În ultima vreme am poposit mai mult cu mintea asupra înţelesurilor poeziei lui Ion Barbu. Şi am constatat, spre surprinderea noastră, că nici Barbu nu este un poet care s-ar afla în răspăr cu Ortodoxia, aşa cum credeam noi, cum ne convinseseră studiile de literatură. Ştiam, bineînţeles, despre participarea lui la Rugul aprins (amănunt trecut cu vederea de mai toate biografiile sale din manuale sau de pe net), dar totuşi refuzam pur şi simplu să îl gândim pornind de la izvoare ortodoxe, pentru că ne obişnuisem să îl situăm exclusiv între parametrii filosofico-matematici ai comentariului literar canonic.
Pentru că oboseala noastră este destul de mare, iar timpul zgârcit cu noi în această perioadă, o să facem numai o trecere în revistă a acelor elemente care credem noi că dovedesc un fond ortodox al conştiinţei şi al operei sale poetice. Nu purcedem, aşadar, pentru moment, la o analiză foarte amănunţită a operei sale, ci ne oprim numai asupra acelor aspecte care ne interesează pentru a formula observaţiile noastre şi a stabili afinitatea spiritualităţii sale cu cea ortodoxă.
Mai întâi de toate, Ion Barbu este considerat un poet ermetic, foarte dificil de înţeles, unul dintre cei mai greu de descifrat poeţi ai literaturii române, poate chiar cel mai dificil dintre toţi poeţii şi cel mai modern. Motiv pentru care a fost condus în vecinătatea lui Mallarmé şi Valéry şi a conceptului de poezie pură.
Nu credem că lucrurile stau chiar aşa. Cercetările noastre, pe care le-am întreprins asupra poeziei româneşti, au stabilit pentru conştiinţa noastră o altă ierarhie, în fruntea căreia stă Eminescu, ca fiind poetul cel mai profund şi mai greu de înţeles cu adevărat (în ciuda aparenţelor uneori înşelătoare), urmat de Nichita şi de Blaga.
Poezia lui Ion Barbu este indescifrabilă doar în măsura în care nu înţelegem relaţia pe care el o stabileşte între metafora poetică şi axioma matematică. Din momentul în care această ecuaţie în care intră şi matematica, şi poezia, este rezolvată, lirica lui Ion Barbu nu ne mai poate surprinde printr-un inedit inexplicabil şi putem înainta liniştiţi în a-i pătrunde tainele sensurilor.
În acelaşi timp, observăm că, în ciuda limbajului surprinzător la primul contact şi a teoretizărilor proprii despre conjugarea expresiei poetice cu viziunea geometrică şi cu filosofia elină (teoretizări care mai mult ne înceţoşează decât să ne lumineze sensurile dorite ale versurilor sale, pentru că sunt mai mult deziderate programatice decât adevărate întrupări poetice), preocuparea şi subiectele poemelor sale nu sunt tot pe atât de discrepant de moderne, pe cât e aerul limbii sale poetice.
Dimpotrivă, odată uimirea epurată şi descoperită fiind sursa inovaţiei poetice, sensurile sunt foarte clare şi clasice. Mai exact, nouă personal, obsesiile poetice ale lui Barbu ni se par foarte tradiţionale. Nimic neobişnuit, care să nu fi fost exprimat şi altădată în poezia românească sau în cultura română, chiar dacă sub o altă formă. Faptul că Riga Crypto şi lapona Enigel nu e decât „un Luceafăr cu rolurile inversate” (N. Manolescu), este numai una din dovezile care ne indică integrarea lui Barbu într-o tradiţie, nedepăşită, a viziunilor şi preocupărilor poetice, specifice poeziei româneşti.
Însă, ca să nu vorbim doar la modul abstract, fără să argumentăm nimic din cele afirmate, ne vom opri asupra câtorva poezii din lirica barbiană, pentru a observa şi a preciza care sunt datele esenţiale ale discursului său poetic. Căci chiar avem un discurs în lirica barbiană, nu de puţine ori, concretizat într-o teorie sau într-un fir narativ eliptic.
