O “gingăşie” nerecomandată

Domnul ce sloboade pre cei din prinsoare [legături, închisoare]
Pre ceia ce-s chişavi [îndărătnici, răi] da-le-va strânsoare,
I-a pune movile ca şi în pustie,
Să şază mormânturi, pentru gingăşie.

Versurile sunt din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (Ps. 67, 25-28). Le-am evocat pentru că ne dau prilejul să adăugăm încă un termen la Dicţionarul nostru: gingăşie sau gingăşitură.

Într-un mod cu totul neaşteptat, gingăşie nu indică aici ceea ce ştim noi, ci este sinonim cu desfătarea, îmbuibarea, iubirea de plăceri.

Poate că sensul nu ar fi fost atât de evident, în contextul de mai sus, dacă Dosoftei nu ar fi repetat  – cu aceeaşi trimitere la nerăbdarea nesăţioasă a evreilor în pustie, când au cârtit împotriva Sfântului Moise – această sintagmă şi în Ps. 77, din care reproducem versurile 85-90:

Ca arina [nisipul] mării sta de multe
Pasări pregiur tabără nezmulte
De mâncară şi să săturară,
Şi gingăşitura nu-ş uitară.
Şi nu căuta că li-i gura plină,
Ce poftiia pepeni şi slănină.

Gingăşitura aceasta e un corespondent al unui termen mult mai bine cunoscut, moleşeala patimilor şi a plăcerilor, a iubirii de confort şi viaţă uşoară. Ambele contexte dosofteiene îl circumscriu însă în sfera lăcomiei de mâncăruri bune.

Un alt context, din Letopiseţul lui Grigore Ureche, ne lămureşte şi mai bine în privinţa a ceea ce înseamnă acest cuvânt:

[Moldovenii] le-au ieşit înaintea turcilor la Podul Înalt, pre carii i-au biruit Ştefan-vodă, nu aşa cu vitejiia, cum cu meşterşugul. Că întăi au fost învăţat de au pârjolit iarba pretutindenea, de au slăbit caii turcilor cei gingaşi [=graşi, bine hrăniţi]. [...]

Gingaş era deci un om (sau chiar un animal) care trăia bine, bine întreţinut.

În Biblia de la Bucureşti [1688], gingaşii (substantiv) înseamnă mai marii cetăţii.

Sensul acesta negativ s-a pierdut în limba română modernă.

Păcate şi păcate

Există păcate şi păcate. Ele nu se fac ca la carte, ci după sensibilitatea fiecăruia. Sufletele oamenilor sunt ca multe feluri de vase dintr-un bazar: de toate mărimile, formele şi culorile.

Nu poţi să judeci păcatul sau să judeci un om după păcate, pentru că asta te arată a fi superficial, neghiob şi infatuat. Un om este integralitatea lui de fapte, gânduri şi potenţe. Un om este şi regrete, şi ceea ce nu este.

Dumnezeu poate să privească la regretul tău pentru ceea ce nu eşti şi să ia în considerare acest nefiind sau încănefiind al tău, mai mult decât ceea ce eşti. Dumnezeu, care ne-a făcut pe noi din nefiinţă (ne-a adus de la nefiinţă la fiinţă), poate să ne mai creeze încă odată, pentru veşnicie, dacă ne regretăm nefiinţa, neîmplinirea.

Există păcatele noastre, care ne ameninţă ca nişte nori negri şi ca o furtună teribilă, care ne fac sufletul să se simtă că atârnă deasupra unui gol fără fund, şi există şi mila lui Dumnezeu, care ne ţine deasupra acestui gol, care ne ajută să respirăm când suntem extenuaţi de suferinţa patimilor sau de groaza lor.

Păcatul înseamnă prindere în mreaja plăcerii, oricare ar fi aceasta: plăcerea de sine, plăcerea pentru laude, plăcerea de a mânca, plăcerea de a înota în bogăţii, plăcerea de a te destrăbăla, plăcerea de a face pe altul să sufere, plăcerea de a ucide, plăcerea de a vorbi de rău, plăcerea de a nu face nimic, etc.

Păcatul înseamnă, în esenţă, uitare: uitare că toate cele de mai sus se termină, uitare că vine o clipă în care le părăseşti pe toate şi te părăseşti şi pe tine. Mulţi adună şi înmulţesc clipele de plăcere, le rememorează şi le doresc reînnoite, ca să acopere, să estompeze amintirea unei singure clipe, esenţiale, cea în care nu mai faci nimic cu toate clipele anterioare.

Bunătatea lui Dumnezeu e cunoscută de cei care Îl iubesc pe El. Ceilalţi Îl cred rău şi neîndurător, deşi nu e.

Aici se produce o sminteală. Pentru că şi cei care cred şi cunosc bunătatea lui Dumnezeu păcătuiesc. Dar nu păcătuiesc pentru că cred în bunătatea Lui, ci pentru că firea alunecă. Pentru că mreaja plăcerilor se deschide şi sufletul are momente când se lasă purtat de dorinţe, de sentimente fierbinţi.

Aşa ajunge Sfântul David cel preablând să-l trimită la moarte pe Urie ca să-i ia femeia. Dar nu sunt la fel păcatele, pentru că nici sufletele nu sunt la fel. Iar sufletele Drepţilor se înalţă şi din abisul păcatelor pentru că viaţa lor nu e păcatul, pentru că viaţa lor e iubirea şi doar pentru o clipă au identificat iubirea într-un mod care nu le era propriu, care nu era bine.

Cei care nu iubesc pe Dumnezeu nu ştiu nici măcar să păcătuiască. Sunt grobieni şi în păcate. Una e să cauţi o femeie care să te iubească şi să cazi în păcatul de a avea relaţii cu mai multe, în căutările tale, şi alta e să te culci cu o sută de femei dar să nu ştii să spui ce le distinge pe fiecare. Una e să pofteşti să mănânci ceva şi să calci postul şi alta e să mînânci patruzeci de platouri fără să-ţi dai seama care e gustul mâncării sau ce-a fost pe farfurie.

De aceea, nu poţi să judeci omul după păcate. Însă oamenii din jurul nostru judecă lejer şi nu pentru că sunt iubitori de morală, ci pentru că sunt iubitori de ură şi de răutate, iubitori de  a-şi bate joc de cei din jur şi de a se ridica pe ei în ochii lor.  De aceea caută abjecţia, caută petele, sunt mari căutători şi scormonitori în mocirlă, doar doar vor găsi vreo bucăţică de ra..t, cu care să mânjească pe cei din faţa lor.

Şi asta nu numai în cazul personalităţilor publice, acolo unde sunt mize mari, ci şi la nivel mediu şi mediocru şi submediocru al societăţii. Mulţi semeni de-ai noştri au o plăcere deosebită să se simtă…gândaci, care calcă peste gărgăriţe. Le place în mod deosebit – e un adevărat deliciu – să se afle în preajma cuiva aflat la ananghie, întristat, îndurerat, ca să-şi arate…mărinimia de nesimţire, magnificienţa de cruzime şi satanism.

E mai savuros decât pizza sau tortul cu frişcă să stea şi să privească la cel tulburat de lângă ei, la cel singur şi neajutorat. Vai, câtă plăcere e să te compari cu un cerşetor nenorocit, câtă mulţumire să pozezi tu, bucureştean semeţ, cu casă şi maşină, lângă un şchiop care întinde mâna!

Omul se simte bine, împlinit, ajuns. La fel şi lângă colegul care a fost dat afară din cauza crizei sau lângă fostul coleg şi prieten care nu-şi găseşte serviciu, care suferă şi se zbate. Omul care stă mulţumit de situaţia lui e sigur că a reuşit pentru că e deştept şi descurcăreţ, pentru că a înţeles cu merge viaţa, pe când cel care stă pe tuşă n-a fost atât de perspicace ca el.

Cel ce e grobian în toată viaţa lui, e grobian şi în păcate, pentru că le face pe toate cu ghiotura, cu basculanta. Nici nu se mai numesc păcate ceea ce face el, pentru că toată atmosfera lui e o beznă infectă. Numeşti lenevie faptul că  nu ţi-ai terminat munca, tot ce ţi-ai propus, pentru că ai fost lent şi n-ai depus tot efortul, dar cum să numeşti: muieţi-s posmagii? Cum să numeşti răutatea infernală care stă toată ziua şi cârâie? Dorinţa de a fi sus şi numai sus sau de a te bălăci în averi din ce în ce mai multe şi mai multe şi mai multe…? Până unde?

