Eminescu şi Ortodoxia. Eminescu versifică învăţăturile isihaste ale Sfântului Nicodim Aghioritul [XI]

Pentru păzirea auzului

Dacă auzi în aer cântare dulce, veche [lăutărească, de dragoste],
O taie chiar cu sila de la a ta ureche -
Căci cântecele-acestea te-nchină dezmierdării
Şi-ţi leagănă simţirea pe undele uitării;
Se varsă înlăuntru-ţi a aerului miere
Slăbănogindu-ţi mintea şi dulcea ei putere
Şi acea socoteală [dreapta judecată] măreaţă-mbărbătată
A sufletlui mândru o-ntunecă îndată.
Prea dulce adormire în aer curge miere
Şi inima-ţi bărbată devine de muiere,
Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare [imaginaţia]
Nu încetează-n forme a plămădi, uşoare,
Acele chipuri mândre în cântec înţlese:
Cu chipuri pătimaşe se umple ea adese.
Când cântăreţii nu-i vezi ş-a fi muieri se-ntâmplă,
Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplă
Şi-n primitorii creieri îndată el încheagă
Poftite chipuri albe - femei cu firea dragă.
Nu fluieraţi de-aceea urechii-n versul iambic:
Picioru-uşor se mişcă în saltul ditirambic,
Fără de rânduială, şi dulce şi molatec,
Ca ceara ea îţi face sufletul muieratec.
De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară [=păcatul],
Astup-a ta ureche tu singur chiar - cu ceară.
Nu spune-un basmu numai poetul cel vorbăreţ
[Homer, pe care Platon l-a numit "vorbăreţ" - n.n.]
De eroul Odissev [Ulise] cel mult meşteşugăreţ;
Şi-au astupat cu ceară urechea, să se culce,
La glasul de sirenă adormitor de dulce,
Ş-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte
Pe lângă a lor ostrov [al sirenelor] aducător de moarte;
Dori pază şi sie, urechei, înţeleptul,
Cu gândul să-şi ferească şi inima şi pieptul.
Căci făr’ de rânduială e al femeiei vers,
Ca de pe-o tablă gândul din minte ţi l-a şters:
Te farmecă, urechei neavând învălitoare,
Sirena dezmierdării de moarte purtătoare [moartea păcatului].
Cu drept cuvânt de-aceea se prihănesc de carte
Asirienii antici din Asia departe,
Ce nu se-mbată însă (nicicând) cu dulce vin
ci [cu] cântări molateci, cu-al glasului suspin.
Ei schilozesc băieţii ca glasul să-l subţie,
Ca gura lor ca gura muierilor să fie.
Păreau c-a lor fiinţe sunt cu muierea gemeni,
Cântau cu glasul dulce şi rugător [spre păcat] asemeni [femeilor].
La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz,
Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz
Şi numai în odihnă şi-n desfătări de rând,
Culcaţi pe sub umbrare, trăiau ei putrezind
În dulce lenevire şi nu erau destoinici
S-asculte glasul aspru al trâmbiţei rîzboinici:
Hrănindu-şi nălucirea cu gânduri moi, băieţii,
Să pară cântăreţe - că li sunt cântăreţii.

Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,
Cu zicători s-asamăn’ şi glasul cel de pasări.
Ba-mpătimit se poate să fie omul oare
Pentru jivine-adesea şi necuvântătoare.
Onorie-mpăratul [Honorius] mai mult iubea acuşa
Decât cetatea Roma - pe Roma căţeluşa.
Mai mult decât pe oameni, inimi împătimite
Iubesc flori, iubesc păsări cu penele-mpistrite [colorate].
Sunt oameni care vecinic cu oameni nu se-mpac.
Şi Xerxes se-ndrăgeşte mai iute de-un copac:
Platanu-mpodobeşte el ca pre o mireasă
Şi spânzură în crenge gherdamuri mult frumoasă;
De ramuri el atârnă cercei şi cu inele
Şi rădăcina vezi-o înfrumseţând brăţele
Şi vârfu-ncununează surguci împărăteşti…
(Să semene cu-o mândră crăiasă din poveşti).
Şi-astfel împodobindu-l, el rădăcin-adapă
Cu o mult preţioasă, mirositoare apă.
Spre a-şi păzi mireasa de orice ochi obraznic,
Străjeri el pune-n poartă, aproape pune paznic,
Iar despre-un alt se spune, că mult au îndrăgit
P-un chip pe care singur cu mâna l-a cioplit:
Sărută-mbrăţişează el propria făptură [=creaţie]
Şi singur se jertfeşte cu sufletul pe gură.

Acest poem a fost extras din manuscrisul 2262, f. 137-138 şi a apărut mai întâi în ed. Perpessicius, vol. IV, p. 266. S-a stabilit că poemul versifică învăţături ale Sfântului Nicodim Aghioritul, pe care Eminescu le-a citit într-un vechi manuscris românesc, care i-a aparţinut şi care reprezintă traducerea din greacă a cărţii Sfântului Nicodim despre păzirea celor cinci simţuri. Titlul mai vechi era: Cărticică sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri şi a nălucirii şi a minţii şi a inimii. (Cf. I. Creţu, Contribuţii la cunoaşterea scrierilor lui Eminescu, din Studii eminesciene, Bucureşti, 1965, p. 575. Şi tot I. Creţu, Din aspectele limbajului eminescian în Limba română, 2/1965 - articol în care dovedeşte că Eminescu şi-a îmbogăţit lexicul poetic din lectura acestei traduceri a cărţii Sfântului Nicodim.) Manuscrisul vechi românesc a fost în biblioteca lui Eminescu şi ulterior Titu Maiorescu l-a dăruit Bibliotecii Academiei (cf. Al. Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, în Studii şi cercetări de bibliologie, I, Bucureşti, 1955.)

Cartea Sfântului Nicodim Aghioritul (care a fost relativ recent diortosită şi publicată de mai multe ori), este un îndreptar esenţial pentru cei care vor să-şi curăţească mintea şi inima de patimi prin rugăciunea neîncetată, isihastă, însoţită de păzirea simţurilor şi de atenţia la gânduri.

Am subliniat în text termeni şi expresii care evocă limba bisericească şi învăţăturile isihaste (şi pe care Eminescu le-a păstrat în forma originală, ceea ce dovedeşte nu numai respect pentru autenticitate, dar şi dragoste şi ataşament faţă de predania şi înţelepciunea Bisericii), mai ales cele referitoare la paza minţii sau paza gândurilor, la trezvia minţii, exerciţiu duhovnicesc prin care mintea este obişnuită să se despartă de cele dinafară, să se lepede de tumultul gândurilor şi de imaginaţia pe care o aduc demonii care îndeamnă astfel omul către patimi nenumărate. Prin imaginaţie, mintea convorbeşte cu demonii, se întoarce către lucruri deşarte şi pătimaşe şi astfel îşi pierde raţiunea sa firească (numită şi dreaptă socoteală sau dreaptă judecată), conducând întreg omul, cu suflet şi trup, la păcat, la o urmare amară, cum zice Eminescu.

Exemplele din istoria veche sunt des folosite de Sfinţii Părinţi, prin care ni se pun înainte pildele negative ale marilor împăraţi care au ajuns la un comportament penibil, de oameni smintiţi, din cauza faptului că s-au dedat moleşelii şi dezmierdărilor pătimaşe, prin care şi-au pierdut raţiunea firească a minţii şi iubirea pentru semenii lor, dorind lucruri nedemne de un om virtuos şi întreg la minte. Creştinismul s-a folosit, de asemenea, încă de timpuriu, de vechile legende păgâne, cum este cea a sirenelor, de mai sus, pentru a explica oamenilor că virtutea a fost lăudată şi iubită de către cei înţelepţi chiar şi în vremurile vechi ale păgânismului. Cu atât mai mult se cade creştinilor să-şi păzească mintea de cotropirea patimilor demonice.

Trebuie să mărturisesc că lectura acestui poem eminescian, peste care am dat de-abia acum, într-un volum de Poezii (III), ed. Minerva 1982, a fost şi pentru mine o mare surpriză, una foarte plăcută, şi care mă face să mă gândesc că manuscrisele eminesciene şi cunoaşterea cărţilor care i-au aparţinut lui Eminescu au a ne revela foarte multe lucruri, şi despre care nu cred deloc că merg în sensul decriptărilor oficiale de până acum, ale poemelor şi scrierilor sale. Faptul că Eminescu versifica învăţăturile isihaste ale Bisericii şi despre patimile şi moravurile rele care corup pe om şi îl dezumanizează este o dovadă clară şi pertinentă a felului în care el cunoştea şi privea aceste învăţături milenare. Nu mă îndoiesc că Eminescu avea conştiinţa că cultura română tradiţională era una ortodoxă şi isihastă.

Neagoe Basarab scrisese o carte plină de sfătuiri isihaste către fiul său, Teodosie. Cazaniile româneşti alcătuite şi tipărite de Coresi şi de Sfântul Varlaam erau prelucrări după tălmăcirile unor Sfinţi Patriarhi isihaşti. Sfântul Antim Ivireanul punea în predicile sale, adresate unor mireni, îndemnuri la rugăciunea neîncetată şi la vederea luminii dumnezeieşti, prin transformarea minţii noastre în muntele Taborului. Dimitrie Cantemir îşi alcătuieşte Divanul, aşa-zisa carte filosofică, pe schema antagonismului evanghelic dintre lumea a cărui stăpânitor e diavolul şi care e deşertăciune a deşertăciunilor, şi înţeleptul care nu este altul decât omul virtuos care ascultă poruncile Domnului, creştinul ortodox care se nevoieşte luptând cu mintea sa împotriva patimilor şi a curselor nenumărate pe care i le întind desfătările lumeşti. Pe de altă parte, epoca romantică în care trăieşte Eminescu descoperă trecutul ţării şi poeţii scriu, ca despre cele mai înalte modele de viaţă, despre voievozi cucernici şi viteji şi despre Sfinţii sihaştri, ale căror peşteri - ca cele ale Sfântului Daniil Sihastrul sau Nicodim de la Tismana - le contemplă în poezii, alături de Mănăstiri şi de ruinele vechilor zidiri domneşti.

