Tropare şi Condace din perioada Crăciunului

DSCF3245 -

Troparul Înainteprăznuirii:

Găteşte-te Vitleeme, deschisu-s-a tuturor Edenul; împodobeşte-te Efrata, că pomul vieţii în peşteră a înflorit din Fecioară, pentru că rai înţelegător pântecele aceleia s-a arătat, întru care este dumnezeiescul pom, din care mâncând vom fi vii, iar nu vom muri, ca Adam. Hristos Se naşte, ca să ridice chipul cel mai înainte căzut.

Condacul Înainteprăznuirii:

Fecioara astăzi pe Cuvântul cel prea veşnic, merge în peşteră, să-L nască în chip de negrăit; dănţuieşte lumea auzind, slăveşte cu îngerii şi cu păstorii pe Cel ce va să Se arate prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci.

Troparul Naşterii Domnului:

Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.

Condacul Naşterii Domnului:

Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera, Celui neapropiat, aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci.

Condacul Praznicului (Soborul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu):

Cel ce mai înainte de luceafăr din Tatăl fără de maică S-a născut, astăzi pe pământ fără de tată S-a întrupat din tine. Pentru aceasta steaua binevesteşte magilor şi îngerii cu păstorii laudă naşterea ta ce mai presus de fire, ceea ce eşti plină de har.

***

Aceste dumnezeieşti cântări dinainte şi din timpul Praznicului Naşterii Domnului sunt pline de o teologie profundă şi complexă, fiind scrise din insuflare dumnezeiască. El vorbesc despre înţelepciunea, mai presus de orice înţelegerea omenească, cu care Domnul a împlinit taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută şi a săvârşit Întruparea Sa din Preacurată Fecioară şi Naşterea în peşteră.

Condacul Înainteprăznuirii ne anunţă ce înseamnă pentru noi Naşterea Domnului. El ne vesteşte, cu puţin înainte de Naştere, că s-a deschis Edenul şi omul s-a întors în Rai, de unde a căzut prin neascultare. Omul s-a întors în Rai! De când aştepta omul alungat din patria sa dumnezeiască, să audă această veste! Fiul lui Dumnezeu vine în peşteră ca să ne dea nouă înapoi Paradisul pierdut!

Pomul vieţii, de care au fost depărtaţi Sfinţi Protopărinţi Adam şi Eva, ca să nu mănânce din el, în Rai, este dăruit acum oamenilor prin Hristos însuşi, adevăratul Pom al vieţii, care Se naşte din Fecioară în peşteră.

Dumnezeu S-a născut în peşteră. În tradiţia ortodoxă, peştera este lumea lui Dumnezeu în care a intrat păcatul ca un tâlhar, este peştera de tâlhari de la Ier. 7, 11 („Templul acesta, asupra căruia s-a chemat numele Meu, n-a ajuns el oare, în ochii voştri peşteră de tâlhari?”), şi Mt. 21, 13 („Şi a zis lor: Scris este: Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!“). Prin casa şi templul lui Dumnezeu se înţeleg atât Biserica Lui, cât şi lumea pe care El a zidit-o.

Luminând peştera în care S-a născut, Fiul lui Dumnezeu luminează întreaga lume, tot cosmosul şi toată creaţia. Troparul şi Condacul Naşterii insistă pe această umplere de lumină a lumii. Vine în lume Soarele dreptăţii şi Răsăritul cel de sus şi nu mai este loc de noapte şi de întristare în această lume, în care îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc, în care toată făptura se umple de lumină. Păstorii se luminează de la îngeri şi magii de la steaua călăuzitoare (care era Sfântul Arhanghel Gavriil). Unii de la alţii primesc lumină şi toţi de la Lumina care S-a născut în peşteră şi Care le-a dăruit tuturor lumina fiinţei şi a cunoştinţei.

Oamenii se întorc la locul lor, de unde au căzut, alături de îngeri, ca fiinţe raţionale şi spirituale, care slăvesc pe Dumnezeu, fiind luminaţi cu lumina cunoştinţei cea mai presus de înţelegerea şi înţelepciunea omenească.

Lumea L-a încăput pe Cel neajuns şi în peşteră S-a născut Lumina cea neapropiată şi neînserată a Îngerilor şi a oamenilor. Taina aceasta prea dumnezeiască şi de nepriceput cu mintea este subliniată, în paradoxurile ei dumnezeieşti, de Condacul Naşterii, în care vedem că o Fecioară naşte, că Fecioara naşte pe Cel mai presus de fiinţă, că îngerii stau lângă păstori şi înţelepţii (magii) merg pe lângă stele. Şi Dumnezeu din veşnicie, Se naşte ca un Prunc tânăr. Toate sunt minunate şi nimic nu se întâmplă după ordinea şi logica lumii acesteia şi după realitatea ei cotidiană şi banală.