Vine un sfârşit la toate. Vine o clipă când toată lumea din jurul tău continuă să trăiască şi numai tu mori şi nimeni nu merge cu tine. Necredinţa şi păcatul este să te laşi absorbit de ele şi să crezi nebunie şoapta conştiinţei care te avertizează că e fum şi părere, umbră şi vis ceea ce vezi… Pe când cel ce crede e înţeleptul care vede, în pofida aparenţelor, dincolo de gardul lumii.

Prima oară când L-am simţit pe Dumnezeul cel viu

A fost la scurtă vreme după ce l-am întânit pe părintele Dorin, pe atunci seminarist, şi după ce am început să merg la Biserică.

Pe atunci sufeream foarte mult pentru că tocmai îmi pierdusem bunica, care mă crescuse până am plecat la şcoală şi la care îmi petrecusem toate vacanţele.

Când m-am spovedit şi m-am împărtăşit prima dată, am simţit o mare uşurare şi bucurie. Cineva ar putea obiecta că aşteptam acea bucurie…deşi ştiu că nu era o fericire autoindusă.

Însă acea bucurie avea să-mi fie reconfirmată într-un mod aparte, că venea de la Singurul Dumnezeu adevărat.

Era o zi de duminică şi, după ce m-am spovedit şi împărtăşit, am plecat în acea zi la Roşiori. Bunicul trăia încă. Cum ajungeam însă acasă, la bunici, începeam să plâng de dor şi nu mă puteam opri multă vreme…

În acea zi însă, în care mă împărtăşisem prima oară, s-a petrecut ceva uluitor, care m-a luat cu totul prin surprindere: nu reuşeam să mă întristez. M-am apropiat de casă…am intrat înăuntru şi…nimic.

În mintea mea, mă întrebam ce se întâmplă cu mine. Nu simţeam nicio jale, nicio tristeţe, nicio durere. Încercam din răsputeri să mă întristez, să-mi amintesc de bunica şi să-mi aplec inima spre suferinţă. Credeam că m-am împietrit şi am uitat-o.

Am început chiar să-mi fac mustrări de conştiinţă, să mă întreb cu duritate cât de insensibilă pot să fiu, cât de nerecunoscătoare şi de uitucă… Nimic şi nimic. Nu-mi dădeam seama ce se petrece cu mine. Simţeam doar o mare bucurie interioară, care nu-mi permitea deloc să mă apropii de întristare.

Niciodată în viaţa mea nu mi se mai întâmplase aşa ceva. După o bună bucată de vreme, în care Dumnezeu m-a lăsat să mă neliniştesc în fel şi chip, dintr-o dată a venit şi luminarea…şi mi-am amintit că în ziua aceea m-am împărtăşit cu Hristos.

Atunci m-am liniştit în sinea mea şi m-am bucurat că Dumnezeu…a vorbit cu mine. Atunci am cunoscut că El e Viu şi că e în Biserica Ortodoxă.

Odată cu această lecţie de teologie şi dogmatică, am mai învăţat însă şi o lecţie practică de duhovnicie: să nu te împotriveşti niciodată celor ce-ţi vin de la Dumnezeu.

Aşa că săptămâna trecută, în Vinerea Mare, nici nu m-am mirat, nici nu m-am opus bucuriei interioare pe care am simţit-o de la Domnul…am înţeles că judecăţile Lui nu le cunoaştem noi. Şi deşi trebuia să mă întristez, m-am bucurat…pentru că aşa am simţit.

Înaintare şi curaj

În ultimul timp am păcătuit prin descurajare. Pe de-o parte mă descurajez, toate nedreptăţile şi răutăţile acestei lumi, pe care le suferim personal sau comunitar, mă clatină, mă fac să nu-mi vină să cred de unde atâta pornire nebună.

Dar pe de altă parte…descurajarea mă încurajează. Oricât ar fi de paradoxal, loviturile multe şi grele nasc în tine forţa. Deşi nu loviturile în sine, ci mâna lui Dumnezeu, care ne ţine şi ne limpezeşte ochii şi traseul vieţii.

Am învăţat să nu mă mai gândesc la kilometri de gând sau la miimi de consecinţe. Pentru mântuire trebuie să ai reflexe de trăitor ortodox şi ca să le capeţi trebuie să prinzi mişcările care sunt proprii dezvoltării tale spirituale. Să le exersezi indiferent unde te afli.

Şi această gimnastică nu se învaţă prin reţete. Mai ales, nu se deprinde dând afară lumea reală din contextul vieţii tale interioare şi mentale şi autoiluzionându-te cu sfinţenia proprie şi cu părerea că poţi răbda patimile. Nici încercând să baţi aparenţele a ceea ce nu eşti.

A fi cine eşti înseamnă a trăi ortodox. Pare că nu e o definiţie duhovnicească, patristică, dar de fapt înţelegerile multora din patristica ortodoxă sunt puţine şi nesemnificative cu adevărat pentru viaţa adâncă interioară.

Greşeala cea mai mare a râvnitorilor convertiţi la/spre adolescenţă (şi cine nu e convertit în ziua de astăzi?), prin care am trecut şi eu, e că pot şi că trebuie să-şi defrişeze sinele, devenind cu totul altceva. Eşecul e garantat, fie că fostul zelos devine foarte relaxat, fie că devine fanatic până la prostie. Fie amândouă: fanatic în aparenţă şi relaxat în esenţă.

Cuvintele Părinţilor cad ca nişte pietre în stomacul minţii noastre, la începutul iniţierii noastre duhovniceşti, deşi ni se pare că le înţelegem şi le însuşim. Mai târziu ne e ruşine de ce impresie bună am avut despre noi.

Viaţa noastră nu e trailer de filme confecţionate mental, despre cum ar trebui să trăim sfânt. Viaţa noastră se zideşte din împreuna-vorbire cu Dumnezeu pe fiecare zi, când ne e bine şi când ne e rău, când ne e greu şi când nu mai putem să suportăm, când ne bucurăm de o rază de har şi când cădem conştienţi în păcat.

Toate au un rost şi e bine să privim şi să urmărim rostul şi să nu ne luptăm împotriva lui.

Râmniţi la…Sfinţi!

A râmni înseamnă a pofti. De obicei, a pofti la cârnaţi sau la sarmale sau la alte bunătăţuri culinare, din care vezi că se înfruptă alţii, iar tu stai şi te uiţi.

Dar poţi să râmneşti uitându-te la Icoana unui Sfânt sau citind Sfânta Scriptură? S-ar părea că nu, căci pentru lumea modernă în căutare de distracţie, Sfinţii zugrăviţi în Biserici sunt mohorâţi şi trişti, iar creştinii noştri obişnuiţi nu citesc nici Sfânta Scriptură, nici Sfinţii Părinţi, că doar n-om vrea să se călugărească.

Aşadar, cum să râmneşti la un… Sfânt?

Şi totuşi, exact asta ne învaţă şi ne cere Sfântul Neagoe Basarab, scriind mai întâi către fiul său, Theodosie: Fătul meu, râmneşte blândului şi dumnezeiescului bărbat, lui David, care fu gonit din scaunul împărăţiei sale de fiu-său, Avesalom şi [care] căuta să-l ucidă. Iar el [Sfântul David] nu se mânie pe dânsul, nici nu avu pizmă pe dânsul, nici îl blestemă, ci când auzi că fu spânzurat de păr de un crac de copaci şi însăgetat, lui nu-i păru bine, nici se bucură (…), ci se urcă în casele cel înalte şi slobozi glas mare de plângere…

Frumuseţea duhovnicească şi virtutea trebuie să ne facă să râmnim cu toată inima la ele!

Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu

Ieri am avut marea bucurie să regăsesc numărul din Studii teologice (seria a II-a, XLIII, nr.1, ian.-feb., 1991), în care se află articolul Fericitului Constantin Galeriu despre Mihail Eminescu şi credinţa lui ortodoxă.

După prima bucurie a urmat a doua, pentru că tot ceea ce am afirmat în studiile noastre ne-a fost reconfirmat. Căci, deşi citisem acest articol mai demult, nu ne mai aminteam în detaliu argumentele şi concluziile sale. Însă sfinţia sa, deşi n-a avut timpul necesar redactării unui studiu amplu pe texte, a susţinut şi a observat aceleaşi lucruri ca şi noi, care am lucrat cu textul în faţă. Şi asta ne-a adus o mare bucurie şi mulţumire.

Ca să puteţi citi articolul, descărcaţi imaginile în calculatorul dv.

