Boli de român

Românul are o boală: să fie şef. Să fie sus. Vrea să experimenteze bogăţia dar mai ales cum e să dai ordine. Se simte exaltat să dea ordine. Pluteşte. E într-o asemenea beţie când simte că alţii depind de el, încât ia în piept toţi norii care se rotesc pe lângă el, dar mai cu seamă trage în piept pe toţi care au nevoie de el. Pe cei cărora ar trebui să le slujească, să le rezolve problemele.

În fericirea lui explozivă, are nevoie ca toată lumea să calce cu respect pe lângă el, să meargă cu inima ticăind, să simtă el un dulce tremolato sub crusta impecabilă a costumului de subaltern. Şi chiar dacă e şef la informaţii CFR, la tejgheaua de la care trebuie să cumperi repede un fiştecuş, chiar dacă e secretară sau vânzătoare la poştă, se cheamă că tot şeful tău e, atâta timp cât ai nevoie de el sau de ea. Se cheamă că e deasupra ta, că poate să te privească de sus, pentru că te rogi să facă ceva pentru tine. Îţi e superior.

Ca să nu mai vorbim de patroni sau de oameni politici. Ajungem deja la înălţimi ameţitoare ale insensibilităţii. Nu mai urcăm aceste Everesturi contemporane, pentru că s-ar putea să ne epuizăm până în vârf. Şi poate că nu e o boală numai a românilor sau poate că românii au făcut transfuzii masive de egoism şi semeţie patronarială ca să ajungă într-un asemenea stadiu. Ar fi de ajuns să mă uit 10 secunde la emisiunea cu Donald Trump ca să mă apuce mizantropia - dacă n-aş fi om credincios şi n-aş şti să-mi aplanez durerea şi enervarea.

Ce mă stupefiază e că şefii cei mai răi sunt tocmai oamenii care au luat-o de jos şi care au călcat peste câteva cadavre - nu numărul contează, cum ar zice Stalin - pentru ca să ajungă mai sus. Care simt o plăcere malefică, infernală să-i tortureze pe cei care sunt cum erau şi ei odinioară, nu cu mută vreme în urmă. Aceştia par a avea pereţii inimii de beton armat. Iar după ce nu mai sunt în funcţii se înmoaie ca ceara şi redevin aceiaşi linguşitori umili de altădată.

Şi pentru că viciile merg în pereche, şi boala şefiei se însoară cu boala linguşirii, a celor care ştiu ce le place şefilor. Şi aşa se dublează numărul celor de care nu poţi să treci mai departe. Dacă nu aştepţi ajutor de la Dumnezeul Cel drept şi Care S-a smerit pentru noi, robii Săi.

Psa. Gianina.

Televizorul care te priveşte

Se întâmplă, din ce în ce mai adesea pe la noi, să stai faţă în faţă cu un om şi să te simţi televizor. Cum aşa? Nu că pe faţa ta ar rula programe sau meciuri de fotbal, dar aşa eşti privit. Ţintă, fără scop şi fără atitudine. Te întorci pe toate părţile, te întrebi ce ţi s-o fi deschiat sau ce s-o fi rupt pe tine sau ce-ai îmbrăcat pe dos. Sau poate ai ceva în păr. Nimic. Atunci? Şi totuşi eşti focalizat în continuare, minute în şir.

Asta o dată, de două ori, de trei ori… de zece ori, până nu te mai întrebi dacă o fi bluza de vină. Nu te mai întrebi. Te uiţi şi tu mustrător la cel care te filmează cu ochii, care te bagă cu forţa în telenovela minţii lui. Ai înţeles deja că pentru fantezia lui telenovelistică eşti un stop cadru dintr-un final de secvenţă. Nu are rost să te descoşi ce ar fi rău cu tine, să-ţi roteşti ochii din cap până-n picioare, doar-doar oi pricepe motivul atentei examinări.

Şi asta pentru simplul motiv că nu e atentă şi nici măcar nu e examinare. Ci e o simplă holbare, năucă, prăpăstioasă. Poţi să te dai pe tobogan pe o asemenea privire, pentru că aluneci în hăuri subterane unde nu e nimic, nicio gândire, nicio raţiune. Omul te priveşte fix, nici cu ură, nici cu simpatie, nu înţelege nimic despre tine, nu te evaluează în nici un fel, dar i se pare că eşti un personaj bun de privit, o escapadă pentru relaxarea ochilor săi. Dacă nu are televizor la el, dacă încă nu-şi poate cumpăra ochelari cu televizor miniatural montat pe ei, atunci alege din mulţime personaje care să joace în filmele reveriilor lui terne. Tu poţi să fii unul dintre ele.

