Cartea bună de furat

“Sunt semne că, în Ţările Române, furtul cărţilor a apărut în veacul al XVI-lea. Briganzii, străini sau autohtoni, includeau cărţile între celelalte obiecte ale raptului, evident insensibili la valoarea lor spirituală şi atenţi doar la preţul afişat de materialele scumpe pe care ele le încorporau.

N-avem de ce să-i bănuim de pasiuni bibliofile pe cazacii lui Timuş Hmelniţki, care au jefuit bisericile şi mănăstirile din Iaşi şi din împrejurimi, iar despre seimenii răsculaţi în timpul lui Constantin Şerban, cronicarul ne spune limpede că, devalizând lăcaşurile de rugăciune, vindea cărţile bisericii la târg [înseamnă că era cine să le cumpere! - n.n.].

Am putea afla însă, în această sustragere a cărţilor – a celor manuscrise întâi şi apoi a celor tipărite – o dovadă a interesului (care depăşea riscurile făgăduite de sacrilegiu, căci volumele, cele mai multe, erau depozitate în biserici [şi deci erau furate din biserici - n.n.]) pe care acest obiect cultural începea să-l stârnească în spaţiul românesc. Acest interes va spori pe măsură ce mijloacele de multiplicare vor evolua, iar volumele ce slujeau Biserici, edificării spirituale ori delectării vor deveni alcătuiri înconjurate de stimă.

Această consideraţie – care semnala, în fond, funcţia importantă a cărţii în societatea românească – nu slăbeşte (dimpotrivă!) atunci când limba în care erau scrise aceste cărţi devine vernaculară [...].

Românul medieval era convins că scrisul putea eterniza, putea nemuri, era trainic, putea forţa veşnicia. Cei ce fac însemnări pe cărţi n-au nicio îndoială în această privinţă: Scris-am eu, Dimitrie Bumbacilă cu mâna de ţărână. Şi mâna va putrezi dară scrisoarea în veac să va pomeni sau Această scrisoare am scris eu, Nicolae Dobrovoi [...] scris-am cu mâna de ţărână, mâna aceasta va putrezi iară cuvintele acestea n-or mai putrăzi…”

Dan Horia Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea românească veche, Ed. Polirom, 2006, p. 131-132.

Ruben Dario: avangarda genială a poeziei moderne

Poem de Ruben Dario:

Ama tu ritmo…

Ama tu ritmo y ritma tus acciones
bajo su ley, así como tus versos;
eres un universo de universos
y tu alma una fuente de canciones.

La celeste unidad que presupones
hará brotar en ti mundos diversos,
y al resonar tus números dispersos
pitagoriza en tus constelaciones

Escucha la retórica divina
del pájaro del aire y la nocturna
irradiación geométrica adivina;
mata la indiferencia taciturna.

y engarza perla y perla cristalina
en donde la verdad vuelca su urna.

*

Iubeşte-ţi ritmul…

Iubeşte-ţi ritmul şi ritmează-ţi, vie,
oricare faptă, precum faci cu versul;
din universuri strânge-ţi universul,
iar pieptul tău izvor de cântec fie.

Cereasca unitate-n tine-nvie
diverse lumi înmugurindu-şi mersul,
şi numere îşi vor suna neştersul
acord cu astrul tău, viu în tărie.

Ascultă-n vânt retorica divină
a păsării ce zboară, şi nocturna,
văpaie-n linii drepte, ce-o să vină;
ucide nepăsarea taciturnă;

montează-n perlă perla cristalină
unde-adevăru-şi varsă nalta-i urnă.

Traducere de Ştefan Aug. Doinaş

*

Ascultaţi în vânt zborul păsării, adică retorica / omilia lui Dumnezeu pe care El a înscris-o în toată făptura Sa.

După Fer. Nicolae Steinhardt (Primejdia mărturisirii), arta porneşte de la sfinţenie şi nevinovăţie, pentru că, zice Părintele nostru, Îi place lui Hristos să Se facă cunoscut copiilor şi poeţilor.

Templu, tâmplă, tâmplar, întâmplare

Ultimele trei cuvinte sunt derivări româneşti din latinescul templum, însemnând templu. Explicaţiile şi argumentele Fericitului Dumitru Stăniloae ni s-au părut absolut geniale, asupra felului în care poporul român a păstrat un termen cu sens eminamente păgân în cultura antică şi l-a transformat într-un cuvânt creştin, tâmplă, care denumeşte catapeteasma Bisericii, formând apoi alte cuvinte derivate, esenţiale pentru arealul său de vieţuire.

A se vedea în acest sens: Naţiune şi creştinism, Ed. Elion, 2003, p. 231-232:

O mare probabilitate că românii au folosit în parte până la un timp, deci poate până la încreştinarea maghiarilor, acest cuvânt (templum) pentru lăcaşul de cult, este dată de faptul că au păstrat un cuvânt ce derivă de la templu, pentru o parte a Bisericii şi anume pentru iconostas, până azi. E cuvântul tâmplă.

Am avea aceeaşi lege că un cuvânt ieşit, pentru marea lui vechime, din uzul pentru un obiect sau pentru o acţiune în întregul ei, rămâne în uz pentru o parte a obiectului sau a acţiunii respective.

E legea care a operat în cazul colivei şi a paosului, care l-a început a însemnat s-a odihnit (epause), apoi, când acest cuvânt a fost înlocuit cu slavonul odihnire, a rămas în uz pentru [a denumi] vinul ce se toarnă peste trupul celui răposat la sfârşitul slujbei de înmormântare.

Poate că importanţa construirii unei Biserici sau a unei tâmple a dat calificarea generală de tâmplar meşterului lemnar, iar însăşi faptei cu caracter de sfinţenie săvârşită în Biserică, importanţa unei întâmplări deosebite în viaţa satului (Botez, Cununie, etc.).

Acest argument lingvistic absolut valid şi absolut fundamental şi genial pentru înţelegerea vieţii şi a caracterului neamului nostru de-a lungul secolelor, arată fără posibilitate de tăgadă, rolul central şi ultracentral al Bisericii în viaţa poporului, atât în urbea, cât şi în satul românesc.

Aceste vestigii lingvistice, la fel de trainice ca şi cele arheologice şi deloc abstracte sau interpretabile, atunci când arată evidenţe imposibil de negat, ca în cazul de faţă, sunt din nefericire adesea ignorate şi zac necercetate şi nescoase la lumină, până la venirea unor înţelepţi ca Fericitul Dumitru, care lucrează nu numai cu uneltele ştiinţei lingvistice, dar şi cu clar-vederea duhovniciei sale şi cu înţelegerea holistică a istoriei şi a spiritualităţii româneşti. Spune, aşadar, sfinţia sa mai departe:

Iar poate că numele de tâmplă pentru oasele de deasupra ochilor arată şi el vechime creştinismului la poporul nostru, dintr-o vreme când Apostolul Pavel spunea creştinilor că trupurile lor sunt biserici ale lui Dumnezeu (I Cor. 3, 15; I Cor. 6, 19), iar ceva mai târziu Părinţii Bisericii spuneau că mintea (închisă în cutia craniană) e altarul acestei biserici. Oasele frontale apăreau ca o catapeteasmă a acestui altar, care îşi revărsa lumina prin ochi.

Tâmpla capului este astfel, în concepţia poporului, învăţată de la Sfinţii Părinţi şi mai cu seamă din predania isihastă, un fel de catapeteasmă înlăuntrul căreia mintea curată liturghiseşte, aduce slujbă lui Dumnezeu, prin rugăciunea neîncetată. Iar pe această catapeteasmă strălucesc ochii, care sunt „luminătorii trupului” (cf. Mt. 6, 22; Lc. 11, 34), aşa cum strălucesc Sfinţii, luminătorii lumii, pe catapeteasma Bisericii.

Iată cum centralitatea Bisericii în viaţa poporului îi creează acestuia vocabularul fundamental, aşa încât, pornind de la o parte a Bisericii (iconostasul sau catapeteasma), el îşi denumeşte aidoma sau asemănător o parte a bisericii trupului său (tâmpla capului), o îndeletnicire esenţială (tâmplar) pentru un neam cu mulţi codri şi păduri, şi chiar ritmul secvenţial al existenţei sale, format din întâmplări, adică din perioade de sfinţenie şi de sfinţire a fiinţei sale, pregătite astfel pentru a trece în Împărăţia cea veşnică.

Să nu uităm că un creştinism iniţial e foarte fierbinte şi vede totul într-o lumină de sfinţenie. În acest sens e semnificativ că poporul nostru dă apelativul de sfinte tuturor zilelor: Sfânta Vineri, Sfânta Duminică, într-o zi sfântă de luni, etc. Pe el nu-l împiedică o practică veche a uzului păgân al lui Venus, să-i spună acestei zile sfântă, cum îi împiedică pe romanii din Occident.

Aşa s-a putut produce foarte de timpuriu în basmele poporului nostru personificarea Sfintei Vineri. Şi e semnificativ pentru vechimea acestei personificări că ea există şi la aromâni, deci datează dinainte de începutul sec. IV. Dar cât trebuie să fi trecut de la socotirea zilei de sfântă până la personificarea ei?

Dar şi faptul că poporul nostru a adoptat poate chiar înainte de biserică, cuvântul templum, care la romani era folosit pentru locaşul de cult al zeilor, arată poate că noi am putut primi acest cuvânt pentru cultul creştin, pentru că nu-l aveam pătat de înţelesul de templu păgân.