Icoana cărţii

Teancurile de cărţi sunt o icoană şi o imagine ascetică pentru mine. Adeseori îmi alung gândurile rele, ispititoare, numai aruncându-mi ochii spre cărţi. Vederea lor face să fugă dracii leneviei şi cei care aduc gândurile moliciunii, care ne dau târcoale adesea.

Când văd cărţile mă cutremur. Mai ales cărţile Sfinţilor, cărţile pe care le-am rumegat şi care m-au format, care m-au zidit duhovniceşte sau din care am învăţat ceva esenţial. Cărţile pe care m-am chinuit să le percep adâncurile.

Sunt cărţi în faţa cărora cugetul meu se face una cu ţărâna. Când privesc spre ele numai şi văd scris pe cotor Sfântul Efrem Sirul sau Sfântul Isaac Sirul, mă plec cu gândul până la pământ, aducându-mi aminte de nevoinţa ascetică.

Când văd pe copertă Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Grigorie de Nyssa, mă gândesc la mintea cea dumnezeiască. Cartea pe care scrie numele Sfântului Grigorie de Nazianz mă face să-mi plec cugetul înaintea teologiei care e poezie sublimă şi a poeziei care e teologie sublimă. Şi aşa mai departe.

Fiecare cuvânt al lor conţine o mie de lacrimi, când îl treci prin inimă. Cuvintele lor mi-au intrat prin inimă şi de aceea mă uit la cărţi ca la Sfintele Icoane. Prezenţa lor e harică, e tămâiere de gând, care alungă demonii. Deschiderea unei cărţi dumnezeieşti, când sunt tulburată, şi citirea chiar şi puţin din ea, are efect ca arderea de tămâie. Adică simt cum fug demonii şi vine pacea.

Doar mă uit spre cărţile Sfinţilor şi se coboară pacea şi starea de rugăciune îmi revine în minte şi în suflet. De aceea îmi place să le văd una peste alta, aşezate în biblioteca înaltă până în tavan. Le ating  şi faptul că ştiu că mai e un rând în spate îmi face bine, mă înviorează. Aşa că trag cu ochiul şi la rândul din spate şi mă simt ca şi cum s-ar ridica în faţa ochilor mei munţii sfinţeniei.

Ei, Sfinţii, sunt cu noi. Prezenţa cărţilor lor, a cuvintelor lor, mă face să mă simt ca şi cum taberele lor ne-ar sta de jur împrejur, apărându-ne. Dar asta pentru că am simţit harul lor pătrunzându-mi adânc în suflet când i-am citit şi dându-mi mărturie despre faptul că Dumnezeu e Viu şi că Sfinţii Lui sunt vii.

Nu suntem înconjuraţi de cărţi moarte, ci de oameni vii.

Dumnezeu, la Care nu ne uităm

Adeseori ne ferim să păcătuim ca să nu fim pedepsiţi, pe loc, sau ca să nu ajungem în Iad, după moarte. Însă nu ne gândim la Dumnezeu ca la o Persoană sau ca la o Treime de Persoane, ca la Cineva pe Care Îl îndurerăm cu faptele noastre.

Ne ferim să ne îndurerăm rudele, familia, prietenii, cunoscuţii, pentru că, la un moment dat, i-am văzut suferind din cauza nepăsării, a egoismului, a răutăţii sau a viciilor noastre. Acestea i-au rănit şi noi ne-am repliat când am înţeles că le facem un rău şi că ne facem şi nouă un mare rău, ucigând iubirea dintre ei şi noi şi creând un mare gol în jurul nostru. Un gol care nu se mai umple cu nimic altceva.

Dar la Dumnezeu nu ne gândim decât cu grija să împlinim un ritual, să aprindem o lumânare, să dăm ceva de pomană, să facem o rugăciune, sau cu grija să nu Îi călcăm poruncile, ca să nu Se mânie. Am început să auzim la jurnalele tv numai despre Dumnezeu care S-a mâniat şi i-a pedepsit pe oameni cu inundaţiile sau cu alte pedepse, dar niciodată despre oameni care s-au trezit la conştiinţa adevărată sau care Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că i-a lovit ca să-şi vină în fire.

Cel mai mare satanism este să-L vedem insensibil tocmai pe Dumnezeul care S-a făcut om şi S-a răstignit pentru noi! Legalismul catolic şi protestant a început să se infiltreze în sufletele noastre ca igrasia. Ne uităm la Dumnezeu cu ochi răi, satanici, ca la Cineva care nu vrea să ne ierte, care nu suferă pentru noi. Nu mai suntem în stare să ne despărţim de păcatele noastre pentru că nu Îl percepem pe Domnul nostru ca un Dumnezeu înţelegător şi care vine în ajutorul neputinţelor noastre.

Pentru că nu mai vedem că importante nu sunt păcatele, numărul sau gravitatea lor, ci relaţia noastră cu Dumnezeu, cu Cel care ne aude, ne vede, ne simte, ne crede, este aproape şi este îndurerat de greşelile pe care le facem şi cu care ne murdărim sufletul.

Vedem adesea oameni care spun ca au rănunţat la băutură, la fumat, la curvie, la păcate mai mari sau mai mici, pentru ca să nu-şi mai îndurereze mama, soţia sau soţul, fratele, sora, ba chiar un prieten iubit. Şi suntem foarte mişcaţi de acest gest, emoţionaţi şi îl aplaudăm din toată inima. Dar vedem şi oameni care fac păcate şi pe unele dintre ele – cum ar fi homosexualitatea – le susţin în mod ideologic. Şi ni se spune că religia nu poate interzice omului să fie fericit. Dar şi un fumător era fericit când fuma, şi un desfrânat când îşi înşela partenerul de viaţă. Şi cu toate acestea, aplaudăm renunţarea la aceste vicii şi împăcarea cu cei de aproape.

Dar ceea ce nu vrem deloc să vedem este păcatul care Îl răneşte pe Hristos. Pe Dumnezeu nu-L vedem suferind, deşi suferă cel mai mult, mai mult decât toţi din jurul nostru, mai mult decât familia noastră, mai mult decât toţi oamenii. El suferă şi Se îndurerează pentru noi mai mult decât toţi cei pe care îi ştim noi că ne iubesc. Şi în adâncul conştiinţei noastre, în străfundurile ei, noi ştim acest adevăr, îl simţim.

Noi ştim că Dumnezeul nostru este îndurerat pentru ceea ce facem. Dar credem că poate să ducă durerile noastre, pentru că este Dumnezeu. Nu ne pasă de El. Credem că poate să suporte. De aceea suntem atât de insolenţi şi păcătuim cu foarte mare uşurinţă împotriva iubirii Lui.

Însă greşeala noastră de calcul se măsoară cu îndepărtarea noastră de harul Lui, cu întunecarea şi orbirea noastră din ce în ce mai mult, până când rătăcim calea de întoarcere înapoi prin pocăinţă şi devenim brute insuportabile şi pentru cei de lângă noi.

Necunoaşterea care sminteşte

Nu mi-au  plăcut niciodată oamenii care se smintesc, care nu sunt în stare să te audă, să te accepte sau să-ţi treacă cu vederea o greşeală sau o gafă.

Eu n-am luat niciodată în seamă greşelile, micile gafe sau răspunsurile dure ale cuiva, dacă mi-am dat seama că erau provocate de o stare trecătoare. Ştiu însă că sunt oameni care nu trec cu vederea nimic, niciodată, care nu te iartă şi nu te uită pentru un cuvânt spus din greşeală, pentru o mică neatenţie sau pur şi simplu pentru că ţi-ai permis să fii o clipă sincer cu cine nu trebuia.

A fi smintit, conform dicţionarului limbii române înseamnă a fi nebun, descreierat, zănatic. Duhovniceşte vorbind, când te sminteşte cineva, spui că te-a înnebunit, că te-a înnebunit păcatul, pentru că noi înţelegem păcatul ca nebunie.

În ultima vreme însă, cuvântul sminteală e folosit de dimineaţa până seara, în legătură cu orice mică ispită, nelinişte sau gând îndoielnic pe care îl trăieşte cineva. Ceea ce este cu totul fals din punct de vedere duhovnicesc.

Dacă am trecut pe lângă un panou cu mesaje erotice sau hulitoare şi am recunoscut în el un element neortodox sau antiortodox, nu înseamnă că m-am smintit. Nu înseamnă nici că oricine îl vede se sminteşte.

Dacă spui că cineva sau ceva te-a smintit, înseamnă că recunoşti că ai ajuns un smintit, un ieşit din minţi din cauza păcatului. Şi iarăşi este ceva fals, pentru aproape toate cazurile de credincioşi (tineri mai ales), care folosesc acest cuvânt pe bandă rulantă.