Toate acestea sunt lucruri pe care le ignoră numai elita intelectualităţii noastre postmoderne, sau o bună parte din ea, pe care ideologia prezentului încearcă să le şteargă cu buretele sau să le ironizeze satanic, dar de care Eminescu dă dovadă că era foarte conştient. Şi nu numai el, ci şi toate marile spirite româneşti cu mintea trează.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Prorocia sibilei Eritreia despre Înviere şi Judecată, în traducerea Sfântului Dosoftei

A giudeţului sămnul fi-va, când pământul va asuda,
Din ceri veni-va Domnitoriul, prin vecii ce va să vie,
Pentru ca trupul de faţă şi să giudece lumea.
Tot omul pre-acesta creştin Domn şi cel urât vedea-l-va
Împreună cu Svinţii pre Naltul în sfârşit supt veacul
‘N-scaun şezând sufletele va-ntreba şi trupure înse.
Ţeleni-s-a lumea şi spini creşte-vor pre tot pământul.
Lepădând idoli, oameni şi darurile bogaţilor,
Cerând porţile zdrobi-va a temniţei Iadului.
Aşe şi dară a tot va veni lumină slobodă trup.
Atunci Svinţilor focul pre vinovaţi vecinic va arde,
Ascunsele fapte toate atunci to Însul [El, Domnul] va spune.
Ce-ntunecoasele Domnul luminând piepturi va deşchide,
Jele fi-va-n toţi şi scrâşnet dintelui ros.
Fugi-va soarelui raza şi a stelelor şireaguri,
A tot ceri lucă [lumină] s-a rumpe, şi acea de aur lună.
Văile nălţa-va, dealuri de vârv gios le-a răsipi-le.
Nici-au mai fost nalt mortacilor sau greu ceva ca aceasta.
Dincoace tocma munţi cu şesuri, dincolea apele mării
Tot o corabie or lepăda tar, va căsca cu fulger pământul.
Aşa fântâni cu tot vor săca, ş-a părăului matce.
Zbierători atunce groaznic sunet bucinul va da din ceri,
Lumii năravnic rău rugind şi osânde fiitoare [viitoare].
Ş-a tartarului prăpaste va ivi pământul căscând
Şi veni-vor toţi craii la Domnul nainte-n Giudeţ,
Va cura [va curge] din ceri atunci de iarbă pucioasă părău şi de foc.
Aşe tuturora oameni vor fi deşchise mormânturi.
Atunce lemnul Svinţilor fi-va foarte dorit cornu
Ş-a bunilor viaţă oameni şi supărările lumii.

***

Este semnificativ faptul că aceste prorocii ale Sibilelor, foarte exacte, care vorbesc despre Naşterea, viaţa pământească, moartea şi Învierea Domnului, precum şi despre Judecata din urmă, au fost scrise de nişte fecioare păgâne, înainte de venirea lui Hristos, din care lucru se vede că mila lui Dumnezeu nu a anunţat numai poporul ales prin Sfinţii Săi Proroci despre întruparea Mântuitorului, dar nu a lăsat nici neamurile păgâne fără cunoştinţă despre Cel ce S-a pogorât pentru întreg neamul omenesc, ca să-l mântuiască. Aceste prorocii ale Sibilelor au făcut parte veacuri de-a rândul din norul de mărturii al Bisericii creştine, până când raţionalismul dubitativ, slăbirea dorinţei de cunoaştere şi de studiu a oamenilor şi extinderea necredinţei au făcut ca ele să treacă în umbră. Ceea ce este nedrept şi nu face decât să ne ştirbească din numărul mărturiilor despre adevărata credinţă.

Psa. Gianina.

Lumina

Aşa se cheamă acest poem al lui Ioan Alexandru:

Celor ce le-a scăpat lumina-n prima zi
Pot în cea de-a patra s-o apuce
Când soarele şi luna-ncep a fi
Şi peste ape stelele străluce.

Celor ce veniră-ntr-un târziu
Li se mai dă din slavă înc-odată;
În mormântul ce-a rămas pustiu
Giulgiurile-o ţin înfăşurată.

Foarte frumoasă reinterpretare a pildei face Ioan Alexandru. Ideea de la care porneşte este cea a pildei lucrătorilor viei (Mt. 20, 1-16), care ies să lucreze poruncile Domnului fiecare la ceasul său, de la ceasul întâi până la ceasul al 11-lea, primind fiecare un dinar (adică Împărăţia lui Dumnezeu).

Ioan Alexandru explică semnificaţia recompunând această pildă a Mântuitorului, punând în locul dinarului simbolic adevărata plată a lucrătorilor, şi anume lumina slavei veşnice a lui Dumnezeu.

Celor care nu vin, care nu ies spre lumină, nici în prima zi, nici în a patra zi, adică nici la începutul, nici la mijlocul vieţii lor, să lucreze pocăinţa, le rămâne totuşi nădejdea de a se întoarce la lumina lui Hristos măcar la sfârşitul săptămânii, al zilelor lor, pentru dragostea lui Hristos, Care a înviat pentru noi.

În acelaşi timp, Ioan Alexandru tâlcuieşte într-un mod surprinzător relatarea scripturală despre zilele creaţiei, şi anume diferenţa dintre crearea luminii în ziua întâi şi crearea corpurilor cereşti, a luminătorilor, în ziua a patra. Dumnezeu a aşteptat şi aşteaptă îndelung omenirea, pe păcătoşi, ca să se pocăiască.

El le-a dăruit mai întâi oamenilor lumina Dumnezeirii Sale, în Eden. Păcătuind oamenii şi căzând din Rai, le-a dăruit luminile Sfinţilor şi ale Proorocilor, ca pe nişte stele, ca pe nişte vectori spre Lumina adevărată şi icoane ale Dumnezeirii.

Iar la sfârşit le-a dăruit pe Însuşi Fiul Său, Lumina Care S-a lăsat strânsă în giulgiuri, pentru ca oamenii să creadă în Sine şi să se mântuiască.

Sau cei de la începutul istoriei şi cei de la mijlocul istoriei şi cei de la sfârşitul istoriei au primit fiecare luminare şi au venit la lumina înţelepciunii, fiecare după putere şi după veacul în care a trăit: cei care au trăit la începutul istoriei au cunoscut mai bine lumina adevărului, mai înainte de a fi întunecată de apariţia eresurilor şi a mitologiilor păgâne; cei de la mijlocul istoriei au încercat să dea de urma lui Dumnezeu privind cerul şi luminătorii cereşti, descoperind un singur Principiu al lumii şi un Logos creator; iar cei de la sfârşit au văzut Lumina-Hristos întrupată, răstignită şi înviind pentru noi toţi.

Şi oricând cineva se întoarce la pocăinţă, primeşte din rodul morţii şi al Învierii Domnului, din lumina slavei Sale copleşitoare.

Psa. Gianina.

Tradiţia iubirii şi a comuniunii

Liniştea

Câteodată mama apărea dimineaţa de pe vale,
Cu spic de fân pe picioare şi poalele fustei ude de rouă.
Plânsă şi cu oala de tămâiat în mână.
Se mai uita pe la vite
Mai suspina, la urmă venea la noi, în casă:
- Da’ voi nu vă mai sculaţi, mă? Că uite, se făcu ziuă.

- Fato, îi spunea Lisăndriei,
Când mergi la tămâiat, mergi până-n ziuă.
Fato, acolo, dacă te duci, te duci de noapte.
Altfel, să nu te mai încurci!
Că ei, când răsare soarele, sunt chemaţi la judecată.
Nu te mai aud. Şi să le spui ce ai de spus,
Înainte de răsăritul soarelui.

Tata murise de câţiva ani,
Şi mama se ducea să-i spună ce mai e pe la noi.
Ce mai facem, cât am mai crescut,
Greutăţi de tot felul… Ei…
Vorbea acolo de una singură, rezemată de cruce…
Se jelea… Şi cuvintele aveau un ritm,
Erau un fel de vârtej, care pleca din lumea asta
Către lumea cealaltă… încărcate de semne, de durere,
De lacrimi. Un fulger care se frângea în pământ!
Şi ei nu vorbeau, dar erau numai urechi acolo jos,
Gata să prindă orice cuvânt şi să ducă vorba
În faţa lui Dumnezeu, după răsăritul soarelui.

Marin Sorescu

***

Psa. Gianina.

Astăzi începe Săptămâna Mare, cu preînchipuirea patimilor Domnului prin Sfântul Iosif Patriarhul

Iosif cel frumos

De două ori veşmântul sfârtecat
Zvârlit de fraţi de viu într-o fântână
Şi-o muiere frământa în pat
Pielea moartă a şarpelui în mână.

Era cu paradisu-mpodobit
De tatăl său într-o cămaşă lungă
De va fi-n pustie încolţit
Fiarele la suflet să n-ajungă.

Iar sub strai cu fecioria-ncins
Patimile nu-l puteau cuprinde
Dinspre lume candelabrul stins
Dincolo de stele se aprinde.

Pierde-se pot multe pe pământ
Mai ales ce nu ne aparţine
Şi din moarte vom ieşi curând
Pe lumina stingerii de sine.

Ioan Alexandru

***

Psa. Gianina.

Eminescu şi Ortodoxia. Dovezi ale unei gândiri fundamental ortodoxe [X]

În cele ce urmează, reproducem câteva mărturii din publicistica eminesciană şi fragmente din manuscrise, care atestă ataşamentul lui Mihai Eminescu faţă de Biserica Ortodoxă, de tradiţia şi învăţătura ei.

Învierea

(Articol reprodus în Opere, vol. IV, Ed. CR, Bucureşti 1939)

„…duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte vechea şi trista legendă [legendă = istorie, povestire, nu basm fantastic - n.n.] că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-Şi fruntea Sa radioasă la ceruri.

Tristă şi mângâietoare legendă! Iată două mii de ani aproape de când ea au ridicat popoare din întunerec [păstrăm formele vechi au ridicat şi întunerec pentru că ele aparţin acelei limbi create de şi în Biserică şi pe care Eminescu şi-a impropriat-o adesea - n.n.], le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea.

Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cartea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţăturile creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atât pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară [populară = cunoscută de toată lumea, nu vulgară sau simplistă - n.n.] biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, [ci] pentru binele şi mântuirea altora.

