Învierea Domnului binevestită Sfintei Sale Maici

Axionul Învierii Domnului glăsuieşte astfel. “Îngerul a strigat celei pline de dar, Curată Fecioară: Bucură-te! Şi iarăşi zic: Bucură-te!, că Fiul tău a înviat a treia zi din groapă / mormânt.”

Astfel, însuşi Axionul de la Liturghia Învierii, mărturiseşte faptul că Preacurata a fost împreună cu femeile mironosiţe la mormânt, dis de dimineaţă în Duminica Învierii şi că i s-a vestit aceasta de către Înger, despre care tradiţia Bisericii noastre spune că a fost Sfântul Arhanghel Gavriil. Iar în Axion vedem că se spune “cea plină de dar”, adică aşa cum i s-a adresat Sfântul Arhanghel Gavriil Preacuratei la Bunăvestire, când i-a anunţat Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Prezenţa Preacuratei şi vestirea Învierii de către Înger şi apoi vorbirea sa cu Însuşi Domnul înviat, se păstrează în tradiţia Bisericii şi apare precizată în icoanele mai vechi, cum este cea de sus, din care am selectat acest detaliu semnificativ.

Psa. Gianina.

Comunicare

Dumnezeu vorbeşte neîntrerupt cu omul. Şi nu numai cu oamenii aleşi, cu cei care Îl ascultă, care ascultă glasul Lui, ci şi cu cei nedrepţi şi păcătoşi, care nu Îl ascultă. Pentru că ei, chiar dacă nu Îl ascultă, Îl aud. Şi aceştia vorbesc în permanenţă cu conştiinţa lor şi cu El Însuşi, chiar dacă, prin păcate multe, înăbuşă conştientizarea şi recunoaşterea în ei înşişi a acestei convorbiri permanente.

Inclusiv aparenta tăcere a lui Dumnezeu şi nepedepsirea imediată a păcatelor este un mod de a comunica cu noi. Pentru cei care au ochi să vadă, din exemplul altora sau în ei înşişi, se face cunoscut faptul că răspunsul lui Dumnezeu vine mai devreme sau mai târziu, după cum Pronia Sa îngăduie şi după cum Înţelepciunea Sa judecă, cu dreptate, faptele noastre.

Acelora care înaintează în relaţia şi cunoaşterea lui Dumnezeu le devine din ce în ce mai desluşită conversaţia lor interioară cu Dumnezeu, se limpedeşte din ce în ce mai mult în ei acest canal al dialogului neîntrerupt cu El, cu Maica Domnului şi cu toţi Sfinţii.

Dumnezeu nu întrerupe niciodată vorbirea cu noi, numai noi înţelegem cu intermitenţe ce ne spune, din cauza egoismului şi a autoizolării noastre de Sine prin păcate.

Psa. Gianina

Adevărul de pretutindeni

Adevărul aparţine tuturor oamenilor. Atunci când cugeţi că adevărul este o proprietate personală, un bun negociabil, nu ai de fapt niciun adevăr. Pentru că adevărul stă la cei care nu cred că el se vinde sau costă ceva sau că trebuie să primească ceva în schimb pentru el. Căci cei care nu gândesc că adevărul se cumpără sau se vinde ştiu că ar fi nişte nebuni dacă ar gândi aşa. Pentru că adevărul este pretutindeni, ca aerul.

Şi cum să vinzi aer? Cum să vinzi aerul, când aerul e la îndemâna tuturor? Aşa e şi cu adevărul: e la îndemâna tuturor. O spune şi Sfântul Pavel, că cei care n-au avut Lege care să îi înveţe, au avut ca învăţători propria lor conştiinţă şi mărturia întregii făpturi create de Dumnezeu: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire [Rom. 1, 20]; Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege [Rom. 2, 14].

Adică, spune Sfântul Pavel, cei care n-au avut Biblie, au avut Biblia întregii zidiri, a întregii creaţii şi conştiinţa şi raţiunea lor ca să o interpreteze corect. Căci Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria! Ziua-i spune zilei cuvânt şi noaptea-i vesteşte nopţii cunoaştere Nu sunt graiuri şi nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă [Ps. 18, 1-3, ed. 2001]. Creaţia lui Dumnezeu nu vorbeşte cu graiuri şi cuvinte care să nu poată fi înţelese de oameni şi de raţiunea umană.

Verbul grecesc pentru a povesti, diegéomai, spune IPS Bartolomeu că înseamnă, de fapt, a povesti în amănunt, în detaliu, a descrie. Aşadar cerurile mărturisesc pe larg, cu lux de amănunte, despre slava şi mărirea lui Dumnezeu, nu doar periferic. Prin urmare, cerurile sunt o dogmă expusă privirii umane în orice clipă şi ceas. Iar tăria cerului vesteşte despre mâinile lui, adică despre Fiul şi Duhul, Care sunt mâinile Tatălui, după tâlcuirea Sfinţilor Părinţi.

Deci nu avem decât să ne ridicăm ochii spre cer, în cel mai banal gest cu putinţă, şi dăm tot peste Teologie şi Dogmatică, şi încă peste un text primordial, în care nu există interpolatori şi care nu s-a falsificat de nimeni! Adevărul nu se cumpără cu aur, ci se vede şi se citeşte cu ochii, de către cei cu inima curată şi cu suflet iubitor. Cerurile sunt cuvinte şi graiuri pe înţelesul a toată făptura omenească.

Şi ziua şi noaptea cerurile povestesc despre cele ascunse şi nevăzute, despre slava veşnică a lui Dumnezeu. Ele stau de vorbă cu oamenii şi îi învaţă despre Creatorul lor, al amândurora: şi al cerului şi al pământului. Ziua cea luminată spune zilei cuvânt, adică în mod limpede, pe faţă, vesteşte celor înţelepţi şi cei înţelepţi înţeleg imediat evanghelia cerurilor diurne despre Soarele dreptăţii şi despre Ziua cea neînserată, şi se închină lui Dumnezeu cu credinţă.

Iar noaptea vesteşte nopţii cunoştinţa (gnósis): adică cerurile înstelate şi pline de dumnezeiască frumuseţe ale nopţii vestesc acelaşi lucru celor neştiutori şi necunoscători, celor neluminaţi, care sunt încă cuprinşi de noaptea neştiinţei şi a patimilor. Aşa au vorbit cerurile nopţii şi stelele cerului cu magii, până i-au adus la Hristos, în Betleem, la adevărata Lumină. Aşa şi dintre filozofii moderni, Kant s-a declarat impresionat numai de cerurile înstelate şi de legea morală din el însuşi. Dar a crezut mai mult în teologia protestantă şi în raţiunea speculativă decât în ce l-ar fi putut învăţa cerurile înstelate şi conştiinţa sa.

Psa. Gianina.

Binefacerea recunoaşterii păcatelor

Vederea păcatelor proprii e un mare dar de la Dumnezeu. E o fericită durere, pe care trebuie să o acceptăm şi să ne uităm adânc în noi înşine, să ne conştientizăm rănile, atunci când harul dumnezeiesc ne luminează mintea.

A-ţi vedea şi a-ţi recunoaşte păcatele, cu multă durere, în ciuda abjecţiei şi a răutăţii pe care te vezi nevoit să o accepţi în contul tău, înseamnă a recunoaşte hăul nemerniciei în care ai căzut. Dar nu numai atât, ci şi a vedea abisurile sufleteşti care există în interiorul tău, chiar dacă ele sunt acum acoperite de negura păcatelor.

Ca să înţelegi că ele există, trebuie să te cobori în adâncurile smereniei, în vederea păcatelor, care însă te conduce şi la concluzia abisalităţii fiinţei tale şi a fiinţei umane, văzând că poţi să cazi la nesfârşit, dar poţi să şi urci, tot la nesfârşit.