Reproşul nostru pentru oamenii ortodocşi de astăzi, legat de cele ce am spus mai sus, este acela că pun frica de un posibil dezastru spiritual (ca de drobul de sare) înaintea dorinţei de sinceritate, a dorinţei de cunoaştere şi de limpezire lăuntrică.  Şi asta nu din cauza evlaviei prea mari, ci din cauza lenei. Pentru că ştiu că le e greu să se scoale din alunecarea în păcat, printr-o căinţă puternică şi sinceră şi consideră că e mai bine să prevină.

Acesta nu este un îndemn la păcat, ci un îndemn la deschidere faţă de oameni şi la dialog sincer. E un îndemn la lipsă de perversitate şi ipocrizie în relaţiile noastre cu ceilalţi. Dacă ne ascundem după deget nu înseamnă că suntem smeriţi şi evlavioşi nevoie mare. Omul care are în el frica de Dumnezeu cu adevărat nu se sminteşte pentru că nu iubeşte păcatul atunci când îl vede, chiar dacă l-ar atrage într-un anumit fel.

Evlavia foarte mare te îndeamnă la o sete de cunoaştere fără margini, pe care nu o poate îngrădi frica să nu sminteşti pe cineva cu un cuvânt sau să nu te smintească cineva fiindcă n-a pus lumânarea unde trebuie sau n-a zis de părintele pe care l-ai citit tu.

Cel care se sminteşte n-are nici frică şi nici dragoste de Dumnezeu în el, ci numai părerea că le are. Dacă cade şi nu se mai scoală, nu e de vină nici dracul pentru asta, cu atât mai puţin un om sau un lucru. La întrebarea ce să facem dacă ne vin gânduri necurate, Sfântul Ioan Gură de Aur răspundea că e de vină cel care le primeşte şi că bine ne face cel care ne aruncă murdărie în cap, dacă nu suntem în stare să ne dăm la o parte.

A nu primi gânduri rele nu înseamnă a te face că n-ai auzit niciodată că există sexualitate, ţigări, invidie, nesimţire sau alte păcate, ci a nu crede niciodată că ele sunt bune (cu excepţia sexualităţii, care e bună în cadrul binecuvântat al căsătoriei). Înseamnă a le conştientiza foarte bine esenţa şi consecinţele negative. Ceea ce nu se poate petrece dacă nu te gândeşti la ele. Cu atât mai mult cu cât nu trăim într-o rezervaţie sau într-un spaţiu în care suntem privaţi de fenomenul negativ al păcatului, ci într-o societate care ni-l exhibă zilnic sub mii de forme.

În lumea în care trăim, în care nu ne mai putem ascunde de satanismele postmoderne aşa cum nu putem să ne mai ferim de poluare şi de mâncarea nesănătoasă (pentru că alta nu avem de unde, mai ales cei din oraşe), nu putem să spunem că ne ferim de păcate pentru că nu ne gândim la ele. Pentru că ne invadează prin toate uşile şi ferestrele şi prin toţi porii şi n-avem unde să ne ducem. Şi cu atât mai mult, de aici înainte, nu vom avea unde să ne ducem.

Şi dacă asta e lumea pe care ne-o dă Dumnezeu ca să trăim în ea, a ne apuca panica şi sentimentele apocaliptice înseamnă a da vina, în subsidiar, pe Dumnezeu pentru că lasă să se petreacă toate acestea. Înseamnă a fi nu oameni smeriţi, ci oameni mândri şi laşi.

Dacă stai în mijlocul răutăţii, trebuie să convieţuieşti cu ea fiind în acelaşi timp un izvor de lumină pentru ceilalţi şi un însetat de bunătate. Ceea ce e foarte greu, ştim, dar e singura soluţie şi aici se vede vitejia, nu în bătăliile inspirate de scena politică, în care unii se întrec în a da vina pe alţii pentru sminteală şi se cred pe ei înşişi uzina de filtrare a minţilor ortodoxe.

Necunoaşterea combinată cu dorinţa năvalnică de a trăi ortodox, mai înainte de a şti ce înseamnă a trăi ortodox, poate duce la multă încredere în sine, într-un idol al ideii de vieţuire ortodoxă, şi implicit la dezastru spiritual personal.

Poţi chiar să ai un părinte cuvios şi sfânt, mult nevoitor, dar care să nu ştie să îţi explice prea bine lucrurile şi tu să le înţelegi prost. Nu puţine  sunt pildele cu cei care au avut părinţi sfinţi şi au crezut că ştiu ce fac şi nu s-au mântuit.

Acesta nu este un îndemn la frică, ci la concentrare şi cugetare adâncă, la conştiinţă profundă.

Psa. Gianina Picioruş

Mic dicţionar de cuvinte ale limbii române vechi

Sunt termeni pe care i-am ales aleatoriu, care pot fi des întâlniţi în cărţile româneşti din sec. XVI-XVIII şi ale căror semnificaţii m-au impresionat în mod deosebit. Noi ne-am oprit numai la câteva exemple, dar ele ar putea fi cu mult mai numeroase, într-un studiu exhaustiv.  Aşadar:

dulceaţă = harul dumnezeiesc sau bunătatea lui Dumnezeu (mai ales în Cazania şi în textele lui Coresi)

pieliţă = trup ; împieliţat = întrupat

Ps. 77, 44, care zice Şi-a adus aminte că trup sunt ei, suflare ce trece şi nu se mai întoarce, este exprimat astfel în Psaltirea coresiană din 1577: Şi pomeneaşte că peliţă sunt, duh îmblând şi nu se întoarce.

Hristos S-au împieliţat, ca să scoată tot rodul omenesc din toată răutatea care agonisise sieşi pentru neascultarea sa - omilia la Tăierea împrejur a Domnului din Cazania Sfântului Varlaam.

rod = neam (rodul lui Adam = neamul omenesc)

În Psaltirea pe versuri a Sfântului Dosoftei, în rod de rod (Ps. 89) înseamnă din neam în neam.

soţ / soţie = tovarăş, ucenic, însoţitor, prieten

Şi voi, o, soţii Mei şi ucenicii Mei, le spune Hristos Sfinţilor Apostoli în omilia la Înălţarea Domnului, din Cazania Sfântului Varlaam.

Iar în Psaltirea coresiană amintită mai sus, la Ps. 87, 19, avem: Delungat-ai de mine soţul şi apropiatul, adică, Depărtat-ai de la mine pe prieten şi pe vecin.

Alese soţii are astăzi Hristos, zice şi Sfântul Antim Ivireanul, referindu-se la Sfinţii Moise şi Ilie, într-o predică la Schimbarea la faţă a Domnului.

măgură = munte (Dar şi codru = munte, în unele contexte)

Se spunea măgura Sionului sau măgura Eleonului. Sau, în aceeaşi Cazanie, se zice despre Preacurata Fecioară: Avvacum pre tine te văzu ca o măgură cu umbră deasă, că tu eşti umbrată de darurile Duhului Sfânt. Daniil pre tine văzu ca o măgură, din care măgură vru piatra cea vârtoasă, Împăratul lumii, ca să Se nască fără de sămânţă bărbătească (omilia la Buna Vestire).

Piatra cea vârtoasă e Hristos, piatra cea din capul unghiului, pe care nu au băgat-o în seamă ziditorii (Ps. 117, 22-23; Is. 28, 16; Zah. 10, 4; Mt. 21, 42).

vârtos = tare, puternic (din lat. virtus = putere, care şi el derivă din vir-i = bărbat)

învârtoşat = împietrit, încăpăţânat, încrezător în puterea sa

faţă = persoană, ipostas (Hristos este o faţă a Sfintei Treimi)

obraz = om, persoană (obraze cinstite = oameni cu demnitate)

faptă = făptură, creaţie (din lat. factus) – Dumnezeu a fapt toate numai cu cuvântul vrerii Sale.