Şi un stoic ar fi suferit durerile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ pentru semenii lui. Şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi în momentele supreme au încolţit [numai] iubirea în inima Lui şi şi-au încheiat [viaţa pământească] cerând de la Tată-Său din ceruri iertarea prigonitorilor.

Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă. (…)

Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral Iisus Hristos. După El încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine. (…)

Caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi cari s-au încercat a se modela după al Lui [după caracterul Lui], rămân creştine. (…)

Nu în cultura excesivă a minţii consistă misiunea şcoalelor, ci în creşterea caracterului. De acolo rezultă importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde. Sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de Nazarineanul răstignit.”

Cărţile bisericeşti

(Articol reprodus în: Mihai Eminescu, Despre cultură şi artă, Ed. Junimea, Iaşi, 1970)

„Cu timpul au început a se recunoaşte însemnătatea limbii cărţilor bisericeşti. Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat.”

Biserica în cultura românească

(„Timpul”, VI, 10 octombrie 1881)

„Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la anul 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească [e vorba aici de încercarea de a face Mitropolia Moldovei independentă de Constantinopol - n.n.], Biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională a ţării unde Românul nu are stat. (…)

Varlaam, Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu Domnii de atunci [Vasile Lupu] şi c-un Sinod general al Bisericii noastre, au întemeiat acea admirabilă unitate, care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită în palat, în colibă şi-n toată românimea. [În viziunea lui Eminescu aşadar, limba românească unitară este creaţia Bisericii şi a Sfântului Varlaam Mitropolitul Moldovei - n.n.]“

Paştele

(„Timpul”, III, nr. 86, 16 aprilie 1878, reprodus în: Mihai Eminescu, Opere X, Ed. Academiei, Bucureşti 1989)

„Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem Stăpânului, şi să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, viaţa tuturor răsărind! [Aceasta este un fragment din Slujba Sfintelor Paşti - n.n.] Şi la sunetele vechei legende [legendă = relatare, povestire despre] suferinţele, moartea şi învierea blândului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca şi când ieri proconsulul Pilat din Pont şi-ar fi spălat mâinile şi-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii: Ce este adevărul?

Ce este adevărul? …fost-am vreodată creştini? - şi suntem dispuşi a răspunde nu.

Mai adevărate sunt cuvintele lui Calist Patriarhul de Constantinopol [Sfântul Calist, sec. XIV, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul - n.n.], care, într-o fierbinte rugăciune pentru încetarea secetei, descria caracterul omenesc. [Şi aici urmează un lung citat care formează rugăciunea Sfântului Calist Patriarhul - n.n.] Rar ni s-a întâmplat să vedem şiruri scrise cu atâta cunoştinţă de caracterul omenesc. (…)

Şi astfel a fost totdeauna [cum spune Sfântul Calist în rugăciunea sa, descriind neputinţele omului păcătos şi multele lui căderi - n.n.]. În loc de a urma prescripţiunile unei morale tot atât de veche ca şi omenirea [morala creştină! - n.n.], în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată [bizuindu-se] pe bunătatea Lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Şi toate formele cerşirei le-a întrebuinţat faţă cu acea putere [dumnezeiască] înaintea Căruia individul se simte a fi ca o umbră fără fiinţă şi un vis al înşelăciunii. [Se vede aici limpede că viaţa ca umbră şi vis sunt preluări din Scriptură şi din teologia creştin-ortodoxă şi nu din religia brahmanică, aşa cum pretinde critica literară - n.n.] Conştie [e conştient] despre nimicnicia bunurilor lumii…

Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi peste cenuşa lui lipeşte un zid vechi împotriva ploii şi a furtunei. (…)

Ba credem c-a înviat [Hristos] în inimile sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura Lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este, dar pentru acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură şi cu ură în inimă, cu faţa zâmbind şi cu sufletul înrăutăţit, El n-a înviat niciodată, cu toate că şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu. (…) Puţini sunt cei aleşi şi puţini au fost de-a pururi.

Hristos au înviat!”

Liber-cugetător, liberă-cugetare

(„Timpul”, IV, nr. 25, 2 februarie 1879)

Biserica Răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate, pe ea şi ritualele ei, poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.

***

(Mihai Eminescu, Fragmentarium, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981)

“Dumnezeu. El are predicabiliile câtor trele categorii ale gândirii noastre. El e pretutindeni - are spaţiul; El e etern - are timpul; El e atotputernic, dispune de întreaga energie a universului. Omul e după asemănarea Lui: omul reflectă în mintea lui - in ortum - câteştrele calităţile Lui. De aceea la început era Verbul şi Verbul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Verbul.”

***

(Mihai Eminescu, Opere XV, Fragmentarium,

Ed. Academiei, Bucureşti, 1993)

„[Moartea] Ea este înţelepciunea vieţii, rezultatul final a toată munca şi osteneala noastră; cine gândeşte des că are să moară, acela-i aşa [foarte] d-înţelept. [Cugetarea deasă la moarte este unul din marile precepte ale Ortodoxiei şi ale isihasmului - n.n.] (…)

Moartea este numai un vis al imaginaţiei noastre [adică noi nu murim definitiv - n.n.]. De aceea a nu fi fost niciodată este singura formă a neexistenţei, cine există există şi va exista totdeauna. (…)

De ce este Hristos aşa de mare? Pentru că prin iubire El a făcut cearta dintre voinţe imposibilă [dintre voinţa divină şi voinţa umană - aşadar Eminescu cunoştea foarte bine dogmele ortodoxe, amintind aici dogma hristologică, care spune că Hristos a împăcat în Sine voinţa dumnezeiască cu voinţa omenească - n.n.]. Când iubirea este - şi ea este numai când e reciprocă - şi reciproc absolută, va să zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputinţă şi, de e cu putinţă, ea nu este decât cauza unei iubiri preînnoite [nedesăvârşite] (…)

Crucea bizantină e ca un fulg de zăpadă, unic reprezentant al universului. (…) [E foarte adevărat: dacă veţi privi cu atenţie un fulg de zăpadă, el are formă de cruce bizantină - n.n.]

Dumnezeul păcii şi al luminii!

Acel Michel Angelo al universului [Dumnezeu], care nu domul Sfântului Petru [de la Roma], [ci] bolta cerului a încordat-o puternic deasupra noastră, numită foarte semnificativ tărie. (…)

…n-a fost ea [Mitropolia Sucevei] acea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redeie în graiul de miere al coborâtorilor armiilor romane Sfânta Scriptură şi preceptele blândului Nazarinean? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere [prin Sinodul pan-ortodox de la Iaşi, din 1642 - n.n.] contra naţionalizării, judaizării [iudaizării] Bisericii creştine prin Luther şi Calvin? (…)

Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nor din marea de amar. (mss. 2254)

Noi poporul latin de confesie ortodoxă suntem în realitate menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit.

Ş-aşa-s de mulţi
Ce mint cu gândul, vorba, fapta, ba
Se mint pe sine însuşi chiar, încât
În mine s-a stârnit mândria cruntă
De-a spune adevărul - dacă chiar
Prin el lumea s-ar aprinde.

(versuri fragmentare din mss. 2259)

***

Într-o conferinţă pe care am audiat-o acum câţiva ani la Palatul Patriarhal, IPS Bartolomeu Anania a spus (şi citez textual): Mama lui Mihai Eminescu a fost o femeie foarte religioasă. Eminescu a citit cărţile vechi. Avea unchi şi mătuşi călugări şi călugăriţe. A citit atât din biblioteca părintească, cât şi din bibliotecile Mănăstirilor.

Unui preot venit să-l spovedească, pe 8 noiembrie 1880, i-a spus: Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării, să fie într-o mănăstire de maici, ca să aud în fiecare seară Lumină lină. Înainte de a muri s-a spovedit şi s-a împărtăşit iar preotul slujitor dă mărturie că era lucid şi întreg la minte.

La aceeaşi conferinţă, Fericitul Constantin Galeriu a adăugat că în martie 1889 Eminescu a fost vizitat de Vlahuţă. În faţa acestuia a scos un teanc de hârtii şi a început să citească versuri, în care reveneau adesea cuvintele: foc, apă şi aer.

Ultimele versuri au fost: Atâta foc, atâta aur, atâtea lucruri sfinte / Peste-ntunericul vieţii ai revărsat, Părinte!

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Lucian Blaga despre lumina dumnezeiască

În articolele noastre am arătat că poeţii români, mai ale cei cu înclinaţii spre mistică şi metafizică, se înscriu în traiectoria gândirii ortodoxe şi că inclusiv zbuciumul lor interior este unul specific arieriei noastre de spiritualitate, este o nelinişte care nu se circumscrie deloc, nici ca motivaţie şi nici ca teme de reflecţie, neliniştii de tip occidental.

Despre Lucian Blaga, ca şi despre Arghezi şi Eminescu, am spus, cu dovedire pe textele poetice, că cea mai profundă cauză a lipsei de serenitate şi a neliniştii lor sufleteşti se află - după propriile lor mărturisiri - în faptul că le lipsea revelaţia dumnezeiască din biografia lor, că nu li s-a dăruit o vedere şi o încredinţare de la Dumnezeu, pentru ca să nu se mai tulbure în deşert. Am precizat şi faptul că o asemenea aşteptare, a revelaţiilor dumnezeieşti nu poate exista nici măcar ca dorinţă decât în Ortodoxie, întrucât catolicismul, la fel ca şi confesiunile protestante şi neoprotestante Îl consideră pe Dumnezeu exilat în transcendenţă, fără a interveni în lume şi în viaţa omului.

În volumul Gândire magică şi religie (vol. II din Trilogia valorilor - folosim ed. Humanitas 1996), Blaga face un excurs despre gândirea şi mistica religioasă, ajungând să pună în paralel mistica creştină ortodox-bizantină şi pe cea apuseană. Faptul acesta în sine ne este de ajuns ca să arătăm că el cunoaştea îndeaproape teologia mistică isihastă, la care face adesea referire când vorbeşte despre Ortodoxie, chiar dacă nu a înţeles întotdeauna prea bine cum stau lucrurile sau pur şi simplu a refuzat să creadă.