Ceea ce înseamnă că strămoşii noştri nu se speriau foarte mult de cuvântul templu, şi că pentru ei mai păstra o urmă însemnată a unei idei înalte de divinitate, nefiind deci un termen desfigurat de referenţialitatea practicilor inumane care formau contextul antic al păgânismului greco-latin.

Psa. Gianina.

Scrisoarea Patriarhului Dosithei al Ierusalimului către episcopul Atanasie, care a semnat “unirea” cu Roma

Patriarhul Dosithei îi scria în toamna lui 1701 lui Atanasie Anghel, după apostazia acestuia de la credinţă şi înfiinţarea aşa-zisei Biserici Unite. Pentru cei care nu ştiu, Patriarhul Dosithei era un fel de Hipermitropolit al Sfântului Constantin Brâncoveanu (după expresia lui Iorga), care a stat mult timp la Bucureşti şi a concertat de aici contraofensiva tipăriturilor ortodoxe destinate credincioşilor care erau asupriţi de regimuri ostile: fie turc-musulman, fie catolic, fie protestant.

Conţinutul scrisorii este interesant pentru că ne aduce înaintea ochilor amănunte referitoare la acele momente dramatice din istoria Bisericii noastre, dar şi despre caracterul lui Atanasie, pe care gramata sinodală de caterisire îl numeşte Satanasie şi despre care Sf. Constantin Brâncoveanu spunea că îşi va lua plata de la Dreptul Judecător, într-o altă scrisoare către românii din Şcheii Braşovului supuşi la presiuni de intimidare pentru a-şi părăsi Biserica strămoşească.

Aşadar, în această scrisoare (am mai intervenit în traducere, în sensul actualizării şi clarificării ei), Dosithei încerca să-l convingă pe Atanasie să revină asupra deciziei sale de unire cu Roma, însă cuvintele sale nu vor mai avea ecou:

“Domnia-ta, Kirie Atanasie, îţi aminteşti că ai venit în Valahia şi ai căutat să te faci Mitropolit în aceste părţi. Îţi aminteşti că te-am înţeles că eşti om rău şi că inima ta nu era dreaptă către Dumnezeu. Şi a trecut destul timp şi ai umblat cu rugăciuni şi în urmă cu făgăduinţi de ale tale şi cu jurăminte înfricoşate ne-ai mişcat şi pe noi şi pe ceilalţi de te-am ales arhiereu. Şi în sfârşit te-ai hirotonit cu cinste şi ai fost îmbrăţişat de către toţi, mai mult decât ţi se cuvenea.

Ai mărturisit înaintea îngerilor şi arhanghelilor şi Însuşi a lui Dumnezeu, Celui ce este peste toate, că vei păzi credinţa în Sfinţii Părinţi şi în Sfânta Biserică Sobornicească a lui Hristos.

Mai în urmă ai scris către Preasfinţitul Mitropolit al Ungrovlahiei [al Ţării Româneşti], cel ce te-a hirotonit, şi ai cerut permisiune să mănânci carne, iar nouă ne-ai scris şi ai cerut voie ca la o Liturghie să hirotoneşti mai mulţi preoţi şi mai mulţi diaconi.

Apoi a venit aicea un oarecare tânăr şi ne-a spus că te-a văzut în Viena şi că ai liturghisit împreună cu Cardinalul şi cu alţi papistaşi şi că de două ori în aceeaşi liturghie papistăşească ai abjurat Biserica Răsăritului, fapt care înseamnă: că ai abjurat Sfânta Biserică sobornicească şi apostolească a lui Hristos şi ai mărturisit Biserica Romană, adică cea particulară şi papistăşească, schismatică şi eretică.

Am auzit că te-ai întors în Transilvania şi te-ai pus într-o trăsură cu şase cai şi înaintea ta aprindeau lumini [lumânări], ai adunat pe preoţi şi le-ai făcut libertate (iertare) de dări, şi alte lucruri lumeşti, numai să se facă uniţi, care este totuna cu a se face deosebiţi de Dumnezeu şi uniţi cu antihristul Papa, şi aşa te-ai făcut din păstor lup, pentru că oile le iei din staulul lui Hristos şi le arunci în gura diavolului.

Pe când trebuia, la vreme de nevoie, să te arăţi cu bărbăţie, apărător al sfintei credinţe şi să încurajezi turma cu cuvântul şi cu fapta, ca în tot chipul să fugă de papistaşii vrăjmaşi ai Crucii lui Hristos, te-ai făcut începătorul răutăţii, conducătorul pierzării, vrăjmaş al Sfinţilor Părinţi şi străin şi apostat pe faţă al Sfintei Biserici a lui Hristos.

Acestea înţelegându-le noi, te plângem şi te jelim cum au plâns Sfântul Pavel pe galateni şi dumnezeiescul Gură de Aur pe prietenul său, Teodor. Nădăjduind însă şi dorind întoarcerea ta către bine, îţi scriem cuvintele pe care le-a scris Sfântul Pavel către galateni: Fiilor, pe care iarăşi vă plâng, până ce Hristos va lua chip în voi. Iar eu îţi zic: fiule Atanasie, pe care iarăşi te plâng, până când Hristos va lua chip în tine, vino-ţi în sine, nu te teme de jurămintele ce le-ai făcut la Viena, ci te înfricoşează de acelea pe care le-ai făcut când te-ai hirotonit arhiereu; nu te teme să laşi minciuna, ci te înspăimântă să nu mori în afară de adevăr. Nu eşti copil mic. Cugetă că cele [dogmele] ale Latinilor sunt noi [care nu se află în Tradiţia Bisericii Una], sunt schismatice, sunt false, sunt înşelătoare, sunt străine de învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Sfinţilor Părinţi.

Vezi scrisoarea obştească ce am scris-o celor de acolo şi înţelege din ea că papistaşii sunt străini de Biserica lui Hristos, şi cu toate că vorbesc multe plăcute, posibile, cu puterea înţelepciunii lumii acesteia, dar dacă cugeţi bine, afli că toate sunt inovaţii, şi toate diferite de credinţa apostolică şi patristică şi opuse Bisericii Universale a lui Hristos. Nu te teme de necinste, pentru ca să fii cinstit în Împărăţia Cerului. Nu te înspăimânta de suferinţe lumeşti şi nici chiar de moarte, pentru ca să fii fericit în Împărăţia lui Hristos.

Sfântul Dionisie, Patriarhul Alexandriei, a scris către Novat, care s-a făcut începătorul ereziei, ca să se întoarcă de unde a ieşit, adică de la Biserica Ortodoxă, şi să-i înveţe şi pe aceia pe care i-a înşelat să se întoarcă şi aceia la Biserica Ortodoxă. Scrie-le şi tu aceasta [celor pe care i-ai tras după tine], şi dacă nu te vor asculta cei înşelaţi, ca să se întoarcă la Biserica Ortodoxă, tu caută şi-ţi mântuieşte sufletul tău.

Şi noi îţi spunem ţie, Kirie Atanasie, că dacă vei întoarce la Biserica Ortodoxă pe aceia ce s-au înşelat din cauza ta, este foarte bine. Iar de nu, caută şi-ţi mântuieşte sufletul tău. Şi dacă voiesc aceia să rămâie în credinţa papei, ei vor vedea. Tu îngrijeşte-te să vii în starea ta de mai înainte şi să fii episcop ortodox şi adevărat episcop şi să te îngrijeşti de aceia ce sunt în Ortodoxie, ca să rămână în ea netulburaţi.”

(Noiembrie 1701, cf. “Biserica Ortodoxă Română”, XV (1891-1892), p. 692-694.)

Psa. Gianina.

Omul şi Dumnezeu-omul [V]

Sfântul Iustin Popovici: „Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”, Ed. Deisis, 1997.

Arianismul este un păgânism reînviat, pentru că micşorează pe Dumnezeul-om Hristos. Arianismul este încă la modă şi este mai răspândit ca oricând. E ca un suflet în trupul Europei contemporane.

Privind la cultura Europei, vedem în adâncul ei ascuns arianismul: toate se rezumă aici la om şi numai la om şi chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cu plămada arianismului s-a plămădit filozofia Europei, ştiinţa ei, civilizaţia ei şi, în parte, religia ei. (p. 151-153) /

Religia în limitele raţiunii pure a lui Kant nu este altceva decât noua ediţie a arianismului. Hristos, din perspectiva lui Kant sau a lui Bergson, nu este decât un simplu om. / Prin mulţi din reprezentanţii săi, protestantismul l-a depăşit în arianism chiar şi pe Arie.

