Boli de român

Românul are o boală: să fie şef. Să fie sus. Vrea să experimenteze bogăţia dar mai ales cum e să dai ordine. Se simte exaltat să dea ordine. Pluteşte. E într-o asemenea beţie când simte că alţii depind de el, încât ia în piept toţi norii care se rotesc pe lângă el, dar mai cu seamă trage în piept pe toţi care au nevoie de el. Pe cei cărora ar trebui să le slujească, să le rezolve problemele.

În fericirea lui explozivă, are nevoie ca toată lumea să calce cu respect pe lângă el, să meargă cu inima ticăind, să simtă el un dulce tremolato sub crusta impecabilă a costumului de subaltern. Şi chiar dacă e şef la informaţii CFR, la tejgheaua de la care trebuie să cumperi repede un fiştecuş, chiar dacă e secretară sau vânzătoare la poştă, se cheamă că tot şeful tău e, atâta timp cât ai nevoie de el sau de ea. Se cheamă că e deasupra ta, că poate să te privească de sus, pentru că te rogi să facă ceva pentru tine. Îţi e superior.

Ca să nu mai vorbim de patroni sau de oameni politici. Ajungem deja la înălţimi ameţitoare ale insensibilităţii. Nu mai urcăm aceste Everesturi contemporane, pentru că s-ar putea să ne epuizăm până în vârf. Şi poate că nu e o boală numai a românilor sau poate că românii au făcut transfuzii masive de egoism şi semeţie patronarială ca să ajungă într-un asemenea stadiu. Ar fi de ajuns să mă uit 10 secunde la emisiunea cu Donald Trump ca să mă apuce mizantropia - dacă n-aş fi om credincios şi n-aş şti să-mi aplanez durerea şi enervarea.

Ce mă stupefiază e că şefii cei mai răi sunt tocmai oamenii care au luat-o de jos şi care au călcat peste câteva cadavre - nu numărul contează, cum ar zice Stalin - pentru ca să ajungă mai sus. Care simt o plăcere malefică, infernală să-i tortureze pe cei care sunt cum erau şi ei odinioară, nu cu mută vreme în urmă. Aceştia par a avea pereţii inimii de beton armat. Iar după ce nu mai sunt în funcţii se înmoaie ca ceara şi redevin aceiaşi linguşitori umili de altădată.

Şi pentru că viciile merg în pereche, şi boala şefiei se însoară cu boala linguşirii, a celor care ştiu ce le place şefilor. Şi aşa se dublează numărul celor de care nu poţi să treci mai departe. Dacă nu aştepţi ajutor de la Dumnezeul Cel drept şi Care S-a smerit pentru noi, robii Săi.

Psa. Gianina.

Televizorul care te priveşte

Se întâmplă, din ce în ce mai adesea pe la noi, să stai faţă în faţă cu un om şi să te simţi televizor. Cum aşa? Nu că pe faţa ta ar rula programe sau meciuri de fotbal, dar aşa eşti privit. Ţintă, fără scop şi fără atitudine. Te întorci pe toate părţile, te întrebi ce ţi s-o fi deschiat sau ce s-o fi rupt pe tine sau ce-ai îmbrăcat pe dos. Sau poate ai ceva în păr. Nimic. Atunci? Şi totuşi eşti focalizat în continuare, minute în şir.

Asta o dată, de două ori, de trei ori… de zece ori, până nu te mai întrebi dacă o fi bluza de vină. Nu te mai întrebi. Te uiţi şi tu mustrător la cel care te filmează cu ochii, care te bagă cu forţa în telenovela minţii lui. Ai înţeles deja că pentru fantezia lui telenovelistică eşti un stop cadru dintr-un final de secvenţă. Nu are rost să te descoşi ce ar fi rău cu tine, să-ţi roteşti ochii din cap până-n picioare, doar-doar oi pricepe motivul atentei examinări.

Şi asta pentru simplul motiv că nu e atentă şi nici măcar nu e examinare. Ci e o simplă holbare, năucă, prăpăstioasă. Poţi să te dai pe tobogan pe o asemenea privire, pentru că aluneci în hăuri subterane unde nu e nimic, nicio gândire, nicio raţiune. Omul te priveşte fix, nici cu ură, nici cu simpatie, nu înţelege nimic despre tine, nu te evaluează în nici un fel, dar i se pare că eşti un personaj bun de privit, o escapadă pentru relaxarea ochilor săi. Dacă nu are televizor la el, dacă încă nu-şi poate cumpăra ochelari cu televizor miniatural montat pe ei, atunci alege din mulţime personaje care să joace în filmele reveriilor lui terne. Tu poţi să fii unul dintre ele.

Habar aveai când ai plecat de-acasă că o să ajungi să joci într-un film, în cutiuţa de filmare a unui creier obosit, care cere o pauză de televizor. Poţi să nu dai importanţă. Poţi să treci mai departe nepăsător sau poţi să trezeşti omul din visare şi să-i spui politicos, pe stradă sau în metrou: Să vă dau şi o telecomandă? Uneori reacţia e promptă, alteori tot mai întârzie o secundă-două, până se trezeşte omul. Înţelege că s-a uitat a prost şi e disconfortat. Întoarce capul, dar nu spune „mă scuzaţi”.