În orice caz, încă din vol. Spaţiul mioritic (ed. Humanitas, 1994), Blaga a făcut precizarea că misticismul oriental e un misticism al luminii (p. 71), că monahii ortodocşi au o linişte interioară de necrezut, o transparenţă a vieţii sufleteşti şi o lumină care le străbate toată făptura (p. 60) şi că Ortodoxia este religia transcendenţei care se coboară la oameni, în timp ce în Apus, transcendenţa este inaccesibilă omului care suferă singur sau încearcă printr-un efort propriu să se ridice, cu de la sine putere, către Dumnezeu.

Lucian Blaga apreciază că temelia misticii ortodoxe o constituie teologia Sfântului Dionisie Areopagitul, care a scris teologia mistică, adică doctrina despre cufundarea [fără confundare - n.n.] omului în lumina sau “supralumina” lui Dumnezeu (Gândire magică şi religie, p. 294-295). Numai că, sub influenţa criticii literare de tip occidental, îl consideră, într-un mod ilogic, pe Sfântul Dionisie, ca fiind un teolog necunoscut de prin sec. V d. H. (p. 293). El recunoaşte însă că scrierile lui Dionisie alcătuiesc temeiul şi aproape suma misticii de orientare ortodoxă (idem) şi vorbeşte despre misticii creştini ortodocşi de tip areopagit (p. 303).

Crezând că Sfântul Dionisie este un impostor din sec. V (căci ce altceva ar putea fi un om care pretinde că a fost în areopagul atenian când a propovăduit Sf. Ap. Pavel şi că i-a fost acestuia ucenic?), în consecinţă, Blaga preia şi teoria apusenilor despre faptul că Sfântul Dionisie ar fi compilat din textele lui Plotin pentru a-şi formula teologia sa şi ar fi adaptat filozofia de tip plotinian la dogma creştin-ortodoxă, ceea ce este o eroare. El însuşi recunoaşte că modelul plotinian este fundamental diferit de cel al misticii dionisiene şi ortodoxe, că Dionisie clădeşte [teologia sa] pe fundamentul concepţiei trinitare despre Dumnezeu, în timp ce la neoplatonicieni, logosul e numai o copie degradată a Unicului (p. 295).

Concepţia lui Plotin era aceea că Logosul e o copie nu tocmai perfectă a Unicului. (…) Din logos la rândul său emană sufletul lumii sau demiurg. Prin alte derivate se ajunge apoi la materialitatea concretă a lumii. Procesul cosmogonic ar reprezenta aşadar un proces de fatală decadenţă, emanaţiile fiind copii din ce în ce mai imperfecte ale Unicului suprem. (…) Lui Plotin îi era ruşine că are un corp, şi cea mai înaltă aspiraţie a sa era extazul. Starea mistică de unire cu Dumnezeu omul o ajunge deci printr-un treptat urcuş din lumea materialităţii în lumea ideilor, şi de aici apoi la existenţa Unicului. (…) În filozofia lui Plotin, omul nu este identic cu Dumnezeu, ci o copie alterată, exterioară, periferială, ceva degradat. Starea de unire cu Dumnezeu nu este prin urmare ceva în prealabil dat, ci evident un adaos la o situaţie dată, un rezultat datorită căruia omul se întrce pe sine însuşi… izbânda unor eforturi umane care pun în mişcare şi în prefacere însăşi natura omului (p. 270-272).

Extazul sau vederea luminii dumnezeieşti în Biserica Creştină a primului mileniu şi apoi în Biserica Răsăriteană nu reprezintă o stare excepţională şi un dat suprafiresc acordat foarte rar omului, ci aducerea lui, prin pocăinţă şi nevoinţă, la starea sa adevărată, în care a fost creat, plin de harul dumnezeiesc. Deşi Blaga ne anunţă că şi Plotin aşază lumina în centrul filozofiei sale despre extaz, uită să ne informeze ce fel de natură are această lumină. În orice caz, lumina lui Plotin este în mod fundamental deosebită de lumina dumnezeiască a Sfântului Dionisie şi a Bisericii noastre, pentru că lumina dumnezeiască înseamnă pentru noi energiile necreate şi veşnice ale Prea Sfintei Treimi, harul necreat al Prea Sfintei Treimi, care susţine toate întru fiinţă şi infuzează toată făptura, care îl transfigurează pe om şi îl face fiu al lui Dumnezeu şi dumnezeu după har şi care va transfigura tot universul la sfârşitul lumii. Pentru ortodocşi, a trăi în lumina dumnzeiască este adevărata stare a omului şi nu un moment pasager de generozitate din partea Divinităţii.

Nimic din cele create de Dumnezeu nu are aşadar statut inferior prin însuşi modul în care a fost creat, nimic nu este o copie imperfectă sau degradată şi cu atât mai puţin omul. Extazul şi lumina lui Plotin au rolul unei bomboane de ciocolată acordate omului, în timp ce lumina dumnezeiască (despre care s-a teologhisit întotdeauna în Biserica Ortodoxă, începând cu sec. I, când a trăit şi Sf. Dionisie, care a fost învăţat de Sf. Pavel), transfigurează omul şi îl aduce din nou la adevărata sa demnitate din care a căzut prin păcat, îl face plin de slavă dumnezeiască şi de fericire veşnică.

Nu se poate aşadar ca o filozofie care vorbeşte despre degradare şi decădere implacabilă, în care se strecoară şi rare momente de extaz, să fie sursă pentru o teologie creştină cu o concepţie infinit superioară despre om şi creaţie şi care, în plus, în sec V, era deja ferm stabilită în canoane şi dogme de către Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. Nu putea fi vorba prin urmare despre un necunoscut care să poată să introducă în Biserică o teologie nouă inspirată din filozofia păgână, şi nimeni să nu observe, ba să fie şi comentat şi considerat dumnezeiesc de către Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. VI)!

Logica ne învaţă că nu este posibil ca o învăţătură inferioară să fie model pentru o învăţătură superioară. Sau, dintr-o teologie sau filozofie care crede că lumea a fost creată de zei mulţi şi dezmăţaţi sau de către un zeu de la care pornesc copii şi creaţii din ce în ce mai şterse, mai degradate, nu se poate trage concluzia unui Dumnezeu Atotputernic şi Creator a toate sau a virtuţilor teologice şi religioase, ci dimpotrivă, oamenii pot cădea, prin împătimire de cele lumeşti, de la o contemplare înaltă a adevărului, la o concepţie umilă şi pătimaşă despre ei înşişi şi despre lume.

Blaga a cunoscut fără doar şi poate aceste lucruri, deşi nu le menţionează, dar face precizarea că omul este transfigurat de lumina divină care coboară de sus în jos (p. 296), precum şi că modelul evanghelic al acestei stări [mistice] este transfigurarea lui Iisus pe muntele Tabor (p. 298). Ne întrebăm atunci, dacă modelul este schimbarea la faţă a lui Hristos pe Tabor, cum a fost influenţată practica şi mistica ortodoxă de filozofia lui Plotin?

Lucian Blaga comite însă şi alte multe erori, unele foarte grave, din necredinţă, ca atunci când consideră că Sfântul Patriarh Avraam nu reprezintă aspiraţia omului de a se uni cu Dumnezeu (p. 306) - fapt care este cu totul eronat, întrucât tocmai Sfântul Avraam a avut revelaţia Preasfintei Treimi, când a primit vizita celor trei Îngeri la stejarul lui Mamvri - sau atunci când afirmă că Hristos nu a fost decât un simplu om, pe care mai ale Sfântul Pavel L-a “transformat” în Dumnezeu, prin îndumnezeirea apariţiei istorice a lui Isus din Nazaret (p. 313).

El face diferenţa dintre credinţă şi mistică, o diferenţă aşezată din nou în mod arbitrar pe criterii catolico-protestante, specificând şi faptul că Luther vorbea cu făţiş dispreţ despre extazele mistice, cărora le contesta orice însemnătate şi că Luther şi Calvin înţelegeau religiozitatea sub forma “credinţei”, ca act spiritual încheiat în sine. Mistica era desconsiderată ca un simplu fenomen fără consistenţă (p. 313-314).

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Poezie şi teologie cu Nichita Stănescu

Zice Nichita, în binecunoscutul poem Necuvinte:

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea pe dinainte,
care să topească şi să străbată
prin aura lucrurilor.

Acel cuvânt îl visez
care a fost la începutul lumilor lumii,
plutind prin întuneric şi despărţind
apele de lumină,

născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină,
născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină…

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea pe dinainte,
care să smulgă întruna luminii
partea ei de apă, cu peşti.

Care să smulgă întruna luminii
ce e apă cu peşti în ea şi s-o lase
tot mai pură şi mai singură şi mai pură,
până când se face din nou
întuneric.

Laserul lingvistic nu este decât cuvântul poruncii lui Dumnezeu, prin care au fost create toate cele văzute şi nevăzute. Nichita foloseşte o imagine extrem de modernă pentru o realitate primordială. Realitatea în sine este necunoscută creaturii, cum anume s-a petrecut, dar, aşa cum Îngerii au rămas uimiţi şi au lăudat pe Dumnezeu când a fost creat pământul şi lumea materială, tot aşa, privind contemplativ înapoi la acel eveniment, şi omul este în stare de uimire în faţa naşterii din nimic a cosmosului, la cuvântul lui Dumnezeu.

Nichita visează (cugetă, contemplă cu mintea) acel cuvânt… care a fost la începutul lumilor lumii. Şi versurile care urmează sunt cu trimitere precisă la referatul biblic: Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: “Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric (…) Şi a zis Dumnezeu: “Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa. (Fac. 1, 2-4, 6).

Strofa a treia este de asemenea o prelucrare a pericopei scripturale: Şi a zis Dumnezeu: “Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. (…) Apoi a zis Dumnezeu: “Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. (Fac. 1, 14-16, 20).

Nichita Stănescu vădeşte faptul că îi era cunoscută concepţia tradiţională ortodoxă, potrivit căreia harul lui Dumnezeu, energiile necreate ale Sfintei Treimi sau lumina dumnezeiască necreată împânzeşte întreaga creaţie, o ţine întru fiinţă, aşa cum dogmatizează şi o binecunoscută cântare ortodoxă : „Din Duhul Sfânt izvorăsc izvoarele harului, care adapă toată făptura, spre rodire de viaţă”. Cuvântul lui Dumnezeu creator este lumină, este laser lingvistic, şi de-îndată-împlinitor al voii lui Dumnezeu, rapid şi precis ca laserul, aducând la existenţă toate câte sunt.