Faptele lui Dumnezeu sunt cerul şi pământul şi toată creaţia Sa. De aceea, dacă este sănătos ochiul ce este în trupul nostru, vede chiar toate faptele: cerul, pământul, munţii, marea, înălţimea, adâncul, lumina, întunericul şi toate felurile copacilor şi pomilor, fiarelor şi peştilor, toate ochiul le vede şi le cunoaşte. Aşa şi mintea, ce se cheamă ochiul sufletului nostru, vede cele văzute şi cele nevăzute. Întâi vede pre Dumnezeu, deci vede vorba Îngerilor [ = subiectul contemplaţiei şi al laudei Îngerilor], cunoaşte fapta cea fără de moarte a sufletului său [adică firea nemuritoare], după aceea alege cele netrecute de cele trecătoare (am citat tot din Cazania Sfântului Varlaam).

a plodi = a naşte

Se spunea, spre exemplu, Biserica jidovească cea ploditoare, adică Sinagoga evreiască născătoare de fii, atâta timp cât a fost credincioasă lui Dumnezeu. (Jidov sau jidovesc nu aveau niciun fel de conotaţie lingvistică negativă).

muncă, munci = mucenicie, torturi

Munca focului de veci înseamnă chinurile cele veşnice.

podoabă = frumuseţe, lumină, cosmos (un calc lingvistic după grecescul κοσμεω, a înfrumuseţa)

În Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, se zice: Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi după podoaba Sa. Unde podoabă semnifică asemănarea cu Dumnezeu.

ciudă / ciudeasă = minune (vezi explicaţia de aici)

rost = gură

Exemplul cel mai grăitor este Sfântul Ioan Rost de Aur. Sau se spunea că Duhul Sfânt a vorbit prin rostul Prorocilor.

a urzi = a crea

Dumnezeu urzeşte pământul şi cerul cu stele, în Cazania coresiană (cea ortodoxă) şi în celelalte texte coresiene.

a înveşti = a îmbrăca (de unde, a învesti pe cineva într-o funcţie înseamnă a-l îmbrăca cu demnitate).

Înveştitu-Te-ai cu lumină ca în cămaşe, în exprimarea coresiană, adică, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină (Ps. 103, 3).

Acelaşi verset, în Psaltirea versificată, Sfântul Dosoftei îl formulează astfel: Că Tu Te-nveşti cu lumină, / Ca soarele-n zi senină.

luciu = suprafaţa apei

Celebre sunt versurile din Psaltirea Sfântului Dosoftei: Peste luciu de genune / Trec corăbii cu minune.

lucoare / strălucoare = lucire /strălucire

Sunt termeni specifici tot Sfântului Dosoftei. Spre exemplu, lumina dumnezeiască este numită lucoare dumnezeiască ( Şi peste noi să lucească / Lucoare dumnezeiască Ps. 89).

Psa. Gianina Picioruş

Poezie despre Naşterea Domnului, culeasă din omilia Sfântului Antim Ivireanul

Şi Fecioara a născut pe Fiul său
Cel Întâi Născut
şi L-a înfăşat pe Dânsul
şi L-a pus în iesle,
pentru că nu aveau ei loc în casă.
Că ce este mai minunat decât
a zăcea în iesle Domnul tuturor?
Şi nu fu Lui alt loc în lume?
Ce este mai minunat
decât o mărire ca aceasta,
să fie aruncat la locul dobitoacelor?
Şi pentru că văd îngerii
pe Domnul cerurilor,
aruncat în gunoaie,
cântă: mărire lui Dumnezeu,
Celui din înălţime!

Că era pe la miezul iernii,
când pământul şi apele
sunt îngheţate de ger
şi de vânturile cele reci;
şi Fecioara tânără şi ruşinoasă,
care nici din casă
nu era obişnuită a ieşi,
şi, fiind aproape de a naşte,
purcede pe o cale grea
şi cu anevoie ca aceasta.
Şi, apropiindu-se de Betleem,
doară s-ar fi găsit
vreo casă cuvioasă,
ca să nască Fecioara aceasta
într-însa,
iar însuşi Iubitorul de sărăcie, Domnul,
a poftit într-o coşare smerită,
ca să Se nască.

Şi era noapte,
care noapte
era mai luminată decât soarele,
întru care a răsărit Soarele Dreptăţii.

Făcându-şi noaptea calea sa jumătate,
ieşit-a aici,
în lumina aceasta a noastră,
ca un Mire din cămara Sa;
ieşit-a, zic,
nădejdea tuturor vecilor,
bucuria Îngerilor,
mântuirea neamurilor,
scularea celor morţi,
izvorul milei,
rădăcina vieţii.
Ieşit-a Cuvântul Tatălui,
cu Trupul îmbrăcat,
din trupul Fecioarei;
ieşit-a gol,
pentru ca să ne îmbrace pe noi,
sărac,
ca să ne îmbogăţească,
smerit
ca să ne înalţe la cer,
ca un Prunc,
ca să ne facă pre noi desăvârşiţi
şi să ne dea nouă
bucuria cea veşnică.

Precum căldura soarelui
trage aburul de pe pământ, în sus,
şi de acolo se pogoară rouă
şi face pământul
de rodeşte şi se veseleşte,
aşa şi preacuratul sângele Fecioarei,
cu puterea Sfântului Duh,
zămislindu-se,
s-a făcut trupul Domnului Hristos,
Care ieşind la lumină,
ca Cel ce este
Lumina cea adevărată,
minunat-a veselit tot neamul omenesc;
şi născându-L, L-a făcut mai frumos
decât ar fi fost înfrumuseţat
cu tot felul de daruri.
Că El este izvorul darurilor.
Făr’ de nici o stricăciune a fecioriei sale
şi făr’ de nici o simţire de durere
a strălucit în lume acest Sfânt Prunc.

Că Pruncul Acesta,
care se mişcă în iesle,
de ne vom ridica ochii credinţei noastre
Îl vom cunoaşte făcând tunete şi fulgere în nori
şi pe cer umbletul stelelor
rânduind,
soarele şi luna de raze umplându-le
şi mişcarea cerului îndreptând
şi toată greimea lumii
Acest Prunc înfăşat o cârmuieşte.

Cine este Acesta aşa mic şi aşa mare,
aşa smerit şi aşa înalt,
cât în iesle zăcând,
în cer cu glasuri îngereşti Se măreşte?
Că ce este mai mic şi mai smerit
decât a se naşte în iesle,
care loc nu este al oamenilor,
ci al dobitoacelor?

Şi ce este mai mare şi mai înalt
decât tot întru această Naştere,
pământul cu mare lumină a străluci
şi mulţimea oştilor cereşti a cânta
şi cetele Îngerilor a se veseli cântând:
„Mărire lui Dumnezeu întru cei de sus”?
Şi umplând văzduhul de glasuri
dulci şi mângâioase,
când, de la începutul lumii,
s-au mai auzit,
la naşterea vreunui om,
glasuri şi cântări îngereşti?

Ispitite Pisania! Cercetaţi Scripturile!

Observăm tendinţa oamenilor moderni pentru specializarea cuvintelor numai într-un singur sens. Cuvintele cu sens dublu provoacă neînţelegere, confuzie sau ilaritate.

Şi totuşi, în mod normal ar trebui ca termenii limbii noastre să aibă dublu sens, pentru că şi realitatea în care trăim are două faţete şi oamenii au o personalitate care poate să încline balanţa spre bine sau spre rău.

Aşa încât dualitatea semantică a cuvintelor nu ar trebui să fie motiv de schismă interioară. Nu cuvintele în sine s-ar diviza semantic, ci oamenii percep schimbarea sensului în funcţie de realitate.

Însă, ca să fii agil în a percepe sensurile limbii, e nevoie de ochi pătrunzător în adâncurile psihologice şi spirituale ale vieţii şi ale umanităţii. Omul simplu, care înţelege unificat viaţa, care percepe sensurile plenare şi unitare ale existenţei, nu are nevoie de specializări unilaterale ale lexicului, pentru că înţelege felul cum o realitate lingvistică se pliază pe o realitate concretă.

Oamenii simplificaţi ai lejerităţii moderniste, care nu vor să gândească reflecţia lumii în vocabular ci vor doar să salveze aparenţele însuşirii unui limbaj culturalist-elitist, zâmbesc şi râd prosteşte atunci când nu înţeleg adâncimile gândirii şi ale vorbirii care pare simplă pentru că este abisală.

Ei sunt promotorii unei dialectici elementare, după calapodul minţii lor, care poate, la nevoie, să uzeze de termeni neologici pretenţiosizaţi dar unilateralizaţi semantic şi care plafonează înţelesurile şi desfiinţează profunzimile.

Neologismele, folosite inteligent şi cu măsură, au rolul de a reflecta şi mai bine sensurile vechi ale limbii, de a le pune în valoare, de a nuanţa şi a adînci reflxiile limbii. Atunci când doar se face paradă de termeni ştiinţifici şi neologici, în loc să capete adâncime, dimpotrivă, limbajul este superficializat la maximum, se exprimă idei ieftine în cuvinte goale de semnificaţii.

