polonezi se declaraseră ortodocşi. Însă, după schimbarea frontierelor în 1944 şi anexarea de către Uniunea Sovietică a unei porţiuni din ceea ce fusese până atunci Polonia de Est, numărul acestora a scăzut semnificativ.

În cadrul aşa-numitei operaţii Weichsel/Akcja Wisla, o parte a ucrainienilor ortodocşi din estul Poloniei de astăzi a fost strămutată samavolnic în regiunile din vestul şi nordul Poloniei nou anexate, la încheierea războiului (Prusia Răsăriteană, Pomerania Posterioară şi Silezia), alcătuindu-se astfel parohii noi. Altă parte a ucrainienilor a fost strămutată samavolnic în partea ucrainiană a Uniunii Sovietice care includea la acea dată şi fosta parte de răsărit a Poloniei, iar parohiile de acolo au rămas în continuare sub jurisdicţia patriarhatului moscovit.

În 1948, după ce puterea a fost preluată de comunişti, mitropolitul ortodox al Varşoviei a fost demis pentru atitudinea sa împotriva noului regim, iar la rugămintea sinodului de la Varşovia, controlat de comunişti, Patriarhia Moscovei a declarat autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze acordată de Patriarhul Constantinopolului în 1924 ca fiind nulă şi fără valoare juridică. Astfel, a dat Bisericii Ortodoxe a Poloniei o nouă cartă a drepturilor autocefale, autocefalia continuând şi în timpul regimului comunist.

Cei mai mulţi ortodocşi, în partea de est a Poloniei

Astăzi, Biserica Ortodoxă din Polonia numără între 600.000-800.000 de credincioşi şi este cea mai mare biserică din Polonia, după cea romano-catolică.

Reşedinţa mitropolitană a Bisericii Ortodoxe Poloneze autocefale se află la Varşovia, în capitala Poloniei. Majoritatea credincioşilor sunt de naţionalitate belorusă sau ucraineană şi sunt concentraţi în partea de est a Poloniei.

Este împăţită în şase eparhii: Varşovia şi Bielsk, Bialustok şi Gdansk, Lodz şi Poznan, Eroclaw şi Szczecin, Lublin şi Chelm; Przemusl şi Nowy Sacz.

Episcopii al căror întâistătător este Mitropolitul Varşoviei şi al întregii Polonii coordonează activitatea pastorală a circa 400 de preoţi care activează în aproximativ 200 de parohii, la acestea adăugându-se episcopii şi parohii din diaspora, în special din Portugalia, Spania, Brazilia sau Italia.

De asemenea, Biserica Ortodoxă Poloneză mai are aproximativ 100 de monahi şi monahii care vieţuiesc în cinci mănăstiri de călugări şi trei mănăstiri de maici.

Este membră activă a mişcării ecumenice, fiind membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a Conferinţei Bisericilor Europene, a Comisiei Internaţionale de Dialog Teologic Catolic Ortodox şi a Consiliului Ecumenic Polonez.

Catedrala „Sfânta Maria Magdalena“ din Varşovia

În Catedrala mitropolitană „Sf. Maria Magdalena“ din Varşovia, slujbele se oficiază după calendarul nou. Această catedrală, situată în cartierul Praga din oraşul Varşovia a fost construită din porunca prinţului Wlodimir Czerkawski între anii 1867-1869 pentru ruşii care trăiau pe atunci în această parte a Varşoviei. Ea a fost sfinţită la 29 iunie 1869. Este construită în stil bizantin pe planul crucii greceşti cu cinci turle. Proiectul a fost întocmit de Nicolae Syczew.

La subsolul catedralei se află Capela „Strădanii lui Iisus Hristos“, viaţa liturgică în acest paraclis ţinându-se după calendarul vechi.

Biserica „Pogorârea Sfântului Duh“ din Bialystok

La ora actuală, această biserică este cea mai mare din Polonia şi una dintre cele mai mari din Europa. Piatra de temelie pentru construcţia acestei biserici a fost pusă la 1 august 1982. Semnatarul planului arhitectural este arhitectul Jan Kabac. Biserica „Pogorârea Sfântului Duh“ din Bialystok a fost sfinţită la 16 mai 1999 de către IPS Sava, Mitropolitul Varşoviei şi a toată Polonia, din iniţiativa căruia s-a construit această grandioasă biserică.

La sfinţirea ei au participat şi alţi ierarhi din Polonia.

Parohul acestei biserici este pr. Jerzy Boreczko. La subsolul bisericii se află Paraclisul Maicii Domnului, Neaşteptată Bucurie. În biserica cea mare sunt două altare, Pogorârea Sf. Duh şi Sf. Sava Luminat. În prezent, se construişte clopotniţa care va avea 60 de metri înălţime şi va găzdui emiţătorul postului de radio ortodox „Orthodoxia“. Biserica a fost construită din surse proprii şi din ajutorul credincioşilor care formează parohia „Pogorârea Sfântului Duh“.

În 1998, la 15 octombrie, ea a fost vizitată de Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu I.