O preocupare esenţială a poematicii lui Barbu, aşadar, este aceea de a stabili în ce relaţie se află gândirea cu erotica, dacă cele două se pot împăca şi al cărei exponent, în mod preponderent sau exclusiv, dintre cele două, este poezia. Nu numai problematica, dar şi elucidarea ei (vom vedea) este o opţiune indicată de tradiţie şi nu numai de tradiţia poetică, ci chiar de tradiţia ortodoxă.
În articolele noastre anterioare despre Eminescu, am văzut în ce termeni punea el problema erosului juvenil, pe care îl trata cu duritatea categorică a pedagogiei hrisostomice şi patristice, ca nu cumva acela să îi întunece judecata minţii şi raţiunea stăpânitoare a sufletului.
Spre deosebire de Eminescu, care singur îşi asumase un regim ascetic, în privinţa amorului, până când femeia nu a luat locul îngerului de pază, Ion Barbu mărturiseşte existenţa unor elanuri erotice de tinereţe cărora le-a dat curs cu frenezie:
Înspre tronul moalei Vineri
Brusc, ca toţi amanţii tineri,
Am vibrat
Înflăcărat…
Ca şi Eminescu, Barbu asociază patima concupiscenţei cu simbolul zeiţei Venera / Afrodita sau Venus / Vineri. Însă la poemul din care am citat, Ritmuri pentru nunţile necesare, publicat în 1924, ne vom întoarce în curând. Pentru că mai înainte de a vorbi despre el, vom privi spre alte două poezii, Umanizare şi Panteism, prima scrisă în 1918 şi publicată în 1920, iar a doua apărută în 1919. Ele ne lămuresc asupra etapelor străbătute de poet, în evoluţia concepţiilor sale.
Poemul Panteism vorbeşte de fapt de un panerotism, în termeni poetici care sunt destul de uşor de înţeles. Titlul cu valenţe religioase sugerează o închinare la eros, o infuzare de erotism a lumii. Poetul refuză idealului intelectual supremaţia: Uitat să fie visul şi zborul lui înalt, / Uitată plăsmuirea cu aripe de ceaţă! Ultimul vers credem că este o aluzie la eminesciana înţelepciune cu aripi de ceară, adică la vigoarea epuizabilă a minţii umane, a raţiunii omeneşti care nu poate să ofere răspunsuri, de una singură, la întrebările şi neliniştile cele mai profunde ale fiinţei noastre.
În consecinţă, poetul se întoarce, pentru moment, spre eros, ca spre elanul vital capabil să îl redea vieţii-universale, adânci. Poezia exprimă devotament pentru noul său ideal, cel erotic, pe care poetul doreşte să îl împlinească, ca prag sau etapă esenţială în împlinirea de sine:
Vom coborî spre calda, impudica Cybelă,
Pe care flori de fildeş ori umed putregai
Îşi înfrăţesc de-a valma teluricul lor trai
Şi-i vom cuprinde coapsa fecundă, de femelă.
Umanizare este, de asemenea, o poezie cu simboluri destul de simplu de înţeles. Poetul divorţează de gândirea din castelul de gheaţă, care nu mi-a vorbit, de intelectul rece cu grandoarea lui polară, din frigurosul burg, dar nu mai adastă nici în acel senzualism păgân din poemul anterior, ci progresează spre o sublimare a erosului şi a sexualităţii.
Este însă foarte important de observat, pentru noi, că Ion Barbu reproşează raţionalismului rece faptul că nu este o răsfrângere sau o oglindire a Adevărului, ceea ce înseamnă că el, ca şi Eminescu de altfel, concepea reflexivitatea umană ca o reflexie a harului, a înţelepciunii dumnezeieşti, în oglinda minţii umane. Chiar dacă nu enunţă acest fapt, ci îl sugerează vag, lăsându-l în penumbra simbolurilor:
Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gândire:
Sub tristele arcade mult timp am rătăcit,
De noi răsfrângeri dornic, dar nicio oglindire,
În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.
De data aceasta însă, este vorba nu de erosul senzualist, ci despre muzica ce infuzează cosmosul (muzică a formei în zbor, Euritmie!), înţelegând prin aceasta căutarea unei inefabile frumuseţi, a unei ordini şi a deplinei armonii universale, aflate la temelia lumii. Muzica aceasta nu are legătură cu materia, ci e revărsare în lucruri precum se revărsa divinul în luturi pieritoare ; divinul nefiind decât harul lui Dumnezeu, revărsat în toată creaţia Lui:
Sub înfloriţii arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit
Se revărsa divinul în luturi pieritoare.
