Literatura română la ceasul deziluzionării de sine
Interviu cu Prof. Dr. Eugen Negrici, realizat de Ovidiu Şimonca, preluat din Observatorul Cultural
Domnule Negrici, ce credeţi că i s-ar putea întîmpla unui elev de liceu, care, într-o expunere orală sau într-o teză, va zice, citîndu-vă, că, la Blaga, „gîndirea artistă e stereotipă, trucurile sar în ochi. Senzaţia e de exerciţiu retoric uscat şi, prin repetare, mecanic“?
În carte mă refer doar la unul dintre volumele lui Blaga, Poezii, apărut în 1962, şi nu la întreaga operă. L-aş ruga pe acel elev să nu piardă din vedere literatura publicată de Blaga între cele două războaie mondiale, care este excepţională. Eu nu remarc decît o oboseală stilistică şi simptomele unui sfîrşit de cursă.
Chiar şi cu aceste precauţii, ce-l aşteaptă pe acel elev de liceu? Ce va spune profesoara lui de literatură română?
Sper ca elevul să nu fie admonestat… Corectîndu-l cu blîndeţe, profesoara (sau profesorul) de literatură română va recomanda ignorarea acestei cărţi. Nu exclud ipoteza. La urma urmei e vorba de o carte care alege.
Credeţi că acelaşi elev va mai trece clasa dacă la o temă despre Eliade va vorbi, citîndu-vă din nou, despre mitul Eliade?
Sper să nu rămînă repetent… Eliade este un mit şi, într-un anume fel, era puţin probabil să nu devină un mit. A fost readus cu greu în spaţiul nostru literar şi a primit lumină din imaginea supradimensionată pe care o avem despre interbelic. Ca şi alţi scriitori, Eliade a devenit un mit şi pentru că între creaţia lui interbelică şi momentul readucerii sale în cultura naţională a existat un răstimp nefast. Perioada realismului socialist şi toţi anii aceia de coşmar au făcut ca mai toată literatura interbelică să ne pară miraculoasă, un Paradis Pierdut al literaturii.
Ipoteticul elev s-ar putea să citeze comentariile din epocă făcute literaturii scrise de Eliade.
Foarte bine! În perioada interbelică, veţi găsi, în textele unor critici importanţi, la Călinescu, de exemplu, destule rezerve în legătură cu tipul lui de naraţiune. Semnificativ este însă faptul că nimeni nu se scandaliza atunci de exercitarea fără menajamente a spiritului critic.
Preda dorea să fie „Camus de România“
Domnule Negrici, acum vă fac eu un reproş: ne-aţi aruncat la coş tinereţea noastră romantică cînd citeam, procurat pe sub mînă, Cel mai iubit dintre pămînteni de Marin Preda. Ziceţi în carte, referitor la Cel mai iubit dintre pămînteni, că are o „construcţie precară“, e „neglijent redactată“ şi se remarcă „pierderea subită a instinctului verosimilităţii“. Sîntem orfani, am rămas fără Preda…
Ne amintim cu toţii ce nebunie a produs apariţia ei printre cititori, cum miliţianul din sat punea mîna pe carte, prin trucurile lui obişnuite, şi o vindea pe sume mari în oraş. Survenită la puţin timp de la momentul editării, moartea scriitorului a pus în mişcare mecanismul mitizării. Numele lui Marin Preda a devenit un simbol al rezistenţei naţionale împotriva comunismului, chiar dacă, în primii ani ai regimului, a făcut destule compromisuri şi, în orice caz, nu i s-a împotrivit.
E posibil să ne fi ataşat prea puternic de Preda, să ne fi dăruit lui în totalitate cînd a apărut Cel mai iubit dintre pămînteni…
Aprecierea noastră a fost exagerată, iar dragostea noastră aşişderea. Contextul politic a dat aripi şi măreţie cărţii.
E adevărat că am reluat lectura cu ceva timp în urmă şi mi s-a părut obositoare, v-am dat dreptate cînd aţi observat, ca şi în alte romane, „nefericitele tentaţii eseistice“. Dar poate că nu e Preda de vină, poate că nu mai avem noi atîta răbdare…
Preda a avut complexele lui, a vrut să fie perceput ca un scriitor-intelectual. Visul lui era să fie un „Camus de România“, care să gîndească subtil şi să producă idei. Or, vocaţia lui era de povestitor, fapt dovedit în chip strălucit în Moromeţii, dar mai ales în primul lui volum, Întîlnirea din pămînturi. Şcoala ar trebui să aşeze cu grăbire Întîlnirea din pămînturi în capul listei lecturilor obligatorii.
Delirul şi Cel mai iubit dintre pămînteni confirmă faptul cunoscut stilisticienilor, că, ori de cîte ori îşi face apariţia intenţia (cea intelectuală, filozofică, morală etc.) – chiar o intenţie artistică reperabilă –, literatura pierde din forţa ei. Dacă intenţia este sesizată, atunci se produce o bruscă trezire a lucidităţii cititorului. Teoretizările, comentariile filozofice la Preda sînt cel mai adesea stînjenitoare, făcîndu-ne să-l regretăm pe narator.
Despre crimele „obsedantului deceniu“ s-a scris la iniţiativa partidului
Vi s-a făcut şi vi se face un reproş, l-am citit şi la Dan C. Mihăilescu în Idei în dialog, rezonează şi din cîteva articole ce apar în grupajul din revista noastră. Reproşul este că trataţi toată literatura de după 1948 în funcţie de evenimentul şi de contextul politic. De ce e atît de strîns legată literatura de politic?
Tendinţa noastră de normalitate, dorinţa noastră de a avea o literatură cu evoluţie firească explică acest reproş. Dar cine analizează atent istoria relaţiilor dintre putere şi literatură, cine vrea să înţeleagă fenomenologia raporturilor dintre propagandă şi literatură va observa cu mare uşurinţă cît de dependentă a fost evoluţia literaturii române de după 1948 de evenimentele politice şi de hotărîrile de partid.
Atenţie! Depedenţa nu este doar faţă de deciziile Partidului Comunist Român, ci, uneori, şi faţă de cele ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Atîta forţă are politicul, atîta putere de înrîurire, încît este inutil să ignorăm influenţa lui asupra literaturii.
Puteţi să concretizaţi?
De la data proclamării republicii pînă la moartea lui Stalin (1953), singura literatură cu drept de tipărire a fost cea propagandistică. Abia după 1953 se permite editarea cîtorva cărţi importante (între care Moromeţii şi Cronică de familie). Apariţia lor se datorează dezgheţului poststalinist. După 1956, după Revoluţia din Ungaria, peisajul literar românesc e răvăşit din nou de crivăţul siberian.