În fine, ultimul Condac ne luminează cu privire la un alt adevăr dogmatic al Bisericii noastre: Fiul lui Dumnezeu S-a născut mai înainte de veci din Tatăl (mai înainte de Luceafăr, cf. Ps. 109, 3), fără de maică, şi la plinirea vremii S-a născut ca Om din Maică Fecioară, fără de tată.

Vă dorim Sărbători pline de bucuria Naşterii Domnului şi Dumnezeu să acopere cu zăpada iubirii Sale păcatele noastre!

Psa. Gianina

Publicat în: on at Comentarii (0)

Zmeii în tradiţia ortodoxă

zmeuldragonul.png picture by dorinfather

Se pare că sunt draci. Bănuiam mai de mult acest lucru, dar certitudinea ne-a oferit-o un pasaj din Cazania de la 1643, a Sfântului Varlaam, Mitropolitul Moldovei: Pentru aceea să cade ţie, o, oame [omule] , să ştii de unde vii şi unde te duci. Duci-te [te duci] din ce n-ai fost întru viaţa aceea ce-i pururea fiind, din întuneric în lumină, şi călătoreşti în această lume ca printr-un codru întunecat, plin de furi şi de tâlhari şi de fiare rele şi cumplite, plin de draci şi de diavoli şi de zmei zburători şi de alte duhuri rele. Unii leşuesc [omoară] trupul tău ca să-l înghită, alţii sufletul tău să-l mănânce; unii cu lăcomia avuţiei, alţii cu necurăţia curviei, alţii cu mândria lumii şi cu iubirea mărirei.

Opinia noastră este că poveştile şi basmele sunt nişte extensii fanteziste, laicizate, ale predicilor ortodoxe şi ale sinaxarelor audiate la Biserici, fabricate de către unii poporeni cu imaginaţie bogată. De aceea şi auzim adesea că ceea ce se spune la Biserică seamănă cu basmele. Pentru că basmele sunt un tip de folclor, creat de către oameni cu prea puţină dogmatică şi teologie în cap! (Aviz amatorilor, adică fraţilor care ne bombardează cu vehicularea indispoziţiei lor teologice, şi care vor să transforme dogmatica şi morala ortodoxă în poveşti populare!)

Pasajul de faţă este un exemplu concludent. Comparaţia excursului nostru biografic, pe acest pământ, cu o călătorie primejdioasă este una eminamente scripturală. În contextul din care noi am extras acest pasaj, se vorbeşte despre viaţa omului care trece ca o apă ce curge repede, ca o umbră şi ca un nor.

Psaltirea şi Ecclesiastul sunt inspiratoarele acestor reprezentări imagistice. În aceeaşi cazanie (la Duminica a treizecea), Sfântul Varlaam aseamănă călătoria vieţii şi cu traversarea unei mări furtunoase, ceea ce este o interpretarea duhovnicească la Mt. 8, 24-26. (A se vedea şi cazania la Duminica a doua, unde se spune: Iar marea iaste această lume cu valuri multe.)

Însă comparaţia vieţii cu trecerea printr-un codru plin de tâlhari nu se întâlneşte în Sfânta Scriptură. Acolo există numai paralela cu o peşteră de tâlhari. Prezenţa codrului în predică reprezintă o aclimatizare la peisajul românesc, pe care o operează Sfântul Varlaam, dar poate că şi alţi Părinţi au recurs la acest procedeu, înaintea lui, numai că noi nu avem dovezi documentare. Pentru noi însă, faptul este mai mult ca sigur.

Cert este că în poveştile populare apare adesea proba trecerii printr-un codru sau pădure deasă, în care Făt-Frumos este pândit de zmei şi de multe alte pericole. Inspiraţia din omiletica ortodoxă este mai mult decât evidentă. (Poate vom mai vorbi şi altădată pe acest subiect.) Cine sunt zmeii?

Definiţia lor o extragem de la Sfântul Varlaam, prin izolarea sinonimelor din text: draci, diavoli, zmei zburători, alte duhuri rele. Sunt patru termeni diferiţi care vorbesc despre aceeaşi realitate spirituală demonică, pentru că dracii, diavolii şi duhurile rele ştim că sunt acelaşi lucru. Dacă zmeii sunt sinonimi cu aceştia, înseamnă că sunt din aceeaşi categorie.

De ce foloseşte însă Sfântul Varlaam patru termeni diferiţi, ca să denumească acelaşi lucru? Răspunsul este simplu: pentru că vorbea de ierarhii demonice şi despre demoni diferiţi, care aduc patimi diferite în suflet, după cum citim mai departe: unii aprind trupul de patimi, cum sunt desfrânarea şi lăcomia, alţii aprind sufletul de mândrie şi slavă deşartă.

