Din nou despre „sincronizare”

Exigenţele ideologice ale sincronizării cu Occidentul (autoimpuse sau impuse de epocă) reprezintă pentru scriitorii interbelici o mare presiune din afara esteticii şi a literaturii, căreia trebuiau să-i facă faţă. Avem iarăşi o generaţie de jertfă, cea interbelică, de la care se aşteaptă să creeze o literatură mare, sincronă cu literatura europeană.

Această presiune istorică e comparabilă cu cea pe care o resimţea Ureche, Costin sau Dosoftei, când încercau să demonstreze că limba română e aptă pentru a fi instrumentată în conceperea unor opere de valoare.

Paşoptiştii au trăit mai puţin intens această pasiune creatoare.

Paradoxul cel mai incredibil este însă acela că epoca socialistă, ideologia politică a comunismului, care, pe de-o parte oprima literatura şi arta, pe de altă parte a creat un culoar de relaxare a constrângerilor estetice. Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Marin Preda nu mai creează în contratimp cu sincronizarea. Ba chiar, în ciuda climatului existenţial sufocant pe care îl presupunea comunismul, cred că marii creatori se puteau eschiva, totuşi, mai uşor în faţa factorului politic, care era unul exterior, extraliterar, decât să suporte presiunea unui anumit tip de estetism sau de scriitură.

Dihotomia arbitrară, între modernişti şi tradiţionalişti ne face şi astăzi să ignorăm adevărata discuţie despre actul literar interbelic, concentrându-ne exclusiv asupra tehnicilor literare, care constituie totuşi o formă superficială de abordare a subiectului. Ca să nu mai vorbim de faptul că, fără glumă, pe mulţi nu ştim unde să-i situăm…

Dacă interbelicul este o epocă fascinantă prin efervescenţa sa creatoare şi polemică, în schimb, cred că nume ca Nichita Stănescu în poezie sau Marin Preda în proză surclasează valoric această perioadă. Şi explicaţia este, în parte, cea pe care am oferit-o anterior, că nu se mai simt angoasaţi de o competiţie literară şi estetică presantă cu literatura europeană.

Cred că suntem încă prea aproape de ei şi prea marcaţi de epoca de aur ca să fim în stare să-i reperăm obiectiv şi să-i valorizăm la superlativ pe cei doi mari scriitori pomeniţi – deşi, în ce priveşte poezia, întâietatea lui Eminescu rămâne indiscutabilă.

Abia în anii ’80 a reintrat pe scena literaturii române ambiţia sincronizării, de data aceasta cu literatura postmodernă. (Oare cât o să mai alergăm după sincronizare?)

În ce-i priveşte pe postmodernişti, luaţi în general, ca fenomen, personal mi-au făcut impresia unor experimentatori şi nu creatori de cea mai înaltă clasă, o nouă generaţie paşoptistă postmodernă, care e receptivă la stimuli literari contemporani, aduşi de vânt din zonele cu reputaţie civilizaţionistă, dar care, ca mental colectiv, nu depăşesc spaţiul matricial carpatin.

Trăim o epocă literară mediocră. Noi, ca români, ori suntem geniali şi avangardişti, ori nu suntem deloc.

Literatura română. Eseu despre evoluţia mentalităţilor de la tradiţia ortodoxă la modernism [II]

Partea întâi – aici.

Conceptul de poezie sau de literatură tradiţională, definit din punct de vedere estetic, nu este neapărat congruent cu viziunea ortodoxă asupra textelor literare, ba dimpotrivă, cele două puncte de vedere asupra tradiţiei, pot să opereze delimitări cu totul diferite şi surprinzătoare.

Ortodoxia integrează tradiţiei sale opere care denotă un fundament mental şi vizionar ortodox, fără să se poticnească de calitatea modernă a limbajului sau a tehnicilor literare. În ceea ce ne priveşte, considerăm ca literatură integrabilă în arealul creştin şi ortodox orice manifestare literară care este făcută posibilă de existenţa unui fond existenţial şi spiritual creştin-ortodox.

Am arătat în articolele noastre că neliniştile exprimate de poeţi precum Eminescu, Blaga, Arghezi, Voronca,  Fundoianu, Barbu, care determină temele majore ale poeziei lor, sunt de natură religioasă şi gnostico-teologică (ne referim la cunoaşterea teologică şi nu la erezia gnostică) şi ele nu ar fi existat sub această formă dacă poeţii ar fi trăit într-un context spiritual eterodox.