Cine parcurge atent textele tipărite după 1957, şi mai ales după 1958 (anul celui de-al doilea val al arestărilor politice), remarcă semnele reîngheţului. Tezele din aprilie 1964 ale Partidului Comunist – numai ele, şi nu iniţiativele scriitoriceşti – au permis schimbarea la faţă a literaturii, restabilirea legăturilor cu literatura interbelică şi cu aceea europeană. O liberalizare, dar una decisă şi controlată de autorităţile comuniste.
Dar romanele „obsedantului deceniu“ nu au reprezentat acte de îndrăzneală artistică?
Literatura „obsedantului deceniu“ a putut să pară un argument al libertăţii scriitorilor în socialism. Criticii s-au străduit să remarce „îndrăzneala“ scriitorului român de a vorbi despre dramele, ororile şi crimele din vremea lui Gheorghiu-Dej. „Libertatea“ aceasta i se datorează însă noului secretar general Nicolae Ceauşescu, cel care în două plenare din 1966 a demascat crimele regimului dejist (la care fusese părtaş). În acele plenare s-a vorbit despre excesele Securităţii şi despre hotărîrile de partid greşite.
Ceauşescu avea nevoie să-şi consolideze puterea şi o făcea prin distrugerea mitului predecesorului. Prin urmare, la iniţiativa partidului, scriitorii au căpătat dreptul de a vorbi despre crimele epocii Dej. Au apărut atunci numeroase cărţi despre „obsedantul deceniu“. Cum? Cu voie de la stăpînire! Şi prin hotărîrile unor plenare. În bună măsură, literatura scrisă în comunism a fost dependentă de deciziile unor plenare.
Am supralicitat prestaţia generaţiei ’60
Dumneavoastră aţi clătinat şi soclul pe care se află mitul generaţiei ’60.
Doar timpul clatină, eu nu clatin nimic. Am dezvăluit doar mecanismul şi condiţiile psihologice ale impunerii şi consolidării acestui grup de scriitori în literatura română.
În ce sens?
Generaţia ’60 (cum a fost ea numită) a profitat de golul de dinainte, a intrat în manuale şi, prin ele, în conştiinţa publică. S-a întărit, s-a fortificat, a fost supralicitată. Ca toate generaţiile, ea încurcă paşii generaţiilor ulterioare (dacă despre generaţii vorbim în sens biologic).
În situaţia specială a literaturii din comunism, mai corect ar fi să vorbim de ideo-generaţii. Scriitorii ieşiţi din puşcăriile comuniste (cum erau Caraion şi Doinaş), alături de tinerii debutaţi în anii ’60, au constituit o ideo-generaţie a reconchistei, a recîştigării esteticului în literatură. Nu vîrsta îi unea, ci năzuinţa comună.
Istoricii şi criticii literari au citit literatura română scrisă după 1964 cu gîndul la golul istoric din anii ’50, la teroarea acelor ani, la situaţia dramatică care s-ar fi putut oricînd repeta. Din acest motiv, au promovat cu vigoare literatura de după 1964, care astfel a putut ocupa locul liber lăsat de realismul socialist şi de literatura propagandistică. Din spaima că am putea rămîne fără literatură şi din dorinţa de a umple un gol, am supralicitat prestaţia acelei generaţii.
Dar cu postmoderniştii ce-aţi avut, domnule Negrici? I-aţi ras?!
Dacă vorbiţi de postmodernişti şi vă gîndiţi la optzecişti, atunci sînt obligat să protestez. Pe optzecişti i-am preţuit de la bun început. Am făcut analize stilistice pe textele lor, cînd aproape nimeni nu făcea aşa ceva, şi mă bucuram copilăreşte de sunetul nou, inconfundabil pe care îl aducea poezia lor în aerul stătut al literaturii de atunci. Numai că nu pot să îi asociez ideii de postmodernism.
După 1990, optzeciştii au vrut sau nu le-a displăcut să fie socotiţi postmoderni. Orice generaţie vrea să fie mai mult decît este. După 1990, vreme de 6-7 ani, tema postmodernismului a devenit una obsesivă şi a fost manevrată abuziv. Am fost, mărturisesc, iritat de faptul că postmodernismul a fost asociat unei generaţii care a publicat şi a trăit în comunism.
Asta n-are nici o legătură cu valoarea operelor lor. Oricît de valoroşi (şi unii precum Stratan sau Cărtărescu sînt remarcabili poeţi), nu-i pot asocia postmodernismului. Postmodernismul este un concept greu de definit, dacă nu imposibil de definit.
Dar dacă el ar exista, ar fi emanaţia unei epoci postindustriale şi, în orice caz, a unei societăţi libere. În plus, nu poţi să vorbeşti despre postmodernism într-o literatură care nu şi-a consumat modernitatea.
Cărţile care ne răcoreau
Domnule Negrici, dacă scuturăm literatura română din comunism, ce rămîne?
Ce zărim astăzi, privind în urmă, e un cîmp de luptă, după o bătălie răvăşitoare. Peste tot sînt răniţi, muribunzi şi morţi de-a binelea. Sînt însă şi cîţiva supravieţuitori care au avut inspiraţia sau norocul să nu debuteze în anii ’50, să nu se prefacă viteji cînd nu era cazul (precum autorii literaturii cu şopîrle, aluzii politice şi fabule esopice) ori să descopere locuri ferite, enclave care să nu se afle sub lumina miradoarelor partidului.
Literatura „obsedantului deceniu“, tot ce ne părea atunci subversiv, astăzi nu mai trezeşte nici un interes. Autorii unor asemenea texte care răcoreau pe cititori prin jumătăţile lor de adevăr au fost loviţi de glonţul nemilos al istoriei.
Şi cine rămîne?
Cei care au rămas în tranşee şi, bine ascunşi, au scris o literatură neimplicată politic, desprinsă de raportările sociale şi politice imediate.
Ne daţi cîteva exemple?
Nu sînt atît de puţini pe cît s-ar crede. Aş greşi dacă aş face o listă pentru că nici nu cred în asemenea liste. Îmi vin în minte la repezeală numele lui George Bălăiţă, Ştefan Agopian, Nicolae Breban, Mircea Horia Simionescu, Mircea Ciobanu.
Şi nu pot să nu mă gîndesc la poezie, la un număr uimitor de mari poeţi iviţi în comunism şi care, avantajaţi de ambiguitatea limbajului poetic (care le-a înlesnit apariţia), vor supravieţui prozatorilor aceleiaşi epoci.
Apropo de lucruri care rămîn şi lucruri care nu mai interesează. În Iluziile literaturii române, aţi contrariat cu o afirmaţie. Aţi descris disputa dintre Eugen Barbu şi Marin Preda. După ce moare Preda şi se stinge conflictul, Barbu publică Săptămîna nebunilor, pe care o consideraţi „excepţională monografie a agoniei şi a golului“. Nu e prea mult, nu sînteţi prea darnic în aprecieri?