Verbul a ispiti are astăzi mai mult un sens negativ. Nu mă ispiti! înseamnă nu mă cerceta ca să mă învinovăţeşti, nu căuta să-mi găseşti defecte ca să mă acuzi. Însă înţelesul vechi al cuvântului presupunea o valoare pozitivă, în principal, nu una negativă. Însemna a cerceta, a citi, a investiga spre a cunoaşte, cu scopuri fericite.

Semantica negativă este reversul medaliei, adică reversul unei realităţi pe care Dumnezeu a creat-o bună, frumoasă, iar perversitatea umană în conlucrare cu cea demonică au transformat-o mental într-o percepţie deformată.

Ca să exprimi această latură negativă, nu e nevoie să specializezi semantic cuvintele şi să păstrezi numai accepţiunea peiorativă. Pentru că un asemenea demers lingvistic are drept consecinţă nefastă crearea unui reflex exclusiv negativ în conştiinţă.

Limba pe care o vorbim exprimă lumea. Felul în care se reflectă lumea în limbajul nostru ne formează lăuntrul spiritual şi reflexele religioase în conştiinţă, pentru că lexicul, cuvintele sunt materialul principal al exprimării spiritualităţii noastre.

Dacă limba pe care o instrumentăm ne imprimă în subconştient preeminenţa unei realităţi negative, e greu să schimbi în mod teoretic o percepţie profundă însuşită prin vehicularea cotidiană a limbii.

Pentru că dracul este cel care ne ispiteşte de obicei, conform uzanţelor limbii noastre, mulţi nu mai înţeleg de ce Îi spunem Domnului Şi nu ne duce pe noi în ispită. Şi tot prin acest mecanism sunt înţelese şi interpretate prost multe lucruri din Sfânta Scriptură, mai ales de către cei care doresc să ne răstălmăcească, ca să-şi justifice indolenţa şi lupta lor cu Dumnezeu.

Însă a ispiti înseamnă  a cerceta, iar nu ne duce pe noi în ispită înseamnă: nu ne lăsa în cercetarea diavolului, nu ne lăsa, Doamne, să fie ispitită virtutea şi credinţa  noastră mai presus de puterile noastre. Pentru că noi ştim că diavolul ne cere ca să ne cearnă ca pe grâu (Lc. 22, 31), şi în toate zilele “umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I. Petr. 5, 8).

Ispitaite Pisania (Cercetaţi Scripturile, In. 5, 39) a fost îndemnul cel mai asiduu al istoriei noastre. El solicita cercetarea, citirea, învăţătura Sfintelor Scripturi şi a sfintelor porunci dumnezeieşti, iar nu ispitirea perfidă a lor.

De multe ori oamenii zilelor noastre pun prostia şi nepriceperea lor  mai presus de studiu şi de adevăr. Consideră ideea fixă a minţii lor sau prejudecata peste care nu pot să treacă, ca fiind adevărul intim al fiinţei lor sau chiar adevărul ultim al vieţii. Pentru că li se pare mai uşor aşa decât să stea să mai caute surse şi să compare dovezile. Îi doare junghiul sau cancerul, îi doare apropierea morţii, dar pe puţini îi mai doare că nu caută adevărul, că nu Îl caută pe Dumnezeu sau mântuirea sufletelor lor.

Psa. Gianina Picioruş

Cuvinte cu două tăişuri sau pe muchie de sens

Ce e un om scăpătat? Este un om care a avut odată o situaţie bună, era bine văzut în lume, dar a scăpătat, adică a sărăcit. Scăpătaţi înseamnă însă oameni săraci, prin derivare de sens, prin extinderea înţelesului numai a jumătate din definiţia de mai sus. Cred că există şi un sat pe undeva, Scăpătaţi, deşi nu sunt sigură…

E un cuvânt mai vechi al limbii române şi cred că nu mai este folosit decât regional. Rămâne însă splendoarea metaforei, a imaginii plastice din mintea oamenilor. Pentru că iniţial, nu oamenii scăpătau, ci soarele scăpăta la asfinţit. Mai întâlniţi prin cărţile de literatură expresia era pe la scăpătat când…, adică, pe la asfinţitul soarelui.

Ca să-l compari pe omul care sărăceşte şi decade din mărirea lui, cu soarele care apune, îţi trebuie nu numai forţă plastică, imaginaţie şi inteligenţă, dar şi motivaţia ca să proiectezi fiinţa umană pe scena cosmică şi să-i descoperi un asemenea avatar proeminent în priveliştea lumii.

Şi motivaţia se află într-o religie şi o credinţă adâncă a oamenilor care au aflat un astfel de echivalent şi care acordă bogăţiei omului demnitatea darului dumnezeiesc, faţă de care omul este iconom şi nu posesor. Ca omul să fie înlocuibil cu soarele, trebuie să fie valorizat adânc. În societatea şi religia egipteană, ca şi în alte religii păgâne, expresia nu s-ar fi putut naşte în mentalul colectiv, pentru că ar fi fost considerată o blasfemie la adresa faraonului şi a zeilor.

Demnitatea solară poate fi transferabilă omului numai când el e înveşmântat cu chipul lui Dumnezeu şi e înzestrat cu avuţia părintească a strălucirii harului Său.

Dacă noi astăzi am pierdut multe sensuri este pentru că am pierdut valoarea de adevăr a pildei duhovniceşti conţinută în cuvintele şi expresiile româneşti vechi.

Psa. Gianina

Părintele duhovnicesc şi viaţa noastră tainică

A fi egoist înseamnă a te îmbâcsi de tine însuţi până la refuz. Când laşi pe alţii să intre în sufletul tău, deschizi ferestrele sufletului şi îţi oxigenezi aerul interior. Dacă un altul este părintele duhovnicesc, atunci inima ta şi sufletul tău nu se anulează pe sine, tu nu te renegi pe tine, ci începi să naşti ceea ce nu îţi era propriu când erai egoist, când erai singura ta referinţă.

Şi ceea ce nu îţi era propriu îţi devine propriu. Adică duhovnicia, pacea, gândurile înalte şi sfinte, râvna, înţelegerile din imbold haric. Însă nimic din toate acestea nu se naşte fără conjugalitatea cu duhul celui iubit, al celui înţeles şi preţuit, care naşte din tine pe pruncii iubirii, roadele pe care le-am amintit mai sus.

Părintele duhovnicesc te scapă de logica patimilor şi te pune să mergi pe sârma credinţei, a puterii de a te arunca în gol, de-a te lăsa să cazi în plasa lui Dumnezeu. În timp ce logica materiei dispare şi viaţa devine un zbor de pui înfricoşat, căruia îi palpită inima, dar care ştie că ajutor mai mare decât Dumnezeu însuşi nu există, chiar dacă Dumnezeu nu se vede.

Se vede însă naşterea ta din nou, se vede schimbarea decorului vizual al conştiinţei şi al percepţiei tale, care nu sunt imaginare, ci concrete. Dacă logica patimilor te învaţă să rămâi mereu acelaşi om închis în tine, să-ţi iubeşti orizontul egoist şi să nu te aventurezi să cauţi Raiul invizibil, părintele duhovnicesc te smulge din faşa părerii de sine şi a siguranţei în împietrirea ta confortabilă şi te aruncă în focul durerilor pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce nu eşti.

Mustrările lui nu sunt niciodată superflue sau fără obiect, decât dacă suntem lipsiţi de perspectivă duhovnicească asupra vieţii. Ceea ce tu nu vezi – dar el vede – este ceea ce te renaşte, dacă faci măcar efortul să-ţi destupi urechile inimii, deşi nu îţi este prea clar ce se va întâmpla.

Paradoxul cel mai dureros al nevoinţei duhovniceşti ortodoxe este că nu înţelegi nimic din ceea ce Dumnezeu şi părintele duhovnicesc vor să facă cu tine şi că trebuie să ai o înţelegere mai presus de înţelegere, o logică mai fină decât logica grosieră a lumii materiale şi materialiste, ca să accepţi intenţiile Lui cu tine.

Părintele duhovnicesc devine viaţa sufletului tău, care se naşte în tine mai întâi ca ceva neaşteptat şi neobişnuit, care te dezghiochează de sinele tău strâmt şi-ţi deschide cerul oferindu-ţi ochiul duhului său, prin care străvezi ceea ce niciodată nu ai văzut, dar care încă nu e al tău, până nu urmezi definitiv pe calea despătimirii, a lepădării totale de sine.