Socinienii şi Schleiermacher sunt competitorii lui Arie la dez-întruparea Dumnezeului întrupat. Papismul este şi el în mare măsură arian. / Intelectualitatea este puternic atinsă de arianism. / Colivia păcatului reduce puterile de zbor ale minţii celei mândre şi aceasta nu mai vede nicio realitate mai mare decât ea însăşi. (p. 153) /

Omul a decretat despre sine însuşi: omul măsura tuturor lucrurilor (Protagoras). Măsurându-se însă prin el însuşi, omul nu a ajuns însă să se înţeleagă nici pe sine, nici lumea din jurul său. Numai în Dumnezeul-om s-a văzut omul pentru prima dată pe sine însuşi desăvârşit şi veşnic. De aici noul principiu axiologic şi gnoseologic universal al neamului omenesc: Dumnezeu-omul măsura tuturor lucrurilor. (p. 156-157) /

Antropocentrismul umanist este în esenţă diavolocentrism. Acesta se opune divino-umanismului (theantropismului) evanghelic, apostolic, patristic şi ortodox. / Toate umanismele europene se bazează pe credinţa în om. (p. 159) /

Dogma despre infailibilitatea papală din veacul al XIX-lea nu este altceva decât renaşterea idolatriei şi a politeismului. Prin dogma despre infailibilitatea papală a fost erijat ca dogmă umanismul idolatru şi în primul rând cel elen antic: omul este măsura tuturor lucrurilor (Protagoras). (p. 160) /

Sunt trei căderi principale în istoria neamului omenesc: cea a lui Adam, cea a lui Iuda şi cea a papei. Vrând să devină bun prin el însuşi, omul se echivalează pe sine cu diavolul. Căderea papei constă în faptul de a voi să ajungă la Dumnezeu-omul prin om. (p. 162-163) / Conform Sfântului Ioan Damaschin, Hristos Dumnezeu-om este singurul lucru nou sub soare. (p. 163) /

Conciliul Vatican II constituie renaşterea tuturor umanismelor europene, o renaştere a cadavrelor. Pentru că de când Dumnezeul-om Hristos este prezent în lumea pământească, orice umanism este un cadavru. Toate umanismule seamănă, mai mult sau mai puţin, cu nişte utopii criminale pentru că, în numele omului, ele ucid în diferite chipuri şi nimicesc pe om ca fiinţă psiho-fizică. / Despărţit de Dumnezeul-om, orice umanism se transformă treptat în nihilism. (p. 165-166)

Infailibilitatea este o calitate divino-umană naturală şi o funcţie divino-umană a Bisericii, ca Trup divino-uman al lui Hristos. Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost declarat Biserică şi papa-om a luat locul Dumnezeului-om. Dogma aceasta este o panerezie, este erezia ereziilor, o revoltă fără precedent împotriva Dumnezeului-om Hristos. (p. 167)

Toate în Biserică sunt divino-umane şi treimice. Prin Dumnezeul-om toate sunt de-a pururi conduse spre Dumnezeirea Treimică. (p. 182) / În afară de Biserică nu există nici adevărată comunitate, nici adevărate persoane. (p. 189) / În afara Bisericii, omul nu este altceva decât o formă de om, mai degrabă o umbră de om, o fantasmă, un vis şi un robot. El se simte fără conţinut, gol şi pustiu. (p. 201) /

Evanghelia este predania lui Dumnezeu în toată amploarea ei. Evanghelia scrisă se completează cu Evanghelia nescrisă a Bisericii şi se tâlcuieşte prin energia harului Sfântului Duh, Care locuieşte în Biserică. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: E tradiţie, nu căuta nimic mai mult (PG 62, 488). (p. 208)

Psa. Gianina

Omul şi Dumnezeu-omul [IV]

Sfântul Iustin Popovici: „Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”, Ed. Deisis, 1997.

În istoria neamului omenesc nu există om mai bun decât Iisus. Aceasta înseamnă însă că nu există nici Dumnezeu mai bun ca Iisus. Pentru că numai ca Dumnezeu-om a fost şi este Iisus omul cel mai bun, adică omul fără de păcat şi fără răutate. Aşadar, omul fără de păcat este în acelaşi timp omul cel mai ideal şi mai real, fiindcă numai ca atare este cu adevărat desăvârşit, nemuritor şi veşnic.

Prin întruparea lui Dumnezeu-Logosul, în natura omenească a intrat supradesăvârşita Înţelepciune dumnezeiască, supradesăvârşita Raţiune dumnezeiască, supradesăvârşita Minte dumnezeiască. Logosul S-a făcut trup (In. 1, 14), aceasta înseamnă: toate valorile dumnezeieşti transcendente au pătruns şi s-au unit interior devenind imanente naturii omeneşti, pentru că ele sunt înrudite cu esenţa de chip al lui Dumnezeu a sufletului omenesc. Dumnezeul-om este cea dintâi, cea mai mare, cea mai de bază şi ultimă valoare în lumea omenească. Fiindcă nimic nu este mai omenesc decât Iisus Hristos, Care personalizează în El cea mai desăvârşită şi mai ideală desăvârşire a tot ceea ce este cu adevărat omenesc.

Dumnezeul-om este El însuşi sinteza cea mai desăvârşită a dumnezeiescului şi a omenescului, a ceea ce este aici şi a ceea ce este dincolo, a naturalului şi a supranaturalului, a fizicului şi a metafizicului, a realului şi a idealului. În El se salvează în acelaşi timp autonomia atât a divinului cât şi a umanului. (p. 120-121) /

În Hristos, omul creşte, se dilată, se adânceşte până la infinitul dumnezeiesc, fără să-şi piardă entitatea omenească, personalitatea, trăsăturile lui. / În persoana divino-umană a lui Hristos i s-a făcut omului cea mai mare dreptate cu putinţă. Nici omul nu a fost supradimensionat cu nimic faţă de Dumnezeu, şi nici Dumnezeu faţă de om. Omul a fost înălţat, ridicat şi slăvit în chip infinit, dar a fost slăvit prin Dumnezeu. /

Dumnezeul-om Iisus S-a arătat ca întruparea şi înomenirea infinitului, a Binelui supradesăvârşit şi absolut. / Cunoaşterea omenească ştie pentru prima dată prin El, după cum şi inima omenească simte iarăşi tot prin El în mod concret, ce este binele şi ce este răul. Binele este tot ceea ce este Hristos în realitatea Lui divino-umană. (p. 122) /

Omul s-a străduit să dezlege problema adevărului atât prin mitologie, cât şi prin filozofie, prin deism, prin spiritualism şi prin materialism. Dar nu a soluţionat-o pentru că s-a străduit să o dezlege cu categoriile umanismului pur autonom şi ateu. Numai în minunata Persoană a Dumnezeului-om Hristos s-a descoperit întreg adevărul veşnic, fără nicio lipsă. Şi problema adevărului s-a dezlegat deci, prin arătarea Adevărului divin absolut în limitele naturii omeneşti. (p. 123) /

O anume înţelepciune dumnezeiască şi o finalitate ultimă sunt revărsate în întreaga creaţie, de Însuşi Hristos, Logosul cel veşnic al lui Dumnezeu. Această logositate şi înţelepciune, în lumea aceasta şi în toată creaţia, devine limpede numai în lumina Logosului lui Dumnezeu întrupat. Numai când este luminată de lumina Dumnezeului întrupat, poate raţiunea omenească să înţeleagă sensul teo-logosic al creaţiei, adică sensul Logosului lui Dumnezeu în creaţie, căci toate prin El şi întru El s-au zidit (Col. 1, 6). (p. 124) /

Deoarece Hristos ca Persoană divino-umană este valoarea cea mai înaltă, El este în acelaşi timp şi criteriul suprem al tuturor valorilor adevărate. Măsura [tuturor lucrurilor] nu poate fi omul, pentru că el este o valoare mult mai mică decât Dumnezeul-om. / În creştinism, Adevărul nu este o noţiune filosofică, nici o teorie, nici o învăţătură, nici un sistem de învăţături, ci este Ipostasul divino-uman viu – Iisus Hristos cel istoric (In. 14, 6). Înainte de Hristos oamenii îşi făceau numai o idee prealabilă despre Adevăr, dar nu-l aveau. Odată cu Hristos, ca şi Logos al lui Dumnezeu întrupat, Adevărul dumnezeiesc intră întreg în lumea aceasta: Adevărul prin Iisus Hristos a venit (In. 1, 17). (p. 124-125) /

Întreaga Lui învăţătură şi operă, Hristos o recapitulează în Persoana Lui divino-umană, tâlcuindu-le prin Sine Însuşi. De aceea Biserica Ortodoxă Apostolică a lui Hristos rezumă întregul creştinism în Persoana făcătoare-de-viaţă a Dumnezeului-om Hristos. / Creştinismul nu este creştinism decât prin Dumnezeul-om. / Prin El, singurul, unicul şi nedespărţitul Dumnezeu-om, Biserica este întotdeauna una, singură şi nedespărţită. Fiindcă El ţine ca Dumnezeu-om întregul trup al Bisericii într-o nedespărţită unitate de har, de adevăr şi de viaţă. Prin El, trupul Bisericii creşte şi primeşte toate dimensiunile vieţii dumnezeieşti: creşte creşterea lui Dumnezeu spre măsura plinătăţii divino-umane a lui Hristos, pentru că toate s-au zidit prin El şi în El (Ef. 4, 15-16, 13; Col. 1, 10. 16). (p. 126-127) /

Esenţa Ortodoxiei este Dumnezeul-om Hristos. Deci tot ceea ce este ortodox are caracter divino-uman: şi cunoaşterea, şi simţirea, şi voinţa, şi gândirea, şi morala, şi dogmatica, şi filosofia, şi viaţa. Divino-umanitatea este singura categorie în care se mişcă şi au loc toate manifestările Ortodoxiei. / Biserica nu este altceva decât acest minunat organism divino-uman în care, prin conlucrarea harului dumnezeiesc cu lucrarea liberă a omului, se face nemuritor şi se îndumnezeieşte omul întreg şi tot ce-i omenesc – afară de păcat. (p. 128) /