Recitiţi Săptămîna nebunilor şi veţi fi uimit ce carte bună a scris acest personaj odios, inventatorul turnătoriei pe faţă. Oamenii din jurul lui Eugen Barbu s-au lăudat după Revoluţie că nu au avut relaţii cu Securitatea. Dar ce altceva era Săptămîna decît revista unor turnători, a unor denunţători la vedere, a unor indivizi care informau despre micile gesturi de împotrivire ale scriitorilor?
S-ar zice că e vorba de o situaţie paradoxală. O carte foarte bună, Săptămîna nebunilor, a fost scrisă de un individ care a făcut atîta rău literelor române, încît în 1990 au fost voci în Facultatea de Litere care cereau izgonirea lui Eugen Barbu din programa universitară.
V-aţi opus?
Da, m-am opus. Într-o ţară ca a noastră cu trei disidenţi şi jumătate şi în care scriitori de prestigiu s-au dezonorat şi au făcut nu puţine compromisuri pentru ca literatura să supravieţuiască, nu putem să fim radicali în opţiunile noastre morale. Nu putem desprinde pe scriitori din contextul social şi politic nenorocit în care au fost meniţi să-şi desăvîrşească destinul artistic.
S-au făcut mai mici sau mai mari compromisuri. Cei care le-au făcut pe cele mici, inobservabile, au putut să pară îndrăzneţi, ba chiar eroici. De aceea, în cazul nostru e bine să ascultăm sugestia structuraliştilor care ne recomandau, să ne amintim, să ne ocupăm de texte şi numai de texte.
A venit momentul să ne despărţim de Călinescu
Dar cu G. Călinescu de ce sînteţi atît de aspru?
Aspru? Noi, toţi cei care ne ocupăm astăzi de literatura română, am ieşit de sub pulpana călinesciană.
Dar la dumneavoastră e trădare, l-aţi trădat pe Călinescu.
Nici vorbă de aşa ceva. Au trecut peste 60 de ani de la apariţia Istoriei lui G. Călinescu… Ea are toate datele spre a putea fi socotită o pledoarie strălucită, o demonstraţie genială a puterii de creaţie a poporului român.
Scrisorile pe care le trimitea editorului Al. Rosetti, directorul Editurii Fundaţiilor Regale, sînt revelatoare în privinţa scopului acestei Istorii: nu era vorba de o prezentare istoristă, obiectivată a creaţiei artistice româneşti, ci, dimpotrivă, una care se străduia să reveleze forţa creatoare a poporului acesta şi s-o impună conştiinţei româneşti. „Se cade să dovedim că avem o literatură superioară“ – iată fraza-cheie pentru înţelegerea operei lui Călinescu.
Putem să depăşim canonul călinescian?
Deocamdată nu ne-am desprins de viziunea călinesciană şi respectăm canonul lui. Dar cred că a sosit clipa despărţirii de el. Sper din toată inima ca Nicolae Manolescu să rescrie altfel istoria literaturii şi să impună o nouă viziune.
Într-un fel, o faceţi şi dumneavoastră în Iluziile literaturii române.
S-ar putea ca această carte să aşeze fundamentele unui alt tip de istorie literară şi poate că viitorii autori de astfel de istorii ar trebui să ţină seama măcar de o parte din sugestiile ei…
Pînă atunci, să cităm un pasaj: „În siajul scrisului călinescian şi-au început cariera Nicolae Manolescu, Eugen Simion şi alţi critici români. Au debutat parafrazînd şi au rămas pînă tîrziu mentalmente modelaţi de marele critic. Prin activitatea lor prodigioasă de cîteva decenii, prin audienţa pe care au cîştigat-o, între timp, ei înşişi în lumea literelor, aceştia au lucrat la consolidarea canonului, ierarhiilor, modalităţii de abordare şi viziunii istoriografice călinesciene“.
Ce puteam face? Am fost marcaţi de geniul marelui critic şi ni s-a părut că prezenţa spiritului călinescian ne întăreşte în faţa primejdiilor care pîndeau literatura română sub comunism. Călinescu ne încuraja să privim spre literatura noastră ca spre una mare, puternică. Ne simţeam bine alături de el, plini de încredere. Simt însă că a venit şi momentul despărţirii.
Nu credeţi că enervaţi cînd spuneţi să ne despărţim de Călinescu?
Nu mi-am propus să enervez pe nimeni. Nu vreau să demolez nimic; constat. Călinescu nu mai poate fi, astăzi, reperul absolut, chiar dacă ne vom lăsa în continuare seduşi de marea lui artă, de forţa scrisului său.
Şcoala merge tot pe liniile trasate de Călinescu. Ipoteticul elev pe care l-am invocat la început s-ar putea să nu rezoneze cu multe dintre textele alese de autorii manualelor de literatură română, să nu-i placă literatura română.
Are tot dreptul să fie nemulţumit. Textele din manuale sînt alese de oameni din generaţia mea, care sînt formaţi în spiritul anilor ’60, ’70, ’80. Elevul de astăzi este crescut într-o cu totul altă mentalitate; nu mai poate înţelege, de pildă, lumea ţărănească şi îi displace tendinţa noastră paseistă.
Ce mai e astăzi lumea ţărănească? Discoteca şi motocicletele zgomotoase aduse din Italia… Să obligăm elevul să se emoţioneze de ceea ce ne-a emoţionat pe noi? Dacă nu stabileşte o minimă relaţie între lumea în care trăieşte şi lumea din literatură, dacă nu recunoaşte şi nu se recunoaşte, el va întoarce spatele operei şi orelor de literatură română.
Să nu lipsească, fireşte, din manuale cîteva texte de redescoperire a trecutului – „acesta e trecutul vostru, aşa au trăit bunicii voştri“ –, dar atît. Să nu ignorăm gustul şi mentalitatea elevilor, dacă vrem să-i ţinem aproape şi să-i transformăm în iubitori ai cărţii.
Mi-a plăcut că folosiţi termenul de „autosugestie naţională“. Ne-am autosugestionat că avem o mare literatură, ne-am autosugestionat cu Renaşterea noastră, cu romantismul nostru, cu umanismul nostru, dar n-am făcut, cum spuneţi, decît „să dăm chip onorabil sărăciei“.
Felul în care am tratat problema romantismului românesc poate stîrni controverse, dar ceea ce am afirmat despre erorile protocroniste din studiile despre literatura veche (care nu numără decît 4-5 texte cu intenţie beletristică) va fi dificil de contrazis.
O carte tristă despre amorţirea spiritului critic
Mai departe ne-am autosugestionat că avem disidenţi, rezistenţi, oameni curajoşi, firi neînduplecate, cînd e vorba de adaptare, compromis (să remarcăm că îl aduceţi la dimensiunile unui om sub vremi pe Octavian Paler).