Psa. Gianina Picioruş

Despre nelinişti

Există momente când oboseala nu ne dă pace. Epuizarea mentală, stresul ne fac să ne simţim ca şi cum am trece printr-un vid, printr-un vacuum sufletesc. E încarcerarea noastră în focul ispitei, strângerea în sârma ghimpată a încercării care ne probează răbdarea.

E, în acelaşi timp, focul care ne arde păcatele, greşelile. Urântul şi plictisul pe care le percepem în jurul nostru nu sunt decât stări fulgurante, dar foarte apăsătoare.

Dacă nu ni se întâmplă nenorociri mari, nu ne arde casa, nu ne moare nimeni drag, nu suntem schilodiţi de accidente, cel puţin pronia dumnezeiască îngăduie ca să vină asupra noastră diverse gânduri, stări, griji, nelinişti grele, supărări, depresii, care să ne pună sufletul măcar în stare de asceză, să ne orienteze în alte direcţii decât cele spre care ne poartă patimile noastre. Şi pentru ca să ne mai şteargă din multele greşeli zilnice.

Exerciţiul duhovnicesc îndelungat te învaţă o aritmetică simplă, a felului în care consecinţele măsurate în modul în care se simte sufletul nostru secondează faptele. Şi dacă aceste consecinţe sunt negative, chiar dacă nouă faptele ni s-au părut demne, înseamnă că avem de făcut o analiză mai profundă a interiorului nostru sufletesc.

Urmând această logică, aflăm în mod experimental că scara adâncului nostru are multe trepte, iar coborârea devine şi mai abisală tocmai când ne făceam impresia că ne-am apropiat de fundul gropii.

Greutatea ispitelor şi a gândurilor întunecate te învaţă răbdarea, dar te face şi să-ţi conştientizezi slăbiciunea şi să te smereşti, acceptând că fără harul lui Dumnezeu nu poţi face nimic, nu te poţi elibera nici de cea mai mică patimă, iar fără luminarea Lui nici lumina soarelui care te înconjoară nu străluceşte în ochii tăi.

Răul e urmat de rău. Răul păcatului săvârşit, chiar şi numai cu gândul, îl guşti imediat în pierderea liniştii şi în libertatea pe care o dai demonilor asupra ta, să-ţi tulbure inima şi să-ţi încerce rezistenţa. Liniştea inimii e barometrul vieţii duhovniceşti.

Indispoziţiile pe care ţi le provoacă abaterea din senin a unei patimi sau a unor gânduri rele asupra ta sunt înţepăturile de ţânţar demonice care îţi turmentează sufletul ca să-ţi conştientizezi lipsurile duhovniceşti, neputinţa, absenţa insuportabilă a păcii interioare, nevoia de a fi şi a rămâne întotdeauna cu Dumnezeu.

Psa. Gianina

Între naştere şi renaştere

Omul nu se naşte numai o dată pe acest pământ, ci de mai multe ori. O dată se naşte în pântecele mamei, când este conceput şi vine întru fiinţă, a doua oară se naşte din pântecele mamei şi vede lumina soarelui şi lumea care îl înconjoară, a treia oară se naşte pentru veşnicie şi pentru Împărăţia Cerului, din pântecele Sfântului Botez. Apoi se naşte de fiecare dată când se întoarce la pocăinţă, când iese din nefiinţa şi din moartea veşnică a păcatului. În fine, când moare şi părăseşte acest trup, se naşte iarăşi într-o altă lume, diferită de cea pe care a cunoscut-o aici, doar dacă nu cumva a văzut dinainte, în extaze duhovniceşti, profilul vieţii veşnice spre care merge.

În funcţie de firea şi de faptele fiecăruia, un om se poate naşte de câteva ori în viaţă, de câteva zeci de ori, de câteva sute de ori sau de multe nenumărate ori. Unii cad o dată şi se pocăiesc toată viaţa, alţii cad în fiecare zi şi se pocăiesc pe cât pot, alţii cad toată viaţa şi îşi revin şi renasc spre sfârşitul vieţii sau nu îşi mai revin deloc din înşelarea demonică.

Baia de lumină a naşterii celei fericite e mereu lângă noi şi ne aşteaptă să ne spele întunericul minţii şi al inimii. Întotdeauna suntem vecini cu râul sau cu marea de har care aşteaptă, dacă dorim, să ne renască din adâncul păcatelor şi al ideilor false. Şi deşi suntem ca o umbră a morţii, deşi stăm ca un om care moare de sete şi nu vede apa de lângă el, totuşi, lumina nu e numai lângă noi, ci şi în noi. Trebuie doar să nu fim ca şi când nu i-am auzi deloc susurul, şoapta dulce maternă, ca şi când nu i-am simţi prezenţa.

Harul dumnezeiesc e o maică ce ne-a purtat şi ne poartă mereu în pântecele sale. Fiecare bucurie sau liniştire din viaţa noastră e adierea lină a degetelor sale pe fruntea noastră înfierbântată. Cei care conştientizează acest lucru ştiu că nu folosesc nicio metaforă, că atingerea iubirii dumnezeieşti e mai proeminentă decât palparea materiei sau a sentimentelor omeneşti.

Viaţa noastră nu se duce între naştere şi moarte, ci între naştere şi renaştere. Viaţa noastră are nevoie de multiple renaşteri, de renaşteri cotidiene, de renaştere în fiecare minut şi în fiecare clipă, de conştientizarea tensiunii de a te afla între naştere pentru veşnicie şi moarte pentru veşnicie. Pentru că şi Iadul e o veşnică naştere, dar o veşnică naştere întru moarte, întru suferinţă necurmată.

Odinioară în viaţa noastră, arta ne învăţa că nemurirea noastră stă în naşterea unor capodopere. Însă arta şi cultura, despărţite de Biserică, se gândesc numai la chipul acestei lumi, care este însă şi el perisabil, la fel ca şi omul pe acest pământ. Cultura română veche, pe filieră patristică, repetă până la exasperare că totul este deşertăciune a deşertăciunilor, că inclusiv magnificele candelabre ale cerului (soarele, luna şi stelele) vor arde laolaltă cu acest pământ, cu oceanele lui şi cu toată frumuseţea lor. Şi omul va sta gol înaintea lui Dumnezeu la Judecată, numai cu faptele sale.

Şi dacă n-a fost un artist al virtuţii, un scriitor, un pictor şi un sculptor, un arhitect al sinelui său, operele sale de artă, care sunt pământ şi materie ce nu intră în veşnicie, nu îl vor ajuta să renască. Frumuseţea care nu te renaşte, pe tine şi pe alţii, e spoială zadarnică, e orgoliu şi infatuare. Însă înţelepciunea ortodoxă e abisal de adâncă şi puţini ajung la izvorul ei cu găleata minţii lor. Uneori însă, stăm cu apa chiar lângă noi şi nu ne dăm seama să întindem căuşul palmei şi să bem.

Psa. Gianina Picioruş

Viaţa cu Dumnezeu

Viaţa cu Dumnezeu se deosebeşte foarte mult de viaţa fără Dumnezeu. Trebuie să le trăieşti pe amândouă ca să simţi diferenţa, ca să faci o deosebire conştientă a adâncimii discrepanţei între cele două secvenţe existenţiale.

Când trăieşti fără să-L cunoşti pe Dumnezeu şi fără să te raportezi la El, crezi că toate lucrurile se întâmplă fără nicio logică. Dacă pierzi trenul, dacă intri la facultate, dacă te îmbolnăveşti sau îţi moare cineva drag, dacă te îndrăgosteşti, toate se petrec cu un motiv de ordin fizic sau biologic, care contează sau n-are absolut nicio importanţă.

Până m-am convertit n-am văzut absolut niciun sens în evenimentele zilnice. Ele se petreceau, fericite sau nefericite, le trăiam şi atât.

Dacă astăzi privim lucrurile în lumina providenţei dumnezeieşti, nu aşa a fost dintotdeauna. Şi dacă nu aşa a fost de când ne ştim, putem să facem diferenţa între cum era când nu vedeam nicio ghidare dumnezeiască în viaţa noastră, când nu recunoşteam nicio intervenţie mai presus de fenomenal, şi ce înseamnă acum să nu mai putem să ne închipuim nici măcar o clipă viaţa fără conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, în ciuda păcatelor noastre.

Omul care trăieşte în afara lui Dumnezeu, care Îl ignoră, nu are nicio busolă şi nicio ţintă spre nicăieri, ci doar aşteaptă ca lucruri bune să se petreacă şi cu el şi să se ivească oportunităţi de care să profite. Cel ce se lasă în mâna lui Dumnezeu nu mai aşteaptă nimic, pentru că a învăţat de unde îi vin toate, fie că el vrea sau nu vrea, fie că aşteaptă sau nu aşteaptă.