Habar aveai când ai plecat de-acasă că o să ajungi să joci într-un film, în cutiuţa de filmare a unui creier obosit, care cere o pauză de televizor. Poţi să nu dai importanţă. Poţi să treci mai departe nepăsător sau poţi să trezeşti omul din visare şi să-i spui politicos, pe stradă sau în metrou: Să vă dau şi o telecomandă? Uneori reacţia e promptă, alteori tot mai întârzie o secundă-două, până se trezeşte omul. Înţelege că s-a uitat a prost şi e disconfortat. Întoarce capul, dar nu spune „mă scuzaţi”.

E lezat că filmul acesta l-a inclus pe el ca personaj negativ, când el vroia să-i manipuleze pe ceilalţi, fără consecinţe. Până acum n-a mai întâlnit filme care să iasă din ecran şi să îl ia la rost pentru felul cum le priveşte. De aceea e înciudat, dar va ajunge el acasă şi se va răzbuna uitându-se la vreo 5-6 emisiuni una după alta. Şi ele n-o să riposteze.

Psa. Gianina.

Biserici Ortodoxe în tablourile suprarealiste ale lui Marc Chagall

Psa. Gianina.

Lună plină la Bucureşti

Psa. Gianina

De la mieunat la tăcere

Psa. Gianina.

Trupuri de primăvară

Psa. Gianina.

Porumbei sociali

Psa. Gianina.

Porumbei eclesiali, adică duşi la Biserică

Psa. Gianina.

Pe cine mai interesează până şi-o frunză?

Psa. Gianina.

E trei fără un sfert

Psa. Gianina.

O iarnă de primăvară

 

 

 

Psa. Gianina.

Tabloul care a prefaţat secolul XX şi epoca modernă

Este vorba, în opinia multor critici de artă şi istorici, de Ţipătul lui Edvard Munch, pictat în 1893. La momentul expunerii sale, era o pictură singulară. Ea a şocat, dar a prefigurat traumele viitorului, cum nu se putea mai bine.

Psa. Gianina.

Sete de viaţă

Psa. Gianina.

Numai tu înţelegi

cuvintele mele
numai tu le înţelegi
numai tu mai trăieşti în ele

fiindcă numai tu ai înţeles
cum să fii una cu tăcerea mea
cum să-mi trăieşti adâncul

doar tu ai închis ochii
şi ai dat mâna cu acest adânc
ca şi cum ai fi mirosit flori

ceilalţi sunt spectatori
sunt nori în faţa cuvintelor
care nu le spun nimic

dar cu tine vorbesc
chiar şi cu mâinile tăcerii
chiar şi cu ochii tăcerii
pentru că tu vezi
da, tu vezi

Psa. Gianina.

De ce e dulce ciocolata de la tine?

Psa.Gianina.

Când afară ninge viscolit…

 

…în casă oamenii vor poveşti. Vor poveşti la televizor, mai ales, că poveşti de Andersen, cu Crăiasa zăpezii, sau basme româneşti nu mai citeşte şi nu mai ascultă nimeni. Vor poveşti postmoderne, contemporane, cu zmei cu mitraliere şi cu Feţi-Frumoşi mutanţi, înzestraţi cu puteri supranaturale.

Însă oamenii vor poveşti. E o realitate. Postmoderne sau nu, tot poveşti se cheamă că sunt. Pot să fie şi poveşti cu Băsescu, după cum erau cu vodă Caragea sau Ipsilanti. Sau cu alt vodă. Poveşti cu Elena Udrea, cu Elodia, cu Miron Cosma. Astea nu sunt poveşti? Divertis şi Mondenii s-au prins şi spun poveşti, basme peste basme.

Omul tehnologic vrea basme, basme multe, cât mai multe basme şi mai ireale. Cât mai fanteziste, mai extremiste, mai inimaginabile. Şi mai putem să zicem că n-a evoluat omul? Unde zburau zmeii nu zboară astăzi supermanii? Nu se distrează Swartzeneger călare pe un avion, făcând tumbe în aer? Sau James Bond, sau Bruce Willis?

Omul stă la gura sobei (sau a caloriferului) şi ascultă (priveşte) la poveşti de iarnă. Cu scumpiri, cu măriri, cu reduceri… cu Sarcozy care iubeşte franţuzeşte, pe malurile Nilului. Cu Bush care face planuri pentru viitor… pe cine să mai bombardeze, pe 2008. Un butoi cu pulbere ar fi Kosovo, lângă noi, pe care unii o vor provincie independentă.

Poveşti, să tot fii copil la minte şi să vibrezi la balonaşe şi luminiţe! Poveşti de iarnă, pe când zăpada face vârtejuri, cum n-am mai văzut de mulţi ani.

Doar unii, mai puţini, vor poveşti cu linişte, cu pace, cu smerenie, cu bucurie dumnezeiască. Poveşti de alt fel, care să te facă om adânc, cugetător, greu de fraierit. Aceştia ştiu să privească cu duioşie atât pe copii, cât şi pe cei copii la inimă, şi să poarte greutatea suferinţelor pentru anii care au trecut şi pentru cei care vor veni, cu noi basme şi poveşti. Mereu noi şi totuşi vechi.