Prăpăstiile fără fund ale sufletului pot să fie acoperite cu murdărie, sau în ele să domnească frumuseţea harului şi a smereniei.

Cel căruia i se iartă mult iubeşte mult, pentru că a coborât cu pocăinţa până în străfundurile sufletului şi a înţeles cât de adânc e chipul lui Dumnezeu în om. Acolo, în adâncuri duhovniceşti insondabile de către cei care nu se smeresc, a întâlnit mila lui Dumnezeu, pe Dumnezeu însuşi, şi a cunoscut iubirea Lui cuceritoare.

A-ţi accepta păcătoşenia mai înseamnă şi a nu mai suporta minciuna. A răbda mai bine durerile cumplite ale vederii ruinei sufleteşti şi ale căderii din părerea bună de sine în umilinţă şi tristeţe, decât a mai continua să trăieşti în ipocrizie, în presupusa siguranţă fără nici un fundament haric.

De aceea, atunci când Dumnezeu dăruieşte cuiva să-şi înţeleagă nevrednicia proprie, e mai bine să accepte această revelare şi să se adâncească în ea, decât să se răzvrătească, pentru că răzvrătirea îl menţine într-o stare de superficialitate şi de autosuficienţă, care nu îl învaţă nimic şi nu îl va conduce niciodată la înţelepciune.

Psa. Gianina.

Un Sfânt Post plin de pace şi de fericire!

La începutul Sfântului şi Marelui Post al Sfintelor Paşti, vă dorim să petreceţi această vreme de sfinţire cu mult dor de Dumnezeu şi cu râvna de a vă apropia de ţărmul Împărăţiei tuturor Sfinţilor. Dumnezeu să vă umple de lumina şi înţelepciunea Sa! Să ajungem să cântăm cu bucurie şi cu mulţumire: Hristos a înviat!

Cântările de la începutul Sfântului şi Marelui Post, din Triod, vorbesc despre faptul că rostul postirii este vederea lui Dumnezeu.

Cinstitele cântări ne pun înainte două pilde: cea a Sfinţilor Protopărinţi Adam şi Eva, care, prin călcarea poruncii Postului, au căzut din Rai şi de la vederea lui Dumnezeu cea prea dulce lor, şi pe cea a Sfinţilor Moise şi Ilie (dar şi a altor Sfinţi), care pe muntele Horeb şi pe Carmel, la sfârşitul celor 40 de zile de post, au văzut pe Dumnezeu.

La fel şi Sfântul Iacov, cel care, prin postire şi nevoinţe a păstorit turma cu multe osteneli, ca să-şi ia cele două femei, Lia şi Rahila, care simbolizează lucrarea şi contemplaţia. Acesta s-a învrednicit să vadă scara dumnezeiască ce uneşte cerul cu pământul, pe care S-a pogorât Dumnezeu la noi şi pe care, prin post şi lucrarea virtuţilor, ne urcăm înapoi în Rai.

Sfintele cărţi ale Bisericii Ortodoxe ne propovăduiesc aşadar că sfârşitul Postului este vederea lui Dumnezeu, după cum precizează foarte frumos şi adevărat şi acest fragment dintr-o tricântare a zilei de marţi, a primei săptămâni de Post:

Spre muntele faptelor celor alese să ne apropiem toţi prin Post, lăsând năvălirile desfătărilor, care râvnesc la cele de jos. Şi în norul cinstitelor vedenii intrând, să vedem singură frumuseţea cea dorită a lui Hristos; îndumnezeindu-ne cu taină prin dumnezeieştile înălţări. (Triod, p. 13

Învăţăm de aici că prin înălţările pe scara nevoinţelor şi a virtuţilor ajungem la contemplaţia duhovnicească, la vederea luminii dumnezeieşti necreate, care înseamnă îndumnezeirea noastră, adică mântuirea şi fericirea veşnică prin vederea neîntreruptă a slavei lui Hristos Dumnezeu.

Psa. Gianina.

Primăvara duhovnicească

Anul acesta, Sfântul Post începe odată cu primăvara. Însă Învierea este întotdeauna primăvara, iar Sfântul Post se împleteşte cu desprimăvărarea cosmică. Ceea ce formează specificul acestui sezon este frăgezimea culorilor şi a formelor vegetale, care îţi imprimă sentimentul de sfielnicie. Stai înfiorat, ca în faţa unui eveniment ireal, stupefiant de frumos, trăind şi retrăind naşterea lumii.

Primăvara te întâlneşti cu Dumnezeu înviat, cu Dumnezeu Creatorul înviat şi reînviind întreaga lume odată cu El. Ai sentimentul începutului lumii, ai în faţă un colţ de Rai, un tablou al cosmogenezei. Universul se naşte în faţa ochilor tăi, ai o evidenţă, o dovadă a creaţiei, a venirii la viaţă a lumii. În faţa acestei înfiorătoare frăgezimi şi sensibilităţi cosmice, te întrebi dacă ochii tăi pot să vadă atâta frumuseţe şi atâta gingăşie pe care mintea ta nu o putea concepe niciodată. Din an în an, îţi aduci aminte de ceea ce nu poate fi atins nici cu privirea ochilor, nici cu privirea minţii.

Sfinţii Îngeri au fost uimiţi când Dumnezeu a adus întru fiinţă lumea materială, universul văzut cu ochi sensibili. Noi nu avem puterea lor duhovnicească de a contempla şi a înţelege lucrurile şi nici nu vedem începuturile lumii, ci doar un spectacol cu mult mai redus ca dimensiuni spirituale, dar şi sufletele noastre pot să contemple, pe cât ne este cu putinţă, frumuseţea acestei renaşteri a lumii.

Şi cred că ceea ce ne cutremură şi ne contrariază cel mai mult, este splendoarea dumnezeiască care izvorăşte din ceea ce este mai firav, mai plăpând, mai expus intemperiilor, încă nepotolite cu totul, ale vremii. Imaginea ghiocelului tremurând care răsare de sub zăpadă este zguduitoare, fără niciun alt comentariu. Însă el răsare, nu se teme nici de zăpada care stăpâneşte încă pământul, nici de vântul iute şi rece, nici de răutatea oamenilor. Ghiocelul acesta pare inconştient laşităţii noastre, dar nu e aşa.

El, albul şi purul, imaculat, este vestitorul primăverii, dar şi vestitorul Învierii. Ca şi el, şi Hristosul nostru, care părea simplu Om, plăpând, uşor de omorât de către toate intemperiile umane, răsare din pământ fără frică, anunţând învierea tuturor oamenilor, care va fi la sfârşitul lumii.

Psa. Gianina.

Valea plângerii

Într-un basm cules de Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pe care intelectualii noştri îl cunosc mai degrabă decât Sfânta Scriptură, se spune că lui Făt-Frumos (care ajunsese până la urmă în ţara tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte) i se întâmplă într-o zi să vâneze în valea plângerii, şi se întoarce astfel la condiţia sa anterioară, la nefericire şi la moarte.

Putem înţelege această poveste populară ca pe o parabolă a căderii omului din adevărata sa condiţie, de fiu al lui Dumnezeu, veşnic tânăr şi fericit.

Basmul acesta, ca toate basmele şi poveştile româneşti, nu este decât urzirea unui fir narativ imaginar, pe marginea unor învăţături creştin-ortodoxe foarte mult repetate în Biserici şi foarte profund instaurate în conştiinţa poporului, ca urmare a predicării lor neîncetate.

Prin valea plângerii se înţeleg două lucruri în Ortodoxie: pământul ca locul de exil al omului care a părăsit Paradisul din cauza păcatelor sale, dar şi locul în care va avea loc Judecata de Apoi, cunoscut şi sub numele de valea lui Iosafat.