Numai împreună cu toţi Sfinţii (Ef. 3, 16), după Apostolul Pavel, se poate cunoaşte minunata taină a Persoanei lui Hristos, se poate crede drept în Dumnezeul-om Hristos. Nu există sobornicitate/ universalitate în afara eclesialităţii, pentru că numai viaţa adevărată şi reală în Biserică creează în om simţământul universalităţii credinţei, adevărului şi vieţii: acela de a trăi împreună cu toţi Sfinţii, cu toţi membrii Bisericii tuturor veacurilor. (p. 130) / În Biserică trecutul este întotdeauna prezent, iar prezentul în Biserică este prezent prin trecutul întotdeauna viu. Hristos face prezent tot trecutul. Toate mădularele Bisericii, din toate timpurile, sunt contemporane ca unele ce sunt întotdeauna vii în Hristos. În orice ortodox sunt contemporani toţi Sfinţii Apostoli şi Mucenici şi Sfinţii Părinţi. (p. 131) /

Credinciosul ortodox nu-şi aparţine lui, ci tuturor Sfinţilor şi prin ei Preasfântului Domn Iisus Hristos. / Biserica este o Cincizecime continuă. De la Sfânta Cincizecime, orice suflet după chipul lui Dumnezeu, în Biserica lui Hristos, este un rug care arde fără să se mistuie, în Dumnezeu şi spre Dumnezeu, în aşa fel încât o limbă de foc se găseşte întotdeauna asupra lui şi în el. (p. 132) /

În Apusul Europei, creştinismul s-a transformat treptat în umanism. Occidentalii L-au micşorat pe Dumnezeul-om într-un om: în omul infailibil al Romei şi nu în mai puţin infailibilul om al Berlinului. S-a ivit astfel, pe de-o parte, umanismul creştin apusean maximalist (papismul), care răpeşte totul lui Hristos şi, pe de altă parte, umanismul creştin apusean minimalist (protestantismul), care aşteaptă de la Hristos tot ce poate fi mai puţin şi adesea nimic. În amândouă, valoarea supremă este omul. S-a corectat astfel Dumnezeul-om, opera şi învăţătura Lui! (p. 134) /

În catolicism, Dumnezeul-om a fost înlocuit cu omul infailibil. Prin această apostazie, maximalismul papal l-a depăşit chiar şi pe Luther, creatorul minimalismului protestant. Cea dintâi protestare radicală împotriva Bisericii una trebuie căutată în papism. Papismul este cel mai radical protestantism. Protestantismul nu este altceva decât un papism aplicat tuturor sau un papism laicizat. / În Biserica Romană, Dumnezeul-om a fost împins în cer şi în locul Lui a fost instalat un locţiitor: Vicarius Christi… Ce tragică eroare: să se instituie un înlocuitor şi un supleant pentru Domnul şi Dumnezeul cel pretutindeni prezent! Această nebunie s-a întrupat în creştinismul apusean. (p. 135-136) /

Călătorind de la nefiinţă spre atotfiinţă [îndumnezeire], omul străbate minunatele taine ale lui Dumnezeu îmbrăcat în hainele încântătoare ale materiei şi spiritului. Cu cât mai mult se îndepărtează de nefiinţă, şi se apropie de atotfiinţă, cu atât mai mult flămânzeşte după nemurire şi nepăcătoşenie, cu atât şi însetează după neschimbare şi veşnicie. (p. 140) /

După Sfântul Ioan Damaschin, filosofia e asemănarea cu Dumnezeu şi ea este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. Filosofia Duhului Sfânt este singura artă care poate plăsmui din această masă complexă de materiale eterogene care e fiinţa omenească, o persoană după chipul lui Dumnezeu şi după chipul lui Hristos. Ca ştiinţă a Duhului Sfânt, ea este singura ştiinţă care poate învăţa această creatură egoistă şi muritoare numită om cum să învingă moartea şi să ajungă la nemurire. De aceea, filosofia ortodoxă este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. (p. 140-141)/

Filosofia dogmatică e ştiinţa adevărurilor veşnice privitoare la Dumnezeu. (p. 141) / Ca adevăruri veşnice, dogmele sunt întotdeauna veşnice şi divino-umane. Adevărurile dogmatice nu sunt concepte abstracte – concluziile unor silogisme sau ipoteze logice – sunt evenimente trăite în propria lor nemijlocire şi realitate istorică. (p. 142-143) / Sfinţii sunt întruparea trăită a adevărurilor dogmatice veşnice. (p. 144). /

Psa. Gianina.

Omul şi Dumnezeu-omul [III]

Sfântul Iustin Popovici: „Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”, Ed. Deisis, 1997.

Înainte de venirea Mântuitorului Hristos în lumea noastră, moartea era mai aproape de noi decât fiinţa noastră şi mai reală decât noi înşine, mai puternică decât fiecare om şi decât toţi oamenii laolaltă. Hristos a venit în lume ca să ne arate pe adevăratul Dumnezeu şi în El viaţa cea veşnică. (p. 95). / Fără Învierea lui Hristos, viaţa omenească nu este altceva decât o agonie pasivă ce se sfârşeşte inevitabil cu moartea. Dar viaţa adevărată este cea care nu se sfârşeşte cu moartea. (p. 97). /

Creştinii sunt purtători de Hristos, iar Sfinţii sunt creştinii cei mai desăvârşiţi. Sfinţii sunt singurii adevăraţi nemuritori din neamul omenesc, pentru că trăiesc cu toată fiinţa lor în Cel Înviat. Vieţile Sfinţilor nu sunt nimic altceva, decât viaţa Mântuitorului Hristos repetată mai mult sau mai puţin în fiecare Sfânt. Sau este viaţa lui Hristos prelungită în Sfinţi: viaţa Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, a Dumnezeului-om Iisus, Care de aceea S-a făcut om, ca să ne transmită ca om viaţa Lui dumnezeiască; iar ca Dumnezeu să sfinţească, să facă nemuritoare şi să înveşnicească, cu viaţa Lui, viaţa noastră omenească de pe pământ. Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc dint-unul sunt toţi (Evr. 2, 11).

Viaţa Sfinţilor este în realitate însăşi viaţa Dumnezeului-om Hristos, canalizată în toţi ce-i ce-L urmează pe El şi trăită de ei în Biserica Lui. Minunatul Domn, fiind în întregime Înviere şi Viaţă (In. 11, 35), locuieşte cu toată Fiinţa Lui, ca realitate divino-umană, în Biserica Lui; de aceea durata realităţii acesteia nu cunoaşte sfârşit. Viaţa Lui se continuă în toţi vecii. Orice creştin este concorporal cu Hristos (Ef. 3, 6) şi este creştin pentru că trăieşte viaţa divino-umană a însuşi trupului lui Hristos, ca unul ce este o celulă organică a lui. (p. 98-99) /

Când Dumnezeu S-a făcut om, atunci Viaţa Dumnezeiască a devenit şi viaţa omului, Adevărul Dumnezeiesc a devenit adevărul şi dreptatea omului; toate cele ale lui Dumnezeu au devenit şi ale omului. Faptele Apostolilor sunt faptele lui Hristos săvârşite de Sfinţii Apostoli cu puterea lui Hristos, iar Vieţile Sfinţilor sunt o continuare la Faptele Apostolilor. Sfânta Tradiţie se continuă neîntrerupt, ca viaţă harismatică, în toţi creştinii. Prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi, creştinii se umplu de toată plinătatea lui Dumnezeu (Ef. 3, 19). /

Vieţile Sfinţilor înfăţişează persoane pline de Hristos Dumnezeu, prin care se transmite Sfânta Tradiţie a acestei vieţi de har. / Vieţile Sfinţilor sunt Dogmatica practică a Ortodoxiei. Ele sunt Dogmatica experimentală, Dogmatica devenită trăire în viaţa cea sfântă a oamenilor sfinţi ai lui Dumnezeu. Ele cuprind şi toată Morala ortodoxă, Etosul ortodox, în toată strălucirea măreţiei lui divino-umane şi în toată forţa lui de neînvins. / Morala este o Dogmatică aplicată. / Vieţile Sfinţilor sunt o Enciclopedie ortodoxă originală. (p. 100-107) /

Privind din Împărăţia lui Dumnezeu din cer, nu se văd pe pământ nici munţii, nici mările nici oraşele, nici zgârie-norii, ci omul. Pentru că sufletul omului creat după chipul lui Dumnezeu este ca un soare pe pământ. Şi fiecare dintre sorii aceştia este vizibil din cer. O, minune a iubirii lui Dumnezeu! Acest minuscul pământ, un astru dintre cele mai mici, să cuprindă milioane de sori! Sub veşmântul de trup pământesc al omului străluceşte soarele! Omul? Un mic dumnezeu în noroi. (p. 110) /

În Sfânta Biserică a lui Hristos, prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi, omul se transformă în dumnezeu după har, în dumnezeu-om după har. Transformarea omului, prin Dumnezeul-om Hristos, în dumnezeu-om după har este, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, arta artelor, ştiinţa ştiinţelor, filosofia filosofiilor. De aceea, Sfinţii noştri Învăţători numesc viaţa după Evanghelie, filosofie adevărată. Sfântul Macarie cel Mare numeşte pe Sfinţi filosofi ai Duhului Sfânt. (p. 110-111) /