Acesta este un motiv suficient de puternic pentru noi ca să implicăm percepţia ortodoxă în aprecierea critică pe care trebuie s-o formulăm la adresa lor, fără a neglija esteticul, care este o componentă importantă într-o operă literară. De fapt, ierarhiile literare sunt deja formate pe criterii estetice, iar noi nu propunem modificarea lor, ci acceptarea unei influenţe masive a lăuntricului spiritual ortodox în viziunea poetică şi literară, influenţe care au fost eludate inconştient sau conştient, din cauza ignoranţei în materie de teologie ortodoxă a multor literaţi sau a afilierii lor la ideologii ateiste.

Ni se pare absolut esenţial să nu trecem uşor cu vederea ce înseamnă aportul unei anumite viziuni teologice asupra lumii pentru conceperea unei opere literare. Curtius vorbeşte despre prima istorie a literaturii universale în redactarea Sfântului Isidor de Sevilla şi scoate în evidenţă aportul său la dezvoltarea literaturii europene medievale[1].

El afirmă că scrierile lui Isidor de Sevilla, cu precădere Etimologiile (Etymologiae) sale, au ajuns să aibă o importanţă deosebită pentru teoria literară. Acestea constituie o enciclopedie care conţine şi o scurtă istorie universală. Prin această recapitulare a istoriei universale, el continuă istoriografia literară cronicărească a Fericitului Ieronim. Etimologiile conţin in nuce istoria literaturii universale, dacă se combină notiţele sale cronografice cu alte materii adiacente, tratate în diferite capitole ale enciclopediei sale. Rezultă primele sinteze de teoria şi istoria literaturii, care au inspirat Evul Mediu apusean.

Părintele Andrei Kuraev remarca faptul că viziunea creştină, care a transferat accentul de la morala exterioară a literaturii greco-latine păgâne la interiorul psiho-spiritual uman, a făcut posibilă apariţia literaturii de tip subiectiv-confesiv şi a literaturii psihologice, transformând epicul în introspecţie şi datele istorice în evenimente interioare, în conformitate cu importanţa pe care o are în creştinism exerciţiul duhovnicesc de sondare a abisurilor lăuntrice proprii.

Astfel, „Lumea pe care oamenii au descoperit-o în forul lor interior s-a dovedit a fi mai bogată decât lumea exterioară. Creştinismul consideră că ceea ce se petrece în sufletul omenesc este mai semnificativ decât ceea ce se petrece în jur. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (Mt. 16, 26). (…) Istoria literaturii consideră însă că momentul de cotitură care a marcat trecerea de la Antichitate la cultura europeană îl constituie Confesiunile Fericitului Augustin. Scrisă la începutul secolului al V-lea, această carte are ca subiect viaţa lăuntrică a sufletului omenesc [ca avanpremieră pentru literatura psihologică modernă - n.n.]. Personajele operelor antice sunt lipsite de evoluţie interioară. (…) Predica evanghelică a pocăinţei a îndemnat însă la schimbări lăuntrice ale omului.”[2]

Prin urmare, viziunea teologică nu este câtuşi de puţin indiferentă pentru determinarea concepţiilor literare, a genurilor, tehnicilor şi a unei stilistici cu amprentă specială. În literatura română spre exemplu, este foarte evidentă stilistica de tip ortodox, înscrisă în felul în care este percepută poezia cosmică, relaţia dialogică dintre logosul uman şi logosul cosmic.

Poezia şi literatura română, în general, are un caracter foarte tradiţional, în sensul respectării şi al venerării unei tradiţii literare foarte vechi, începând cu literatura medievală. Scriitorii novatori sunt adepţii unor revoluţii de limbaj, în timp ce privirea contemplativă spre trecut este recognoscibilă la toţi marii noştri creatori literari. Nimeni nu s-a rupt de istoria, spiritualitatea şi tradiţia românească pentru a-şi însuşi concepţii total străine acestui popor sau atitudini malefice la adresa modului său tradiţional de a înţelege viaţa, şi credem că în adâncul fiinţei lor, ar fi resimţit aceasta ca pe un sacrilegiu.

Atâta timp cât Ortodoxia determină viziuni decelabile în mod fundamental în opera unui autor, teme şi motive, viziuni poetice şi literare care nu ar fi apărut niciodată într-un spaţiu musulman, budist sau politeist şi care denotă o diferenţă sensibilă chiar şi faţă de arealul catolic şi protestant al creştinismului occidental, ca să nu mai vorbim de scriitura unui ateu nihilist sau a unui satanist, nu avem cum să ignorăm această situaţie de fapt, chiar dacă ideologii diferite au făcut, decenii la rând, ca ea să fie ignorată.