Aşadar, prima accepţie este aceea că milostivirea lui Dumnezeu i-a dăruit omului pocăinţa şi, ieşind acesta din Rai prin păcat, la aşezat pe pământ ca pe o vale a plângerii sau o vale a lacrimilor, în care, prin plâns şi străpungerea inimii, să se înalţe din nou la vederea Raiului şi la locuirea în el:

Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne; suişuri în inima sa a pus, în valea plângerii, în locul care i-a fost pus. Că binecuvântare va da Cel ce pune lege; merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion (Ps. 83, 6-8).

Bărbatul Sfânt şi fericit, Sfântul lui Dumnezeu este acela care conştientizează nevrednicia şi păcătoşenia sa, şi prin urmare, cere şi aşteaptă ajutor de la Dumnezeu. Prin rugăciune neîncetată şi pocăinţă fierbinte, acesta pune suişuri în inima sa, curăţindu-şi inima cu izvoarele lacrimilor pe care le varsă în valea plângerii, în locul care i-a fost pus.

Luptându-se cu patimile şi cu păcatele, după lege, va lua binecuvântare de la Cel ce pune lege, adică va lua harul dumnezeiesc şi se va umple de el şi se va naşte din nou prin baia lacrimilor ca om duhovnicesc, restaurându-se astfel în starea naturală a omului, de mai înainte de cădere.

Şi cei ce iau binecuvântare pentru ascultarea şi pocăinţa lor, aceia pun suişuri în inima lor „şi har peste har” (In. 1, 16) şi aşa merge-vor din putere în putere, curăţindu-se şi sfinţindu-se din ce în ce mai mult şi văzând întru ei înşişi lumina dumnezeiască şi Împărăţia lui Dumnezeu, care este „înlăuntrul vostru”, după făgăduinţă.

Întru unii ca aceştia arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor, adică Dumnezeul Sfinţilor, căci ei sunt dumnezei după har, fiii lui Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Tatălui lor, şi ei s-au făcut pe ei înşişi cetate nedărâmată a Domnului, Sion Sfânt în care Se naşte şi locuieşte Dumnezeu.

Aceasta este calea urcuşului din valea plângerii înapoi în Rai. Şi altă scară nu există. Două versete din Psaltire au recapitulat căderea omului şi tot urcuşul pocăinţei şi al îndumnezeirii omului. Fericit bărbatul…

Dar valea plângerii nu este rea, ci este darul milostivirii lui Dumnezeu, darul pocăinţei şi al lacrimilor. Când ne uităm la pământ, la necazuri, la greutăţi, la bolile şi suferinţele noastre, să ne gândim că aceasta este valea plângerii, locul care ne-a fost pus ca să ne facem şi noi inimile văi ale plângerii, văi frumoase ale smereniei, înmiresmate de florile blândeţii, pe care să Se coboare plin de iubire Mirele cel dulce, chemat de dorul miresei Sale.

Şi dacă valea plângerii, pământul în care am fost aşezaţi ca să ne pocăim, este plin de atâtea raze ale speranţei, de atâta lumină şi frumuseţe, cum va fi Sionul, Raiul în care suntem chemaţi să urcăm, acolo unde, după cum grăieşte dumnezeiescul Ioan în Apocalipsă, Hristos va şterge toată lacrima de pe faţa tuturor?

În basmul popular, Tinereţe fără bătrâneţe…, Făt-Frumos a vrut să fugă de moarte şi de nefericire şi n-a putut, pentru că s-a întors inexorabil în valea plângerii şi l-au răscolit amintirile. S-a întâmplat după cum spun Sfinţii Părinţi: trebuie să plângi undeva, ori aici, pe pământ, ori dincolo, în veşnicie. Dar mai bine e să plângi aici.

Căci ce va da omul în schimb ca să nu moară? Nimic nu poate să dea, nici lumea întreagă, în schimb pentru sufletul său. Dar poate, în schimb, să plângă pentru sufletul său, în valea plângerii, în locul care i-a fost pus de Dumnezeu ca să se mântuiască.

Psa. Gianina.

Greutatea inimii

Câteodată ai impresia că lumea te apasă pe umeri cu toată greutatea ei. Ţi se pare că toate luminile s e sting pentru tine, că oamenii din jurul tău au ieşit cu toţii din raza umanităţii şi a prieteniei, că toate zâmbetele s-au eclipsat şi uşile se închid toate sec, ca o palmă.

Ţi se pare că blocurile în care se retrag şi se închid oamenii sunt culmea absurdului, că nici Eugen Ionescu sau Brecht nu puteau să imagineze ceva mai absurd decât cele ce vezi tu cu ochii tăi în jur.

Şi cu toate acestea, lucrurile nu sunt precum crezi. Ceea ce ţi se întâmplă este în acelaşi timp real şi ireal. E ireal, pentru că în în ceea ce simţi, în negura de pe inima ta îşi bagă zgura diavolul, care vrea să te întristezi mai mult decât trebuie şi să ajungi la deznădejde. Şi e real, pentru că Dumnezeu te lasă să te vezi cât eşti de slab, de neputincios.

Dacă ţi-ai făcut o imagine bună despre tine însuţi, dacă obişnuieşti să-ţi faci, stări ca acestea vin să te scuture de ea, te dau cu capul de pereţii realităţii, ai adevărului despre tine însuţi, ca să cunoşti că nu eşti nimic fără harul lui Dumnezeu şi nu e cazul să te pudrezi cu norii părerii de sine.

E greu totuşi în asemenea momente să păstrezi calea de mijloc, calea smereniei, să nu te laşi înecat în mlaştina gândurilor negre, necredincioase, dar să şi înţelegi iconomia care se petrece cu tine. Căci atunci când noi ne credem mai suferinzi, atunci e Dumnezeu mai aproape. Singurătatea, durerea şi suferinţa sunt trimise ca să te smerească, să-ţi aduci aminte ce eşti şi cine eşti: pământ eşti şi în pământ vei merge.

Dacă crezi că eşti mai mult decât atât, vine iarăşi vremea care să-ţi amintească cât de mult greşeşti.

Psa. Gianina.

Ascultarea care te face să asculţi

Creştinul ortodox care face cu adevărat ascultare, învaţă nu numai să fie un om smerit şi un ucenic înţelegător al Părintelui său duhovnicesc, dar şi să-i asculte, să-i audă pe toţi oamenii.

Cei ce se apropie de Dumnezeu, de Biserica Lui, şi care vin regulat, se spovedesc şi se împărtăşesc, deschid ochii şi urechile inimii lor la Liturghie şi încearcă să pătrundă şi să se pătrundă de cuvintele rugăciunilor, aceia devin oameni cărora auzul li se deschide către confraţii lor.

Trăind într-o lume mai degrabă autistă, printre oamenii postmodernităţii care nu vor decât să se fotografieze în tine (în ochii şi în cuvintele tale) şi apoi să plece mai departe cu poza lor, cei care vin la Biserică, ca la un izvor de viaţă, învaţă, pentru prima dată în viaţa lor, să audă. Pentru că aici omul se străduieşte să asculte cuvintele lui Hristos, tălmăcirile omiletice ale preotului, să rostească cu inima cuvintele rugăciunilor.

De abia acum omul înţelege rostul comunicării, al tăcerii gândurilor sale, în faţa aproapelui, pentru a îmbrăţişa suferinţa celuilalt, sau înţelepciunea celuilalt, sau bucuria lui.

Când vrei să te umpli, să nu mai fii gol, nu te poţi lăsa umplut decât de primirea tuturor cu dragoste în inima ta. Numai o lume întreagă în suferinţă, dacă o primeşti în lăuntrul tău, poate să umple golul pe care l-au făcut şi l-au lăsat păcatele, nepăsarea, indiferenţa ta. Şi atunci când primeşti pe toată lumea cu generozitate, vine şi Hristos, Care e nedespărţit de cei pentru care S-a răstignit, adică de oamenii pe care îi iubeşte mai înainte de a aduce lumea întru fiinţă.