Sfinţii au parcurs cel mai lung drum pe care-l poate face un om. Drumul ce se întinde de la Iad până la Rai. Sau mai degrabă, unul şi mai lung decât acesta: de la diavol la Dumnezeu. Ei au izbutit să realizeze scopul pe care l-a pus Dumnezeu existenţei umane: au devenit dumnezei după har, dumnezeu-oameni după har şi hristoşi după har, aşa cum atât de expresiv proclamă Sfântul Simeon Noul Teolog. Vieţile Sfinţilor arată că fiecare Sfânt este un Hristos reînnoit. Aceasta este în mod real fiecare creştin, dar fiecare după măsura credinţei lui (Rom. 12, 3). (p. 112-113) /

În toate culturile şi civilizaţiile, toate eforturile spiritului omenesc se concentrează în cele din urmă într-o gigantică strădanie de a birui moartea şi mortalitatea şi de a-şi asigura nemurirea şi viaţa veşnică, de a şi le asigura oricum. / Dorul omului după infinit, după nemurire, se găseşte în însăşi esenţa spiritului omenesc. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul se găseşte în întregime în acest dor. Înscris în spiritul uman, chipul lui Dumnezeu îl împinge pe om să tindă spre toate infinităţile lui Dumnezeu şi să le dorească. Este normal ca omul să-L dorească pe Dumnezeu, ca pe prototipul său. Toată experienţa neamului omenesc dă mărturie pentru această nostalgie. (p. 116-117) /

Creând pe om după chipul Său, Dumnezeu a revărsat în fiinţa lui dorul după nemărginirea dumnezeiască a vieţii, după nemărginirea dumnezeiască a cunoştinţei, după nemărginirea dumnezeiască a desăvârşirii. Chipul lui Dumnezeu din natura umană are un sens ontologic şi teologic: ontologic, fiindcă în chipul lui Dumnezeu ca dar constă esenţa fiinţei omeneşti; iar teologic, pentru că prin aceasta a fost stabilit drept scop al vieţii omului Dumnezeu, cu toate perfecţiunile Lui dumnezeieşti.

Omul este creat ca o fiinţă divino-umană potenţială, care are datoria ca, lăsându-se condus de sufletul lui după chipul lui Dumnezeu, să se asemene întru totul cu Dumnezeu şi în acest fel să devină o fiinţă divino-umană în act, adică o fiinţă în care omul este unit în chip desăvârşit cu Dumnezeu şi trăieşte prin desăvârşirile Lui divine infinite. (p. 118) /

Revolta omului este împotriva constituţiei fiinţei sale ca chip al lui Dumnezeu, pentru că omul a părăsit pe Dumnezeu şi s-a restrâns la materia pură, la omul gol. Umanismul este tocmai răul fundamental, primordial al omului. În numele umanismului autonom, omul l-a alungat pe Dumnezeu într-o transcendenţă supraumană. Totuşi, chiar şi aşa, însuşirile chipului lui Dumnezeu au rămas să se manifeste în om sub forma nostalgiei după progresul infinit, după cunoaşterea infinită, după perfecţionarea infinită, după existenţa infinită. Conştient sau subconştient, omul tinde să readucă în el chipul pierdut al lui Dumnezeu.

Prin toate nostalgiile sale umaniste, omul strigă din toată fiinţa lui după Dumnezeul-om. De aceea, prezenţa Dumnezeului-om Hristos în lumea aceasta era şi naturală şi raţională şi necesară. Cele mai esenţiale cerinţe şi necesităţi ontologice ale fiinţei omeneşti au fost satisfăcute odată pentru totdeauna în Persoana Dumnezeului-om Hristos. (p. 119) /

Psa. Gianina.

Omul şi Dumnezeu-omul [II]

Sfântul Iustin Popovici: „Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”, Ed. Deisis, 1997.

Hristos este singurul Dumnezeu adevărat şi Domn în toate lumile cele văzute şi nevăzute. / Toată istoria creştinismului nu este altceva decât istoria unei singure şi unice minuni, a minunii Învierii lui Hristos, care se continuă neîntrerupt în inimile creştinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, până la cea de-a Doua Venire. Învierea lui Hristos este mama tuturor creştinilor, mama tuturor celor nemuritori. (p. 65). /

Dacă trece o zi şi nu-ţi învingi măcar un singur păcat, recunoaşte că ai devenit şi mai muritor. Dacă însă îţi vei învinge un păcat sau două sau trei, ai devenit mai tânăr, o tinereţe care nu îmbătrâneşte, nemuritoare şi veşnică. Cu cât mai multe păcate are omul, cu atât este mai muritor. (p. 66-67).

Omul lumii nu iubeşte excursiile spre ce este dincolo şi spre ce este veşnic. Prăpastia dintre timp şi veşnicie este pentru el de netrecut. / Pentru ca omul să fie nemuritor, el trebuie să se simtă nemuritor în centrul simţirii lui de sine; pentru ca să fie veşnic, el trebuie să se recunoască veşnic în centrul conştiinţei lui de sine. / Personalitatea veşnic vie a Dumnezeului-om Hristos este tocmai Biserica. Biserica este întotdeauna o personalitate şi anume o personalitate divino-umană, un trup şi un suflet divino-uman. / Misiunea Bisericii este de a întări mădularele ei în nemurire şi veşnicie, făcându-le părtaşe firii lui Dumnezeu (II Petru 1, 4). Misiunea Bisericii este de a crea în fiecare membru al ei convingerea că starea normală a personalităţii omeneşti o constituie nemurirea şi veşnicia, iar nu temporalitatea şi moartea, şi că omul este un călător care prin moarte şi temporalitate înaintează spre nemurire şi veşnicie. (p. 73-75) /

Biserica este veşnicia divino-umană întrupată în limitele timpului şi ale spaţiului. Biserica este ecumenică, catolică [universală, sobornicească], divino-umană, veşnică, de aceea constituie o blasfemie de neiertat împotriva lui Hristos şi a Duhului Sfânt a face din Biserică o instituţie naţională, a o restrânge la scopul şi metodele naţionale meschine, limitate şi trecătoare. Scopul ei este supra-naţional, ecumenic, pan-uman: acela de a uni în Hristos pe toţi oamenii, fără excepţie. (cf. Gal. 3, 28 şi Col. 3, 11). (p. 75). /

Biserica este personalitatea Dumnezeului-om Hristos, un organism divino-uman, iar nu o organizare omenească. Ca personalitate a Dumnezeului-om, ca şi trupul Dumnezeului-om, Biserica e indivizibilă. / Biserica s-a adaptat poporului, în timp ce regula este contrariul: poporul trebuie să se adapteze Bisericii. Şi Biserica noastră a făcut de multe ori greşeala aceasta. Dar ştim că acestea au fost neghinele vieţii noastre bisericeşti… /

Este de acum timpul, este ceasul al doisprezecelea, ca reprezentanţii noştri bisericeşti să înceteze de a fi exclusivi sclavi ai naţionalismului şi de a fi arhierei şi preoţi ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică. Misiunea Bisericii dată de Hristos şi realizată de Sfinţii Părinţi este aceea de a cultiva în sufletul poporului conştiinţa că fiecare credincios este frate al tuturor oamenilor şi slujitor al tuturor oamenilor şi al tuturor făpturilor. Mijloacele de a realiza acest scop, al Bisericii Soborniceşti, sunt nevoinţele-virtuţile divino-umane. (p. 76-77).

Dacă eşti al lui Hristos, smereşte-te pe tine însuţi până la condiţia de vierme: transpune-te în situaţia oricărui om îndurerat, în situaţia oricărui om amărât, în situaţia oricărui om chinuit, în durerea oricărui animal şi a oricărei păsări. Smereşte-te pe tine însuţi mai prejos de toţi: fii toate în toţi, dar prin Hristos şi după Hristos. Când eşti singur, roagă-te: Smerite Doamne, smereşte-mă cu smerenia Ta! (p. 78). /

A fi al lui Hristos înseamnă să te simţi necontenit răstignit în lume, ocărât, scuipat şi luat în bătaie de joc. [Dar asta nu înseamnă să te imaginezi astfel şi să te victimizezi la tot pasul, din orice motiv oarecare şi să ţipi întruna că eşti o victimă şi un prigonit - n.n.] Mediul în care creştinul aduce roadă este martiriul. Pentru ortodocşi, martiriul este un foc curăţitor. / Roagă-te: Îndelung-răbdătorule Doamne, dă-mi îndelunga răbdare, măreţie sufletească şi blândeţe! /

Ascetismului civilizatoric în numele omului european putred şi desfigurat, în numele ateismului, civilizaţiei, al lui antihrist, trebuie să-i opunem asceza săvârşită în numele lui Hristos. Numai nevoinţele-virtuţi ortodoxe pot face sfânt orice suflet şi sufletul întregului nostru popor. (p. 79) /

În calitate de unică purtătoare şi păstrătoare a Persoanei desăvârşite şi pline de lumină a Dumnezeului-om Hristos, Ortodoxia se realizează exclusiv cu mijloace divino-umane ortodoxe, cu virtuţile ascetice în har, iar nu cu mijloace împrumutate de la romano-catolicism sau protestantism, pentru că acestea sunt creştinisme în versiunea omului european îngâmfat, iar nu după Dumnezeul-om Cel smerit. / Ortodoxia duce întotdeauna la renaşteri ascetice, şi altfel de renaşteri, Ortodoxia nu cunoaşte. (p. 80).