Exprimarea lui Nichita este corectă dogmatic şi exactă în ceea ce priveşte secondarea relatării biblice. Despărţirea apelor de lumină (din strofa a doua) denumeşte crearea, prin harul dumnezeiesc, a apelor de la Fac. 1, 2. Ele apar dintr-o dată, din nimic, ca o despărţire şi o venire întru fiinţă a creatului, care este diferit după fire de necreatul divin, lumea creată neexistând înainte în niciun fel, decât în planul din veşnicie al Sfintei Treimi.

Porunca sau cuvântul lui Dumnezeu, care s-a împlinit pe loc ca un fulger, a făcut să se nască ape în lumină, peşti în ape şi lumini (aştrii cereşti) în lumină, pentru că toate sunt create şi sunt străbătute de lumina dumnezeiască. Şi la baza creaţiei materiale stau, după cum afirmă chiar ştiinţa modernă, fotoni de lumină, la nivel subatomic - adică şi materia este tot lumină, în esenţă.

Aşa încât toate au fost aduse întru fiinţă de lumina cuvântului lui Dumnezeu, au fost create în lumină şi înconjurate, îmbrăţişate de lumină, de lumina lui Dumnezeu. În strofa a treia, Nichita repetă născând peşti în ape şi născând / ape şi lumini în lumină, / născând peşti în ape şi născând / ape şi lumini în lumină…, pentru a ne dărui impresia mirifică a izvodirii creaţiei, precum şi pe cea a multitudinii de creaturi, a bogăţiei şi vitalităţii creaţiei care se năştea dintr-o dată şi a repeziciunii curgerii acestei aduceri la viaţă a cosmosului.

Dumnezeu-Creatorul este un arhi-sculptor, Care taie realitatea pe dinainte cu laserul cuvântului Său, cu lumina cuvântului Său, Care zideşte toată făptura cu o putere şi o desăvârşire ce întrece orice înţelegere omenească, care nu poate să îl lase pe artistul-om decât în uimire şi laudă mută în faţa frumuseţii şi desăvârşirii creaţiei dumnezeieşti. Nichita taie nodul gordian al modernismului, care a pus problema geloziei şi a invidiei dintre Dumnezeu şi creatorul uman, lăsând să se înţeleagă din versurile sale că omul nu poate să fie decât smerit înaintea Făcătorului a toate.

Ultima strofă a poemului denotă o dorinţă ascunsă a transfigurării lumii acesteia. Lumea aceasta se smulge luminii creatoare, ea se naşte din lumină şi este în lumină, dar este şi în afara ei, prin păcatul omenesc - fapt pe care nu-l mai precizează Nichita, dar se subînţelege, de către cei ce înţeleg. Mai înainte de a fi lumea a fost numai Dumnezeu, Sfânta Treime şi întunericul supraluminos al luminii Sale veşnice şi necreate, după cum teologhiseşte Sfântul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, cel răpit în al treilea cer. Credem că putem interpreta dorinţa lui Nichita ca lumina să se facă din nou întuneric prin dorul după sfinţenia şi puritatea originară a creaţiei. Nu un dor de extincţie sau de regresiune în neant, ci un dor de cufundare (fără confundare) a lumii în lumina dumnezeiască, fapt care echivalează cu transfigurarea ei, după sfârşitul acestui pământ, despre care vorbeşte şi Scriptura Sfântă.

Atunci, la sfârşitul lumii, după cum scrie Sfânta Scriptură, dar şi Eminescu - preluând din textul biblic - în Scrisoarea I, nu va mai fi nevoie de acele lumini ale soarelui şi lunii şi stelelor, pentru că toate şi toţi vor fi în lumina Soarelui-Hristos.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Două poeme ortodoxe ale lui Blaga

În nişte articole anterioare ale noastre, am făcut o analiză destul de amănunţită asupra primelor patru volume din opera poetică blagiană. Astăzi vă supunem atenţiei două poeme care transcriu, în întregime, cu destul de multă fidelitate atmosfera cugetării ortodoxe. Şi nu sunt multe de acest fel în opera sa, din cauza interpunerii în viziunea sa a unei filozofii personale, a unui sistem de gândire elaborat de el din orgoliul de a fi un pionier al filozofiei sistematice româneşti.

Orgoliul acesta l-a măcinat şi pe Camil Petrescu şi, în opinia noastră, nu a dat rezultatele scontate, dar a reuşit să-l îndepărteze pe Blaga de izvorul autentic al cugetării româneşti, care este gândirea ortodoxă şi pe care el a avut-o ca punct de plecare în dezvoltarea sa, mai ales ca poet.

Prima poezie la care ne referim se numeşte Suflete, prund de păcate, din volumul Corăbii cu cenuşă:

Suflete, prund de păcate,
eşti nimic şi eşti de toate.
Roata stelelor e-n tine
şi o lume de jivine.
Eşti nimic şi eşti de toate:
aer, păsări călătoare
fum şi vatră, vremi trecute
şi pământuri viitoare.
Drumul tău nu e-n afară.
Căile-s în tine însuţi.
Iată cerul tău se naşte
ca o lacrimă din plânsu-ţi.

Poezia exprimă optica credinciosului smerit, care se vede pe sine prund de păcate, care îşi cunoaşte necuviinţa şi adâncul păcătoşeniei înaintea lui Dumnezeu. Omul este creat în cumpăna celor două lumi, cea spirituală şi cea materială, având suflet duhovnicesc şi trup material, şi poate înclina înspre care doreşte în conformitate cu voinţa sa liberă.

Poate înclina spre cer şi spre îndumnezeire, spre corul celor care laudă pe Dumnezeu, simbolizat aici prin roata stelelor, având imprimat în sine chipul lui Dumnezeu, dar se poate apleca şi spre dobitocia patimilor celor josnice, care îl apropie de lumea celor necuvântătoare. Prin înmulţirea patimilor în sine, sufletul omului, în loc să se lumineze, devine purtător al unei lumi de jivine. După cum spune Sfântul Duh prin glasul Psalmistului: Omul în cinste fiind [în cinstea de chip şi de fiu al lui Dumnezeu] n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor (Ps. 48, 12, 21).

Omul adună în sine trecutul şi viitorul: este trecutul său în măsura în care faptele sale l-au modelat într-un fel sau altul şi este viitorul său, din perspectiva soartei veşnice (pământuri viitoare) pe care el însuşi şi-o pregăteşte încă de pe acum. Însă omul nu se îndreaptă spre lumi necunoscute şi nici spre orizonturi geografice, materiale, ci spre Împărăţia lui Dumnezeu care este în el însuşi: Drumul tău nu e-n afară. / Căile-s în tine însuţi.

Iar această Împărăţie cerească se naşte în noi înşine prin plâns şi pocăinţă: Iată cerul tău se naşte / ca o lacrimă din plânsu-ţi.

Al doilea poem este Psalm, din volumul Cântecul focului:

Iubind - ne-ncredinţăm că suntem. Când iubim,
oricât de-adâncă noapte-ar fi,
suntem în zi,
suntem în tine, Elohim.

Sub lumile de aur ale serii
tu vezi-ne - cutreierând livezile.
Umblăm prin marea săptămână
gând cu gând şi mână-n mână.

Şi cum am vrea să te slăvim
pentru iubirea ce ne-o-ngădui, Elohim!
Dar numai rană a tăcerii
e cuvântul ce-l rostim.

Ca şi în cazul poeziei lui Arghezi, ne poticnim adesea şi în lirica lui Blaga de metafore poetice care ascund realităţi scripturale şi teologico-ascetice ortodoxe şi care, cel mai adesea, rămân total necunoscute criticii literare, care le imprimă sensuri destul de îndepărtate sau cu totul false.

Prima strofă pune în antiteză noaptea păcatului cu ziua harului dumnezeiesc. Blaga susţine cu dreptate că iubirea atrage harul lui Dumnezeu şi că noaptea păcatelor noastre nu ne poate copleşi desăvârşit dacă iubim şi dacă rămânem prin iubire în Dumnezeu.

Strofa a doua revine la un tablou cu nuanţe primordiale şi acest parcurs este unul foarte familiar rugăciunilor ortodoxe, în care credinciosul Îl roagă pe Dumnezeu să-Şi aducă aminte de milele Sale cele de demult şi de slăbiciunea şi neputinţa umană care este în noi toţi şi care a dus la căderea din Rai a Sfinţilor Protopărinţi Adam şi Eva. Primele două versuri sunt o parafrază a referatului biblic ce vorbeşte tocmai despre această cădere, la ceasul înserării, şi a versetului de la Fac. 3, 8: Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului.

Adică oamenii moştenesc din neam în neam urmarea acelei căderi, iar Blaga roagă pe Dumnezeu spre milă şi îndurare faţă de neamul omenesc: vezi-ne - cutreierând livezile. Următoarele două versuri fac aluzie la cele 7 veacuri ale acestei lumi, marea săptămână, în care oamenii rătăcesc încă mulţi departe de Dumnezeu (sunt semnificative verbele: a umbla şi a cutreiera), până la venirea Zilei neînserate a veacului al 8-lea. În viziunea lui Blaga, oamenii umblă ca nişte copii neştiutori, gând cu gând şi mână-n mână.

Ultima strofă mărturiseşte, ca de multe ori în alte poeme, durerea poetului pentru faptul că nu simte un răspuns al luminării dumnezeieşti în viaţa sa, iar cuvântul rugăciunii sale - pentru că nu este rostit cu adevărat din toată inima şi smerit - îl resimte ca pe o rană a tăcerii.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Arta nu este superioară omului…

…spunea undeva Nichita Stănescu, într-un poem intitulat Per pedes apostolorum, din Antimetafizica. În poezia despre care vorbim astăzi, Lecţia despre cub, repetă acelaşi lucru:

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze,
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se sfărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Cubul perfect nu este decât iluzia unei creaţii umane perfecte. Nichita alege cubul ca simbol pentru că oamenii au gândit şi gândesc adesea perfecţiunea la modul geometric, matematic, calculat. Adică într-un mod a-natural şi anti-natural, care e împotriva creaţiei dumnezeieşti şi se măsoară babilonic cu ea.