E lezat că filmul acesta l-a inclus pe el ca personaj negativ, când el vroia să-i manipuleze pe ceilalţi, fără consecinţe. Până acum n-a mai întâlnit filme care să iasă din ecran şi să îl ia la rost pentru felul cum le priveşte. De aceea e înciudat, dar va ajunge el acasă şi se va răzbuna uitându-se la vreo 5-6 emisiuni una după alta. Şi ele n-o să riposteze.

Psa. Gianina.

Gândire dogmatică şi gândire ideologică

Există obiceiul, printre intelectualii patriei, mai mult sau mai puţin elitişti dar musai liber-cugetători, de a refuza unui dialog orice fel de argument biblico-teologic sau care ţine de morala creştină, pe motiv că este dogmatic. Cu acest cuvânt se pune lacăt discuţiei şi dogmaticul este pus la zid. Motivaţia aceasta e repertoriată cu veselie şi la niveluri mai vulgare, de către cei care vor întotdeauna să te dea gata cu o logică auzită şi împrumutată.

Stau însă şi mă întreb: oare cel care ne recuză sub pretextul acestui dogmatism, domnia sa nu gândeşte, la rândul său, ideologic? Sau dânsul, printr-o operaţie chirurgicală specială, a fost epurat de orice ideologie şi gândeşte pur ca un bebeluş?

Ca să vorbim mai pe şleau, ţie, omule, care nu eşti dogmatic ca mine în gândire, ţi se pare că eu m-am născut cu această gândire dogmatică sau că m-a îndoctrinat Biserica fără ştirea mea, exluzând opţiunea mea liberă (deşi trăim vremuri în care predania Bisericii ajunge cu greu la oameni şi e înţeleasă corect încă şi mai greu), în timp ce tu, liber-cugetătorul, ai trecut şi treci prin viaţă şi prin lume neatins de nicio influenţă ideologică, de niciun fel de filozofie sau gândire anti-religioasă.

Adică, ai deschis brusc ochii asupra lumii, plin de candoare, şi ai cugetat limpede în aceeaşi secundă în care ai văzut oameni, flori şi copaci, munţi şi plaiuri: toate acestea nu sunt create de niciun Dumnezeu, Dumnezeu nu există, materia este infinită şi cosmosul acesta minunat este rezultatul unei evoluţii de milioane şi miliarde de ani.

În timp ce eu, credinciosul oarecare, m-am lăsat dogmatizat de Biserică, tu gândeai liber ca pasărea cerului, purificat şi imun la orice ideologie, filozofie, mişcare culturală, curent, context istoric, social, politic şi economic, mediu familial, bagaj genetic, substrat caracterologic, etc. Deşi amândoi ne-am născut şi trăim în aceeaşi realitate, eu sunt infestat de religie, iar tu eşti imaculat şi neclătinat de nicio adiere de gând!

Să te cred?

Fratele meu necredincios (sau adesea credincios în altceva decât în Ortodoxie, dar care te dai de liber-cugetător), eşti un ideolog ipocrit şi vulgar, dacă consideri că nimeni nu-ţi observă diletantismul, doar pentru că te-ai integrat în trendul vrăjmăşiei la adresa Bisericii.

Gestul tău, de a reduce pe cineva la tăcere prin argumentul dogmatismului, nu e decât o poziţionare intolerantă, care interzice celuilalt opţiunea de a crede în Dumnezeu şi de a se prezenta oricând, în orice situaţie, fără teamă, ca un credincios în învăţăturile Bisericii. Şi nu ne pari deloc perspicace sau genial, ci un om care coboară la un nivel reprobabil, ca să scuipe peste tot ceea ce nu înţelege şi nu preţuieşte.

Psa. Gianina.

Argumente de gang

 

Aşa numesc eu argumentările luminatelor capete care binevoiesc să considere religia o prostie şi pe Dumnezeu  o superstiţie. La adăpostul unei ideologii postmoderniste ultramediatizate şi al unei politici europene şi mondiale favorabile ateismului (sau politeismului), nenumăraţi domni şi doamne, de o statură mai mult sau mai puţin neînclinată de soartă, îşi vădesc în direct pe sticlă sau îşi descoperă din peniţă, adevărata lor adâncă cugetare.

După ce, în probleme de politică, în materie de taxe şi impozite, de Băsescu şi Tăriceanu, ori în chestiuni vitale de Prigoană şi Elodia, Botezatu ori Vali Vijelie, stimaţii filozofi empirici se revelează pe înşişi în analize psiho-sociale, politico-economice, în dizertaţii ample sau alegorii silogistice contra cronometru, ca să demonstreze poporului rupt de gânduri, cât cu cât fac cât şi de ce nu e albul crem, aceiaşi subtili şi tenace cogitatori ai României democrate ne pleznesc, spontan, cu nişte perechi de palme ale reflecţiei despre Dumnezeu şi religie, de adormim cu ochii deschişi. Domniile lor ţin morţiş să ne trezim din toate visele cele frumoase şi cu putinţă de visat despre toleranţă, civilizaţie şi democraţie.