O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate
Să spintece văzduhul şi – larg şi înmiit -
Să simtă că vibrează în lumi nenumărate…
Este limpede aspiraţia spre dezmărginire şi nemărginire, pe care am sesizat-o şi în poemele lui Blaga, din primele două volume, aspiraţie a cărei împlinire este iniţial echivalată în mod eronat, de ambii poeţi, cu vitalitatea patimilor umane exacerbate. Amândoi însă vor renunţa la această perspectivă. Traiectoria lui Blaga am urmărit-o, să vedem, deci, care este schimbarea de atitudine a lui Barbu.
E timpul să ne întoarcem, aşadar, la Ritmuri pentru nunţile necesare. Poemul, ca şi Riga Crypto şi lapona Enigel, pune problema cunoaşterii şi a împlinirii umanului. Însă aici avem lămurirea simbolurilor, o hermeneutică ce ne descoperă sensurile, pentru interpretarea cărora alegoria din Riga Crypto… este complementară.
Despre împlinirea umanului şi căile ocolitoare ale senzualităţii şi ale filosofiei şi culturii am scris pe larg mai demult – vezi articolul de aici. Ion Barbu spune în esenţă, în poemul său, acelaşi lucru pe care l-am afirmat şi noi în articolul indicat, deşi atunci când l-am scris nu aveam încă în minte această înţelegere a poeziei sale. Ion Barbu exprimă de fapt o concepţie foarte veche, ortodoxă, dar într-un mod poetic şi recurgând la un limbaj foarte modern, criptic, însă, în acelaşi timp, la simboluri tradiţionale, perfect recognoscibile pentru cine are intimitate cu literatura şi cultura românească veche şi clasică.
Putem afirma, fără frică de eroare, că modernismul moşteneşte atitudinea şi mentalitatea ortodoxă şi prin literatura română clasică şi paşoptistă, Eminescu constituind, cu precădere (şi mai ales pentru poeţi) un etalon al cugetării şi spiritualităţii româneşti.
Ion Barbu înfăţişează, aşadar, în poezia sa, cele trei căi de cunoaştere: senzitiv-senzualistă, raţionalistă sau intelectuală şi calea spirituală, duhovnicească. Cele trei sunt indicate prin aşezarea lor sub incidenţa a trei simboluri, al Venerei, al lui Mercur şi al Soarelui, într-o parabolă sau alegorie având evidente conotaţii religioase, întrucât cele trei roţi (Roata Venerii / Inimii, Roata capului / Mercur şi Roata Soarelui / Marelui) sau planete sugerează fiecare o iniţiere într-o cale de cunoaştere echivalentă cu un anumit cult şi cu o adoraţie exprimată în mod specific pentru fiecare din ele.
Formulată într-o manieră modernă şi non-conformistă, neliniştea lui Ion Barbu ni se pare însă a fi identică, în planul esenţei, cu interogaţia lui Eminescu: Au cine-i Zeul cărui plecăm a noastre inemi? Cui aducem jertfa vieţii şi a energiei noastre creatoare? Pe altarul cui ne străduim să slujim: al Venerei, al lui Mercur sau al Soarelui? Vom vedea cine este sau ce reprezintă fiecare din aceşti Zei.
În ce o priveşte pe Venera, am văzut că Eminescu o denigrează încă din tinereţile sale, fapt pe care ni-l mărturiseşte în poeme ca Scrisoarea II, Când te-am văzut, Verena, Gelozie şi altele, din motive pe care ni le expune foarte clar: căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug / Al gândurilor sânge şi sufletu-n cântare-mi (Când te-am văzut, Verena…). Adică, desfrânarea i-ar răpi, i-ar distruge puterea creatoare.