Nichita Stănescu n-a avut niciodată orgoliul luciferic al altor confraţi artişti şi nu credea, precum Cioran, că Dumnezeu ar trebui să fie invidios pe flăcările inspiraţiei sale. Într-un poem ca cel de faţă, Nichita stipulează că perfecţiunea construcţiei umane este o iluzie şi că, dacă oamenii ajung să se iluzioneze astfel şi să se închine unei astfel de iluzii, e mai bine să distrugi această nălucire a atingerii unui ideal absolut în artă, să iei un ciocan şi să spargi cu el vraja pătimaşă care-ţi înşeală optica inimii.

Primele patru versuri vorbesc despre construcţia unei piese de muzeu, a unei opere artistice ideale. Ea se realizează cu dalta de sânge a artistului, adică printr-un efort suprem şi epuizant pentru el, care e un fel de meşter Manole. Ochiul lui Homer care lustruieşte lucrarea este un ochi interior, privirea contemplativă a celui care creează. În fine, după ce opera capătă strălucire de raze şi încununarea gloriei, urmează etapa venerării ei, căci cubul este sărutat de nenumărate guri admirative şi mai ales cu gura infantei, ajungând aşadar să fie apreciat şi lăudat şi de stăpânitorii lumii.

Venerarea unei opere de artă duce la falsificarea ei. Gloria ei creşte exagerat, în detrimentul celui care a creat-o şi care pare mai puţin important decât ea însăşi şi în detrimentul adevăratei înţelepciuni, care ştie că orice efort uman are limite şi că opera ideală este o utopie, este rezultatul trufiei. De aceea se sfărâmă mai bine un colţ al cubului, pentru ca oamenii să nu se mai autoiluzioneze, pentru ca să nu se mai închine artei, pentru ca să îi vadă limitările şi scăderile, să perceapă corect dimensiunile creaţiei umane şi să n-o mai preamărească în zadar.

Când vor vedea că are un colţ sfărâmat, oamenii se vor trezi brusc la înţelegerea faptului că acel cub perfect are defecte, ceea ce avea şi înainte, numai că nu erau dispuşi să recunoască.

Într-un alt poem, numit Înaintare, Nichita se definea teologic: Eu sunt un cuvânt care se rosteşte / lăsând în urma lui un trup. Dacă ar fi mers după logica evoluţionismului sau a celor care venerează arta necondiţionat, poetul ar fi trebuit să formuleze invers şi să spună că e un trup care (se) rosteşte şi lasă în urma lui un cuvânt. Dar Nichita nu a spus aşa. El a zis bine că sunt un cuvânt, pentru că s-a gândit la valoarea lui ca fiinţă spirituală şi nu ca trup sau materie care evoluează.

El, Nichita, el este cuvântul care se rosteşte în opere şi nu operele sale sunt acest cuvânt primordial. Operele lui sunt trupul, ceea ce lasă în urmă. El, omul, are primordialitate, întâietate în faţa operei sale. În urma sa lasă un trup de cuvinte, trupul operei, statuar dar inflexibil, pe când el, cuvântul, omul raţional şi duhovnicesc, făcut după chipul lui Dumnezeu şi al Cuvântului, merge mai departe în veşnicie. În veşnicia în care trupul operelor sale poetice nu intră (după cum nu intră nici trupul neînduhovnicit), pentru că ele au fost un efort momentan, pasager, de înţelegere a lumii şi mai rămân în urma sa doar ca ceva care ar putea fi de folos şi altora.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Eminescu şi Ortodoxia. Influenţe creştine în „Luceafărul” [IX]

Hyperionul eminescian a fost raportat exclusiv, în virtutea numelui său, la antichitatea greacă, fiind pus în relaţie simetrică cu mitul zeităţii solare pe care o întruchipează. Hyperion înseamnă însă cel ce este deasupra veacurilor, care trece peste timp, cel veşnic (hiper-eon). Se poate aşadar ca Eminescu să fi optat pentru acest nume datorită sensului său, datorită rezonanţei onomastice, potrivite cu scenariul poemului, şi nu neapărat datorită unei similarităţi cu mitul grecesc.

Exegeza literară a semnalat, de altfel, existenţa unor dublete onomastice în acest poem, care particularizează fiinţa în funcţie de perspectiva din care este văzută. Astfel, Luceafărul este Luceafăr, din perspectivă terestră, dar este Hyperion, în planul veşniciei. Pentru oameni, el este cel care luminează, care pătrunde-n casă şi în gând / Şi viaţa-mi luminează. Înaintea lui Dumnezeu, el este Hyperion: Iar tu, Hyperion rămâi / Oriunde ai apune…

Translatându-l, în consecinţă, şi pe Dumnezeu în contextul mitologiei greceşti, exegeza literară Îl numeşte Demiurg, deşi Hyperionul eminescian I se adresează cu apelativele de Părinte şi Doamne, folosind, prin urmare, o terminologie profund creştină.

Şi tangenţele cu dogma ortodoxă nu se rezumă numai la ipostaza de Părinte a lui Dumnezeu faţă de Hyperion. Astfel, luând hotărârea de a împlini cererea fetei de împărat, Luceafărul răspunde: Da, mă voi naşte din păcat, / Primind o altă lege. Ceea ce reprezintă o preluare evidentă din dogma hristologică şi o ruptură cu mitologia grecească. Hristos, fiind Dumnezeu desăvârşit din veşnicie, S-a făcut pentru noi şi om desăvârşit, întrupându-Se la vremea potrivită, şi S-a supus legii firii omeneşti, afară de păcat. Dar Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa păcatele noastre prin întrupare şi S-a făcut întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osândit păcatul în trup (Rom. 8, 3). Şi mai spune Sfântul Pavel: Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, [Dumnezeu] L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu (II Cor. 5, 21).

E sigur că antichitatea păgână nu avea noţiunea de păcat, aşa cum apare în concepţia creştină şi nici nu considera că a te naşte om înseamnă a te naşte sub legea păcatului strămoşesc, care se moşteneşte din neam în neam, de la Protopărinţii noştri până astăzi, căci în Adam toţi mor (I Cor. 15, 22). Aşa încât versurile Da, mă voi naşte din păcat, / Primind o altă lege, nu pot fi înţelese decât prin contaminare cu dogma ortodoxă.

Doar că versurile imediat următoare se îndepărtează de această dogmă creştină, pentru că vorbesc despre o dezlegare de veşnicie a lui Hyperion (Cu veşnicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege). Aicea însă putem gândi veşnicia la care se referă poetul şi ca pe o alegorie, dacă mergem pe firul interpretării oferite de Eminescu însuşi, anume că Luceafărul este un alter-ego al poetului de geniu. Într-o poezie postumă, intitulată Numai poetul…, se spune că: Lumea toată-i trecătoare. / Oamenii se trec şi mor (…) / Numai poetul (…) / Trece peste nemărginirea timpului.

Semnificaţia dezlegării de veşnicie ar fi prin urmare alta: poetul, care se consideră un om ales, un fiu al lui Dumnezeu, un geniu în care Dumnezeu a pus nemargini de gândire (vezi Povestea magului călător în stele), ar dori să primească de la Dumnezeu posibilitatea împlinirii pe pământ, deşi împlinirea lui nu este destinată lumii acesteia.

Însă alegorie este tot poemul. Noi am prezentat numai intersectări cu învăţătura creştină, fără a putea susţine că regăsim aici predania ortodoxă în adevărul ei integral nemistificat, pentru că literatura nu poate să nu mistifice, într-un fel sau altul, adevărul, pe care ori nu îl respectă în totalitate, ori îl ignoră, ori e împotriva lui.

Oricum am interpreta Luceafărul, inspiraţia din dogma hristologică rămâne totuşi valabilă. I P S Bartolomeu Anania atrăgea atenţia asupra faptului că, în caracterizarea lui Hyperion, Eminescu foloseşte în unele versiuni manuscrise sintagma lumină din lumină, precum şi asupra unor versuri care, în varianta lor originală, se pare că sunt diferite, mai ales ca sens, de cea publicată. Şi anume:

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu dentâi
Să-ţi dau înţelepciune?

Aceste versuri, într-o altă grafie, sună sensibil diferit:

Iar tu, Hyperion rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi - Cuvântul meu dentâi -
Să-ţi dau înţelepciune?

Din nou, se remarcă amprenta unui mod de a gândi creştin, întărită fiind şi de anumite sugestii din alte versuri, cum ar fi: Hyperion ce din genuni / Răsai c-o-ntreagă lume.

Am sesizat însă recent şi o altă asemănare, şi anume între strofele în care Părintele vorbeşte Luceafărului şi tălmăcirea poetică a Sfântului Dosoftei Mitropolitul la Psalmul 2. Iată mai întâi versurile poemului eminescian:

Iar tu, Hyperion rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi - Cuvântul meu dentâi -
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Psalmul 2, care mărturiseşte despre Fiul lui Dumnezeu şi Creatorul lumii, mai ales în ipostaza poetică a Sfântului Dosoftei, poate constitui un punct de inspiraţie pentru poet, având în vedere cu precădere versurile care urmează:

Cătră Mine Domnul zice:
“Fiiul Mieu eşti din mătrice,
Eu astăzi Te nasc pre Tine.
Şi vei cere de la Mine
De-ţi voi da limbile [= neamurile] toate,
Ce Ţi-s ocină de soarte,
Că-Ţi vor asculta cuvântul
Şi vei domni-n tot pământul.
Şi-i vei paşte cu toiagul
Cel de fier în tot şireagul…”

Ne oprim aici cu investigaţia noastră literară, limitându-ne doar la poemul propriu-zis, deşi Eminescu este un poet care poate fi înţeles adesea numai prin elucidarea unor sensuri complementare, din poeme diferite.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Eminescu şi Ortodoxia. Dacia şi Cetatea Raiului. [VIII]

Civilizaţia umană ideală este civilizaţia paradisiacă, civilizaţia Raiului, Cetatea Raiului, a Ierusalimului celui de sus. Eminescu susţine acest lucru între paranteze romantice, atunci când elogiază, în Memento mori, lumea configurată ca un Paradis a Daciei antice, după ce anterior, trecuse în revistă parada marilor civilizaţii care s-au succedat în istorie, care s-au înălţat şi au decăzut şi care formează însăşi panorama deşertăciunilor la care face referire titlul poemului.