Şi cum fac dânşii un asemenea gest congruent cu ţinuta de gânditor de la Hamangia şi neintenţionat violent la adresa stupizilor de credincioşi în fantasmele religiei şi ale Ortodoxismului? Păi simplu, în mod cartezian, de la cogito ergo sum. Adică: mai lasă-mă, bă, cu Dumnezeul tău, în pace, că ştiu eu să-mi trăiesc viaţa şi nu m-a trăznit pân-acu’ Dumnezeul tău. Nu vorbesc frumos despre Dumnezeu? Mă doare-n paişpe, dă-mă-n judecată, să vedem care instanţă o să-ţi dea ţie dreptate.

Zic ce vreau, că sunt liber şi te-njur pe tine, credinciosule, pentru că pe altcineva n-am voie. Numai pe tine dacă te-njur şi pe Dumnezeul tău, nu e nicio calomnie, aşa că obişnuieşte-te, că-ţi trag nişte articole peste ochi şi nişte analize socio-religioase, de nu te vezi. Şi te asigur că n-ai unde să ripostezi şi că, dacă încerci să te aperi, o să ne batem joc de tine şi mai rău, până la abjecţie, aşa, ca să ne distrăm şi noi, că suntem băieţi de gaşcă şi ne place veselia.

Cam aşa se (d)enunţă adevărul băieţilor deştepţi şi cultivaţi, despre Dumnezeul bătrân şi cu barba albă (ca să nu mai adaug aici şi alte epitete dejectate de minţile democratice), despre popii burtoşi şi profesorii de religie insuportabili, care debitează inepţii, despre credincioşii eşuaţi în evul mediu întunecat. Mai au şi alte argumente academice? Da’ mai e nevoie? Mai vrei multe?

Întrucât adâncul gândirii s-a epuizat epistemic în largi demonstraţii despre cum pleacă berzele şi de ce iese Băsescu vara cu sania, e de-a dreptul o insolenţă să mai cerem postum bun simţ, argumente valide, întemeiere solidă în afirmaţii. Las’, neicusorule, c-a demonstrat ştiinţa toate, bine că s-au inventat microscoapele, nouă nu ne-a mai rămas decât să dăm pe gât toate blasfemiile cu putinţă, c-am arătat anterior că suntem filozofi, că ştim să despicăm firul vieţii în patru. Şi în zece şi în cincizeci, dacă e nevoie. Cine mai se-aşteaptă să vorbim cu sens şi cu raţiune şi despre Dumnezeu, teologie şi religie? Noi nu, că deja ne-am epuizat. Dai o bere?

Psa. Gianina.

Discriminaţii care discriminează

 

Dacă nouă nu ne place Dumnezeu, nimeni nu trebuie să vorbească despre El! Dacă nouă nu ne plac icoanele în şcoli, trebuie să le dăm afară! Dacă nouă nu ne convine creaţionismul, ci numai evoluţionismul, înseamnă că numai evoluţionism trebuie să studiem! Dacă nouă nu ne plac misticii şi îi considerăm nebuni, atunci nebuni trebuie să-i considere toată lumea şi să facă ani grei de închisoare pentru nimic! Dacă pe noi ne enervează însemnele şi veşmintele religioase şi ne plac numai accesoriile extravagante sau sataniste sau vestimentaţia deşănţată, atunci să dispară din faţa ochilor noştri tot ceea ce ne enervează şi mai ales tot ce e ortodox, pentru că asta ne enervează cel mai tare!

Aşa sună în urechile conştiinţei oricărui ortodox apelul la libertatea de conştiinţă pe care tot felul de reprezentanţi ai societăţii civile îl fac: dacă ne enervaţi, trecem peste voi cu buldozerul aşa-ziselor drepturi individuale, pe care tot noi le inventăm. Voi nu aveţi dreptul să existaţi şi să vă manifestaţi conform conştiinţei voastre, pentru că Inchiziţia a ars oameni pe rug în evul mediu şi voi toţi vă identificaţi cu Inchiziţia şi vă faceţi vinovaţi de crimele ei.

Ce avem noi, ortodocşii, cu Inchiziţia, nu ştiu, dar ştiu că a devenit o adevărată fantomă care bântuie multe minţi de atei şi pe care ne-o flutură triumfători de câte ori vrem să spunem ceva, să ne argumentăm poziţia. Apărătorii unor drepturi pe care nimeni nu le încalcă pun pe seama teologiei şi a gândirii ortodoxe tot felul de interpretări care le aparţin în exclusivitate, fără să aibă vreun sfert de secundă timp să asculte o argumentare  care se întemeiază pe milenii de viaţă şi de cugetare creştină. Ei ne definesc după cum îi taie capul, şi tot ei ne amendează cu legi europene (mai mult sau mai puţin) care nu sunt aplicabile automat spaţiului ortodox, întrucât nu au fost elaborate pentru un asemenea perimetru spiritual.

Drepturile noastre sunt călcate în picioare pentru a se respecta drepturile… celor care nu le cer, dar în numele cărora luptă şi militează cu fermitate organizaţii fantomatice, ieşite din neant, care însă câştigă proces după proces împotriva Ortodoxiei. Avem dreptul să nu ne închinăm la icoane în şcoli, dar nu şi dreptul să ne închinăm. Avem dreptul să învăţăm despre evoluţionism, dar nu şi dreptul să nu învăţăm despre evoluţionism, dacă nu vrem. Avem dreptul să legăm pe cineva, pentru a-l împiedica să-şi facă singur rău, dar nu şi dreptul de a face exact acelaşi gest din motive religioase.