În afara Sfinţilor nu există învăţători şi pedagogi adevăraţi, nici o cultură adevărată fără sfinţenie. Numai Sfântul este adevăratul pedagog şi învăţător, numai sfinţenia este adevărata lumină. Cultura adevărată, luminarea adevărată, nu sunt nimic altceva decât iradierea sfinţeniei. Numai Sfinţii sunt cu adevărat luminaţi. Sfinţenia trăieşte şi respiră prin lumină, iradiază şi acţionează în lumină. Sfinţind, sfinţenia în acelaşi timp luminează şi învaţă. În realitate, cultura înseamnă luminare, luminare prin sfinţenia în Duhul Sfânt, Care este Purtătorul şi Creatorul sfinţeniei şi al luminii şi al cunoştinţei. (p. 82) /

Sfinţenia este unire după har cu Dumnezeu, adică unire cu Logosul cel veşnic. O astfel de sfinţenie harismatică este sufletul culturii. Fiindcă, dacă cultura nu ne descoperă sensul veşnic al vieţii, mai este, oare, nevoie de ea? Mai bine să fii tigru în mijlocul junglei sau leu în pustie decât un om lipsit de cultura sfinţeniei. Cultura fără sfinţenie, luminarea fără sfinţirea în Duhul Sfânt, acestea le-a inventat Europa în idolatria ei umanistă. N-are importanţă dacă această idolatrie se manifestă în cultul papei sau în cultul Bibliei, în cultul mecanicii, sau în cultul modei. Adevărata cultură, ortodoxă şi evanghelică, luminează pe om cu lumina dumnezeiască şi îl aduce la cunoştinţa a tot ce este nemuritor şi veşnic, dumnezeiesc şi sfânt. (p. 82-83). /

Popoarele ortodoxe au conştiinţa culturii ca sfinţenie, pe care o aşteaptă de la învăţătorii [intelectualii] lor. Poporul nu vrea o cultură europeană epidermică, mecanică, o luminare exterioară, ci vrea cultura Sfinţilor Părinţi şi Învăţători ai Bisericii. / Cultura este luptă pentru sfinţenie şi nu o pierdere în labirintul facultăţilor şi universităţilor scolastico-protestante. Separată de sfinţenie, opusă Evangheliei, cultura devine o tragică sforţare zadarnică şi care transformă fiinţa umană într-o fiară cu chip de om, instruită, dar sălbatică. (p. 83-84). / Sfinţenia este starea normală a sufletului nostru, după chipul lui Dumnezeu. (p. 85) /

Împărăţia morţii se întinde cât şi omul. Umanismul! Un joc pueril şi zadarnic în angrenajul morii asurzitoare a morţii. Prin păcat şi prin moarte, omul a transformat lumea aceasta într-o înfricoşătoare monstruozitate. / Fără minunatul Domn Iisus, lumea este un întuneric mişunând de fantome. Lumea este un teatru al umbrelor fără Hristos, unde omul nu ştie încotro merge (In. 12, 35). (p. 90) /

Sfinţii cei purtători de Dumnezeu sunt lumina lumii, luceferii lumii (Mt. 5, 14; In. 8, 12; Filip. 2, 15), pe care întunericul păcatului nu poate să-i cuprindă. Nu sunt ei înşişi lumină, ci prin Hristos, Care este în ei. (p. 91). / Sfinţenia este nevoinţa (asceza) în har, de aceea şi cultura este o astfel de nevoinţă (asceză). / Cultura este o proiecţie a sfinţeniei. (p. 92) / Cultura după modelul iluminismului european nu poate fi o cultură pentru noi. E o foame şi o sete foarte adâncă a sufletului nostru, mult mai adâncă decât socotesc mulţi dintre intelectualii noştri şi nimeni nu poate să o satisfacă, afară de Hristos şi de Sfinţii Lui. (p. 93) /

Psa. Gianina.

Omul şi Dumnezeu-omul [I]

Sfântul Iustin Popovici: „Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”, Ed. Deisis, 1997.

Orice făptură are ochi, ochi ce plâng neîncetat din pricina unei dureri amare. Iar lacrimile tuturor făpturilor îndurerate se strâng în inima omului. Lumea este un condamnat la moarte fără speranţă, iar gândirea este culmea absurdităţii, atunci când nu le vedem pe toate în Hristos. (p. 42-43) / Păcatul şi moartea de-logosifică pe om şi creaţia, îndepărtează din creaţia lui Dumnezeu caracterul de logos, logositatea şi raţionalitatea primordială semănate în ea de Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu atunci când a creat-o. Păcatul şi moartea sunt singura absurditate în lumea aceasta. Singura non-logositate, singura a-logositate. (p. 44-45)

Bietul neam omenesc nu are decât un singur prieten adevărat: pe Mântuitorul Hristos, pentru că l-a izbăvit de cel mai mare duşman al său: moartea. / Odată cu nemurirea şi nepăcătuirea, timpul devine suav. Fără Hristos, Cel Singur Atotputernic, timpul este o grea povară. Cu El, timpul devine uşor. (p. 46)

Dumnezeul-om este cea mai înaltă, cea mai deplină şi mai desăvârşită sinteză a veşniciei şi a timpului. Dumnezeu-Logosul întrupat a dovedit că timpul este o pregătire pentru veşnicie. / Timpul este anticamera veşniciei, iar viaţa fără Dumnezeu-Logosul este anticamera Iadului. Iadul este o viaţă fără Logosul lui Dumnezeu. În Iad nu există nici cuvânt, nici raţionalitate, nici sens. (p. 47)

Omul este o fiinţă introductivă, o fiinţă pregătiră pentru veşnicie prin divino-umanizare. Omul în Hristos este infinit şi nemuritor. / Rostul gândurilor omului este acela de a se dezvolta în gânduri veşnice şi divino-umane. Gândul este o povară grea şi chinuitoare. Numai ca şi gând al lui Hristos el devine o povară uşoară şi iubită. Când gândul se logosifică şi se hristifică (când se transformă adică în gând al Logosului, în gând al lui Hristos), atunci îşi dobândeşte valoarea, bucuria şi sensul lui veşnic. Fără Hristos, orice gând este un mic iad şi toate gândurile laolaltă sunt un Iad nesfârşit şi veşnic. (p. 47-49).

Aş prefera să fiu într-un iad în care este Hristos (să mi se ierte acest paradox!), decât într-un rai care nu-L are pe Hristos. (p. 49).

Numai în Domnul Cel Preadulce am simţit şi am aflat că lumea aceasta este o prefaţă a alteia; timpul este o introducere la veşnicie. În adâncul logosic al fiinţai omeneşti create după chipul lui Dumnezeu, timpul şi veşnicia se găsesc unite organic şi ontologic potrivit măsurii fiinţei omului. (p. 49).

Filosofia după Hristos este filosofia omului înnoit şi renăscut în Hristos, a omului sfinţit şi îndumnezeit în Hristos. În realitate, există numai două filosofii: cea divino-umană şi cea omenească. Una este filosofia unităţii, a monismului divino-uman, şi cealaltă este filosofia diviziunii, a pluralismului omenesc, care se mişcă în cercul vicios al mortalităţii, prin care om li lume au devenit legiune (Lc. 8, 30). Filosofia divino-umană este filosofia experienţei divino-umane, în care nimic nu este abstract, în care toate se bazează pe experienţă, pe trăire în har şi pe faptă. (p. 53).

Iisus Hristos sobornicizează [universalizează] simţirea şi conştiinţa fiecărui membru al Bisericii, aşa încât să trăiască laolaltă cu toţi Sfinţii (Efes. 3, 18). / Satan este cea mai însingurată fiinţă în toate lumile. Satan este singur în sens absolut. Satan este Satan deoarece conştiinţa de sine şi simţul de sine al lui sunt cu desăvârşire rupte de Dumnezeu şi de toate celelalte fiinţe şi creaturi. Salvarea de satanism, de solipsism şi de egoism se găseşte numai în divino-umanizarea omului în Hristos. Iubirea şi mila lui Hristos sunt singura mântuire a păcătoşilor şi slava nemuritoare a Drepţilor. (p. 54-55).

Prin întruparea Sa, Dumnezeu-Logosul a arătat că logositatea este esenţa naturii noastre, temelia fiinţai noastre omeneşti, baza vieţii şi existenţei noastre omeneşti. După arhetipul şi după esenţa ei, întreaga creaţie este din Logosul şi pentru Logosul (Col. 1, 16-17). La El, prin El şi în El, toate se readuc la obârşia şi existenţa lor logosică: la sfinţenia, frumuseţea şi puterea lor de la început; la Raiul lor. Pentru că în Logosul se găseşte Raiul, în timp ce în afara logosităţii, este Iadul. / Iadul este simţirea din care a fost alungat Dumnezeu. (P. 58).

Hristos e Singurul în care taina gândirii îşi găseşte dulceaţa ei. Gândirea omenească e coruptă de păcat întocmai ca şi simţirea. Hristos S-a făcut om tocmai pentru ca să n lase ca planeta aceasta condusă de raţiunea umană [căzută], să devină, definitiv şi ireparabil, o adevărată casă de nebuni. (p. 60).