---

[1] Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, Ed. Univers, Bucureşti, 1970.

[2] Prof. diac. Andrei Kuraev, Daruri şi anateme. Ce a adus creştinismul lumii, trad. din limba rusă de Nina Nicolaevna, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 29-30.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Literatura română. Eseu despre evoluţia mentalităţilor de la tradiţia ortodoxă la modernism [I]

Ortodoxia este cea care a creat, în cultura română, prima idee sau concepţie despre literatură. Viziunea primară asupra literaturii este una eminamente ortodoxă. Primii noştri scriitori şi poeţi (preromantici şi romantici) nu cunosc sentimente adverse faţă de religie sau faţă de interconexiunea dintre credinţa lor religioasă şi literatură, nu dau senzaţia unei discrepanţe sau disocieri între viziunea ortodoxă asupra lumii şi a existenţei şi nevoia de a crea o literatură naţională. Dimpotrivă, ei asociază ortodoxia constitutivă fiinţei şi viziunii lor cu imperativul literar.

Pentru începuturile literaturii române, este caracteristică atenuarea distanţei dintre poezie şi proză sau, mai bine zis, lipsa unei delimitări categorice între cele două. Avem o proză cu accentuări lirice sau solemne şi o poezie cu inserţie narativă. Mai mult decât atât, tradiţia acestei confuzii a genurilor se păstrează până târziu, ca dovadă proza lirică a lui Mihail Sadoveanu, dar şi poezia narativă a lui Tudor Arghezi, Ion Barbu, revitalizarea ei prin cercul literar de la Sibiu, etc.

Însă acesta este un reflex al literaturii vechi ortodoxe, din care fragmente dar şi pagini întregi, atât din literatura religioasă, dar chiar şi din cea istoriografică, se pretează reconfigurării lor sub formă de versuri, datorită ritmului interior şi a lirismului profund, fără a mai lua în seamă şi rima internă, aleatorie sau nu. Proza lirică şi poezia narativă, cultivate până târziu, atestă existenţa unor forme şi a unei viziuni tradiţionale asupra literaturii.

Aşadar, Ortodoxia este cea care a impus formula literară şi norma morală în literatura română pentru multă vreme şi continuă să o impună în operele unor scriitori foarte importanţi chiar în perioada modernă şi postmodernă a istoriei noastre, cu toate că acest lucru a fost şi este trecut cu vederea de majoritatea criticilor.

Literatura este însă percepută, în începuturile sale, în secolul al XIX-lea, ca un instrument epocal, ca o paradigmă a dezvoltării cultural-spirituale a poporului, specifică epocii. Marile minţi cărturare ale neamului nu sesizează în literatură decât un instrument al vremii, necesar pentru emancipare şi evoluţie. De aceea nici nu apare vreun conflict între literatură şi Ortodoxie. Nici nu se pune problema disocierii între cele două. Ortodoxia este intrinsecă fiinţei neamului şi literatura lui o ilustrează.

Mai bine zis, acest conflict nu va apărea niciodată în literatura română, decât la nivel individual, în perioada modernă. Conflictul va fi identificat însă, în mod artificial, de către unii dintre criticii literari, în frunte cu E. Lovinescu, în perioada interbelică, urmând ca în vremea comunismului, libertatea de a minţi să determine o avalanşă de mistificări.

Ortodoxia însă continuă să îşi revendice literatura şi cultura română, atâta timp cât marea majoritate a artiştilor sunt fundamentaţi sau profund influenţaţi de viziunea ei. Cu precădere marii artişti şi scriitori au tangenţe profunde cu Ortodoxia, neechivoce.

În literatura română nu s-a născut încă nici un scriitor mare sau genial care să manifeste o ruptură dramatică şi indiscutabilă cu Ortodoxia. Dimpotrivă, tendinţele nihilist-profanatoare sunt de obicei apanajul unor scriitori mai puţin însemnaţi sau minori. Aserţiunea noastră este valabilă în proporţie covârşitoare mai ales în poezie. În proză proporţiile sunt mai echilibrate, între scriitorii care exhibă o viziune arhaică, tradiţională asupra lumii şi cei care manifestă indiferentism religios, în timp ce firile poetice sunt cu preponderenţă fidele Ortodoxiei, mai ales poeţii pe care studiile de literatură îi consideră geniali.