Cartea aceasta, Iluziile literaturii române, vorbeşte despre factorii politici şi despre condiţiile psihologice care duc la amorţirea spiritului critic şi la iluzionarea noastră. Prezint, dacă vreţi, o istorie a amorţirii spiritului critic.
Ce am încercat eu să fac a fost să ridic puţin perdeaua iluziilor de pe literatura română. Şi am făcut-o cu părere de rău şi cu convingerea că gestul meu e inutil, căci nimic nu poate stăvili tendinţa noastră de mitizare. Cartea dezvăluie şi se întristează că trebuie să dezvăluie, întrucît autorul ei e în bună măsură conştient de fatalitatea ivirii fantasmelor şi chiar de necesitatea lor.
Dar cred că e vorba chiar de curaj, în cazul dumneavoastră, atunci cînd discutaţi miturile fondatoare de la Călinescu: Traian şi Dochia, Mioriţa, Meşterul Manole, Sburătorul. Şi le demontaţi punct cu punct. Mi se pare remarcabil că spuneţi despre mitul Sburătorului că se referă la „tulburările şi tînjirile puberale ale tinerelor fete“, deci nimic „fondator“.
Toate popoarele mici atinse de neliniştea Istoriei şi-au inventat astfel de mituri fondatoare şi nu ştiu ce gînd eretic m-a îndemnat să le demolez. În Istoria lui Călinescu, paginile referitoare la „miturile fondatoare“ sînt atît de bine scrise şi atît de seducătoare, încît hotărîrea de a mă despărţi de aceste „mituri fondatoare“ – care nu sînt exclusiv româneşti – îmi pare astăzi neavenită.
În general vorbind, îmi pare rău că am scris această carte. Literatura noastră este atît de vulnerabilă şi a fost de atîtea ori rănită, încît solicită protecţia, fie ea şi sub forma minciunii.
De ce aţi făcut totuşi aceste dezvăluiri, de ce aţi demontat iluziile?
Socotesc că ne aflăm într-un nou şi fast moment istoric. Am intrat in Uniunea Europeană, avem contacte multiple cu marile literaturi prin traducerile care apar la edituri prestigioase. Pentru prima oară în istoria noastră, ne bucurăm de stabilitate politică.
Am considerat că este momentul, tocmai pentru că există această stabilitate, să ne cunoaştem mai bine posibilităţile reale pentru a o putea lua de la capăt cu un nou elan, fără spaime şi fără umilinţe.
În România se citeşte literatură, dar se citeşte prea puţină literatură română. Cum îi facem pe cititorii potenţiali să citească literatură română?
Întîi, să o producem. Scriitorii români aproape că şi-au pierdut apetitul scrisului. Ori se precipită să iasă pe piaţă cu texte minore.
Sexismul, mizerabilismul?
Da. Este literatura parcelelor neocupate în comunism. După 4 sau 5 ani de exaltare a erotismului pentru un public restrîns, totul s-a stins.
Ce urmează pentru literatura română?
Nu pot să fac predicţii! Deocamdată, constat că nu ne-am făcut toate temele. De pildă, am văzut patru cruci în satul mamei mele, distruse, căzute, invadate de iarbă şi pe care abia se mai puteau citi resturi din numele unor ostaşi, şi am realizat că n-avem nici o carte valoroasă despre cel de-al Doilea Război Mondial. Sînt o mulţime de lucruri de făcut în literatura română şi foarte multe de aprofundat.
Vă spun un paradox: cartea dumneavoastră este ca o poveste, o poveste tristă despre literatura română, cu autori supralicitaţi, cu teme ajunse mituri. Paradoxul este că un critic literar, ca dumneavoastră, spune poveşti, iar destui prozatori nu mai vor să spună poveşti.
Talentul meu narativ e nul. Fac eforturi disperate spre a sugera curgerea narativă cînd relatez o întîmplare. Dacă vi s-a părut că e o poveste bine spusă, să ştiţi că numai trucurile stilistice explică performanţa.
Ce v-a făcut să scrieţi această carte? Revolta? Exasperarea?
La jumătatea anilor ’90, am avut revelaţia existenţei unor erori generalizate, a unor prejudecăţi critice, a unor viziuni eronate, a unor distorsionări de interpretare, a unor idealizări şi am început un serial în România literară intitulat Simulacrele normalităţii.
Acest titlu a născut, prin ecou, cartea de faţă. Mi-am dat seama că la originea tuturor acestor distorsiuni şi amplificări se află miturile născute de sentimentul primejdiei şi de complexul respectabilităţii.
Ce înseamnă complexul respectabilităţii?
După 1848, am făcut un pas mare spre Europa. Eram o ţară aflată încă sub turci, cu un model de viaţă oriental, cu o mentalitate feudală, care se simţea atrasă de idealurile lumii occidentale îndelung jinduite. Scriitorii noştri au simţit nevoia să fie la înălţimea celor europeni, să fie… în rîndul lumii. Acest jind a dus la naşterea unui complex al respectabilităţii.
Am reuşit să fim în rîndul lumii?
În bună măsură, am reuşit. Am adoptat rapid toate noutăţile şi românii s-au numărat, cum ştim, printre promotorii avangardei europene. Numai că nu am aprofundat mai nimic.
Cînd te grăbeşti, îmbraci iute o jiletcă, dar inima de sub ea bate altfel şi simţirea rămîne paseistă. De unde o anume înclinaţie spre încropeală. Şi atunci, supralicităm, ne înfăşurăm în mituri şi ne adormim, cu bună ştiinţă, spiritul critic.
Cartea asta am făcut-o şi din dorinţa de a mă situa în sinceritate şi de a respinge seducţia opiniei curente şi minciuna pioasă a respectului.
***
Psa. Gianina Picioruş
Acad. Prof. Dr. Dan Horia Mazilu intervievat de Elena Solunca Moise
- E mai multă linişte în Bibliotecă, programul este redus la o singură tură…
- În Bibliotecă nu se stă vara, doar se diminuează puţin activitatea, fiindcă este perioada de concedii. Nu putem acoperi şi a doua tură, fiindcă suntem mereu mai puţini, în ciuda organigramelor existente. Dincolo de greutăţi, Biblioteca rămâne aceeaşi instituţie emblematică a Academiei, principalul ei laborator de cercetare, mereu la dispoziţia cercetătorilor din reţeaua academică şi a altora.
Gândul meu este să deschidem Biblioteca spre un public mai larg, să înlăturăm anumite bariere care obturează drumul cititorilor spre carte. Acum, alături de studenţii din primii ani, a apărut un public nou alcătuit din studenţii de la cursurile de masterat şi cei de la cursurile doctorale. Cum vedeţi, Biblioteca urmează tratatul de la Bologna şi invită tinerii să-şi facă lucrările folosind comorile aflate în conservarea sa. E o mişcare spre deschidere, care mie şi colegilor mei mi se pare obligatorie fiindcă ţine de ceea ce se cheamă comunicare.