În Biserică înveţi să îţi deschizi inima spre oameni, să-i faci acolo aşternut şi casă, prin rugăciunile tale, oricărui sărman pe care îl întâlneşti, să zideşti casă în ceruri celui căzut, să legi răni sufleteşti şi trupeşti, cu durerea inimii tale, pe care o aude Domnul, Care vede că şi tu ai început să auzi, să asculţi cu adevărat.

Părintele Dorin îmi spunea mai demult că trebuie să citim Scriptura în inimile oamenilor. Aceasta ne învaţă Biserica noastră, dacă ascultăm cu atenţie, dacă ieşim cu mintea din vacarmul vieţii şi al societăţii care ideologizează subiectivismul luciferic, singularizarea, lumile imaginare polarizate în jurul unei singurătăţi care nu se aude cu ceilalţi.

Psa. Gianina.

Despre egoism

 

Uneori ţi se pare că stai cu faţa, dar, de fapt, întorci spatele.

Orice patimă porneşte de la egoism, de la faptul că te vezi centrul tuturor lucrurilor. De aceea şi spun mulţi Sfinţi Părinţi că rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de sine.

De altfel, Sfinţii Părinţi numesc şi alte patimi ca fiind rădăcină a toate relele, cum ar fi mândria, iubirea de argint, slava deşartă. Însă prin aceasta nu se contrazic pe ei înşişi sau unii pe alţii, pentru că toate aceste mai boli ale sufletului sunt strâns unite una de alta, şi nu le poţi cu uşurinţă despărţi între ele.

Când omul se îndepărtează de ele prin pocăinţă, se desparte de toate, iar atunci când le îngăduie să-i conducă sufletul, se lasă înstăpânit, chiar şi fără să vrea, de toate. Pentru că, împreună cu o patimă vin şi rudele ei, după cum şi practicarea unei virtuţi, atrage alte virtuţi după sine şi se statornicesc în om.

Toate aceste patimi au în comun faptul că omul, pe care îl stăpânesc, îşi întoarce ochii sufletului numai spre sine, se vede numai pe sine iar pe ceilalţi oameni îi consideră obicte care populează lumea sau unelte prin care îşi atinge scopul.

Egoistul nu se gândeşte la binele celuilalt, nu se gândeşte să interfereze cu oamenii, ci calculează nnumai cum ar putea trage foloase de pe urma contactelor cu semenii săi. El nu este antropocentrist, aşa cum adesea pretinde, ci pur şi simplu egolatru. Nu este credincios, nu se închină prea des la Dumnezeu sau deloc, pentru că în locul lui Dumnezeu se pune pe sine, egoul propriu.

Ba chiar de multe ori i se pare că e iubitor de oameni şi mărinimos, dar el nu vede lucrurile decât la dimensiunea redusă a universului său interior ipso-centric. Egoismul este o luptă făţişă cu Dumnezeu, un refuz al alterităţii şi o încarcerare de sine fără ieşire, un iad sigur, pentru cine nu înţelege capcana singurătăţii veşnice pe care şi-o întinde singur.

  Psa. Gianina.

Cel ce ne cunoaşte

Avem nevoie de cineva care să ne cunoască şi să ne înţeleagă întru totul. Şi acest cineva nu poate fi decât Cineva, adică Dumnezeul nostru.

Nu spunem noi despre unii oameni, că ne înţeleg mai bine şi ne cunosc mai mult decât ne cunoaştem noi pe noi înşine?  Nu spunem noi despre noi, ortodocşii, despre Părinţii duhovniceşti, că văd în noi şi ce noi nu conştientizăm prea bine sau nu ne dăm seama deloc?

Ce înseamnă aceasta? Cred că înseamnă că omul se poate împărtăşi altora şi că împlinirea  lui nu este decât aceea de a se vărsa în alţii, prin faptul de a se împărtăşi, în mod abisal, altora. Ne putem împărtăşi altora aidoma flăcării lumânării.

Dacă avem nevoie disperată de împărtăşire cât mai deplină a noastră şi dacă înţelegem că oamenii nu ne pot cuprinde cu înţelegerea şi cunoaşterea în întregime, avem însă dor după Dumnezeu şi crezământul că El ne cunoaşte şi ne poate umple deplin.

Căci, dacă n-ar fi Cineva care să ne umple sufletele noastre, Care să ne spună prin harul Său ,că la El suntem cunoscuţi deplin şi iubiţi mai înainte de a fi lumea, nu ar avea niciun rost existenţa noastră.

Oamenii de cultură şi filosofii vorbesc  de profunzimi spirituale incomensurabile ale omului. Însă ele nu ar avea niciun sens dacă nu ar fi Cineva care să le cunoască desăvârşit, Care să ne cunoască adâncurile noastre.

Psa. Gianina.

Realitatea lui Dumnezeu

 

Cu cât trece timpul mai mult, cu atât mai mult mă conving, din experienţe, că pedalarea pe raţiune, pe logica bunului simţ şi pe argumente, nu este ceea ce îi determină pe oameni să creadă drept, ortodox, în Dumnezeu sau măcar să creadă, cât  de cât. Nu, nu argumentele, oricât de limpezi şi de evidente, îi conving pe oameni, ci harul lui Dumnezeu, care înmiresmează în inima lor aceste cuvinte.

Când Dumnezeu îi convinge pe oameni, nu mai e nevoie nici de rafinamente filosofice, nici de revelarea enciclopedismului teologic, istoric sau cultural, din partea celor care doresc să îi aducă pe oameni la adevăr. Asta nu înseamnă, nici pe departe, că nu avem nevoie de predicatori ai adevărului şi de giganţi ai învăţături şi ai sfinţeniei, care să strige, chiar şi în pustiu, deşi nimeni nu pare să îi audă şi să ia aminte. Vreau să spun doar că, atunci când omul singur acceptă să Îl audă pe Dumnezeu în inima sa, efortul persuasiv al propovăduirii devine mult mai lin.

De când am venit la credinţă, m-am luptat cu ideea că ar exista oameni care nu au puterea să ajungă la Dumnezeu. Cu timpul am înţeles însă un adevăr cu totul şi cu totul paradoxal: nu există oameni care să nu creadă în Dumnezeu şi nici oameni care să nu vorbească cu El, la modul cotidian, oricât de necredincioşi sau de satanişti ar fi. Ba dimpotrivă, cu cât se luptă mai mult împotriva Lui, cu atât mai mult demonstrează că nu se luptă împotriva unei realităţi care nu există, ci a unei Realităţi care îi înfricoşează teribil, care îi panichează, în perspectiva veşniciei.

Dumnezeu a vorbit cu Sfinţii Adam şi Eva după ce au căzut din Rai, a vorbit cu Cain şi după ce şi-a ucis fratele, a vorbit cu Iuda până în ultima clipă. Omul păcătos e îndurerat de îmbrăţişarea cu care îl îmbrăţişează Dumnezeu, de iubirea Lui care îl învăluie din ce în ce mai mult, care e din ce în ce mai arzătoare pentru el, deşi el e sălbatic şi nu o poate înţelege. Dacă doreşte să recunoască adevărul însoţirii sale de Dumnezeu, nu poate decât să se oprească şi să Îl întrebe: „De ce Tu mă iubeşti pe mine? Căci eu nu Te iubesc pe Tine.” Şi va afla, dacă vrea, că Dumnezeu e numai Iubire.