Foarte recent, la un jurnal de ştiri, a fost prezentat un copil bolnav de SIDA care trăia într-un spital legat fedeleş de medici, pentru că altfel se lovea întruna. Aveau dreptul să-l lege, pentru că era bolnav cu trupul, dar un demonizat care se manifestă cu mult mai rău, nu poate fi legat şi tratat cu mijloace duhovniceşti - mai ales dacă el asta cere şi preferă şi merge de unul singur la Mănăstire în acest scop - , pentru că ne pasc ani mulţi de puşcărie şi oprobriul public.

Dacă drepturile nu sunt drepturi în mod egal pentru toată lumea, dacă nu se măsoară cu aceeaşi măsură, atunci nu se pot numi drepturi civile, ci dictatura unui singur punct de vedere, care devine cu adevărat discriminatoriu faţă de cei care nu-l pot împărtăşi. Libertatea de gândire şi de opţiune, dacă se respectă numai într-un singur sens, în sensul în care este pe placul ideologiei postmoderne, nu se mai numeşte atunci libertate, ci cu adevărat o inchiziţie ipocrită, care practică tocmai ceea ce afirmă că detestă.

Psa. Gianina.

Spaţiul vital şi cum trăim în el

Un drum cu metroul, cu tramvaiul sau cu maşina prin Bucureşti poate să fie uneori aproape insuportabil. Oamenii îşi înţeleg atât de greu rostul de a fi sociabili şi de a se comporta civilizat între concetăţenii lor, încât te întrebi în ce lume trăieşte fiecare şi de ce e atât de incomensurabil de greu să te porţi normal, omeneşte.

E o problemă de care oricine se loveşte în mod cotidian, nu facem nicio filozofie, nici nu spunem nimic din ceea ce nu ştie toată lumea. Câteodată mă mir că mai avem totuşi atâta suportabilitate, după ce suntem obligaţi să mergem ore în şir ca oile înghesuiţi în maşini, în trafic, după ce ascultăm înjurături, muzică de toate felurile, de multe ori foarte stresantă (de la manele la hard-rock), fără ca cei care o ascultă să se sinchisească de nervii celorlalţi, după ce fiecare se simte înghesuit, lovit, împins, insultat, de multe ori chiar în mod gratuit, fără să fi fost nevoie de asemenea manifestări ale celor care încalcă toate normele de bun-simţ fără scrupule.

Dacă oamenii ar fi puţin mai atenţi şi mai sensibili la nevoile celuilalt, cu siguranţă că şi ei înşişi s-ar simţi mai bine şi cu toţii am călători mai confortabil. Însă călătoria prin Bucureşti te face, dacă nu te controlezi, un sac de nervi, te stresează şi poate să devină un fel de infern cotidian pe care trebuie să-l parcurgi cu răbdare.

Ceea ce nu e uşor, pentru că uneori nebunia pare să nu aibă limite, pare să nu se mai sfârşească. Dacă scapi de unul care te împinge, dai de altul care îţi fumează în ochi, dacă pleacă o doamnă care îţi bagă poşeta spaţioasă în coaste, fără jenă, vine altul care tuşeşte lângă tine sau se sprijină, aproape, de tine sau vorbeşte măscări în urechea ta. Asta dacă nu se apropie o anumită minoritate - fără discriminare! - care înţelege la modul propriu şi nu figurat că trebuie să se taie distanţele între oameni.

Însă cel mai scandalos mi se pare, mie personal, felul în care oamenii înţeleg, femei şi bărbaţi deopotrivă, să se folosească de propriul gabarit pentru a-i exclude pe alţii, mai puţin dotaţi cu kilograme în plus, din competiţia spaţiului de consumat. Mi-e aproape jenă să vorbesc despre asta, dar nu pot să mă abţin, pentru că am văzut nu de puţine ori femei împingând cu sânii proeminenţi pe cei pe care doreau să îi dea la o parte, precum şi bărbaţi care recurg la exact aceeaşi strategie, folosind însă o burtă sau un trup mătăhălos, cu care se ating gingaş de cei nedoriţi din jur, făcându-i să le cedeze mai mult loc sau să se depărteze cu totul.

Am simţit astăzi, pe deasupra, că se apropie căldura, că s-a dus frigul iernii şi a început deja să se simtă amestecul de mirosuri, parfumuri plus mai puţin parfumuri, exalate de purtătorii lor. Nimic nu te protejează de asemenea lucruri, de parfumuri tari şi nedorite, de mirosuri de ţigară, de muzici demente, de gesturi scandaloase - fie că te vizează, te ating la propriu, fie că nu - ale celor care nu înţeleg că şi alţii au libertatea să nu suporte ceea ce lor le place.

Nu ştiu cum s-ar putea eticheta asemenea manifestări sociale (mai bine anti-sociale!) sau cum s-ar putea numi un astfel de gen de discriminare, un astfel de comportament care te scârbeşte cu totul, care îţi taie apetitul şi buna-dispoziţie. Şi nu ştiu nici cine ar putea să ia măsuri sau în ce fel.