La rândul său, Ion Barbu ni se confesează poetic – am văzut mai sus – că a cedat ispitelor carnale şi a slujit Venerei sau moalei Vineri, în mod naiv şi instinctiv, ca toţi amanţii tineri… Ceea ce a urmat a fost însă decepţia, pentru că această cale, senzualistă, de împlinire şi de cunoaştere a lumii (Eminescu o numea academia de ştiinţi a zânei Vineri, în Scrisoarea II) nu a însemnat decât energie degradată şi, mai ales nu a produs o împlinire în iubire, inima rămânând în undire minimă. Poetul nu face decât să ajungă la o concluzie echivalentă cu învăţătura ortodoxă de veacuri, anume că desfrânarea nu înseamnă iubire, nu conduce la împlinirea fiinţei umane şi nici nu declanşează potenţele creatoare ale iubirii:
Vaporoasă
Rituală
O frumoasă
Massă
Scoală!
În brăţara ta fă-mi loc
Ca să joc, ca să joc,
Danţul buf
Cu reverenţe
Ori mecanice cadenţe.
Ah, ingrată
Energie degradată,
Brută ce desfaci pripită
Grupul simplu din orbită,
Veneră
Inimă
În undire minimă…
Bărbatul şi femeia devin o singură fiinţă, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură, poetul numindu-i frumos şi ortodox grupul simplu din orbită. Însă numai iubirea îi face pe cei doi o singură orbită, îi face să vadă lucrurile în comun, să fie ca doi ochi într-o lumină (ca să parafrazăm un vers dintr-o poezie mai veche, a lui Vasile Alecsandri), să contemple lumea ca o singură fiinţă, în timp ce patima carnală nu îi apropie, ci e brută care desface pripită această unire, care distruge şi nu uneşte, în ciuda aparenţelor. Stăm şi ne întrebăm: e ceva diferit de predica ortodoxă, în afară de ineditul limbajului?
Cel de-al doilea mod de cunoaştere, experimentat de poet, este cel raţional-intelectual. Nu este vorba însă de raţiunea de care vorbeşte Sfântul Antonie cel Mare la începutul Filocaliei româneşti, adică de facultatea de a stăpâni patimile iraţionale şi irascibilitatea sufletului, ci de intelectul rece, de raţionalismul conflictual-polemic, pus ca atare sub semnul lui Mercur, al omului care nu se coboară cu mintea în inimă, cum prevede isihia ortodoxă, ci preferă să judece lucrurile cu mintea sa rece, cu o raţiune insulară şi autonomă.
Vorbind despre o gândire peste îngeri, şerpi şi rai, Barbu ne oferă un vector către ispita dintâi a demonului adresată primilor oameni şi o altă decriptare a felului în care trebuie să înţelegem caracterul intelectual ca subiect poetic al său. Tocmai de aceea, intelectul acesta mercurian este iconoclast, este:
Frate pur
Conceput din viu mister
Şi Fecioara Lucifer,
Înclinat pe ape caste
În sfruntări iconoclaste,
Cap clădit
Din val oprit
Sus, pe Veacul împietrit,
O, select
Intelect,
Nuntă n-am sărbătorit…
Mândria intelectuală, deşi castă, deşi repudiază senzualismul ca mod de cunoaştere, totuşi nu este nici ea o cale de cunoaştere valabilă şi nu aduce omului nicio împlinire: nuntă n-am sărbătorit. Prin urmare nici senzualitatea, nici intelectul pur nu sunt moduri de a uni fiinţa umană lăuntric, de a o aduce la unirea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Ef. 4, 13).
Rămâne cea de-a treia cale, duhovnicească, prin care omul săvârşeşte nuntă şi accede în cămara Soarelui. Acestea fiind simboluri ortodoxe, scripturale, patristice şi liturgice, despre care vom vorbi în cele ce urmează.
Simbolul nunţii, care apare frecvent în poeziile barbiene (Ritmuri pentru nunţile necesare, Riga Crypto şi lapona Enigel, Oul dogmatic) este unul creştin, sensul ortodox fiind şi mai mult potenţat, în poemul despre care discutăm acum, prin prezenţa unei alte metafore scripturale binecunoscute, cea a cămării de nuntă, cămara Împărăţiei lui Hristos, în care intră numai fecioarele înţelepte, iar cele nebune rămân afară (Mt. 25, 1-13).
Ion Barbu vorbeşte de cămara Soarelui Marelui, însă în toată literatura creştină şi ortodoxă, din care cea românească nu face nicidecum excepţie, Hristos este numit Soarele dreptăţii, având ca întemeiere profeţia mesianică de la Mal. 3, 20: Şi va răsări pentru voi, cei care vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii, cu tămăduire venind în razele Lui ….