Experienţa mea de viaţă m-a adus în punctul în care am ajuns să înţeleg că Dumnezeu este cea mai puternică Realitate a vieţii unei persoane umane. Că un om trăieşte cu Dumnezeu zi de zi şi pas cu pas, şi chiar şi atunci când Îl ignoră, el Îl simte. Că, mai ales, există în viaţa fiecărui om momente când are foarte profundă şi  vie conştiinţa mâinii lui Dumnezeu asupra sa.

Şi din punctul acesta de vedere, nu e nimeni nedreptăţit şi nimeni avantajat. Toţi au o şansă să se întâlnească cu Adevărul şi să Îl accepte. Mi se pare chiar că palmele şi pedepsele dumnezeieşti nu vin pentru ca oamenii să afle că El există, ci ca să nu mai facă pe proştii, să nu mai mimeze surzenia în faţa Lui.

Cel care ajunge să privească şi să conştientizeze cât de josnic şi de incalificabil se poartă cu Dumnezeu, acela poate fi cuprins de smerenie şi de o ruşine groaznică de sine însuşi, de laşitatea lui.

Omul obişnuit nu îşi poate închipui tristeţea lui Dumnezeu, a lui Hristos Domnul şi Omul, când el trage perdelele inimii şi se preface că El nu este lângă sine şi că străfundul său nu este vizibil atât pentru Preasfânta Treime, cât şi pentru mii şi mii şi miliarde de ochi cereşti care îl privesc, întru harul Său. Omul nu îşi poate da seama, dacă nu e luminat de sus, cât este de lamentabil când se simte bine singur, izolat de cer şi de veşnicie.

Dar tocmai pentru că Dumnezeu e foarte aproape de fiecare om în parte, chiar şi din cei mai ostili sau mai ignoranţi oameni, se pot naşte din aceştia alte persoane, smerite şi frumoase, dacă recunosc că aud în fiecare zi paşii lui Dumnezeu mergând pe lângă ei, dacă se opresc să vorbească cu El.

Psa. Gianina.

Ne cunoaştem preoţii?

 

Am început să întâlnim adesea, cam prea adesea, printre ortodocşii noştri, “experţi” în psihologia preoţească. Ei sunt în stare să îţi detalieze cum se comportă cutare sau cutare preot (sau ierarh), ba chiar să motiveze, după mintea lor, de ce ar face aceia una sau alta. Când îi întrebi de unde le vine cunoaşterea aceasta, constaţi cu stupoare că ea nu este rodul vreunei intimizări duhovniceşti cu viaţa preotului respectiv, despre care vorbesc cu mare largheţe, nici măcar a unei cunoaşteri îndeaproape a personalităţii şi a preocupărilor lui.

Răspunsurile la nedumerirea ta pot fi şocante, pentru un om care vrea să fie scrupulos: credinciosul sau, mai des, credincioasa care ţi-l descrie pe preot te lasă paf spunându-ţi că şi-a dat seama de toate cele, din cauză că l-a văzut pe preot la o masă sau acela i-a făcut o slujbă şi…a văzut… a înţeles… a tras concluzia… 

Am observat cu mirare că fraţii şi surorile noastre patinează cu repeziciune, în felul în care îi reperează în conştiinţa lor pe slujitorii Bisericii, de la o evlavie panicată, în care stau stâlp şi nu îndrăznesc nici să răsufle lângă un preot, la o relaxare vecină cu obrăznicia şi cu blasfemia, în care omul începe să considere că nu e mare diferenţă între el şi preot şi că preotul e şi el om, înţelegând această sintagmă eufemistic. Fratele sau sora noastră ortodoxă încearcă să scape, pe drept cuvânt, de frica ce îl / o torpilează, dar cade în cealaltă extremă, căpătând o îndrăzneală nesocotită numai pentru că îl vede pe preot făcând o glumă sau comportându-se firesc, omeneşte, când mănâncă, bea, vorbeşte cu oamenii.

Adesea, omul îl vrea pe preot icoană, vrea să nu aibă scăderi, nevoi, suferinţe, oboseală… Un zâmbet sau o glumă din partea aceluia şi… Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor (Mt. 11, 19). Şi cei care îţi citează din Părinţi Sfinţi, uită pentru moment cum e cu judecarea altuia…

Din această cauză şi unii preoţi se sfiesc să se mai comporte normal în prezenţa oamenilor, ca să nu-i smintească pe bieţii credincioşi, care nu cam sunt uşă de Biserică, dar pretind de la alţii să fie.

Îmi amintesc o întâmplare citită într-o carte despre Fericitul Lavrentie de la Frăsinei. Se duce Fericitul Lavrentie la o femeie acasă, să facă o slujbă, şi femeia îl cheamă şi pe tatăl ei şi îl învaţă că Părintele Lavrentie e un om duhovnicesc, sfânt, văzător cu duhul. Însă Fericitul Lavrentie stă la masă, râde şi glumeşte cu ei doi, după ce termină slujba. La final, după ce el pleacă, tatăl femeii o întreabă ceva de genul: “Ăsta e sfântul tău?”

Concluzia e dureroasă, e că nu mulţi sunt dispuşi să privească interoritatea preoţilor, şi că le e mai uşor să judece cu strâmbătate acte periferice, pe care le interpretează cum li se pare mai comod minţii lor.

Psa. Gianina.

Adânc pe adânc cheamă

De ce-i citim pe Sfinţi? La un moment dat poţi să vezi că toţi ne învaţă aceleaşi lucruri: iubirea, smerenia, pocăinţa, frumuseţea duhului, luminarea interioară, intimitatea cu Dumnezeu. Fiecare în alte cuvinte, dar mereu aceleaşi lucruri.

De ce iubeşti să auzi aceleaşi lucruri, să le citeşti mereu în alte şi alte cărţi? Cei care manifestă antipatie faţă de teologie şi de învăţătura ortodoxă, se satură după două pagini şi îţi spun că s-au plictisit de moarte, pentru că se repetă aceleaşi idei. Nu se plicitisesc însă, spre exemplu, că în toată poezia şi lietaratura lumii îşi schimbă măştile avatarurile aceluiaşi erotism. Nu se plictisesc că acleaşi idei sunt vehiculate în filosofie din Antichitate şi până astăzi. Se plictisesc însă iremediabil când să întoarcă o pagină de teologie sau de gândire ortodoxă şi consideră că au fost exasperaţi de redundanţă. Pentru că le e antipatică credinţa şi gândirea religioasă.

Însă cărţile Sfinţilor, cărţile duhovniceşti, nu sunt pleonasme ideatice mai mult decât este toată filosofia, arta şi cultura lumii. Dihotomia se produce acolo unde oamenii aleg ceea ce le place să audă: despre Dumnezeu şi învăţăturile Lui sau despre patimile umane reciclate prin cultură şi etalate ca virtuţi.

Credincioşii iubesc să asculte cuvinte duhovniceşti, la nesfârşit, să vadă chipuri sfinte şi oameni sfinţi. Măcar că, în lumea în care trăim, suntem nevoiţi, nu de puţine ori, să decelăm ce e frumos şi cuvios din lucruri care par urâte, să extragem esenţa duhovnicească din realităţi asupra cărora s-a pus, sumar, amprenta iconoclastiei. Căci există şi în vremea noastră femei samarinence, vameşi, orbi, leproşi, desfrânaţi şi romani, care par anti-icoane ortodoxe, dar care sunt icoane în sufletele lor şi de care nu suntem vrednici.

Aşa încât cuvintele Sfinţilor, citite sau audiate, sunt picături ale aceluiaşi har dumnezeiesc, care cad în sufletul nostru. Ele tocesc de mii de ani piatra învârtoşării omeneşti. Ne putem oare închipui pe câte pietre au picurat cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, de când au fost rostite şi până azi? Ca să iau numai un singur exemplu. Astfel de cuvinte cad neîncetat pe inima care trebuie înduioşată, înmuiată, umanizată - nu în sens “umanist”, ci cu adevărat umanizată, ca să devină sensibilă, aşa cum a lăsat-o Făcătorul ei să fie.