Biserica „Sfânta Treime“ din Hajnowka

Piatra de temelie a acestei biserici a fost pusă la 14 octombrie 1973, iar lucrările de construcţie au durat aproape 20 de ani. Proiectul bisericii aparţine lui Aleksandr Grygorowicz din Poznan. Pictura a fost realizată în perioada 1986-1990 de pictorul grec Dymitrios Andonopulos. Biserica „Sf. Treime“ din Hajnowka are şapte altare, dintre care trei la subsol, iar în ea încap 3000 de persoane. Din anul 1982, această biserică găzduieşte un concert de muzică bisericească. Din 1990, la acest concert participă şi coruri din străinătate.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Dinăuntrul realităţii

Intelectualismul cu care nu suntem de acord este acea pretenţie că omul este în esenţa lui minte sau raţiune a minţii, gândire, dar nu gândire împreună cu Dumnezeu sau cu harul lui Dumnezeu, ci gândire de unul singur, individualistă, exclusivistă, care să-şi pretindă toţi laurii, care să nu recunoască aportul nimănui altcuiva la fundamentarea sa. Şi mai ales, care să pară tot timpul sclipitoare, fără niciun rateu.

Pretenţia aceasta este absurdă, pentru că realitatea cea mai simplă şi mai evidentă a vieţii îţi arată că există în om profunzimi pe care nu le sapă raţiunea dialectică sau cugetarea discursivă – deşi există cazuri în care acest tip de raţiune vine ulterior şi încearcă să dezbată şi să analizeze ştiinţific aceste profunzimi, pe care ea însăşi nu ar fi în stare să le determine să se nască în om.

Da, mintea şi conştiinţa umană este chemată să cunoască şi să exprime în cuvinte, pe cât posibil, adâncurile duhovniceşti ale omului, chiar şi pe cele greu accesibile, dar aceasta nu este mintea discreţionară, care ar vrea să disece lucrurile, ci mintea care, dimpotrivă, înţelege de la sine, pentru că este unită într-o anumită măsură, mai mare sau mai mică, cu acestea profunzimi duhovniceşti.

Sau, altfel spus, ca să înţelegeţi mai bine ce vrem să spunem, o minte imatură care îl citeşte pe Eminescu sau pe Balzac poate să declare că a înţeles ce este iubirea sau cum arată o mulţime de sentimente umane, fără ca persoana respectivă să fi experiat ea însăşi cele citite, însă afirmaţia sa nu este pe deplin adevărată. Ba chiar este într-o destul de mică măsură adevărată, pentru că una este să iubeşti şi alta să înţelegi ce este iubirea numai citind poeziile lui Eminescu. Pe când, alta este situaţia când citeşti poeziile lui Eminescu, având tu însuţi în tine experienţa iubirii alături de alte experienţe umane profunde.

La fel este şi cu viaţa duhovnicească, viaţa cu Dumnezeu, de care unii râd când aud de ea, pentru că nici nu îşi pot închipui să existe, iar alţii cred că ea se poate concentra în creier şi nu e nevoie decât să citeşti Biblia sau Filocalia sau pe oricare dintre Sfinţii Părinţi sau dintre teologii din toate timpurile şi religiile, că ai şi înţeles despre ce este vorba, ai receptat tot sau cel puţin aproape tot. Aşa se ajunge la a confunda conştiinţa creştină cu o rigoare edulcorată.

De aceea, omiliile ortodoxe, nenumăratele şi vastele omilii ortodoxe, nu doar ne explică un cod moral şi comportamental creştinesc, dar şi ne introduc şi ne menţin într-o atmosferă în care să devenim familiari, din ce în ce mai familiari, cu iubirea lui Dumnezeu. Înţelegerea tâlcuirilor scripturale, a hermeneuticii biblice, precum şi a lucrărilor nevoinţei, este una care vine de la sine, fără rigidizare a voinţei, dacă sufletul tău e adaptat la atmosfera interioară a harului Bisericii Ortodoxe.

Nimeni nu ne-a avertizat pe noi şi nu-i avertizează nici pe tinerii din ziua de astăzi că e o mare minciună faptul de a crede că aruncarea asupra unei cărţi (două, trei, zece, o mie) ne va face imediat cunoscători, experţi, super-specializaţi, sub pretextul că lectura ei ne va aduce îndată şi în capul nostru toată ştiinţa şi experienţa pe care cartea o presupune.

Da, e bine să citeşti cărţi, cât mai multe cărţi, dar având în minte gândul că informaţia şi experienţa pe care ele ţi-o procură trebuie cristalizată şi sedimentată în timp, în interiorul tău, că trebuie să aştepţi – puţin sau mult – cu smerenie, ca Dumnezeu să te lumineze şi să pună în faţa conştiinţei tale iubitoare şi răbdătoare, răspunsul cu privire la adevărul sau falsitatea celor cunoscute sau a gândurilor pe care ţi le-ai făcut despre ele. Altfel rămâi doar cu impresia că cunoşti ceva, aşa cum o minte juvenilă şi cu orizonturi strâmte crede că a înţeles totul dintr-o singură lectură.

Psa. Gianina Picioruş