Pare banală vorbirea Sfântului Varlaam, pentru cititorii neavizaţi, dar numai limbajul este simplu, sensul cuvintelor nu este simplist deloc. Dovada este că mulţi citesc, li se pare că înţeleg, dar nu ştiu să explice ce-au înţeles.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Publicat în: on at Comentarii (0)

Icoană vs. chip cioplit

pictura14787 -

Cele zece porunci le aflăm în cap. 20 de la Ieşire, iar porunca ce interzice închinarea la idoli este următoarea:

Ieş.20, 1. Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise toate cuvintele acestea şi a zis:

Ieş.20, 2. “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei.

Ieş.20, 3. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!

Ieş.20, 4. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!

Ieş.20, 5. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam,

Ieş.20, 6. Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.” [...]

Poruncile sunt reluate în Deuteronom:

Deut.4, 13. Atunci v-a descoperit El legământul Său, cele zece porunci, pe care v-a poruncit să le împliniţi, şi le-a scris pe două lespezi de piatră.

Deut.4, 16. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie,

Deut.4, 17. Sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer,

Deut.4, 18. Sau închipuirea vreunei jivine, ce se târăşte pe pământ, sau închipuirea vreunui peşte din apă, de sub pământ;

Deut.4, 19. Sau, privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub cer.

Deut.5, 1. În vremea aceea a chemat Moise tot Israelul şi le-a zis: “Ascultă, Israele, poruncile şi legile pe care le voi rosti eu astăzi în auzul urechilor voastre: învăţaţi-le şi siliţi-vă să le pliniţi.

Deut.5, 8. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a celor ce sunt sus în cer, sau jos pe pământ, sau în apă şi sub pământ.

Deut.5, 9. Să, nu te închini lor, nici să le slujeşti, căci Eu Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepseşte vina părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc.” [...]

Porunca lui Dumnezeu, reieşind din aceste versete, descoperă oamenilor că nu există decât un singur Creator şi Dumnezeu şi interzice considerarea altor făpturi ca dumnezei.

Este interzisă nu sculptura în piatră a creaturilor, ci închinarea şi adorarea lor ca dumnezei creatori ai lumii. Acest lucru îl făceau toate celelalte popoare, în afară de Israel, căruia Dumnezeu i-a descoperit adevărul prin Sfinţii Săi Patriarhi şi Prooroci.

Noi avem în ziua de astăzi o mulţime de sculpturi care nu încalcă legea lui Dumnezeu, pentru că nu sunt venerate ca Făcători ai lumii.

Întorcându-ne la Maica Domnului şi la Sfinţii din Icoanele ortodoxe, cine se închină lor ca la nişte creatori ai lumii şi dumnezei? Nimeni. Niciun ortodox. Cine propovăduieşte că ar fi Maica Domnului şi Sfinţii alţi ziditori ai universului, co-creatori cu Dumnezeu? Nimeni în Ortodoxie.

Cine sunt Maica Domnului şi Sfinţii? Cei care au împlinit şi împlinesc porunca lui Dumnezeu: „Deci fiţi sfinţi, că Eu, Domnul, sunt sfânt.” (Lev. 11, 45; 19, 2; 20, 26; Num. 15, 40; Mt. 5, 48; I Petr. 1, 16). Deci dacă împlinesc porunca lui Dumnezeu, ei nu sunt ziditori şi făcători ai lumii, ci slujitorii Lui, care ascultă de El.

Nu oamenii, ci Dumnezeu i-a proslăvit şi îi proslăveşte pe ei, care au pătimit pentru El în lume, ei, de care lumea nu este vrednică (cf. Evr. 11, 38). Mulţi au trupurile întregi, înmiresmate şi izvorâtoare de mir chiar şi după moarte.

Ortodocşii îi cinstesc pe Sfinţi ca pe nişte slujitori ai lui Dumnezeu împreună cu Îngerii, şi se închină la Sfintele lor Icoane aşa după cum Dumnezeu a poruncit să fie cioplite, aşezate în cort şi tămâiate Icoanele (chipul) Heruvimilor (Ieş. 25, 18-22.

Psa. Gianina

Publicat în: on at Comentarii (0)

Valea smereniei

“Dacă crinii răsar mai cu seamă în văi, atunci şi Acela, care Se aseamănă acestora răsare în sufletele smerite; căci spune Mirele Cuvântul: Eu sunt un crin al văilor [Cânt. Cânt. 2, 1]” , Cf. ***”Scrieri filocalice uitate”, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 18.

Aceste cuvinte îi aprţin Fericitului Ioan Carpathiul.