Ediţia facsimilată a “Liturghierului” lui Macarie din 1508
- Între evenimentele acestei veri, remarcăm apariţia ediţiei facsimilate a “Liturghierului”, tipărit în 1508, de Macarie, editat de Arhiepiscopia Târgoviştei şi Biblioteca Academiei Române. La sfârşitul primului volum semnaţi un foarte consistent studiu despre “Literatura română de expresie salvă”. În jurul personalităţii lui Macarie s-au ţesut multe legende. Cine a fost?
- Era un călugăr slav sud-dunărean, care şi-a căutat un adăpost, greu de găsit atunci, pentru a-şi exercita meseria. Să nu uităm că era la un pas de secolul incunabulelor şi Macarie a înscris spaţiul nostru în spaţiul tipăririi cuvântului. Vremea era cea a lui Radu cel Mare (1495-1508), un domnitor aplicat către fapta culturală şi aş aminti doar ctitorirea mănăstirii Govora, ca şi altele la sud de Dunăre.
Soţia lui, Doamna Catalina, era de la sud de Dunăre şi cred că prezenţa ei în odăile domneşti din Valahia l-a încurajat pe Macarie să vină aici. Prima tipăritură “Liturghierul” a fost supravegheată de Radu cel Mare şi, probabil, a fost răsplătită domneşte.
E cartea cea mai importantă a slujirii în biserică şi Macarie a dat bisericii româneşti şi altor ţări din jurul Dunării, unde limba slavonă era limbă de cult, o lucrare esenţială. Gândul nostru este ca acest “Liturghier” să fie însoţit de un volum “500 de ani de tipar românesc” cu studii ale unor învăţaţi, care să apară tot la Monitorul Oficial şi pentru care căutăm sponsori.
- Câte exemplare din “Liturghier” s-au păstrat?
- În momentul de faţă, în ţară, sunt cinci exemplare, dintre care trei la Biblioteca Academiei Române – exemplarul 1 (primul tiraj), dubletul şi încă un exemplar incomplet. Ediţia facsimilată acum este reconstituirea primului tiraj, aşa cum a fost tipărit în 1508.
- Macarie a scos şi alte tipărituri?
- A tipărit alte două cărţi – “Octoihul”, în 1510, şi “Evangheliarul”, de la 1512, în vremea lui Neagoe Basarab, căruia Macarie i-a dăruit un exemplar de lux, aflat Biblioteca noastră.
- Ce se mai ştie despre Macarie?
- E o întrebare care deschide drumul poveştilor, pentru că mulţi cred că ar fi ajuns mitropolit al Ungro-Valahiei, dar nu există documente. Informaţiile sunt precare şi, de pildă, nu ştim unde a apărut această primă tipăritură slavo-română. Probabil într-o mănăstire bogată şi înclinată spre cultură. Poate la Bistriţa, poate la Govora, poate la Târgovişte, dar nu ştim cu precizie unde anume. De altfel, nu este un caz singular. Apariţia acestui “Liturghier” este semnificativă pentru activitatea Bibliotecii pe timpul verii. În luna noiembrie va fi organizată o sesiune ştiinţifică dedicată împlinirii a 500 de ani de la prima tipăritură românească. Un alt fel de a citi trecutul.
- Un alt eveniment. Curând, la Ed. Polirom, va apărea lucrarea Dvs. “Văduvele sau Despre istorie la feminin”.
- E ultima lucrare dintr-o serie ce intră în categoria mare a istoriei femeilor, în cadrul căreia am descoperit o categorie mai puţin băgată în seamă, deşi plină de merite şi, mai cu seamă, plină de responsabilităţi. Anume, grupul văduvelor, grupul trist, grupul cernit care se îndrepta de la cimitir către mănăstire. Pe acest drum, văduvele făceau imens pentru că asupra lor cădea responsabilitatea averii, creşterea şi educaţia copiilor, rostuitul fetelor şi al băieţilor. Despre ele am încercat să scriu, fireşte rămânând la perioada veche, până la jumătatea secolului XVIII. Aceste femei au făcut istorie şi pot vorbi despre istoria făcută de ele şi despre cea care se desfăşura în veac.
- Ce urmează?
- Nu obişnuiesc să-mi dezvălui planurile… Vreau să scriu despre Cantemir, dar un Cantemir citit altfel, pentru că am convingerea că poate fi citit şi într-un alt fel decât până acum. Cantemir pe care vreau să-l propun cititorilor va fi un Cantemir european.
Ideea mi-a venit la Paris, pe malul Senei, de la Domul Invalizilor către Turnul Eiffel, într-o piaţă veche, Sainte-Geneviève, unde este o bibliotecă cu acelaşi nume. Pe frontonul clădirii bibliotecii sunt incizate numele celor mai vestite personalităţi pe care i-a dat umanitatea. Dacă priveşti ceva mai sus, întâlneşti numele lui Dimitrius Cantemir, singurul român care a avut putinţa să urce acolo şi probabil singurul pentru multă vreme. Acolo mi-am zis că trebuie făcut ceva să sprijinim europenitatea lui Cantemir, dibuită de mulţi, dar… mai multe nu vă spun.
- Ne întoarcem la Eminescu… O facem cu Gabriela Dumitrescu, şef al Serviciului Manuscrise – Carte rară, implicată cu trup şi suflet, cum se spune, în proiectul ediţiei facsimilate a operei lui Eminescu încă de la început, în 2004. Despre acest proiect academic şi despre noile apariţii ne spune:
- Recunosc că-mi face plăcere şi că, pentru prima oară, ca să putem continua acest proiect am organizat şi o licitaţie. În această vară au apărut volumele XV, XVI, XVII şi, probabil, până la sfârşitul lunii vor fi gata şi volumele XVIII – XIX. Sper ca până la finele anului să apară şi volumul XX, în aşa fel ca pentru anul viitor să rămână de editat doar patru volume.
În cea mai mare parte, aceste volume vor cuprinde manuscrise care nu se găsesc în Biblioteca Academiei Române, ci în alte biblioteci sau la Arhivele Statului, şi care nu sunt încă pe suport digital. Trebuie să obţinem, mai întâi, o copie digitală a documentelor, ca să fie timp pentru a pregăti cele patru volume. Astfel, tot ceea ce a scris sau ceea ce este cunoscut că a scris Eminescu, va fi prezentat în această ediţie facsimilată.
- Şi apoi?
- M-am gândit la o serie numită “Patrimoniu”, care să prezinte publicului, în ediţii facsimilate, manuscrise importante pentru istoria şi cultura românească aflate în colecţiile Bibliotecii Academiei Române.
Cf. sursa.