Şi încă un lucru: între atâtea motive de stres şi de nervozitate, nu ştiu cum mai au unii timp să se streseze că văd din când în când o reverendă sau o barbă mare sau o fustă lungă sau un batic pe cap. Serios: dacă mai ai timp de o asemenea dezbatere, ori eşti de pe altă planetă, ori ai Mercedes şi girofaruri şi te doare în ambreaj. Sau ai ceva de împărţit cu oamenii credincioşi, care preferă să meargă îmbrăcaţi decent, într-o lume schimonosită de aberaţii comportamentale.

Oricum ar fi, fericiţi tot nu circulăm prin lume… Poate doar lăuntric şi nevăzuţi de nimeni, unii dintre noi, să mai fie în stare de acest maraton duhovnicesc.

Psa. Gianina.

Libertate şi libertăţi

Tuturor ne place libertatea. Libertatea e frumoasă, ne îngăduie să ne simţim degajaţi, senini, neconstrânşi. Unii nu o au şi nu ştiu cum este, dar simt că o doresc. Alţii au avut-o şi au pierdut-o : libertatea socială, politică, financiară. Sau libertatea pe care ţi-o dă tinereţea sau o sănătatea robustă, să îţi urmezi gândurile, idealurile. De-abia după ce pierzi înţelegi cât valorează… experienţa.

Experienţa e un învăţător tacit, nu cheltuieşte multe cuvinte cu tine, dar convinge mai presus de asimilările raţiunii.

Cea mai preţioasă experienţă este libertatea de păcat. Şi este preţioasă pentru că este o experienţă rară, către care nu ai vectori cotidieni. Şi mai este preţioasă pentru că îţi dă senzaţia că ajungi să trăieşti dincolo de lume, să ieşi din carapacea şi din inerţiile ei, pe care le numeşte libertăţi individuale.

Libertăţile sociale şi politice nu satură adâncul omului, nu îl împlinesc aşa cum o face libertatea duhovnicească.

Libertatea duhovnicească este singura ispitire pe care nu vor să o urmeze oamenii necredinţei, cărora le plac toate provocările şi experienţele tuturor patimilor umane. Şi care citează cu satisfacţie din poetul latin : „sunt om şi nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin”. Numai că omenescul cuprinde şi harul dumnezeiesc, pe care Dumnezeu l-a dat omului când l-a creat, şi, din păcate, acest har le este şi le rămâne străin.

Libertatea de răutate este o senzaţie cu mult mai fericită decât libertatea răutăţii. Este bucuria că ai scăpat din chingile lumii şi ale păcatului care te ţineau legat în mod nevăzut.

Fericirea smereniei şi a pocăinţei nu sunt doar cuvinte goale sau autosugestionări sentimentale, sunt trăiri autentice pentru ortodocşii care înţeleg că trebuie să fie oameni întregi, oameni ai libertăţii celei mai presus de lume.

Psa. Gianina.

Între indignare… şi concizie

Motto: “Gâsca nu face numai fulgi…face şi ouă. Şi cred că ouăle contează”.

Dorim să dăm un răspuns articolului de dimineaţă al pastorului Cruceru, care, spre finele zilei, ne-a făcut şi taliban. Dar mai târziu cu discriminarea talibanilor….

Pentru că trebuie să o facem şi aşa e bine, începem prin a-l felicita pentru faptul, că acesta e primul articol, în adevăratul sens al cuvântului, de pe blogul său principal. Un articol concis în opinii…dar cu unele mici “umflări” ale situaţiei, pe care le vom discuta.

Mulţumim totodată şi pentru bucuria de a ne publicita, o bucurie de care noi nu l-am privat niciodată. Blogroll-ul său ne conţine şi poate că intrăm, cu ambele inimi, a dumnealui şi a noastră, într-o bună vecinătate care nici nu sperie şi nici nu indignează.

1. Credincioşii baptişti din România sunt o minoritate neglijabilă statistic…Suntem de acord cu statisticile şi cu dumnealui. Însă e o minoritate care nu ocupă spaţiu electronic, ci încearcă să o facă. Ca să ocupi un spaţiu trebuie să fii un reper, să fii cineva care meriţi să îşi piardă cineva timpul cu  tine. Acoliţii dumnealui încearcă să populeze prin număr…nu să ocupe atenţia şi inima prin caracter, muncă, bun simţ şi teologie.

2. Articolele cu moartea lui Dugulescu nu sunt despre sex, nici despre violenţă ci sunt …multe…şi spun acelaşi lucru. Sunt multe …şi, mai ales, sunt încercarea de a ne dovedi în mod ipocrit că se doreşte unitatea facţiunilor baptiste din România. Ipocrizia aceasta enervează.

3.  Comunitatea baptistă are personalităţi enclavice, de acord şi când e rost de publicitate nu se dă înapoi. În prima zi de după moartea lui Dugulescu s-a  început pe Wikipedia crearea unei pagini pentru acesta, Mălin Bot a speculat imediat ideea morţii sale în Evenimentul Zilei etc…Frivolitatea aceasta în a te propune stresează sensibilităţile ortodocşilor, pentru că nu e vorba de o personalitate care se impune ci care încearcă să fie propusă. Noi nu ne dăm înapoi de la a admira o persoană, fie ea oricine…însă trebuie să prezentăm faptele ei ca să ne entuziasmăm şi nu să spunem în subsidiar , prin afluxul de ştirism: e importantă pentru noi, trebuie să fie şi pentru voi! Dacă Dugulescu era Benazir…eu eram primul care îl lăudam, înaintea tuturor baptiştilor la un loc.