Psa. Gianina.

Realitatea lui Dumnezeu

 

Cu cât trece timpul mai mult, cu atât mai mult mă conving, din experienţe, că pedalarea pe raţiune, pe logica bunului simţ şi pe argumente, nu este ceea ce îi determină pe oameni să creadă drept, ortodox, în Dumnezeu sau măcar să creadă, cât  de cât. Nu, nu argumentele, oricât de limpezi şi de evidente, îi conving pe oameni, ci harul lui Dumnezeu, care înmiresmează în inima lor aceste cuvinte.

Când Dumnezeu îi convinge pe oameni, nu mai e nevoie nici de rafinamente filosofice, nici de revelarea enciclopedismului teologic, istoric sau cultural, din partea celor care doresc să îi aducă pe oameni la adevăr. Asta nu înseamnă, nici pe departe, că nu avem nevoie de predicatori ai adevărului şi de giganţi ai învăţături şi ai sfinţeniei, care să strige, chiar şi în pustiu, deşi nimeni nu pare să îi audă şi să ia aminte. Vreau să spun doar că, atunci când omul singur acceptă să Îl audă pe Dumnezeu în inima sa, efortul persuasiv al propovăduirii devine mult mai lin.

De când am venit la credinţă, m-am luptat cu ideea că ar exista oameni care nu au puterea să ajungă la Dumnezeu. Cu timpul am înţeles însă un adevăr cu totul şi cu totul paradoxal: nu există oameni care să nu creadă în Dumnezeu şi nici oameni care să nu vorbească cu El, la modul cotidian, oricât de necredincioşi sau de satanişti ar fi. Ba dimpotrivă, cu cât se luptă mai mult împotriva Lui, cu atât mai mult demonstrează că nu se luptă împotriva unei realităţi care nu există, ci a unei Realităţi care îi înfricoşează teribil, care îi panichează, în perspectiva veşniciei.

Dumnezeu a vorbit cu Sfinţii Adam şi Eva după ce au căzut din Rai, a vorbit cu Cain şi după ce şi-a ucis fratele, a vorbit cu Iuda până în ultima clipă. Omul păcătos e îndurerat de îmbrăţişarea cu care îl îmbrăţişează Dumnezeu, de iubirea Lui care îl învăluie din ce în ce mai mult, care e din ce în ce mai arzătoare pentru el, deşi el e sălbatic şi nu o poate înţelege. Dacă doreşte să recunoască adevărul însoţirii sale de Dumnezeu, nu poate decât să se oprească şi să Îl întrebe: „De ce Tu mă iubeşti pe mine? Căci eu nu Te iubesc pe Tine.” Şi va afla, dacă vrea, că Dumnezeu e numai Iubire.

Experienţa mea de viaţă m-a adus în punctul în care am ajuns să înţeleg că Dumnezeu este cea mai puternică Realitate a vieţii unei persoane umane. Că un om trăieşte cu Dumnezeu zi de zi şi pas cu pas, şi chiar şi atunci când Îl ignoră, el Îl simte. Că, mai ales, există în viaţa fiecărui om momente când are foarte profundă şi  vie conştiinţa mâinii lui Dumnezeu asupra sa.

Şi din punctul acesta de vedere, nu e nimeni nedreptăţit şi nimeni avantajat. Toţi au o şansă să se întâlnească cu Adevărul şi să Îl accepte. Mi se pare chiar că palmele şi pedepsele dumnezeieşti nu vin pentru ca oamenii să afle că El există, ci ca să nu mai facă pe proştii, să nu mai mimeze surzenia în faţa Lui.

Cel care ajunge să privească şi să conştientizeze cât de josnic şi de incalificabil se poartă cu Dumnezeu, acela poate fi cuprins de smerenie şi de o ruşine groaznică de sine însuşi, de laşitatea lui.

Omul obişnuit nu îşi poate închipui tristeţea lui Dumnezeu, a lui Hristos Domnul şi Omul, când el trage perdelele inimii şi se preface că El nu este lângă sine şi că străfundul său nu este vizibil atât pentru Preasfânta Treime, cât şi pentru mii şi mii şi miliarde de ochi cereşti care îl privesc, întru harul Său. Omul nu îşi poate da seama, dacă nu e luminat de sus, cât este de lamentabil când se simte bine singur, izolat de cer şi de veşnicie.

Dar tocmai pentru că Dumnezeu e foarte aproape de fiecare om în parte, chiar şi din cei mai ostili sau mai ignoranţi oameni, se pot naşte din aceştia alte persoane, smerite şi frumoase, dacă recunosc că aud în fiecare zi paşii lui Dumnezeu mergând pe lângă ei, dacă se opresc să vorbească cu El.

Psa. Gianina.

Pictură de iarnă pe…diverse geamuri

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Psa. Gianina.

Cică nişte cronicari duceau lipsă de…şalvari?

Psa. Gianina.

Candelabru natural

Psa. Gianina