Cuvintele duhovniceşti nu se termină. În esenţa lor, ele se aseamănă picăturilor de apă, care sunt identice între ele. Pentru că şi ele, cuvintele sfinte, sunt identice după focul care le străbate şi care aprinde sufletele, chiar dacă sunt născute de oameni foarte diferiţi. Sfinţii care le-au rostit sunt în ele, trăiesc în ele, întru Duhul care i-a învăţat să le rostească. Când le citeşti, parcă sunt prezenţi Sfinţii lângă tine, care te îndeamnă la ridicarea din amorţire, la trezvie şi cugetare adâncă.

Nu ne putem sătura de cuvintele duhovniceşti, aşa cum nu ne putem sătura de apă, chiar dacă e mereu aceeaşi apă.

Psa. Gianina

Veşminte nupţiale

Primăvara e o mireasă.

La fel şi primăvara duhovnicească, cea care îmbracă sufletele în haină de nuntă.

Psa. Gianina

Despre rolul Părintelui duhovnicesc

Învăţarea alfabetului duhovnicesc prin icoana unui Părinte este un dar foarte mare, care lămureşte multe dintre neînţelegerile şi poticnelile pe care le poate trăi un ortodox, atunci când este la stadiul de lector al cărţilor sfinte, fără a avea un învăţător şi un model duhovnicesc alături de el.

Mai presus de toate, vederea unui Sfânt în viaţă (dacă poţi să înţelegi darurile aceluia) te scuteşte de multe ocolişuri ale închipuirilor care vagabondează în jurul a ceea ce citim din Sfânta Scriptură şi din cărţile patristice. Un exemplu foarte concret de asemenea loisir imaginativ ni-l oferă cu generozitate neoprotestanţii, care însoţesc orice comentariu sau dezbatere cu subiect biblic, cu melanjuri ficţionale despre cum ar fi fost, cum ar fi arătat, ce ar fi simţit sau ce ar fi zis.

Însă nici ortodocşii nu sunt feriţi de asemenea primejdii majore, de a se instala comod în concepţii şi atitudini despre care nu îşi dau seama că sunt doar rodul unei cugetări defectuoase, subiectiviste şi pătimaş-imaginative, şi pe care le consideră obiectiv-adevărate, conforme cu viaţa şi morala Bisericii. Aceasta se întâmplă în condiţiile absenţei unei icoane vii duhovniceşti, pe care să o poată cunoaşte şi înţelege îndeaproape şi pe îndelete.

Subiectivismul şi incitarea la subiectivism au devenit virtute în epoca modernă. Conştiinţa subiectivă, ca instanţă supremă a fiinţei umane, a fost impusă prin filosofia şi cultura secolelor XIX şi XX (Hegel, Husserl, Heidegger, Bergson, Proust, etc.). Adevărul subiectiv a devenit nu numai singurul adevăr al omului modern, dar şi unica marcă a originalităţii, pe când raţiunea obiectivă a clasicilor, a ajuns desuetă. De aceea şi există în neoprotestantism ideea de a aborda cât mai nonconformist şi mai senzaţionalist predica sau comentariul biblic. O metodă care, în lipsa harului şi a adevăratelor virtuţi teologice, degenerează adesea în teatrul absurdului, adică în ridicol şi penibil deplin.

Ortodocşii au înţeles, într-un fel sau altul, că trebuie să se ferească de a cădea în capcanele imaginaţiei şi ale reflecţiei subiectiviste, pentru a ajunge la înţelegerea duhovnicească. Şi acesta este un lucru bun în sine. Dar nu mulţi au înţeles şi practic, experienţial, cât de adâncă este iubirea de sine şi alipirea de subiectivitatea proprie, a oamenilor moderni, care sunt şi ei înşişi prin naşterea în acest context istoric. Cât de gravă este adăstarea în părerea şi închipuirea personală, pe care unii dintre ei adesea o cred a fi o pură poziţionare şi atitudine ortodoxă.

Aici intervine rolul crucial al unui Părinte duhovnicesc, al unui adevărat Părinte înţelept întru Duhul, chiar dacă nu mulţi pot pătrunde dincolo de smerenia lui şi de alte aparenţe. El este modelul viu al trăirii şi al împlinirii dogmei şi moralei ortodoxe, căci văzându-l, ieşi din starea de interogaţie cu privire la felul cum să trăieşti duhovniceşte în mod real, viu. Scapi cel puţin de interpunerile, numeroase, din mintea ta, ale presupunerilor fictive despre cum trebuie să fii, să te comporţi, să reacţionezi, fără să agiţi patimile din interior, ci păstrându-ţi liniştea şi bucuria de la Dumnezeu. Presupuneri care te fac mai mult mândru şi încrezător în sine-ţi, decât cunoscător şi trăitor adevărat.

De aceea întâlnirea cu un astfel de Părinte şi mai ales apropierea îndelungată de el, valorează mai mult decât mii de citiri de ale noastre, chiar dacă ele sunt din cărţi sfinte, în care însă noi nu ajundem mai departe decât de a ne da cu presupusul despre comportamentul şi reacţiile Sfinţilor.

Psa. Gianina Picioruş

Prezenţa Domnului în viaţa noastră

Niciodată să nu pui la îndoială lucrurile Domnului cu tine! Să nu te întrebi de ce se întâmplă lucrurile în viaţa ta aşa sau aşa, şi nu se întâmplă…cum vrei tu. Eu le-am pus de multe ori sub lupa minţii mele şi a înţelegerii mele slabe, m-am întrebat, m-am răzvrătit în inima mea şi n-am găsit răspuns imediat.

Însă răspunsul a venit peste ceva timp şi am înţeles că nu era pentru mine să se petreacă altfel lucrurile, că toate mi s-au întâmplat la timpul lor optim şi că El a fost lângă mine, chiar şi când eu bâjbâiam într-un tunel, fără să văd şi să înţeleg ceva, ca şi când aş fi fost legată la ochi sau cineva mi-ar fi întunecat mintea, ca să nu pricep nimic.

Din toate am înţeles şi înţeleg, pe zi ce trece, pronia Lui, prezenţa Lui, iubirea Lui. Mai ales iubirea Lui, pe care o punem la îndoială când suntem consternaţi de ceea ce se întâmplă , când ne luptăm cu evidenţa.

Însă ştiu, că dacă iarăşi El mă va lăsa fără luminarea Sa, iarăşi voi fi nerecunoscătoare şi neînţelegătoare, mă voi interoga şi mă voi mira, ca de o noapte adâncă şi fără stele.

Dumnezeu ne conduce cu multă dragoste. Nu e nimeni mai aproape de noi ca El. Niciun om din cei pe care-i iubim nu e atât de aproape ca El. Şi, deşi El e vecin cu inima noastră în fiecare clipă, şi merge alături de noi şi Îi simţim adierea binevoirii şi a iubirii Sale, tocmai pe El putem să Îl ignorăm cel mai mult. Ca şi cum liniştea noastră, pacea noastră, bucuria noastră nu ar veni de la El, ca şi cum acestea nu ar fi însăşi prezenţa Lui lângă noi.

Dumnezeu e duios cu noi. El e plin de duioşie, de care ne dau lacrimile. Cine nu crede că Dumnezeu e Cel care ne mângâie în fiecare clipă, că El e Cel care împlineşte aspiraţiile şi aşteptările noastre nu e sceptic, ci e negativist, împotrivitor. Pentru că el simte tot binele care i se face, chiar dacă nu-L vede pe Dumnezeu.