4. De oriunde se accesează wordpressul ies tot atâtea voturi. Numai să nu le manipulezi prin scripturi de auto-votig. Aici, domnul Cruceru, a făcut gogoaşă de minciună IT, spunând că accesările din străinătate sunt mai importante sau cresc ratingul mai mult decât cele din România. După cum ştie bine, ratingul se manipulează de acasă foarte bine, dacă intri pe laptop, fără parolă, pe La Pătrăţosu de pe computerul fix legat la RCS, cum îl are dumnealui sau..laşi scriptul să numere! Însă, dacă te uiţi la rating…te bucuri puţin! Pentru că vin eu, altul, şi altul, care nu ştie că tu ai boală pe părintele Dorin şi te întreabă: ce mari lucruri ai scris pe net? Şi dacă ai numai rating…şi nu şi postări teologice, îţi cade nasul de conferenţiar în poală, se înroşeşte…

5. Cu specialiştii de 18-20 de ani în IT, care sunt studenţi la teologie…dar care nu au nevoie de IT ca să scrie pe bloguri… a fost o adnotare la care am râs şi eu şi preoteasa …Pe lângă faptul că nu ştiu niciodată să îşi aleagă culorile care le pun pe blog, că nu au bloguri de citit ci de frunzărit, că nu scriu serios şi nici teologic, că nu îşi dau numele şi nici nu sunt memorabili după ce îi citeşti, că mulţi sunt aculturali, agramaţi, că sunt neşcoliţi la şcoala bunului simţ, că sunt lipsiţi de caracter…şi de aceea şi de scrupul…mai pot spune şi altele. Dar nu au intrat zilele în sac. Specialiştii dv. sunt ca specialiştii guvernării Constantinescu…şi poate că am spus, totuşi, prea mult, când i-am caracterizat astfel.

6. Comunitatea baptistă din România, datorită unor preşedinţi americani din timpul regimului Ceauşescu şi datorită unor preşedinţi americani de după el…a început să se extindă prin multe subterfugii. De la persecutarea cu dusul în străinătate la studii până la cea cu adusul de videouri înainte şi de Biblii după şi de bani…bineînţeles că poate coaliza pe colegii lor neoprotestanţi, dar cu care se au la cuţite.  Ştampila diletantismului nu se pune pe capul capilor comunităţii baptiste numai la nivelul Securitate ci şi la nivelul spionaj, diversiune, favoritism etc. Însă e corect: nu trebuie să spui niciodată mai mult de 30 % din ce ştii…

7. Organizaţia baptistă nu e o religie…ci o facţiune, o grupare religioasă. Ortodoxia e o religie, adică creştinismul după cum mozaismul e o altă religie şi hinduismul o alta. Curentul Yoga ca şi mişcarea baptistă e o facţiune, nu o religie, pentru că religia e ceva originar, ceva care fundamentează o lume în jurul ei şi etos baptist nu există, pentru că facţiunea e ceva parazitar, paralel cu religia şi nu o religie. Numai când există un etos, un status quo care creează naţiuni vorbim de o religie la sensul viguros al cuvântului. Adică şi martorii lui Iehova şi adventiştii şi metodiştii sunt o religie? Ce fel de religie?

Şi trecem de la concizie la indignare…Cum aşa domnule pastor: mă faceţi taliban? Aveţi ceva cu talibanii, un popor atât de eroic? Vă rog să vă cereţi scuze în faţa noastră pentru o înjosire nedemnă de un pastor şi , mai ales, poporului taliban, care aşteaptă scuze de la dv.

Pr. Dorin.

Când afară ninge viscolit…

 

…în casă oamenii vor poveşti. Vor poveşti la televizor, mai ales, că poveşti de Andersen, cu Crăiasa zăpezii, sau basme româneşti nu mai citeşte şi nu mai ascultă nimeni. Vor poveşti postmoderne, contemporane, cu zmei cu mitraliere şi cu Feţi-Frumoşi mutanţi, înzestraţi cu puteri supranaturale.

Însă oamenii vor poveşti. E o realitate. Postmoderne sau nu, tot poveşti se cheamă că sunt. Pot să fie şi poveşti cu Băsescu, după cum erau cu vodă Caragea sau Ipsilanti. Sau cu alt vodă. Poveşti cu Elena Udrea, cu Elodia, cu Miron Cosma. Astea nu sunt poveşti? Divertis şi Mondenii s-au prins şi spun poveşti, basme peste basme.

Omul tehnologic vrea basme, basme multe, cât mai multe basme şi mai ireale. Cât mai fanteziste, mai extremiste, mai inimaginabile. Şi mai putem să zicem că n-a evoluat omul? Unde zburau zmeii nu zboară astăzi supermanii? Nu se distrează Swartzeneger călare pe un avion, făcând tumbe în aer? Sau James Bond, sau Bruce Willis?

Omul stă la gura sobei (sau a caloriferului) şi ascultă (priveşte) la poveşti de iarnă. Cu scumpiri, cu măriri, cu reduceri… cu Sarcozy care iubeşte franţuzeşte, pe malurile Nilului. Cu Bush care face planuri pentru viitor… pe cine să mai bombardeze, pe 2008. Un butoi cu pulbere ar fi Kosovo, lângă noi, pe care unii o vor provincie independentă.