Psa. Gianina
Interviu cu Prof. Dr. George Gană, realizat de Daniel Cristea-Enache
Cf. sursa
Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule George Gană, aţi publicat anul trecut o carte, “Melancolia lui Eminescu”, care constituie un reper important într-o exegeză atât de întinsă cum este cea eminesciană. E o carte atât de plină, densă, încât cronicarii care au abordat-o fie şi-au “comprimat” comentariul, spunând deschis că fac o simplă recenzie, fie şi l-au dezvoltat pe spaţii întinse, pentru a fixa cât mai multe dintre elementele de rezistenţă ale volumului. În cât timp aţi scris această carte şi când v-a venit ideea “Melancoliei lui Eminescu”? Cât de greu sau de uşor îi este unui profesor universitar ce ţine un curs despre marii noştri clasici să scrie un studiu consistent şi original despre cel mai important poet român?
George Gană: N-aş putea să spun în cât timp am scris această carte despre Eminescu. În orice caz, într-un interval destul de lung, în care am publicat şi o antologie din proza poetului (în 1996) şi una de poezie (în 1999, în B.p.t.), însoţite de studii şi de informaţii istoric-literare. Cât despre momentul în care m-am hotărât să scriu cartea, nu l-aş putea preciza ca dată, ci doar ca stare de spirit. Şi am s-o fac recurgând la formularea pe care o dă Northrop Frye în “Marele cod. Biblia şi literatura” principiului metodologic pe care l-am urmat întotdeauna: “demersul critic începe cu lectura integrală a unei opere, de atâtea ori de câte ori e necesar pentru a fi stăpânită în integralitatea ei. Abia din acel moment poate formula criticul o unitate conceptuală corespunzătoare unităţii imaginative a textului său”.
În universul operei eminesciene se poate intra, dată fiind unitatea ei substanţială, pe mai multe porţi. Eu am ales-o pe aceea din care mi s-a deschis perspectiva cea mai cuprinzătoare, în extensie şi în profunzime, şi am ales-o pornind nu de la sugestiile exegezei eminesciene, ci de la lectura repetată şi pendulând mereu între parte (poem, imagine, idee, motiv) şi întreg [subl. n.].
Predau într-adevăr între altele un curs despre marii clasici şi, mai nou, un curs special Eminescu şi un altul, la masterat, despre raporturile poetului cu contemporanii săi, de la Heliade Rădulescu şi Alecsandri până la Iorga şi Ibrăileanu, care şi cum l-au “văzut”, pe care dintre ei şi cum i-a văzut poetul. Între ceea ce spun de la catedră şi ceea ce scriu este o deosebire mai mult de stil decât de principiu sau de scop. Transmiterea valorilor literare ale trecutului, lărgirea sensibilităţii artistice şi cultivarea capacităţii de a percepe valoarea în opere scrise în altă epocă pot fi, e adevărat, urmărite mai sistematic prin cursuri, dar ele reprezintă, pentru mine, şi finalităţi ale studiilor critice.
Dacă unui profesor îi e mai greu sau mai uşor să scrie astfel de studii? Perspectiva istorică asupra valorilor este, datorită profesiei, mai dezvoltată la el (cu condiţia să nu se cantoneze în predarea unei singure epoci), ceea ce-l poate ajuta să le definească şi să le situeze mai corect decât dacă ignoră procesele şi contextele. Pe de altă parte, el are posibilitatea să-şi verifice interpretările în faţa unui auditoriu care nu e deloc inocent, ci mai degrabă exigent. Aceste împrejurări profesionale l-ar avantaja deci pe profesor ca autor. Însă tot ele pot estompa semnificaţia transistorică pe care o au valorile literare sau culturale majore ale trecutului şi pot, de asemenea, să dea o notă de didacticism stilului.
D.C.E.: Din fişa bio-bibliografică dată în “Dicţionarul scriitorilor români”, reiese că aţi fost în tinereţe (între anii 1963-1965) lector la Universitatea “Humboldt” din Berlin. Nu ştiu dacă acest episod a determinat sau numai a întărit felul Dvs. de a preda şi a scrie: riguros, meticulos, nemţesc, cu accentul pus pe fondul problemelor analizate, şi mai puţin pe calofilia exprimării. Puteţi să reconstituiţi acea secvenţă berlineză, derulată tocmai în anii liberalizării politice? Ce aţi învăţat în urma ei? Are dreptate Blaga să considere influenţa culturii germane ca fiind una de tip catalitic?
G.G.: Am fost într-adevăr lector de română la Institutul de Romanistică al Universităţii Humboldt din Berlin, timp de cinci semestre, în intervalul amintit de Dumneavoastră. Era nu mult după construirea Zidului (deci n-am putut vedea şi Berlinul de Vest; la un moment dat le-am propus studenţilor să vizităm cartierul Schöneberg, unde a locuit Caragiale: au râs şi mi-au spus că e “dincolo”, ceea ce eu nu ştiam) şi climatul ideologic era chiar mai apăsător decât la noi. Nici vorbă de liberalizare politică. (Îmi amintesc surpriza neplăcută pe care au avut-o la publicarea Declaraţiei din aprilie 1964.) De trăit se trăia însă mult mai bine. Acest climat se resimţea şi în Universitate, cel puţin în temele cursurilor de literatură, preponderent ideologice. Librăriile nu ofereau mai nimic atractiv, în afară de ediţiile din clasici şi de multe şi ieftine albume şi cărţi de artă. Bibliotecile erau însă, prin fondurile lor vechi, foarte bogate.
Pentru mine a fost totuşi un timp extraordinar. Am cunoscut Germania în câteva din marile ei centre de cultură ? Berlin, Dresda, Weimar ? şi în unele din peisajele ei caracteristice, de la Elveţia Saxonă până la Marea Baltică. I-am cunoscut pe germani şi în viaţa lor de familie, căci am avut câţiva prieteni cu care ne vizitam destul de des şi cu care am discutat mult şi de toate. Nu ştiu cât de mult, dar sunt sigur că “stagiul berlinez” a influenţat formaţia mea profesională ? nu uitaţi că eram şi foarte tânăr ? şi mi-a lărgit orizontul.
Acestui contact cu lumea germană trebuie să-i adaug pe cel, ceva mai lung (1975-1978), prilejuit de detaşarea mea, tot ca lector, la Universitatea din Graz, Austria. Alte lecturi, alte muzee, alte locuri, alte impresii, alţi prieteni. În primul rând, profesorul de limbi şi literaturi romanice Georg Rudolf Lind, specialist între altele în portugheză, traducătorul lui Pessoa în germană. A susţinut lectoratul de română de la Graz şi m-a ajutat mult, a învăţat româneşte, am organizat împreună o excursie cu 40 de studenţi şi profesori ? un tur al României, de două săptămâni ? şi a venit apoi de mai multe ori în ţară. Pe lângă acestea, el a fost cel care mi-a arătat Austria, atât cât am putut-o vedea. Am rămas, ca şi de la Berlin, cu amintirea unui timp luminos din viaţa mea.