E ca şi când s-ar naşte cineva orb [şi toţi ne naştem orbi din cauza patimilor şi a păcatelor] şi ar fi îngrijit cu multă dragoste de părinţii săi, le-ar simţi afecţiunea pe fiecare zi, din ce în ce mai mult, dar pentru că nu i-ar vedea şi cu ochii, ar spune că ei nu există şi de el nu are grijă nimeni.

Cel mai adesea nu sunt necredincioşi cei care au fost greu încercaţi de viaţă, ci tocmai cei care nu au avut suferinţe mari de îndurat.

Trebuie numai să gândim cu inima şi să simţim cu mintea noastră, ca să vedem că El e aproape. Dacă gândim cu o minte rece, fără inimă, suntem roboţi, nu oameni, şi nu putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, Care ne iubeşte. Şi iarăşi, dacă simţim numai cu o inimă aplecată doar spre cele pământeşti, spre cei din jurul nostru, şi nu cugetăm adânc la “faptele mânilor Sale”, devenim oameni maladiv-sentimentali, obsedaţi numai de noi şi ai noştri, închişi în egoismul nostru de clan.

N-am primit o educaţie creştină în familie, decât una minimalistă, noţiuni vagi. Aşa încât, Dumnezeu a intrat ca un cutremur în viaţa mea. Dar, după cutremur, o adiere de vânt lin şi pară de foc subţire, ca în vedenia Sfântului Ilie Tezviteanul. Adică, după cutremur, e linişte şi duioşie.

Psa. Gianina.

Update-ul de pe “Creştin ortodox. ro”, de pe 21 noiembrie 2007

Intrarea Maicii Domnului in Biserica - Vovidenia Sarbatoarea Intrarea Maicii Domnului in Biserica este cunoscuta in popor sub denumirea de Vovidenia sau Ovedenia. Este sarbatoarea in amintirea zilei in care, potrivit traditiei, Sfintii Ioachim si Ana au adus pe fiica lor Maria, in varsta de trei ani, la templu. Ea va ramane la templu pana la varsta de 15 ani, ca una care, inca inainte de zamislire, fusese harazita Domnului, de catre pa­rintii ei. Nasterea si copilaria Fecioarei Maria nu sunt prezentate in Evanghelii sau in alte carti ale Noului Testament. Amanunte despre aceste etape ale vietii sale sunt consemnate

Biserica Doamnei - Intrarea in Biserica a Maicii Domnului Biserica Doamnei este situata la intersectia Caii Victoria cu bulevardul Elisabeta din Bucuresti. Biserica a fost ctitorita mai intai din lemn, pe locul unui locas mai vechi. A fost rectitorita de Maria Doamna, a doua sotie a lui Serban Cantacuzino, inainte de 19 februarie 1677, cand e amintita mahalaua din jur “aa lui popa Istratie”, aceasta fiind de altfel, cea mai veche mentiune cunoscuta a enoriei si indirect a bisericii. La 11 mai 1684 mai, mahalaua se numea “la biserica Doamnei” dovedind ca aici exista deja o bis erica, cea a principesei Maria

Cel ce Se naste din Fecioara ca om e Dumnezeu Biserica a considerat totdeauna pe Fecioara Maria Nascatoare de Dumnezeu, caci in aceasta se implica marturisirea ca Cel ce S-a nascut din ea nu e o persoana omeneasca deosebita de cea dumnezeiasca, ci Insusi Fiul lui Dumnezeu S-a nascut din ea, dupa firea Sa omeneasca. Niciodata nu se naste o fire, ci un ipostas, care in ordinea omeneasca este o persoana, daca firea nu vine la subzistenta reala decat ca persoana. Persoana care Se naste din Fecioara Maria este identica cu Persoana Cuvantului dumnezeiesc, Care prin intrupare Se face si persoana firii omenesti

Fecioara, sfesnic al Luminii dumnezeiesti Simbolurile imparatiei ei nu sunt confectionarea de diademe, inaccesibile pentru cei multi, pietre pretioase, culori, vesminte speciale si o podoaba imparateasca deosebita de cele ce vin de jos si nascocita de cei ce nu pot sa se ridice de la cele pamantesti si carora hainele le imparatesc sufletele, ci niste haruri de nespus si de neinteles, niste puteri si lucrari mai presus de fire care tind sus, mai presus chiar de podoabele lor ceresti: apelative si mesaje dumnezeiesti care preschimba in ceva mai bun legile firii, o venire a Duhului dumnezeiesc

Maica Domnului - Nascatoarea de Dumnezeu Evangheliile canonice nu dau prea multe amanunte despre viata Fecioarei Maria. Ea este fiica unica a lui Ioachim si a Anei (Evanghelia apocrifa a sfantului Iacov), care o consacra serviciului religios din templu. De fel din Nazaret, in Galileea (Lc. 1, 26-27), ea este logodita cu Iosif, nume mentionat in genealogia redata de Evanghelia dupa Matei (1, 16), cu scopul de a arata ca Iisus apartine dupa nasterea Sa fizica poporului iudeu, inscriindu-Se in linia de descendenta davidica. Din cauza acestei logodne, Iisus a fost considerat fiul Iui Iosif si al Mariei

Icoanele Maicii Domnului Locul pe care Biserica i-l recunoaste Maicii Domnului, in dogma si viata liturgica, dar si in inimile credinciosilor este atat de important, incat icoanele inchinate Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu sunt nenumarate. Acest lucru explica nu numai numarul impresionant al acestor icoane, ci si marea lor varietate. Nu ne propunem aici sa cercetam toate icoanele Maicii Domnului ci, inainte de a ne opri cu mai multa atentie asupra uneia, dorim sa amintim cateva din cele mai des intalnite, atat ca punct de reper, cat si pentru a arata varietatea aspectelor sub care sunt infatisate

Acatistul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului

Oferta de carte religioasa la Targul GAUDEAMUS

Manastirea Trojan va gazdui intalnirea delegatiilor Patriarhiei Romane si Patriarhiei Ruse

Targul de Sfantul Nicolae la Muzeul Taranului Roman

Mitropolitul Banatului isi aniverseaza ziua de nastere

Cuviosul Antonie de la Iezerul-Valcea praznuit si la Schitul Darvari

Psa. Gianina.

Cine pe cine sminteşte?

Mi-am amintit recent de o întâmplare pe care am citit-o cândva într-o revistă ortodoxă…despre Fericitul Constantin Galeriu. Cineva rememora acolo un eveniment din viaţa, din tinereţea acestuia. Văzând că e puţină lume la Biserică, Fericitul Constantin s-a gândit să-i anunţe într-o zi pe enoriaşii săi, că duminica următoare îşi va face apariţia, la slujbă, însuşi…dracul.

Rezultatul acestui anunţ a fost acela că, în duminica viitoare, Biserica era plină de oameni, zi în care el i-a mustrat pentru că făcuseră efortul să vină pentru dracul la Biserică…dar nu şi pentru Dumnezeu.

Cineva care a fost prezent atunci şi-a amintit peste ani toate aceste întâmplări. Faptul este în sine foarte îmbucurător…dar acum. Însă atunci, această mustrare nu cred că le-a plăcut nespus. Şi povestitorul acestui fapt real, de mare duhovnicie, ne explică în articolul său…că nu prea a avut efect postum semnificativ întâmplarea aceasta pentru enoriaşi.

Dacă acum întâmplarea este minunată…atunci a fost un fapt banal sau chiar enervant. Naratorul nu ne-a vorbit despre adversitatea enoriaşilor, dar, cu siguranţă, că ea a existat.