Poveşti, să tot fii copil la minte şi să vibrezi la balonaşe şi luminiţe! Poveşti de iarnă, pe când zăpada face vârtejuri, cum n-am mai văzut de mulţi ani.

Doar unii, mai puţini, vor poveşti cu linişte, cu pace, cu smerenie, cu bucurie dumnezeiască. Poveşti de alt fel, care să te facă om adânc, cugetător, greu de fraierit. Aceştia ştiu să privească cu duioşie atât pe copii, cât şi pe cei copii la inimă, şi să poarte greutatea suferinţelor pentru anii care au trecut şi pentru cei care vor veni, cu noi basme şi poveşti. Mereu noi şi totuşi vechi.

Psa. Gianina.

Roboţi umanoizi?

Japonezii au inventat roboţi umanoizi, zice Jurnalul Naţional, într-un articol din care redăm fragmentar:

“Robotul-violonist, înalt de un metru şi jumătate, şi-a demonstrat flexibilitatea şi dexteritatea interpretând o melodie la vioară. “Artistul” are câte 17 articulaţii în fiecare braţ şi va fi îmbunătăţit pentru a putea lucra cu succes cu diferite instrumente în cadrul spitalelor. Al doilea model reprezintă un scaun cu rotile inteligent, care poate fi controlat prin telecomandă şi este uşor de manevrat pe teren accidentat.”

Ce înseamnă umanoid ? Un robot care să semene şi să aibă cât mai mult abilităţi asemănătoare cu cele umane: “O nouă invenţie în domeniul roboticii, evident aparţinând japonezilor, ridică standardul în materie de roboţi umanoizi. Un robot de dimensiunea unui om, conceput de americani şi dezvoltat de japonezi, îşi poate păstra echilibrul chiar dacă este împins sau dacă se loveşte accidental de vreun obstacol, informează newscientis.com. Este primul robot cu această statură care reuşeşte să îşi păstreze stabilitatea în astfel de condiţii, creându-se astfel premisele unei interacţiuni mai naturale între oameni şi roboţi. Această abilitate se datorează încheieturilor robotului, care nu sunt niciodată păstrate rigide, nici când stă nemişcat. O serie de senzori încorporaţi în încheieturi determină poziţia şi viteza de deplasare a centrului de masă al robotului, în timpul mişcării acestuia. Un program calculează forţele care trebuie să acţioneze în picioarele robotului pentru a-şi menţine echilibrul, iar încheieturile sunt acţionate corespunzător.”

Sublinierea din text ne aparţiene. Ce ar însemna o interacţiune mai naturală între oameni şi roboţi ? Cea de acum nu e destul de naturală ? Scopul declarat umanitar al fabricării unor astfel de tehnologii îl putem percepe foarte limpede, fără nici un fel de explicaţii filosofice. Deşi nu credem, spre exemplu, că un robot care cântă la vioară pentru un bătrân singur şi bolnav, îi poate alina acestuia singurătatea, aşa cum ar putea-o face un semen al său uman.

De ce cred susţinătorii unor astfel de proiecte că au nevoie de formulări şi justificări alambicate, care nu ne trimit cu gândul decât la mesaje subliminale şi la subtexte ideologizante ? Ce urmează să fie decretat omul: o verigă între maimuţă şi robot? Dacă un robot e robot, foarte frumos din partea lui. Să facă ce e programat să facă. De ce ni se atrage atenţia să ne comportăm frumos, să avem grijă spre o mai bună interacţionare şi cooperare cu robotul? Eu n-am chef să interacţionez cu el în nici un fel: vreau să funcţioneze corect şi să asculte de comenzi şi atâta tot. Dacă e robot… E o maşinărie. Nu e om. Nu vreau să fiu sensibilă cu un aparat construit de oameni, aşa cum sunt cu oamenii.

Suntem pregătiţi să devenim fraţi cu roboţii ? Să ne minţim singurătatea ? Să ascultăm de cei care s-ar ascunde în spatele unor astfel de aparate ?

S-ar putea să primesc comentarii care să îmi reproşeze că mă comport paranoic faţă de un biet articolaş inofensiv. Însă reacţia mea nu e numai faţă de cele câteva rânduri ale articolului de faţă. El nu e decât un pretext. Mesajele de acest fel s-au înmulţit însă şi se înmulţesc. La fel şi modul în care reacţionează aparatele noastre electronice este unul din ce în ce mai suveran asupra voinţei umane. Şi nu e un viciu de proiecţie, ci un calcul. Iar nouă ne place să ne folosim în bine de rodul mâinilor omeneşti, nu să ne schimbăm ontologia, doar pentru că am inventat tehnologii sofisticate.

Şi încă o întrebare: de ce seamănă roboţelul din imagine mai degrabă cun un extraterestru, decât cu un om, adică cu acele desene foarte des manipulate de media, şi care înfăţişează presupuşi extratereştri ? Mie aşa mi se pare. Şi nu cred că în van, ci pentru că traficul ideologiilor postmoderne are multe intersecţii.

Psa. Gianina

Cu vârstă şi fără vârstă

Cei care au simţul responsabilităţii atrofiat în copilărie şi tinereţe, ajung nişte laşi la maturitate.