Cât despre felul “catalitic” al influenţei germane, spre deosebire de cel “modelator” propriu influenţei franceze, despre care vorbeşte Blaga, eu cred că, practic, orice influenţă poate fi “catalitică” sau “modelatoare” după cum e receptată. Influenţa franceză nu i-a împiedicat pe Alecsandri sau pe Macedonski să devină poeţi români reprezentativi. Ceea ce decide este personalitatea creatoare de care depinde unghiul de refracţie şi “diferenţierea” de care vorbea Lovinescu. Numai scriitorii cu mai puţin talent pot deveni ecouri ale unei literaturi străine. Distincţia lui Blaga are o justificare de principiu în deosebirea dintre concepţia raţionalistă, universalistă a culturii şi cea istoristă, particularistă, de sorginte franceză şi, respectiv, germană, concepţii active mai ales în conştiinţa culturală a secolului al XIX-lea.
D.C.E.: Subiectele Dvs., tratate în cărţi sau desfăşurate în ediţii critice realizate impecabil: Lucian Blaga, Tudor Vianu, Mihai Eminescu. Trei exemple de creatori cu majusculă, înclinaţi totodată spre speculaţia filozofică, mai mult sau mai puţin sistematizată. Dincolo de această linie de unire, ce elemente comune s-ar mai putea identifica? Este o întâmplare că v-aţi aplecat asupra lor sau e o serie de conjuncţii spirituale semnificative între istoricul/ criticul literar şi această triadă “germanică” de mare forţă?
G.G.: “Alegerea” celor pe care i-aţi numit s-a datorat şi unor împrejurări anumite, de fiecare dată altele. Când am plecat la Berlin aveam intenţia să fac acolo un doctorat cu o teză despre metaforă în poezia lui Arghezi. Am constatat repede că nu era nici un profesor cu care să fac doctorantura. Erau lingvişti, singurul profesor de limbi şi literaturi romanice specialist şi în literatura română era Werner Bahner, care preda la Leipzig şi conducea Institutul de Romanistică al Academiei din Berlin. Era însă specialist în secolul al XVIII-lea şi nu s-a putut angaja într-un doctorat despre Arghezi. Cu el şi-a făcut doctoratul despre iluminismul transilvănean Romul Munteanu.
Lecturile din acea vreme mi-au sporit interesul ce-l aveam pentru opera lui Blaga, despre care am scris mai târziu o carte care a fost mai întâi teză de doctorat şi din care am publicat o ediţie critică (şase volume până acum) şi alte ediţii mai mici, între care şi una completă a poeziilor, în anul centenarului naşterii sale. Vianu mi-a fost profesor de literatură universală şi am încă de atunci o mare stimă afectuoasă pentru el, atât de mare încât teama de a-l dezamăgi m-a împiedicat să răspund intenţiei lui de a mă lua la catedră.
Mai târziu, când am fost invitat să intru în echipa de foşti elevi care edita opera lui şi din care Matei Călinescu şi Sorin Alexandrescu rămăseseră în străinătate, am acceptat fără ezitare. Eram în Austria şi am lucrat în vacanţe, spre a publica în 1978, împreună cu Gelu Ionescu, volumul 7 ? studiile de estetică ? cu un studiu al meu. Am continuat, tot împreună, cu volumele 8 şi 9 ? studii de filozofia culturii, însoţite tot de un studiu al meu asupra lor ?, apoi 10 şi 11 ? studiile de literatură universală şi comparată, cu un studiu al lui Gelu Ionescu, care n-a putut fi tipărit însă pentru că autorul tocmai rămăsese în străinătate (în noiembrie 1982). Am făcut tot eu studiul asupra acestei secţiuni a ediţiei şi volumul 11 a apărut în 1983.
Am continuat ediţia singur, cu volumele 12 şi 13, cu care ea s-a încheiat, în 1987 (începuse în 1971), în ceea ce priveşte opera propriu-zisă a lui Vianu. Rămăseseră de publicat scrisorile trimise de el, din care Vlad Alexandrescu, nepotul lui Vianu, a alcătuit volumul 14 al ediţiei (publicat în 1990; scrisorile primite le-a publicat în alte două volume, în afara ediţiei).
Am avut, ca student, şi alţi profesori care mi-au provocat respectul şi afecţiunea. Vianu a rămas însă pentru mine un model intelectual şi moral pe care îndelunga frecventare a scrisului său mi l-a făcut foarte apropiat.
Cât despre Eminescu, am început să-l citesc, ca atâţia alţii, în adolescenţă şi am revenit la el mereu. Lecturile profesionale, legate de cursurile pe care le-am predat, au intervenit târziu încoace. Şi dacă am scris o carte despre poezia lui e pentru că am crezut că pot să propun o imagine critică susţinută permanent de realitatea textuală a operei, ceea ce poate avea o anumită utilitate mai ales într-o vreme în care aceasta este deseori fie eludată în favoarea unor construcţii arbitrare care o folosesc doar ca pretext, fie acoperită de pioase fraze goale, fie, în fine, refuzată fără analiză critică.
Dacă e să caut o explicaţie pentru oprirea mai îndelungată asupra acestor scriitori, dincolo de împrejurările arătate, ea se află probabil în atracţia mai puternică pe care au avut-o pentru mine poezia şi filozofia. Studierea operei lui Blaga (care m-a acaparat cel mai mult), Vianu, Eminescu a însemnat nu numai lecturi repetate, ci şi intrarea în universul lor cultural. Ani de zile am citit cărţi pe care le-au citit ei, deşi în ce am scris apoi am folosit puţin, pentru că mai puternică a fost întotdeauna dorinţa de a revela opera, pe care erudiţia o poate acoperi.
D.C.E.: Tiparul de analiză şi interpretare în care vă înscrieţi mi se pare arondat deopotrivă istoriei, criticii literare aplicate şi unui comparatism neostentativ, dar bine fixat în premisele şi traseul comentariului. Această “simultaneitate” de perspectivă a fost uşor sau greu de obţinut? Aţi încercat în mod conştient şi programatic s-o atingeţi, sau e un proces firesc, determinat de imposibilitatea practică de a fi numai critic, sau istoric, sau comparatist? Altfel spus: e posibilă (şi dezirabilă) o “puritate” a domeniilor meta-literarului? Poate fi reeditată, de pildă, hegemonia structuralismului?
G.G.: Ceea ce încerc eu să fac e critică literară aplicată unor opere din trecut, cu intenţia de a susţine menţinerea lor în conştiinţa culturală. Istorie literară, ca reconstituire a împrejurărilor în care au fost scrise textele, ca identificare a unor influenţe sau ca istorie a receptării lor, am făcut mai ales în aparatul critic al ediţiilor, iar în studiile pe care le-am scris doar atât cât să schiţez o situare a unor opere de a căror vitalitate sunt convins şi care nu trebuie să apară ca dezvelite arheologic din contexte istorice reconstituite minuţios şi nici ca precipitate ale unor substanţe împrumutate.