Oamenii trăiesc prin suflet şi nu cunosc ce este sufletul. În adâncurile lui cele mai ascunse, sufletul este nostalgie după Hristos, nostalgie după Dumnezeu. (p. 60) / Omul este cea mai extraordinară minuni din toate lumile. Ca şi cum Dumnezeu şi-ar fi concentrat toate minunile din toate lumile Lui şi le-ar fi rezumat la una singură – în om. Prin suflet l-a legat de lumea spirituală iar prin trup de lumea sensibilă. De aceea pe om îl atrag deopotrivă tainele lumii spirituale şi farmecul lumii materiale. Cu toată fiinţa lui, omul se găseşte întins între aceste două lumi, ca o coardă. Gândirea despre om a fost un doliu pentru om până ce Logosul a explicat oamenilor ce este omul şi i-a logosificat şi hristificat. (p. 60-62).

Numai prin Dumnezeu-Logosul, omul s-a întors la sine însuşi, pentru că în adâncul fiinţei lui complexe, complicate, este logosic. Nu există om pe care să nu-l lumineze Cuvântul încă de la intrarea lui în lumea aceasta şi în viaţa aceasta (vezi Ioan 1, 9). Până nu se logosifică şi nu se divino-umanizează, tot ceea ce este uman, este inuman. Omul este om adevărat numai prin Dumnezeu-omul şi în Dumnezeu-omul. Scopul ultim al întrupării Cuvântului constă tocmai din a logosifica, a hristifica şi a îndumnezei pe om în toată fiinţa lui. (p. 62).

Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte. Dumnezeu însă, prin Învierea Lui, îi condamnă pe oameni la nemurire. Înainte de Învierea lui Hristos, moartea era înfricoşătoare pentru om, iar de la Învierea Domnului, omul devine înfricoşător pentru moarte. (p. 64).

Psa. Gianina.

Mântuire şi mănăstire

Vă atragem atenţia astăzi asupra etimologiei celor două cuvinte, mântuire şi mănăstire, aşa cum o concepe Fericitul Dumitru Stăniloae, şi asupra concluziilor care se pot trage de aici, despre mentalitatea religioasă a poporului român. În cartea sa, Naţiune şi creştinism (Ed. Elion, Bucureşti, 2003, p. 230, 258-259), Fericitul Dumitru afirmă următoarele:

Termenul românesc mântuire s-ar fi putut naşte din fuziunea dintre manes (sufletele morţilor) şi tueri (păstrare, conservare). Aşa cum panes a dat pâine, manes a putut deveni mâne, care combinat cu tueri a dat mân(e)tuire. Pentru această derivare ar putea pleda faptul că azi poporul nostru leagă mântuirea de suflet, vorbind de mântuirea sufletului, şi se gândeşte la ea mai ales cu ocazia morţii vreunui apropiat. Ea s-ar acorda cu deosebita grijă ce-o poartă până astăzi poporul nostru celor morţi.

Conservarea aceasta înseamnă în primul rând, o păstrare pentru veci a sufletului, dar în legătură cu ea şi o desăvârşire a lui. De aceea moldovenii leagă termenul de mântuire atât de moarte cât şi de desăvârşire, când spun de cineva că s-a mântuit.

Fericitul Dumitru discută mai departe alte posibile etimologii ale cuvântului mântuire. O posibilitate este de la mentem tenere (printr-o fuziune cu manes + tueri), ceea ce ar însemna că mântuirea are sensul de schimbare a gândului, a cugetării, fiind sinonimă cu metanoia. Ipoteza poate fi susţinută prin prezenţa în aromână a lui minduire, care înseamnă a gândi.

Însă chiar şi metanoia ar putea forma o posibilă rădăcină: “Chiar fonetic termenii mântuire şi metanoia sunt destul de apropiaţi, încât s-ar fi putut produce prin mutarea lui n înaintea lui t, o asimilare între mântuire şi metanoia (gândire sau răzgândire, sau schimbare a vieţii). Aceasta ne-ar dovedi din nou vechimea apostolică a creştinismului nostru, ştiut fiind că la început, Apostolii şi ucenicii lor puneau un mare accent în predica lor pe schimbarea cugetului.

În fine, o ultimă posibilitate luată în calcul ar fi derivarea de la manu tenere = a rămâne, a dura, a menţine, a subzista (de unde, în franceză, verbul maintenir).

Însă o adevărată surpriză pentru noi a constituit-o explicarea etimonului cuvântului mănăstire:

Dar poate că şi cuvântul grec mănăstire e tot o contopire dintre manes şi tueri. E greu să se considere grecescul monastirion derivat din monas, căci monas înseamnă monadă, o unitate singulară, dar mănăstirea este o obşte. E mai probabil că grecii au luat termenul monastirion de la traco-geţii deveniţi creştini. Se ştie cât de dezvoltată era la daci tagma călugărilor retraşi în munţi. Iosif Flaviu aseamănă viaţa esenienilor cu a călugărilor daci, deci îi socoteşte pe aceştia ca model ai esenienilor [Antichităţi iudaice XVIII, 1-5]. Dacă au imitat-o esenienii în depărtata Palestina, de ce n-ar fi imitat-o, după ce această viaţă a lut forma creştină, şi creştinii din Orient, începând cu grecii?

Foarte adevărat ce spune Fericitul Dumitru! Mai mult decât atât, dacă pe teritoriul Daciei a existat o tradiţie monahală aşa de puternică, chiar şi precreştină, încât a exercitat o asemenea influenţă, ajungând până în spaţiul iudaic, nu mai este de mirare faptul că, după propovăduirea Evangheliei pe aceste meleaguri şi creştinarea locuitorilor de aici, tradiţia monahală a luat amploare cu atât mai mult şi s-a perpetuat neîntrerupt de-a lungul secolelor.

E de înţeles de ce munţii noştri au fost cuiburi de sihaştrii, de mănăstiri şi de sihăstrii, au fost, cum spune poetul, azil de libertate, în primul rând spirituală, pentru români. De ce tradiţia scrisului, a traducerilor şi a tipăriturilor în limba română începe cu Psaltirea şi cu Sfinţii Părinţi isihaşti, între care o prezenţă notabilă este cea a Sfântului Calist Patriarhul, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul. Ca urmare, ipotezele Fericitului Dumitru, pe care le considerăm mai mult decât plauzibile, ne lămuresc multe!

Psa. Gianina

Bossuet: unul dintre susţinătorii, în catolicism, ai “degradării misticii în sublim” [II]

Vorbind despre Bernard de Clairvaux, Francisc din Assisi şi Tereza din Avila, în centrul teologiei pe care o extrage din viaţa lor, Bossuet aşază Crucea suferinţelor lui Hristos. Suferinţe dincolo de care nu se mai vede Învierea, dar cu care cei trei doresc să se intimizeze până la identificare, considerând că şi ei pot să trăiască, tot la fel ca şi Fiul lui Dumnezeu, durerile lui Hristos de pe Cruce. Bucuria lor este nu în a trăi Învierea, ci în adorarea suferinţelor lui Hristos şi în identificarea cu ele. De aici, toată „mistica” doloristă, care se repercutează oratoric în exprimări exaltate şi în sublimări literare.

În panegiricul dedicat lui Bernard, Bossuet vede în Iisus cartea lui Dumnezeu care s-a deschis pe Cruce, iar pe Bernard studiind-o cu o patimă uriaşă şi potolindu-şi setea cu sângele Lui din care sorbea dispreţul faţă de lume. Privind cu mintea şi cu imaginaţia aprinsă (după cum ne lămureşte Sfântul Ignatie Briancianinov) către Crucea pătimirii lui Hristos, Bernard se vedea în stare a lua asupra sa aceleaşi torturi: …şi fiindcă răni văd pe tot trupu-Ţi, vreau ca să port asupră-mi urma tuturor chinurilor Tale, ca să mă înveşmântez cu haina izbăvitoarei învieri. [Învierea fiind exclusiv de domeniul viitorului - n.n.] Apoi sleitul trup l-oi pune peste iubitul Tău trup mort şi împreună vom muri; cu giulgiul Tău am să m-acopăr… (p. 44).

După cum spune Bossuet, Bernard este un suflet care se chinuie mereu, până când Îl cuprinde în întregime, pe Hristos. Adică: Bernard era capabil să-L cuprindă pe Dumnezeu în întregime. Bossuet îl consideră un al doilea întemeietor al Bisericii (p. 59-60) şi crede că a făcut profeţii şi vindecări.

Francisc din Assisi este primul căruia i-au apărut „stigmatele”. Pentru acesta, vederea Mântuitorului spânzurat pe Cruce era o privelişte care îl făcea să clocotească sângele în el, de dorinţa de a fi schingiuit la fel, ca şi Acela: Spre aceasta [spre jertfă] se simte răpit în mod minunat un suflet credincios, privindu-L pe Mântuitorul nostru răstignit. Acest sânge preţios, care se scurge în toate părţile din venele Sale sfâşiate cu cruzime, se schimbă pentru el [pentru Francisc] într-un râu de flacără şi-l face să se aprindă de dorinţa arzătoare de a se jertfi pentru El. Şi am putea oare să-L vedem pe Cel dintâi dintre noi vărsându-Şi cu atâta bucurie sângele pentru mântuirea noastră, fără ca sângele nostru să se aprindă în noi din pricina acestei privelişti? (p. 101)

Esenţa misticii catolice promovate de aceşti teologi şi trăitori catolici, este dorinţa de autoflagelare până la a deveni hristoşi prin trăirea suferinţei Lui. Şi ne mai întrebăm cum de i-a venit papei ideea de a fi numit locţiitor al lui Hristos [vicarius Christi]?