Se continuă – aici.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

„Sincronismul” lui Lovinescu: o idee fără sens

Eugen Lovinescu cerea, în perioada interbelică, sincronizarea culturii şi a literaturii române cu cele din Occident, invocând o teză evoluţionist-culturalistă preluată de la Gabriel Tarde şi considerând cultura română ca fiind o cultură „mică”, în comparaţie cu cea apuseană, pe care era obligată să o imite, ca să-şi dovedească faptul că există. Blaga va desfiinţa, în Trilogia culturii, ideea de „cultură mică”, arătând că un asemenea concept este fals.

Când venea însă Lovinescu cu această propunere, de sincronizare culturală cu Occidentul, cu orice preţ? Tocmai în perioada interbelică, după ce România suferise schimbări dramatice sociale şi de mentalitate, în sensul modernizării ei după standardele europene. Acum, Lovinescu reclamă un presupus progres care trebuia, dintr-o dată, urgentat hotărâtor, o sincronizare la nivelul formelor superficiale, care să lase fondul, să-şi urmeze ritmul său mai lent de adaptare.

Lovinescu nu punea aşadar, deloc, problema ritmării interioare a românilor cu societatea apuseană, ci considera, pur şi simplu, că exteriorul dictează fizionomia profilului interior, spiritual, al unui neam şi că dacă imităm instituţii, mentalităţi şi forme estetice apusene, mai târziu, şi fondul nostru interior se va impregna (se va perverti, adică), de cosmetizarea aceasta exterioară, săvârşită fără nici un scrupul şi fără nicio morală.

Pentru un om care se pretindea atent şi sensibil la profunzimi umane şi spirituale, această încredinţare că interiorul poate şi trebuie să urmeze imitaţiei exteriorului, adică superficialului, ar trebui, cred, să ne dea mult mai mult de gândit.

Eugen Lovinescu propunea această experienţă culturală după ce, nici măcar în epoca anterioară, paşoptistă, intelectualitatea (care ar fi trebuit să fie mai nerăbdătoare decât cea interbelică) nu a avut curaj să ceară o asemenea sincronizare superficială cu Occidentul. Dimpotrivă, intelectualitatea paşoptistă, educată în Apus chiar mai mult decât cea interbelică, înfiera ceea ce avea să susţină Lovinescu, prin gura a doi mari reprezentanţi ai săi, Kogălniceanu şi Maiorescu, care nu pot fi acuzaţi, în nici un caz, de mentalitate tradiţionalistă.

Kogălniceanu protesta, în primul articol al său din Dacia literară, împotriva imitării literaturii occidentale, afirmând că avem nevoie de o literatură naţională adevărată şi nu de imitaţii ieftine, care nu fac nicio literatură. În timp ce Maiorescu este celebru  cu diatriba sa împotriva formelor fără fond. Pe care însă le va re-propune ca viabile Lovinescu, peste alte câteva decenii bune, după ce societatea românească progresase în toate direcţiile, în sensul dorit de susţinătorii europenizării şi occidentalizării ei.

Mai clar: ceea ce inteligenţei paşoptiste i se păruse nefiresc şi aberant, anume să-ţi formezi o cultură şi o literatură prin simpla imitare mecanică a unei alte culturi, fără să posezi resorturile interioare care să te convingă în mod profund ca să aderi la o altă viziune asupra lumii, deşi trăia o epocă ce era mai disperată după o apropiere de Occident, decât cea ulterioară, interbelică, ei bine, lui Eugen Lovinescu nu i se mai pare nefiresc acest lucru, în plină epocă modernă. Nu i se mai pare aberant un gest de reorientare spirituală a neamului său, pornind de la criteriile unor legături superficiale cu Apusul, ba chiar consideră sincronismul o teză demnă de pus în practică.

Pe noi însă graba aceasta, însoţită de destul de mult iz de nonsens, ne face să ne punem multe întrebări asupra adevăratelor motivaţii interioare care l-au determinat pe Lovinescu să propună şi să susţină o asemenea ideologie. Ele ţin de o viziune absolut subiectivistă asupra culturii şi de repere culturale pur personale pe care şi le-a format Lovinescu şi pe care nu  s-a sfiit să le considere ca autoritative pentru un neam întreg, neţinând cont de tradiţia şi specificul lui.

Psa. Drd. Gianina Picioruş