O puritate a domeniilor metaliterarului, cum o numiţi, este posibilă ? dovadă atâtea lucrări de documentaristică istorică sau de sursologie, care trebuie să aibă însă o funcţie auxiliară, de susţinere a analizei şi evaluării critice, ca şi recursul la teoria literară, la comparatism sau la filozofie.
Structuralismul a însemnat mult pentru reorientarea atenţiei spre text, deviată de diverse perspective ideologice, şi a oferit criticii un instrumentar de analiză mai riguros. În momentul în care s-a înţeles că fixarea asupra textului poate însemna, prin abuz, izolarea lui (de personalitatea autorului, de contextul cultural şi social) şi că limbajul critic se transformă, tot prin abuz, într-un jargon tehnic, structuralismul a ieşit din prim-planul interesului critic. Nu cred în revenirea hegemoniei lui.
D.C.E.: E important ce facem, dar e important, cred, şi contextul în care realizăm ceva. Dvs. sunteţi din categoria acelor specialişti veritabili copleşiţi azi, ca număr şi ca apariţii publice, de VIP-urile noastre de carton, “vedete” (sub)culturale care inundă, literalmente, coloanele ziarelor şi ecranul televizorului. Credeţi că e firească, “naturală” această selecţie îndoielnică? Dacă nu, cum vedeţi şansele noastre de a evolua în sensul unei meritocraţii autentice? Care sunt posibilităţile de a contrabalansa apariţiile şi discursurile publicistice de o anumită factură?
G.G.: Simplificând întrebarea Dumneavoastră şi scoţându-mă din cauză, aş spune că apariţia multor nume noi de comentatori sau recenzenţi de literatură e un fapt explicabil prin dezvoltarea explozivă pe care a cunoscut-o presa după 1989 şi printr-o dorinţă de manifestare publică ale cărei proporţii indică o adevărată schimbare de mentalitate. Foarte mulţi tineri vor să fie văzuţi şi apreciaţi ? şi atunci se adună în mici formaţii muzicale, participă la concursuri ale televiziunii, scriu la ziare şi reviste sau scriu cărţi. Nu cred că o fac pentru bani în primul rând, pentru că ce se câştigă prin articole sau prin cărţi e foarte puţin, când e.
Fenomenul în sine e un aspect al libertăţii câştigate, al dispariţiei inhibiţiilor şi ar merita să fie studiat sociologic. Iar sfera literaturii nu e decât una dintre zonele în care el se manifestă, în parte poate şi datorită prestigiului social pe care scrisul literar şi critic continuă să-l aibă. Că unii dintre aceşti aspiranţi nu dovedesc chemare nu mi se pare chiar un motiv de alarmă. Grav ar fi dacă ar dispărea spiritul critic. Or, el se manifestă, prin critici mai vechi şi mai noi, iar critica aceasta de autoritate profesională îi va marginaliza progresiv, prin respingere sau prin ignorare, pe aceşti autori de articole şi de cărţi veleitari. Important este ca instituţia criticii să funcţioneze, prin reviste şi prin foiletoanele cât mai multor ziare ? şi apele se vor limpezi. E o chestiune de timp. Selecţia valorilor se realizează în orice epocă, mai devreme sau mai târziu.
D.C.E.: Ultimele întrebări din acest interviu pentru care vă mulţumesc. Fiind din 1960, aşadar de peste patru decenii, cadru universitar la Facultatea de Filologie (Litere) din Bucureşti, v-au trecut “prin mâini” şi prin faţa ochilor generaţii şi generaţii de studenţi. Unii dintre ei au ajuns în vârful canonului literar, alţii au devenit, la rândul lor, profesori eminenţi, alţii au intrat în anonimat ori s-au ratat ? cum se întâmplă, în cadrele fiecărei promoţii. Care au fost cele mai spectaculoase întâlniri ale Dvs.? Puteţi să daţi două-trei exemple de recunoaştere, în ochii unui tânăr student, a unui viitor strălucit?
G.G.: Sunt, într-adevăr, de mulţi ani în învăţământul universitar (preparator, asistent, lector, conferenţiar, profesor) la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, al cărei student am fost mai întâi. Am lucrat în acest timp cu mii de studenţi, cărora le-am predat cursuri sau cu care am făcut seminar. Seriile s-au succedat, dar am avut mereu în faţă chipuri şi minţi tinere, care mi-au întreţinut starea de spirit care ne era la început comună (între mine şi primii mei studenţi diferenţa de vârstă era minimă) şi care e a oamenilor care “învaţă carte”. Asta am făcut mereu, încât aş putea spune şi eu ca Vianu: “Sunt un student bătrân. Toată viaţa mea am învăţat, am trăit între cărţi, am luat note, am strâns observaţii, am încercat să-mi limpezesc ideile şi să le leg între ele în întreguri cât mai bine ordonate”.
Am făcut-o pentru că mi-a plăcut, pentru ca să le fiu de folos studenţilor şi pentru ca să împlinesc ceea ce am crezut mereu că e rostul meu, pentru care am ales filologia şi am refuzat la absolvirea facultăţii să intru în presă. Am crezut că ceea ce pot face mai bine e să transmit cultura literară şi să ajut la dezvoltarea ei ? direct, prin ceea ce voi reuşi să scriu eu însumi, şi indirect, prin ceea ce vor face alţii care mi-au fost şi mie studenţi. Ideea că în general cultura nu începe şi nu se termină cu noi şi că ea se realizează prin efort creator solidar nu m-a părăsit niciodată.
Dintre atâţia studenţi cu care am lucrat mulţi s-au ilustrat ca scriitori, critici şi istorici literari, profesori universitari sau de liceu, redactori de editură, făcând în fond, unii cu rezultate excepţionale, ceea ce am făcut şi noi: creaţie şi transmitere de cultură. Cu cei pe care i-am revăzut am păstrat raporturile cordiale pe care le-am avut şi când erau studenţi. N-aş putea vorbi despre întâlniri “spectaculoase” de atunci, dar în mod sigur despre impresia puternică de pasiune intelectuală şi de personalitate pe care mi-au lăsat-o mulţi. Aş fi prezumţios să spun că le-am ghicit de pe atunci viitorul. Fiecare şi-a urmat drumul ajutat de propriile puteri intelectuale şi morale, sporite prin ceea ce au învăţat în facultate; iar dacă eu am contribuit cu ceva la acest spor, numai ei ar putea-o eventual spune.
Notă: Interviul cu George Gană a apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 692/ 18 nov. 2003.
***
Psa. Drd. Gianina Picioruş