Să mergem însă mai departe. Dacă Francisc era cel al cărui ochi nu L-au părăsit nicicând pe Mântuitorul spânzurat pe Cruce (p. 102), aşa încât a ajuns să considere că i-au apărut pe trup semnele Răstignirii lui Hristos, Terezei din Avila dragostea pentru Soţul ceresc [nu „Mirele ceresc"!] îi procură suferinţe şi torturi sufleteşti (duhovniceşti, crede Bossuet) inimaginabile, torturi interioare care o satisfac şi o bucură [?!] pentru că le consideră daruri ale Tatălui şi ale Soţului Hristos.

Astfel, Tereza suspina zi şi noapte, fără preget, după Soţul său divin (…) încât părea că în fiecare clipă avea să-şi dea ultima suflare. (p. 139) De unde vin pornirile acestea? Iubirea este cea care le stârneşte: adică, acel foc divin şi ceresc care, întemniţat împotriva firii sale într-un trup pieritor, încearcă să-şi croiască, prin forţă, o cale de ieşire. (…) De aici lacrimile şi hohotele de plâns, de aici durerile de nesuportat care, fireşte, ar pune-o în mormânt pe Tereza, dacă Dumnezeu, printr-o taină a providenţei Sale, n-ar dori s-o mai cruţe un pic, pentru a o face şi mai vrednică de iubirea Sa. (p. 141) …dar atunci când ea doreşte să se arunce în braţele Lui, vrăjită de frumuseţile Sale nepieritoare, îndată El îi dă de ştire că voieşte să o mai ţină în lume. Ce putem să spunem despre asta, o, Dumnezeule mare! Este oare vrednic de bunătatea Ta să chinuieşti într-un asemenea hal un suflet care Te iubeşte? (…) Nu vezi, o, Soţule ceresc, că ea nu ştie cum să aleagă?! Tu o ademeneşti şi apoi o respingi: aşa încât, în timp ce aleargă spre Tine, se sfâşie pe sine; iar sufletul ei însângerat de violenţa acestor mişcări opuse, pe care Tu o sileşti să le îndure, nu-şi găseşte nicio mângâiere. În starea în care ai adus-o, n-are dreptate să-Ţi spună: „Prin dorinţa pe care mi-o insufli, Tu mă faci duşmanul Tău.”? (p. 141-142).

Sceneta aceasta, dramatizată de Bossuet, nu seamănă, în opinia noastră, cu o pagină de hagiografie sau cu o mostră de teologie mistică – deşi tocmai aceste lucruri le susţin catolicii! – , ci cu replici ieftine, teatrale, dintr-un roman de amor, care ar ilustra idila dintre Ludovic al XIV-lea şi madame de Pompadour. Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul apar aici ca nişte Stăpâni sadici, care se bucură să o schingiuiască zadarnic pe biata Tereza, încât până şi ea simte că asta nu e dragoste dumnezeiască, ci vrăjmăşie! Însă n-a înţeles că aceste sentimente nu erau sfinte şi duhovniceşti, ci îi erau inspirate de către vrăjmaşul, iar nu de Dumnezeu. Bossuet umple paharul şi scrie că Duhul Sfânt izvodeşte sfinte dorinţe; Îi place să le aprindă, dar nu să le şi împlinească. Îi place să privească din înaltul cerului cum Tereza moare în fiecare zi… (p. 142).

Aceasta este mistica degradată în sublim, în sublimul artistic adică, literar, dar care nu are nimic de-a face cu duhovnicia.

Psa. Gianina

Bossuet: unul dintre susţinătorii, în catolicism, ai “degradării misticii în sublim” [I]

Expresia mistica se degradează în sublim îi aparţine lui Alain Besançon (vezi cartea Dilemele mântuirii. Criza Bisericii catolice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001) şi se referă la felul în care mistica ortodoxă, a Sfinţilor Părinţi, a fost înlocuită în catolicism cu o avalanşă de dulcegării metaforice, cu hiperbolizări tensionate penibil, destinate să caracterizeze, într-un mod foarte exaltat, trăirile creştinilor catolici, pentru a le face să pară sentimente sfinte, mistice, insuflate de Dumnezeu. Fervoarea aceasta catolică, cu totul falsă, este subliniată prin sublimarea artistică a peroraţiilor oratorice, un baroc literar care corespunde celui arhitectonic din bazilicele catolice. Unul dintre marii reprezentanţi ai acestui stil, a fost Jacque-Bénigne Bossuet, supranumit şi le grand lyrique du XVII-e siècle (cel mai mare poet al secolului al XVII-lea).

Cităm mai departe din cartea amintită anterior: Cunoaşterea mistică este o cunoaştere prin dragoste. Lumea naturală este cognoscibilă până la un anumit punct. Dumnezeu este cognoscibil prin raţiune până la un anumit punct. El este cognoscibil şi prin credinţa în Revelaţie până la un anumit punct. Cu toate acestea, mai există încă un mod de cunoaştere – prin dragoste. Îndrăgostiţii simt asta. Acestei din urmă cunoaşteri îi este rezervat numele de mistică. [Teoretic, această definiţie este corectă, este ortodoxă. Partea proastă poate să înceapă - şi începe în catolicism - de acolo de unde nu se poate înţelege punerea ei în practică, şi anume adevărata iubire mistică - n.n.] / Şcoala de la Port-Royal [Pascal şi ceilalţi filosofi de la Port-Royal - n.n.] este violent anti-mistică. (p. 110). /

Cât despre Bossuet, era un anti-mistic hotărât. (…) Bossuet, din temperament, Fénelon, din lipsa unei experienţe de viaţă, nu erau cu adevărat calificaţi să peroreze despre ceea ce se petrece în suflet, să aibă opinii despre stările pasive, despre supoziţia imposibilă, etc. Dezbaterea are aerul că vizează ceva de domeniul trecutului, arheologic. În cele din urmă, mistica ortodoxă a fost discreditată, ridiculizată, prigonită. (p. 111). / Mistica [Terezei d' Avila] este amoroasă şi, într-o anumită măsură, pasivă. (p. 115).

Suntem de acord cu aceste afirmaţii şi ele se pot verifica în panegiricile dedicate de Bossuet lui Bernard de Clairvaux, Francisc din Assisi şi Tereza din Avila (Ed. Amarcord, Timişoara, 1996).

Psa. Gianina

Frumosul în teologie şi în cultură

Pr. Arh. Paulin Lecca, Frumosul divin în opera lui Dostoievski (Ed. Discipol, Bucureşti, 1998):

În lume nu există decât o singură persoană frumoasă, Hristos. (Dostoievski)

Frumosul va salva lumea. (Dostoievski)

Frumosul adevărat are, în el însuşi, o putere mântuitoare. (Paul Evdokimov)

Dostoievski: Ideea estetică a fost tulburată în om. / Inima găseşte frumosul până şi în ruşine, în idealul Sodomei care este al imensei majorităţi. Acesta-i duelul diavolului şi al lui Dumnezeu, inima omului fiind câmpul de luptă… /

Există frumosul natural care este real, chiar dacă este fragil. În starea cea mai desăvârşită a fiinţei se află frumosul personalizat într-un Sfânt, care devine centrul ipostaziat al naturii în calitate de microcosmos şi microteos. Natura aşteaptă suspinând ca frumosul ei să fie mântuit de omul devenit Sfânt. Cu atâtmai mult se cuvine omului să aştepte acest frumos, fără de care nu mai ai nimic de făcut pe acest pământ. Un asemenea Frumos Îl introduce pe Dumneu în suflet ca pe un rug aprins. /

…omenirea n-are nevoie nici de ştiinţă, nici de pâine, ci numai frumosul îi este necesar, căci fără frumos omul nu mai are nimic de făcut pe această lume: aici se află tot secretul, toată istoria. /

Gogol: Dacă arta nu împlineşte miracolul de a transforma sufletul spectatorului, ea nu este decât o patimă trecătoare.

Dostoievski: Nu există şi nici nu poate exista ceva mai frumos şi mai perfect decât Hristos.

André Gide: Nietzsche era gelos pe Hristos, invidios până la nebunie. Descriindu-l pe Zarathustra, Nietzsche era chinuit de dorinţa de a-i face în ciudă lui Hristos şi Evangheliei Sale. El scrie Antihristul [şi pretindea, în ultimele zile ale vieţii, a fi Antihristul - n.n.], iar în ultima sa operă, Ecce Homo, pozează victorios ca un rival al Celui Căruia, pretinde el, Îi înlocuieşte învăţătura. /

Dostoievski “respira religia inimii” (p. 37). / Împotriva idealului etern al lui Hristos, este expus mirajul estetic al lui Antihrist. (p. 40) /

Dostoievski: Cum însă Hristos purta în sinea Lui şi în cuvântul Lui idealul frumosului, atunci a hotărât: E mai bine să se sădească în suflet idealul frumosului.

***

Psa. Gianina