Aşteptând zăpada…
De ce aşteptăm zăpada? Pentru că e unic de frumoasă, pentru că schimbă cenuşiul iernii, pentru că schimbă cenuşiul sufletului, pentru că e o feerie pentru copii şi pentru inimile sensibile, pentru că ne aminteşte de puritatea şi inocenţa în care trebuie să ne îmbrăcăm, pentru că inspiră linişte adâncă, tăcere ochiului şi auzului contemplativ, pentru că, îmbinată cu frigul, ne vorbeşte despre asceza dură prin care ajungem la frumuseţea şi curăţia duhovnicească, pentru că ne mustră întunericul, zgomotul şi haosul lăuntric. Poate şi pentru altele…
Psa. Gianina
Zilele omului, ca pânza de păianjen…
…zice Psalmistul.
Fotografiile de mai sus [culese de pe net], mai ales prima, ne-au adus aminte de zilele în care eram foarte fericită să mă joc cu ciulinii câmpului…şi când lumina soarelui era bucurie lină, dar copleşitoare.
Psa. Gianina
Boli de român
Românul are o boală: să fie şef. Să fie sus. Vrea să experimenteze bogăţia dar mai ales cum e să dai ordine. Se simte exaltat să dea ordine. Pluteşte. E într-o asemenea beţie când simte că alţii depind de el, încât ia în piept toţi norii care se rotesc pe lângă el, dar mai cu seamă trage în piept pe toţi care au nevoie de el. Pe cei cărora ar trebui să le slujească, să le rezolve problemele.
În fericirea lui explozivă, are nevoie ca toată lumea să calce cu respect pe lângă el, să meargă cu inima ticăind, să simtă el un dulce tremolato sub crusta impecabilă a costumului de subaltern. Şi chiar dacă e şef la informaţii CFR, la tejgheaua de la care trebuie să cumperi repede un fiştecuş, chiar dacă e secretară sau vânzătoare la poştă, se cheamă că tot şeful tău e, atâta timp cât ai nevoie de el sau de ea. Se cheamă că e deasupra ta, că poate să te privească de sus, pentru că te rogi să facă ceva pentru tine. Îţi e superior.
Ca să nu mai vorbim de patroni sau de oameni politici. Ajungem deja la înălţimi ameţitoare ale insensibilităţii. Nu mai urcăm aceste Everesturi contemporane, pentru că s-ar putea să ne epuizăm până în vârf. Şi poate că nu e o boală numai a românilor sau poate că românii au făcut transfuzii masive de egoism şi semeţie patronarială ca să ajungă într-un asemenea stadiu. Ar fi de ajuns să mă uit 10 secunde la emisiunea cu Donald Trump ca să mă apuce mizantropia – dacă n-aş fi om credincios şi n-aş şti să-mi aplanez durerea şi enervarea.
Ce mă stupefiază e că şefii cei mai răi sunt tocmai oamenii care au luat-o de jos şi care au călcat peste câteva cadavre – nu numărul contează, cum ar zice Stalin – pentru ca să ajungă mai sus. Care simt o plăcere malefică, infernală să-i tortureze pe cei care sunt cum erau şi ei odinioară, nu cu mută vreme în urmă. Aceştia par a avea pereţii inimii de beton armat. Iar după ce nu mai sunt în funcţii se înmoaie ca ceara şi redevin aceiaşi linguşitori umili de altădată.
Şi pentru că viciile merg în pereche, şi boala şefiei se însoară cu boala linguşirii, a celor care ştiu ce le place şefilor. Şi aşa se dublează numărul celor de care nu poţi să treci mai departe. Dacă nu aştepţi ajutor de la Dumnezeul Cel drept şi Care S-a smerit pentru noi, robii Săi.
Psa. Gianina.
Televizorul care te priveşte
Se întâmplă, din ce în ce mai adesea pe la noi, să stai faţă în faţă cu un om şi să te simţi televizor. Cum aşa? Nu că pe faţa ta ar rula programe sau meciuri de fotbal, dar aşa eşti privit. Ţintă, fără scop şi fără atitudine. Te întorci pe toate părţile, te întrebi ce ţi s-o fi deschiat sau ce s-o fi rupt pe tine sau ce-ai îmbrăcat pe dos. Sau poate ai ceva în păr. Nimic. Atunci? Şi totuşi eşti focalizat în continuare, minute în şir.
Asta o dată, de două ori, de trei ori… de zece ori, până nu te mai întrebi dacă o fi bluza de vină. Nu te mai întrebi. Te uiţi şi tu mustrător la cel care te filmează cu ochii, care te bagă cu forţa în telenovela minţii lui. Ai înţeles deja că pentru fantezia lui telenovelistică eşti un stop cadru dintr-un final de secvenţă. Nu are rost să te descoşi ce ar fi rău cu tine, să-ţi roteşti ochii din cap până-n picioare, doar-doar oi pricepe motivul atentei examinări.
Şi asta pentru simplul motiv că nu e atentă şi nici măcar nu e examinare. Ci e o simplă holbare, năucă, prăpăstioasă. Poţi să te dai pe tobogan pe o asemenea privire, pentru că aluneci în hăuri subterane unde nu e nimic, nicio gândire, nicio raţiune. Omul te priveşte fix, nici cu ură, nici cu simpatie, nu înţelege nimic despre tine, nu te evaluează în nici un fel, dar i se pare că eşti un personaj bun de privit, o escapadă pentru relaxarea ochilor săi. Dacă nu are televizor la el, dacă încă nu-şi poate cumpăra ochelari cu televizor miniatural montat pe ei, atunci alege din mulţime personaje care să joace în filmele reveriilor lui terne. Tu poţi să fii unul dintre ele.
Habar aveai când ai plecat de-acasă că o să ajungi să joci într-un film, în cutiuţa de filmare a unui creier obosit, care cere o pauză de televizor. Poţi să nu dai importanţă. Poţi să treci mai departe nepăsător sau poţi să trezeşti omul din visare şi să-i spui politicos, pe stradă sau în metrou: Să vă dau şi o telecomandă? Uneori reacţia e promptă, alteori tot mai întârzie o secundă-două, până se trezeşte omul. Înţelege că s-a uitat a prost şi e disconfortat. Întoarce capul, dar nu spune „mă scuzaţi”.
E lezat că filmul acesta l-a inclus pe el ca personaj negativ, când el vroia să-i manipuleze pe ceilalţi, fără consecinţe. Până acum n-a mai întâlnit filme care să iasă din ecran şi să îl ia la rost pentru felul cum le priveşte. De aceea e înciudat, dar va ajunge el acasă şi se va răzbuna uitându-se la vreo 5-6 emisiuni una după alta. Şi ele n-o să riposteze.
Psa. Gianina.