Toate acele civilizaţii, fiind creaţie umană şi edificii ale idealurilor umane vane, babilonice, care nu se confundă cu voia lui Dumnezeu, sunt deşertăciune a deşertăciunilor (Eccl. 1, 2), aşa cum spune Sfânta Scriptură, pentru că gândurile oamenilor sunt deşarte (Ps. 93, 11). Aşadar, în viziunea lui Eminescu, cetatea umană ideală este numai aceea care se confundă cu natura de Dumnezeu creată, care este astfel o parte organică din cosmos, pentru că acest cosmos este creaţia Sa şi nu se luptă împotriva voii Sale veşnice, ci curge în sensul pe care i l-a lăsat Ziditorul lui. O astfel de cetate, fiind parte integrantă a cosmosului, a universului, este una paradisiacă, în opoziţie cu cea de tip babilonic. Şi astfel îşi închipuie Eminescu civilizaţia străbunilor noştri, a vechilor daci.

Lângă râuri argintoase, care mişcă-n mii de valuri
A lor glasuri înmiite, printre codrii, printre dealuri,
Printre bolţi săpate-n munte, lunecând întunecos,
Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,
Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminate
Şi păduri de-aramă roşă răsunând armonios.

Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare,
Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare,
Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi -
Acolo Dochia are un palat din stânce sure,
A lui stâlpi-s munţi de piatră, a lui streaşin-o pădure,
A cărei copaci se mişcă între nouri adânciţi.

Iar o vale nesfârşită ca pustiile Saharei,
Cu de flori straturi înalte ca oaze zâmbitoare,
Cu un fluviu care poartă a lui insule pe el,
E grădina luminată a palatului în munte -
A lui scări de stânci înalte sunt crăpate şi cărunte,
Iar în halele lui negre strălucind ca şi oţel

Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase,
Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,
Presărate ca cu lune înfoiete ce s-aprind;
Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă,
Ale rozelor lumine împlu stânca cu roşeaţă,
Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.

Printre luncile de roze şi de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,
Zidite din nălucire, din colori şi din miros,
Curcubău sunt a lor aripi şi oglindă diamantină,
Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,
A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos. (…)

Iară fluviul care taie infinit-acea grădină
Desfăşoară-în largi oglinde a lui apă cristalină,
Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;
Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane
Umede se nasc din fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în ceri.

Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,
Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,
Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină
Un Rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,
Alt Rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.

Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi - o ploaie -
Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Şi de vânt scutură grele omătul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădeşte
În troiene de ninsoare, care roză străluceşte,
Pe când salcii argintoase tremur sânte [sfinte] peste râu.

Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,
Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,
Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc suspinse într-a lunei dulci lumine,
Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald. (…)

Ăsta-i Raiul Daciei veche,-a zeilor împărăţie:
Într-un loc e zi eternă - sara-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie -
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la Rai.

Cetatea vechilor daci, ca şi plaiurile paradisiace pe care locuiesc ei, are legătură cu cerul, lumea de jos şi cea de sus au o continuitate firească: Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă, / Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă, / Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colţi.

Tabloul este mult mai vast şi cuprinde mult mai multe strofe, pe care însă nu le putem reda acum în întregime. Este semnificativ faptul că asemenea imagini paradisiace, având aceleaşi virtuţi ale Raiului primordial, le întâlnim şi în alte poeme, ca Miradoniz, precum şi în nuvela Cezara, în descrierea insulei lui Euthanasius. Revenind însă la poemul epopeic Memento mori, în care Eminescu contemplă însăşi epopeea istoriei umane, a gândurilor şi idealurilor omeneşti, putem pune în paralel Raiul Daciei şi distrugerea lui cu măreţia şi decăderea celorlalte civilizaţii umane, ca să înţelegem mai bine viziunea eminesciană şi să demonstrăm afirmaţiile noastre anterioare.

Celelalte civilizaţii umane nu sunt crescute din natura însăşi, nu au legătură şi continuitate cu cerul, cu lumea de sus a Sfinţilor, a strămoşilor, nu intră în ordinea cosmică zidită de Dumnezeu, ci sunt concepute după calculele omeneşti, proporţional cu trufia omenească ce le proiectează. Ele încearcă să ia cu asalt cerul, în loc să fie o reflectare a lui, un chip al împărăţiei de sus, aşa cum este lumea dacilor.

Nefiind integrate în ritmul şi în rosturile naturale, fireşti, ale lumii create de Dumnezeu, cetăţile şi civilizaţiile care se construiesc din trufia umană, care au la temelie păcatul mândriei, sunt măcinate treptat de înseşi păcatele omeneşti şi sfârşesc în distrugere şi în ruină. Natura cotropeşte aceste ruine, odinioară falnice zidiri, ironizând nădejdea vană a constructorilor, a creatorilor umani. Faima şi măreţia lor rămâne numai ca o umbră şi ca o vagă amintire, pe care toată creaţia lui Dumnezeu (păduri, munţi, mări şi râuri), care are perenitatea gândului lui Dumnezeu, această creaţie ce rămâne sublimă şi după moartea civilizaţiilor, îngână dureros idealurile de mărire ale oamenilor.

Babilonul a fost odinioară cetate mândră cât o ţară, o cetate / Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate… . Regele Nabucodonosor, cu schimbătoarea lui gândire, avea impresia că ţine o lume-n mâna-i. Ironia lui Eminescu este cât se poate de usturătoare însă la adresa acestuia: Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie? / Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă - dacă nu murea. Se observă lesne că poetul urmează îndeaproape referatul biblic, în caracterizarea lui Nabucodonosor.

Asemenea, Sardanapal stă culcat la mese-n veci întinse, încântat fiind de vinuri dulci, mirositoare şi femei cu chipul pal, într-o Asie îmbătată de plăceri molateci. Însă consecinţele trufiei şi ale păcatelor sunt altele decât proiectata măreţie nemuritoare:

Azi? Vei rătăci degeaba în câmpia nisipoasă:
Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase,
Numai munţii, gărzi de piatră stau şi azi în al lor post;
Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-şi alungă,
De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mâna-i lungă,
- Unde este? nu ştiu, zice, mai nu ştiu nici unde-a fost.

Din Egiptul antic rămâne numai o apariţie fantomatică, un fel de fata morgana a deşertului. Nilul şi pustiul mai îngână măreţia trecută. Memphis, cetate de giganţi, este descrisă astfel: Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie, / Au zidit munte pe munte în antica lui trufie… Ireala ei grandoare o făcea să pară răsărită din visările pustiei. Însă prezentul înseamnă destrămare: Memphis, Theba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine, / Prin pustiu străbat sălbatec mari familii beduine…

Pedeapsa pentru păcate nu ocoleşte nici pe poporul lui Dumnezeu, Israelul (şi aici Eminescu urmează din nou relatările din Sfânta Scriptură): Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare / Cântăreţul [cel ce cântă cântare Domnului] îşi anină arfa lui tremurătoare [în vremea captivităţii babilonice]; (…) / Şi popor şi regi şi preoţi îngropaţi-a sub ruine. / Pe Sion templul se sparge - nici un arc nu se mai ţine, / Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea [Ierusalim] cea de ieri, împlinindu-se prorocia Mântuitorului.

Grecia antică şi Roma au aceeaşi soartă: mărirea şi decăderea. În urma destrămării culturii elenistice (idealizate de poet), marea-nfiorată de sublima ei durere, / În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere. Iar trufia cezarilor romani sfârşeşte în nebunie: Urbea îşi frământă falnic valuri mari de fum şi jar; / Din diluviul de flăcări, lung întins ca o genune, / Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune / Şi din frunte-i cântă Neron… cântul Troiei funerar.

Babilonul, Asiria, Egiptul, Palestina, Grecia şi Roma… În descrierea unora din acestea regăsim superbe peisaje de natură, dar niciunul din ele nu are caracteristicile paradisiace ale lumii dacice, dimensiunile ei hiperbolice care vor să sublinieze sugestia Raiului primordial. Perspectiva cosmică este mai degrabă, în aceste cazuri, una care îngrădeşte tabloul civilizaţiilor, care se imprimă de nostalgie dureroasă şi devine reflexie a idealurilor şi suferinţelor umane, întocmai ca un document natural, ca un text sau ca o scriptură cosmică. Eminescu citeşte din arhiva foarte vastă a naturii istoria lumii, regăseşte timpii universali în memoria spaţiului universal.

Însă şi Dacia cunoaşte distrugerea, în cele din urmă. Vina însă, de data aceasta, este pusă de poet pe seama trufiei Romei. Traian cucereşte Dacia, dar, pentru că a distrus acel mod arhaic şi armonios de vieţuire, în consonanţă cu ritmurile cosmice, aude blestemul regelui dac, Decebal:

- Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuză
Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi -
Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc’ căderea.
Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii - despera-vor cei cuminţi.

……………………………………
Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.

Va veni. Stârniţi din pace de-a prorocilor cântare,
Din păduri eterne, hale verzi, vor curge mari popoare
Şi gândiri de predomnire vor purta pe fruntea lor;
Constelaţii sângeroase ale boltelor albastre
Zugrăvi-vor a lor cale spre imperiile voastre,
Fluvii cu de pavezi valuri înspre Roma curgători.

De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsă,
De prin bolţi de codru verde, de prin stâncile suspinse,
Pe a pavezelor sănii coborâ-vor în şivoi;
Cu cenuşa pocăinţei şi-a împlea pământul fruntea,
Cu cenuşa Romei voastre - moarte legioane - punte
Peste râuri. Şi nimica nu se v-alege din voi.

…………………………………….
Vai vouă, romani puternici, vai vouă, de trei ori vai!

Prorocirile la care face referire Eminescu sunt de origine scripturală. Atât erupţia vulcanului Etna şi acoperirea cu lavă a oraşului Pompei (la care se face aluzie într-o strofă pe care nu am mai citat-o), cât şi năvălirea popoarelor migratoare germanice, care jefuiesc Roma, sunt considerate de Eminescu ca pedepse divine pentru infatuarea romană. Versurile pe care le-am subliniat arată înrâurirea Sfintei Scripturi asupra poemului eminescian, prin referinţa metaforică la prorocirile apocaliptice, la atitudinea pocăinţei biblice, cât şi prin reluarea cuvintelor Mântuitorului, cu care Acesta îi mustra pe fariseii şi cărturarii mândri: vai vouă, de trei ori vai!