Aşteptarea lui este ca Dumnezeu, pe care Îl cunoaşte din experienţa darurilor primite de la El, despre Care ştie că întotdeauna îl copleşeşte şi îl va copleşi cu dăruirea, să îl miluiască în fiecare zi şi să nu îl treacă cu vederea, în ciuda neputinţelor şi a patimilor sale.

Viaţa cu Dumnezeu se învaţă, se experiază. Aşa, ca viaţa de familie. Dumnezeu care a intrat în viaţa ta nu mai iese şi prezenţa Lui, mai ales dacă te spovedeşti şi te împărtăşeşti cât de des poţi, este inconfundabilă şi incomparabilă cu cea dinainte. Familiaritatea aceasta cu Domnul vieţii noastre vine de la sine, fiindcă El este Cel care vine şi locuieşte lângă noi, cu noi şi în noi.

Cei care cred în Dumnezeu, chiar dacă mai au multe slăbiciuni şi păcate, dar totuşi cred sincer şi se mai luptă să nu fie copleşiţi de răutate, au o lumină înaintea ochilor, ca o stea polară, care îi face să aibă sentimentul că, deşi nu ştiu unde merg, totuşi, nu merg orbecăind, nu sunt la voia norocului sau a hazardului.

Dacă ei nu ştiu unde îi va duce calea vieţii, în schimb, Dumnezeu care îi conduce ştie, şi ei ştiu că El are grijă mai mult decât dacă statul le-ar acorda o pensie pe viaţă. Pentru că pensia poate să fie pe viaţă, dar viaţa s-ar putea să nu mai fie mâine…

Şi pentru că părintele Dorin şi soţul nostru, care ne-a îndemnat şi ne-a învăţat a trăi această viaţă cu Dumnezeu sărbătoreşte peste două zile 31 de ani de la minunea intrării sale în viaţă (poate are să vă povestească într-o zi de ce o numim aşa), îi urăm ani mulţi împletiţi cu fericirea harului!

Psa. Gianina

Dumnezeul părinţilor noştri…

Este o expresie vechitestamentară: Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov… O regăsim şi noi adesea în cultul ortodox, în rugăciunile noastre, ale Sfinţilor Părinţilor noştri.

Dumnezeul părinţilor noştri spune cel care stă smerit înaintea lui Dumnezeu, cel care nu are încredere în dreptatea sa şi cel care îşi simte păcătoşenia, nevrednicia.

Rugătorul mărturiseşte că este fiu al unor Părinţi drepţi, dar şi faptul că Dumnezeu nu stă departe de oameni, ci este un Dumnezeu care S-a revelat Părinţilor săi, care a vorbit cu ei. Prin aceasta îşi dezvăluie nădejdea că Acelaşi Dumnezeu, al Părinţilor, nu îl va trece cu vederea, ci îl va milui cu aceeaşi iubire de oameni.

Cel care se adresează astfel lui Dumnezeu, pocăindu-se (expresia se află şi în Rugăciunea Regelui Manase) abia mai îndrăzneşte să mai vorbească şi nu cutează să spună Dumnezeul meu, ci Dumnezeul părinţilor noştri, pentru că ei sunt drepţi şi vii şi cu adevărat El este Dumnezeul lor. Dar faptele păcătosului nu îl slăvesc pe Dumnezeu şi nu îl arată pe omul care le săvârşeşte ca închinător şi slujitor al lui Dumnezeu.

El îşi cunoaşte calitatea faptelor sale şi de aceea nu are curajul să se adreseze Domnului decât numindu-L Dumnezeul părinţilor noştri. Pentru că pe sine se vede păcătos şi Dumnezeu este Domnul şi Tatăl Sfinţilor, nu al celor netrebnici.

Pe de altă parte, vorbind de Dumnezeul părinţilor, cel care se roagă se smereşte şi pentru că se descoperă nevrednic de Părinţii săi sfinţi, dar şi pentru că recunoaşte că are Părinţi drepţi şi imploră implicit rugăciunea şi mijlocirea lor înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale.

Psa. Gianina

Gânduri care se gândesc şi se scriu…printre picături de timp

Păcatele îţi strică seninătatea inimii, te înnegurează, îţi răvăşesc pacea sufletului. Şi nu atât păcatele pe care le faci din neatenţie sau din stres, din oboseală, întâmplător, ci mai ales păcatele sau gândurile care te obsedează, cu care demonii te presează de multă vreme.

Demonii nu sunt prea inteligenţi, dar au o experienţă de peste 7000 de ani şi ştiu una şi bună: dacă baţi omul la cap toată ziua ca să facă un păcat, până la urmă s-ar putea să îl facă, chiar dacă într-un moment de neatenţie sau de epuizare fizică sau psihică.

Personalitatea noastră se exprimă încă de la naştere, din vârstă fragedă şi demonii învaţă repede, din faptele noastre, ceea ce ne place şi ceea ce nu ne place, spre ce păcate înclină firea fiecărui om, şi tocmai cu cele spre care ne văd că suntem aplecaţi – fie mânie sau violenţă, fie desfrânare şi poftă, fie egoism şi răceală a sufletului faţă de semeni etc, etc – cu acelea ne vor pisa toată viaţa. La cere se pot adăuga şi altele, dobândite pe parcurs datorită mediului în care vieţuim.

Seninătatea şi bucuria vieţii, dragostea pentru genuin, pentru simplitatea şi naturaleţe, dragostea întâlnirii cu oamenii se pierd mai ales prin acele păcate şi gânduri către care râvnim cu toată fiinţa, împotriva cărora nu luptăm în niciun fel, pe care le dorim din inimă şi le facem cu toată conştiinţa, ştiind că nu e bine să le facem şi având putere să stăm împotriva lor, cu mila lui Dumnezeu, dar refuzând să o facem.

Şi mai ales, cum spunea părintele Dorin cu puţină vreme în urmă, păcatele care ne ruinează pacea inimii şi înnoptează sufletul nostru sunt cele care sunt îndreptate cu bună ştiinţă împotriva omului de lângă tine. Ele strică pacea lui, dar strică şi pacea ta definitiv, dacă nu există pocăinţă şi împăcare.

Pentru că omul care săvârşeşte un păcat vede că în fiinţa lui se produc schimbări enorme, că nu îl mai bucură soarele, florile, oamenii dragi, că toate în jurul lui sunt reci şi negre şi urâte: “Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă” (Fac. 4, 5). Numai dacă e mândru şi nu vrea să accepte că a greşit, nu vede ceea ce se întâmplă cu el.

Însă lucrurile sunt simple: aşa cum vedem soarele că răsare pe cer, aşa e şi veselia inimii noastre când suntem în pace şi cum vedem că e înnorat afară şi nu e niciun soare, aşa vedem şi că am greşit şi că lumina sufletului nostru a plecat de la noi. Pentru care trebuie să plouă ochii noştri lacrimi, ca să se ducă norii aceştia grei de pe inimă.

Psa. Gianina Picioruş

A sfinţi şi a asfinţi

Între cele două verbe, a sfinţi şi a asfinţi, nu este numai o coincidenţă sonoră, ci chiar o sinonimie, pentru că sensurile lor erau mai demult identice.

Aşa încât se spunea Soarele a sfinţit, cu sensul obişnuit de a apus, a asfinţit. Însă nu credem că e vorba de coincidenţe lingvistice. Dimpotrivă, credem că disocierea dintre sensurile celor doi termeni s-a făcut recent, pentru a nu produce confuzii.

Dar sfinţitul soarelui este o sintagmă cu evidente şi profunderi implicaţii teologice ortodoxe. Pentru că soarele acesta care se vede pe cer este paradigma în plan simbolic a Soarelui Hristos care luminează din veşnicie şi va lumina pe toţi Sfinţii în Împărăţia Cerurilor.

Iar Soarele cel veşnic pentru noi S-a îmbrăcat împărăteşte în purpura preasfânt sângelui Său şi a asfinţit în mormânt, pentru a ne sfinţi pe noi şi ca să ne înalţe iarăşi pe Cerul neînserat al Împărăţiei Sale, în Raiul Sfinţilor.

Părinţii noştri care au auzit în Biserică această predică, au cunoscut că moartea şi jertfa sfinţesc şi au cinstit până şi în sfinţirea soarelui icoana morţii Domnului şi a mântuirii noastre.

Psa. Gianina Picioruş