Hristos S-a numit pe Sine un crin al văilor, care creşte în sufletele care se fac pe ele însele văi de smerenie, care se adâncesc în pocăinţă.

Crinul înseamnă şi curăţie, şi frumuseţe, gingăşie, o frumuseţe delicată şi plină de nevinovăţie. În văile smereniei Hristos Se sălăşluieşte cu blândeţe, umplând de frumuseţe şi de splendoare a nevinovăţiei, sufletele care s-au adâncit în sine, în cugetarea smerită.

Valea este un loc al smereniei. În Psalmi, pământul este numit valea plângerii, în care, nevoindu-se pentru curăţirea păcatelor sale, omul smerit pune suişuri în inima sa.

Aşa încât, orice vale este un loc de smerenie.

Lucian Blaga identifică în conştiinţa poporului român o matrice stilistică de tip ondulatoriu, care descrie alternanţa deal-vale. Această matrice spirituală este ilustrată însă foarte bine de psalmul de care vorbeam, în care omul exilat din Paradis în valea plângerii, prin lacrimile şi pocăinţa sa fierbinte, pune suişuri peste suişuri în inima sa, înălţându-se ca un deal şi ca un munte al înţelepciunii şi al sfinţeniei, deşi este şi vale a smerenie în acelaşi timp.

Ritmul acesta ondulatoriu sesizat de Lucian Blaga şi Vasile Conta în spiritualitatea românească a fost formulat de-a lungul vremurilor prin cadenţa rugăciunii isihaste, care a fost mereu vie, din primele secole creştine şi până astăzi, în Biserica românească, împărăteasă pe munţii şi văile în care se retrăgeau sihaştrii.

Sihastru este un termen pur românesc, o formaţie lingvistică românească, după cum observa Fericitul D. Stăniloae. Sihaştrii erau cinstiţi ca Sfinţi de către tot poporul, pe care-l învăţau despre văile sufletelor săpate şi adăpate de izvorul lacrimilor, unde înfloreşte Crinul-Hristos, Falorea cea preafrumoasă a curăţiei.

Cultura românească a fost timp de 1800 de ani una a rugăciunii isihaste. Dovadă este cuvântul sihastru, dovezi sunt peşterile şi chiliile sihaştrilor din toată România, dovezi sunt primele Cazanii româneşti, în care au fost selectate texte ale marilor Sfinţi isihaşti. Sfântul Calist Patriarhul, spre exemplu, este cel mai amplu utilizat în Cazaniile româneşti, mai înainte de renaşterea isihastă a Sfântului Paisie Velicicovski.

Dovezi sunt şi primele scrieri literare româneşti, care identifică, alături de marii voievozi ai românilor pe Sfinţii pustnici, ca făuritori ai unui trecut glorios al românilor şi al culturii şi al limbii române.

Biserica Ortodoxă Română a fost vatra culturii româneşti timp de aproape două milenii iar spiritul poporului român a fost ritmat [rytmizomai] după rugăciunea neîncetată, isihastă, care i-a şi dăruit matricea stilistică de deal-vale, de care vorbea Blaga.

Psa. Gianina Picioruş.

Publicat în: on at Comentarii (0)

Articolele teologice ale preotului Daniel Vraciu din rev. “Felicia”

Psa. Gianina.

Părintele Daniel Vraciu,
Preot al „Aşezământului studenţesc Sf. Ap. Andrei”, din Bucureşti.

Publicat în: on at Comentarii (0)

Muntele răsăriturilor [Fac. 10, 30]

The image “http://prieteniisfmunteathos.files.wordpress.com/2007/05/image016.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Prietenii Sf. Munte Athos

Sintagma ὄρος ἀνατολῶν din Fac. 10, 30, cf. LXX, ed. Rahlf, mi se pare cea mai bună definiţie a omului duhovnicesc, a Sfântului. Sfântul este un munte al răsăriturilor.

De ce? Pentru că el este muntele care se creează prin multele străluciri dumnezeieşti din viaţa lui. Iar, pe de altă parte, Sfântul este muntele din care străluceşte Soarele dreptăţii tuturor.

Din Sfântul lui Dumnezeu ne răsar multe înţelegeri, multe milostiviri. Prin el vedem mila lui Dumnezeu cu oamenii. Slava lui Dumnezeu, frumuseţea lui Dumnezeu se vede prin Sfinţii Săi, în Sfinţii Săi.

De aceea muntele răsăriturilor este cel Sfânt, cel care este străluminat de slava lui Dumnezeu cea veşnică.

Pr. Dorin.

Aveţi de desfăcut…pachetul de atenţie din 10 oct. 2007.

Publicat în: on at Comments (1)
« Previous Entries