Iar despre cămara Mirelui care este ca un Soare plin de căldura iubirii ne profeţeşte Sfântul Proroc David: În soare şi-a pus locaşul Său; şi El este ca un Mire ce iese din cămara Sa. (…) De la marginea cerului ieşirea Lui, şi oprirea Lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura Lui (Ps. 18, 5, 7).
Barbu declară că aşteaptă, deci, luminarea unei a treia căi de cunoaştere, spirituală şi tradiţională, care prefigurează o înnoire a veacului – în timp ce intelectul domina sus, pe Veacul împietrit. Această înnoire duhovnicească se produce prin incendiul timpului retrograd, adică al lumii vechi, ce va să fie transfigurată, transfigurare urmată de intrarea oaspeţilor, a celor chemaţi la Nuntă, din parabola biblică, în cămara Soarelui, adică a Împărăţiei neînserate:
Uite, ia a treia cheie,
Vâr-o-în broasca – Astartee!
Şi întoarce-o de un grad
Unui timp retrograd,
Trage porţile ce ard,
Că intrăm
Să ospătăm
În cămara Soarelui
Marelui
Nun şi stea,
Abur verde să ne dea,
Din căldări de mări lactee,
La surpări de curcubee
- În Firida ce scântee eteree.
Nun şi stea Îl denumesc tot pe Hristos, căci soarele şi luna care participă ca naşi la nunta eroilor din basme sunt de fapt, întruchiparea simbolică a lui Hristos şi a Maicii Domnului, care au fost prezenţi la nunta din Cana Galileii. De aceea, în acord cu tradiţia românească, la nunta ciobănaşului din Mioriţa Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa (cununa mucenicească), iar la nunta lui Călin, din poemul eminescian, sunt prezenţi Nunul mare, mândrul soare şi nuna, mândra lună. În timp ce steaua este simbol mesianic încă din Vechiul Testament, anunţând Naşterea Domnului pe pământ: Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov;… (Num. 24, 17).
Aşa încât sensurile mistice ale poemului barbian nu pot fi ignorate, în ciuda limbajului cu totul neobişnuit, ne-tradiţional. Versurile indică aşteptarea unei transfigurări a lumii, care nu poate fi portretizată într-un limbaj descriptiv şi care este numai prefaţată de simboluri şi metafore ce ies din sfera lingvistică a ceea ce denumeşte faptul obişnuit sau banal.
Susţinând acestea, nu avem sentimentul că forţăm interpretarea unor versuri dificil de decriptat, pentru că Ion Barbu ne confirmă el însuşi această perspectivă mistică asupra limbajului poetic, într-un alt poem, publicat în 1926 şi intitulat Timbru, în care pune problema limbii ca instrument al poeziei şi ca interpret al spiritualităţii umane.
Versurile acestui poem, formulat la fel de non-conformist, afirmă că piatra-n rugăciune, a humei despuiare şi unda logodită sub cer, adică faptele şi înţelegerile contemplative ale duhului nostru, au nevoie de o formă aparte de exprimare, de o expresie lingvistică ce nu există ca atare în forma comună a limbii pe care o vorbim. Pentru realităţi spirituale, mai presus de contingent, afirmă poetul că:
Ar trebui un cântec încăpător, precum
Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;
Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.
Este evidentă deplasarea lui Ion Barbu de la sensuri şi interpretări materialist-senzualiste ale realităţii către o tot mai mare spiritualizare şi către o din ce în ce mai acută conştiinţă duhovnicească, pe care evoluţia poeziei sale o surprinde cu fidelitate.
El însuşi caută şi doreşte despuierea humei, dezbrăcarea de percepţia omului căzut între patimi, cu mintea lipită de cele pământeşti. Poetul ne transmite că vorbirea despre Dumnezeu şi despre cele ale Sale reclamă cea mai înaltă formă a limbajului, un limbaj despătimit, transfigurat, pentru a putea comunica ceva despre o lume transfigurată duhovniceşte, la care nu ajunge decât insistenţa împietrită a rugăciunii şi logodirea undei curate a sufletului cu cerul care se răsfrânge în ea.
Continuarea articolului – aici.
Psa. Drd. Gianina Picioruş