Am adus în discuţie acest episod însă pentru a vorbi despre modul cum ne prezentăm credinţa în predicile momentului. Mulţi dintre noi preferă atitudinile plafonat-pietiste, discursul învechit ca formă, foarte generalizat şi abstract, fără aplicaţii directe, percutante la ascultători. Aducem în vizor imagini de sec 4 sau 18 dar nu şi de secol 21.

Parcă toată lumea uită cu desăvârşire faptul, că niciunul dintre Sfinţii Părinţi, atât de mulţi iubiţi şi pomeniţi nu aveau un limbaj caduc, impropriu ascultătorilor lor. Dacă ne-am privi în ochi ascultătorii, cu foarte mare acurateţe, am vorbi aplicat, despre păcatele şi modul de gândire contemporan nouă, despre dramele noastre. Tocmai de aceea ne-a plăcut tuturor părintele Savatie Baştovoi când a apărut ca glas ortodox…pentru că a îndrăznit să învingă inerţiile exprimării noastre bisericeşti şi a adus în actualitate probleme presante, curente, din dramatica noastră experienţă postmodernă.

O adevărată acomodare cu discursul patristic, născută din dragoste de ei, presupune a le urma în tonul răspicat şi delicat în acelaşi timp în care puneau problemele, în care vorbeau despre oamenii lor şi despre un mod de a gândi teologic în secolul lor şi de a trăi teologic.

Dacă vorbim cu durere despre lucruri atunci vom fi ai momentului. Dacă însă nu ne vedem patimile noastre şi nici ale lumii în care trăim nu putem nici să-i iubim pe oameni şi nici să apărăm puritatea dogmatică a credinţei ortodoxe.

Un ataşament repetitiv faţă de ideile Tradiţiei nu mi se pare, personal, un ataşament faţă de Tradiţia ortodoxă, ci o complacere în lene şi în mulţumirea falsă de sine. Pentru că astfel vorbeşti despre două lucruri, arhiştiute şi nu problematizezi o mie de lucruri care te întrec sau care reprezintă o durere enormă pentru toţi.

Dacă privim spre episodul cu care am început, tragem concluzia că e foarte lejer să îi iubeşti pe Sfinţi după ce ei au adormit…dar nu şi când ei erau în viaţă. Astfel că, de fiecare dată când ne entuziasmează post-factum Sfinţii să ne întrebăm sincer, în noi înşine, dacă i-am fi suportat atât de uşor dacă i-am fi avut duhovnici sau dacă ne-ar fi mustrat dur de tot. Să ne întrebăm dacă i-am fi suportat şi nu ne-am fi smintit la culme de ceea ce făceau şi ziceau, de modul cum se comportau şi care ne-ar fi întrecut puterea noastră de înţelegere şi mai ales lenea şi nesimţirea.

Dacă noi, cei de azi, ne smintim la fiecare pas…ce am fi făcut în faţa lor? Sau, mai bine, să ne gândim dacă noi, viaţa noastră lâncedă şi stearpă nu cumva i-ar fi smintit şi i-ar fi îngrozit infinit mai mult decât pe noi. Cred că ar trebui să reflectăm la acest lucru mai înainte ca să ne…smintim atât de repede.

Psa. Gianina Picioruş.

Suportabilitate şi aroganţă

Nu putem să suportăm jignirile pentru că suntem orgolioşi, suntem mândri. Dacă am conştientiza păcatele noastre ne-am da seama că orice jignire, oricât de fantezistă, are o realitate în noi, datorită păcatelor noastre. Pentru că suntem păcătoşi…pentru acest lucru şi merităm să fim traşi la răspundere. Sau, noi înşine care ne suduim, care ne ocărâm spre smerire şi ispitele care ne vin de la oameni şi de la demoni şi de la trupul nostru sunt spre smerirea noastră…

Însă, ispitele, cum spune Sf. Pavel, nu sunt mai presus de suportabilitatea noastră. Nu suntrem lăsaţi să fim ispitiţi de către demoni mai mult decât putem răbda. Păcatul e alegerea noastră şi nu e cauzat de ispită! Ispita e o tentare spre păcat, o atragere spre păcat dar nu păcatul în sine. Păcatul e alegerea noastră de a consimţi cu ispita, de a o urma şi de a-i urma ei continuu, de a persista în el.

Dacă vrem să fim ortodocşi şi să nu avem ispite cerem un lucru care nu ne foloseşte. Ispita, ca şi experienţa păcatului, biruirea noastră de păcat ne sunt folositoare pentru că …ne smeresc. Făptuirea ascetică fără smerenie, cunoaşterea fără smerenie şi fără dragoste e satanism curat. E grandilocvenţă. E adulare de sine.

Înfumurarea, aroganţa…e rodul părerii bune despre sine. Această părere bună despre sinele nostru este denumită adesea lăsare a întăriturilor slavei deşarte să vieze în noi, în inima noastră. Când lăsăm buna impresie despre noi să troneze în noi atunci suntem aroganţi. Aroganţa nu e justificată decât de lene. Când eşti leneş şi nu faci prea multe, dar ţi se pare că ai făcut ceva bun totuşi…atunci te umfli în pene, devii arogant şi această aroganţă se manifestă ca nesuportare a opiniei altuia sau a mustrării reale, atente, duhovniceşti, care a identificat ceva defect în comportamentul tău.

Suportabilitatea este un rod al dragostei, al înţelegerii, al îngăduinţei. Când înţelegi pentru ce un om se comportă aşa sau altfel, atunci ştii să priveşti îngăduitor spre el. Uneori trebuie să fim foarte îngăduitori cu multe. Ni se cere să suportăm multe. Dar, dacă nu mai suportăm, dacă nu le mai suportăm, nu suntem neapărat aroganţi…ci mustrători ai răului, ai păcatului. Diferenţa între aroganţă şi sfătuire e aceea că aroganţa se ceartă din iubire de sine pe când sfătuirea vizează binele altuia şi nu al tău.

Sfătuieşti spre binele real al altuia, atunci când vezi că e receptat sfatul tău. Nu trebuie să sfătuim pe cineva atunci când el nu ne-o cere. A ne băga în seamă, a arunca sfaturi în dreapta şi în stânga nu înseamnă sfătuire ci aroganţă. Există o aroganţă a omului prost dar şi o aroganţă a omului cultivat. Omul rudimentar are aroganţa puţinului făcut. Cel cultivat are aroganţa celui care munceşte mult…are vanităţi speciale. Doreşte să facă o impresie extraordinară de fiecare dată, chiar dacă nu depune efort tot la fel de mult ca atunci când a fost elogiat pe drept, pentru ca să fie cotat la aceleaşi standarde.

Însă, greşeala intelectualului vanitos e că se raportează la trecut, la însemnele, la galoanele trecutului şi nu la cele ale prezentului. Dacă nu ştim ceva şi suntem totuşi o somitate într-o anume materie, nu trebuie să ne fie ruşine că nu ştim acel lucru! Neştiinţa e ceva uman, e propriu celui mărginit, celui creat…A nu vrea să cunoşti, când poţi să cunoşti, atunci e ruşinos. Sau, când ar fi trebuit să ştii în mod neapărat anumite lucruri…

Aroganţa are nevoie de răbdare. Suportabilitatea e o exersare a răbdării. A purta ispitele, a purta neajunsurile altuia…e o umplere de har a noastră de către Dumnezeu, atunci când vede că persistăm în răbdare, în dragostea răbdării. Ca să rabzi trebuie să ai nobleţe, să ai atenţie, să ai dragoste, să ai cumsecădenie faţă de altul, de fratele tău.

Poţi să simţi ce trebuie să faci, cum trebuie să vorbeşti…numai dacă înveţi să asculţi, dacă înveţi să ierţi, dacă înveţi să ai grijă să nu întrerupi dragostea faţă de nimeni, chiar dacă alţii o întrerup faţă de tine.

Pr. Dorin.