Poemul sfârşeşte în atmosfera cugetărilor despre deşertăciunea umană şi despre cât poate gândirea omenească a-L înţelege pe Dumnezeu şi lucrurile Sale (am vorbit anterior, într-un articol intitulat Gândul lui Dumnezeu).

La final vom spune doar că ni se pare absolut semnificativ faptul că însuşi titlul poemului este Memento mori, cu subtitlul, între paranteze, Panorama deşertăciunilor. Memento mori, adică aminteşte-ţi că vei muri (scris semnificativ în limba latină, în limba cuceritorilor vechii Dacii), reprezintă, pentru conştiinţa ortodoxă, unul dintre cele mai frecvente îndemnuri ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Fără gândirea la moarte nu se poate purcede la nevoinţa duhovnicească. În Biserica noastră Ortodoxă se repetă mereu cuvintele Sfântului Antonie cel Mare: Adu-ţi aminte de moarte şi niciodată nu vei greşi. Este o învăţătură filocalică absolut esenţială pentru credincioşi.

Aşa încât această vastă contemplare a istoriei universale, acest studiu imens întreprins de Eminescu, în acest poem, reprezintă o invitaţie la a înţelege, din panorama epocilor şi din tabloul civilizaţiilor, că sfârşitul omului care se crede de sine stătător şi stăpân pe soarta lui, este moartea. Moartea care i-a adus aminte şi lui Nabucodonosor că nu e el Dumnezeu, ca şi altor stăpâni vremelnici ai lumii.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

„Cazania” Sfântului Varlaam al Moldovei [III]

Sfântul Varlaam şi a sa Carte românească de Învăţătură (Cazania) din 1643. (Cf. Varlaam, Cazania, 1643, ediţie îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei, 1966). Cartea are două prefeţe. Prima este formulată de către voievodul Moldovei, Vasile Lupu şi în ea se precizează că această carte este dăruită cătră toată semenţia românească şi că este, în acelaşi timp, dar limbii româneşti.

Ca o altă dovadă a conştiinţei unităţii etnice şi religioase a românilor, Vasile Lupu vorbeşte despre toată semenţia românească, pretutindere ce se află pravoslavnici [dreptcredincioşi, ortodocşi] într-această limbă, căreia îi este dedicată această Cazanie, adică tuturor românilor, din cele trei ţări româneşti. În acelaşi sens, numeşte această carte şi dar limbii româneşti, carte pre limba românească, întâiu de laudă lui Dumnezeu, după aceea de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnici, pentru că a fost dintru început scrisă într-o limbă românească literară, pentru a fi înţeleasă de românii de pretutindeni.

Românii credincioşi sunt îndemnaţi să primească Cazania Sfântului Varlaam nu ca un lucru pământesc, ci ca un odor ceresc.

Însă începutul acestei dedicaţii este profund dogmatic, iar voievodul Vasile Lupu face teologie precizând care este adevărata învăţătură ortodoxă despre adevărata închinare la Dumnezeu, pentru a stabili, încă din preliminariile cărţii, importanţa sa deosebită pentru Biserica Română din toate cele trei ţări. Astfel, se numeşte pe sine credincios întru Părintele nenăscut şi întru Fiiul de la Părintele născut ‘mainte de toţi vecii şi întru Duhul Svănt [Sfânt] de la Părintele purcezătoriu şi pre Fiiul odihnitoriu, Svănta Troiţă [Sfânta Treime], Unul adevărat Dumnedzeu, Ziditoriu şi Făcătoriu tuturor vădzutelor şi nevădzutelor…

În cea de-a doua prefaţă, scrisă de Sfântul Varlaam, acesta discută din punct de vedere dogmatic şi moral despre folosul cărţii întocmite de el. El spune că toate lucrurile din cer şi de pe pământ îşi au raţiunea lor, stabilită de Dumnezeu şi că toate fac voia Lui şi se îndreaptă către ţelul care le-a fost destinat. Numai omul, care a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, s-a îndepărtat, întunecându-se la minte, de adevărata sa raţionalitate şi de voia Creatorului său. Din această cauză are nevoie de Sfintele Scripturi pentru ca să îl călăuzească şi să îl lumineze, şi încă de dreapta, adevărata şi lămurita lor înţelegere, ca să nu se înşele.

Sfântul Varlaam indică faptul că s-a folosit de comentariile Sfinţilor Părinţi: Adunat-am din toţi tâlcovnicii [tâlcuitorii] Sventei Evanghelii, Dascălii Besericii noastre. E bine însă a vedea contextul în întregime (şi pe care îl vom reda într-un limbaj remaniat puţin, pentru a fi pe îenţelesul tuturor):

Pentru-aceea, mai întâi au fost bărbaţi purtători de Duhul Sfânt, unii după alţii şi până acum toţi au ostenit, scriind şi tâlcuind Sfintele Scripturi, de-au învăţat şi-au arătat omului, în toate chipurile, calea care duce acolo, ca să nu greşească nimeni marginea [hotarul] şi săvârşitul [desăvârşirea, scopul] acela spre care-i făcut. Către aceea, şi altă osteneală s-a adăugat [la aceea a] acelor bărbaţi purtători de Duhul Sfânt, căci mergând de sus în jos [pe scara istoriei] şi împuţinându-se între oameni înţelesul Sfintelor Scripturi, ei au căutat a pogorî [a explica] şi Sfânta Scriptură tot mai pe înţelesul oamenilor; până au început a scoate toţi [carte] pe limba lor, pentru ca să înţeleagă fiecare, să se înveţe şi să mărturisească minunatele lucruri ale lui Dumnezeu; şi cu mult mai vârtos limba noastră românească, ce n-are carte pe limba sa, cu anevoie este a îneţelege cartea altei limbi. Şi încă pentru lipsa Dacălilor şi a învăţăturii. Mai demult erau mulţi care învăţau, dar acum nimeni nu mai învaţă.

La sfârşit, autorul aminteşte şi de faptul că tipografia a fost trimisă de Sfântul Petru Movilă, la solicitarea lui Vasile Lupu.

În carte însă i-am aflat citaţi numai pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Epifanie de Salamina şi Sfântul Efrem Sirul. Dacă autorul, Sfântul Varlaam, a folosit o colecţie omiletică mai recentă, aparţinând Sfântului Calist Patriarhul, sau traduceri din aceasta, cu prelucrări multiple şi adăugiri, aşa după cum a stabilit exegeza literară, el este totuşi îndreptăţit să afrirme că a a adunat din toţi tâlcovnicii, Dascălii Besericii, pentru că şi această colecţie, la rândul său, a actualizat o amplă mărturie patristică anterioară, într-o curgere firească a tradiţiei.

Drd. Gianina Picioruş

„Cazania” Sfântului Varlaam al Moldovei [II]

Sfântul Varlaam şi a sa Carte românească de Învăţătură (Cazania) din 1643 (cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1998, p. 341-355). Sfântul Varlaam este un traducător care intervine în text şi îl adaptează - de exemplu, traducerile sale la Vieţile Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava şi a Sfintei Paraschiva.

Pandele Olteanu considera că Sf. Varlaam a tălmăcit şi a prelucrat în româneşte o versiune grecească la cuvântările lui Damaschin Studitul, care a tipărit la Veneţia, între 1557-1558, o carte de omilii intitulată Comoara (Thesauros). D. H. Mazilu consideră însă că Varlaam a lucrat pe o versiune slavonă, şi anume o traducere făcută înainte de 1568.

Comoara lui Damaschin Studitul cuprinde 36 de cuvântări, care i-au pus la dispoziţie Sfântului Varlaam texte pentru câteva omilii la Duminici din Postul Mare, la praznice împărăteşti şi la sărbătorile Sfinţilor: Duminica tuturor Sfinţilor, Naşterea Preacuratei, Bunavestire, Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Adormirea Maicii Domnului, Întâmpinarea Domnului, Schimbarea la Faţă, Sfântul Simeon Stâlpnicul, Sfântul Dimitrie, Sfântul Nicolae, Sfântul Teodor Tiron.

Versiunea slavă a cuvântărilor lui Damaschin Studitul i-ar fi parvenit Sfântului Varlaam prin intermediul unui manuscris est-slav (ucrainian), care compila versiunea originală cu prelucrări ulterioare. Se poate ca Sf. Varlaam să fi luat în seamă şi ediţiile moscovite ale Evangheliei cu învăţătură, apărută în 1629 şi apoi în 1633.

Multe din omiliile Sfântului Varlaam au o structură diferită de textele tipărite la noi în secolele XVI şi XVII, şi anume: o introducere de câteva rânduri, lectura din Evanghelia zilei şi cazania împărţită în 2 învăţături, cu 2 titluri diferite. Astfel sunt Învăţătură la Dumeneca întâia a Sfântului Post cel Mare şi omiliile de la Dumeneca a doua după Cincizecime până la sfârşitul acestui ciclu de cuvântări duminicale. Această structură poate fi întâlnită în Evanghelia învăţătoare publicată în 1619 la Rohmaniv, de către ucrainianul Trankvilion Stavroveţki.

Nu s-a cercetat încă foarte profund cât de mare este dependenţa acestor colecţii de omilii, cât şi a altora, manuscrise sau tipărituri, faţă de omiliile Sfântului Calist Patriarhul, care a cunoscut o mare circulaţie în acele secole, fiind indicat adesea drept autor al cazaniilor şi cuvântărilor respective. Foarte semnificativ este faptul că şi Cazania a II-a a lui Coresi, din 1581 (cea ortodoxă, pentru că prima avea puternice interferenţe calviniste), are ca surse omiliile Sfântului Calist Patriarhul, alături şi de alţi Sfinţi Patriarhi: Sfântul Ioan din Calcedon, Sfântul Ioan Caleca şi Sfântul Filotei, cu mare circulaţie la slavii de sud.

Sfântul Varlaam a scris „programatic pentru întreaga semenţie românească, proclamând globalismul al cărţii sale de omilii”. (…) El redactează [omiliile] într-o limbă românească limpede, vădit performantă” (p. 350). Ca scriitor, Sfântul Varlaam „se simte în largul său, turnând în texte harul pe care îl avea de la Dumnezeu şi din veacurile ce sublimaseră însemnate experienţe româneşti ale oralităţii” (p. 354) şi poate că nu numai ale oralităţii, deşi documentele noastre sunt sărace în această privinţă.

Drd. Gianina Picioruş