Afirmaţia mea poate părea dură, celor care încurajează inactivitatea, mai ales mentală şi intelectuală (dincolo de activitatea şcolară), a tinerelor generaţii, pe motiv că vârstele juvenile au dreptul la lipsă de griji. Să ne înţelegem: nu suntem de acord cu exploatarea sau maltratarea copiilor şi a tinerilor, în nici un caz, ci protestăm împotriva muncii forţate la care sunt supuşi aceştia, uneori, în profitul unor părinţi sau rude care trăiesc mai mult sau mai puţin parazitar, inconştienţi şi incompetenţi ca părinţi sau ca familie.

Însă articolul nostru de faţă se referă numai la acele cazuri de familii, care au resursele necesare şi îşi afirmă dorinţa de a oferi o viaţă decentă şi o bună educaţie copiilor lor. În aceste familii funcţionează teza cvasigenerală că adolescenţa, ca şi copilăria, trebuie să fie cât mai lejere, mai confortabile, pentru tinerele vlăstare. Copiii noştri, auzim adesea, nu trebuie să cunoască ce este durerea, ci ei să se bucure de viaţă şi de tinereţea lor, să se distreze, cât mai au timp. Părinţii le ascund de la ochii şi de la inima acestora realitatea crudă a vieţii, nu îi fac sensibili la injustiţie, la neputinţa şi suferinţa umană, fiind total indiferenţi la modul cum ajung aceştia să discearnă cele ce mintea şi fiinţa lor percep din această lume.

Această lejeritate maximă în creşterea copiilor, în acordarea unei educaţii creştineşti şi morale, duce la formarea unor nesimţiţi cu diplomă, din păcate. A unor oameni foarte comozi în gândire şi în acţiune, care, obişnuiţi cu relaxarea morală şi cu imunizarea inimii la durerea umană şi universală, vor fi foarte greu de convins să lepede cele şapte perechi de piei ale ignoranţei abjecte şi să devină sensibili la păcate, îndrăgostiţi de frumos şi de adevăr. Asemenea oameni sunt trăiţi şi sălbăticiţi, de mici, în cuşca lejerităţii. Nu se vor mişca să facă un lucru decât dacă acela este spre consolidarea situaţiei materiale confortabile cu care ei sunt acomodaţi şi de care sunt ataşaţi cu toată fiinţa.

În felul acesta se formează membrii societăţii viitoare, care sunt persoane placide, laxe indiferente la suferinţa din afara căminului propriu, segregaţioniste social pe criterii de indispoziţie personală, oameni imposibil de mobilizat în scopuri nobile în mod gratuit şi, prin urmare, neantrenabili în viaţa duhovnicească, în viaţa Bisericii. Să mai spunem că vor fi tot mai mulţi, în acest fel, cei foarte uşor manipulabili de către oricine le va oferi măcar o minimă parte din confortul pe care şi-l doresc atât de mult?

Psa. Gianina Picioruş

Cine aruncă primul piatra

Versetul respectiv, care se referă la cei care aruncă cu piatra în alţii pe care îi consideră păcătoşi, a devenit ultracunoscut şi e ultrasolicitat în conversaţii private, ca şi în dialoguri publice. De prea puţine ori însă, cu sensul lui scripturistic adevărat. Versetul se referă la omul care o face pe justiţiarul, când există motive ca el însuşi să fie justiţiat.

Mai precis însă, el îl are în vedere pe omul care pretinde că are râvnă pentru adevăr şi dreptate, când el are, de fapt, numai ură, pe care vrea să şi-o satisfacă prin uciderea semenilor. Un om ca acesta este răzbunător şi setos de sânge, dar pretinde că iubeşte dreptatea. Dar, dacă ar iubi dreptatea, ar da şanse de îndreptare celui pe care vrea să îl ucidă.

Tocmai aici e problema, când vine vorba de a da cuiva şansa îndreptării. Şi să ne întoarcem la situaţiile în care este decontextualizat acest verset. E limpede că cei care se opun moralei creştin-ortodoxe şi care cred că ne dau replica, cerându-ne să să nu dăm cu piatra, ei răstălmăcesc adevăratul sens al acestor cuvinte, pentru că nu aşteaptă de la noi o şansă ca să se pocăiască şi să se îndrepteze. Dimpotrivă, ei vor să ne convingă de dreptatea lor, imorală şi anti-ortodoxă, şi să ne facă, dacă se poate să gândim asemenea lor, pentru că li se pare că optica lor este cea veritabilă.

Se pierde din vedere întotdeauna ce urmează după intervenţia Mântuitorului, ca femeia păcătoasă să nu mai fie lapidată: aceleia i se spune să nu mai păcătuieşti! Nici o legătură, deci, cu interlocutorii noştri ofensivi, care n-au de gând să accepte sfaturile Bisericii. Prin urmare, nu este nici pe departe vorba de a da noi cu piatra şi a victimiza pe bieţii adepţi ai unor ideologii şi comportamente denaturate şi aberante, ci de o confruntare între morala şi dogma ortodoxă, pe de o parte, şi gândirea eterodoxă sau ideologiile seculare, pe de altă parte. O confruntare în care se încearcă a se forma impresia că ortodocşii sunt isterici, anistorici şi în contradicţie cu propria lor morală şi credinţă.

Răutatea unor astfel de denigrări bine regizate şi amplu popularizate o sesizează numai cei care cunosc învăţătura ortodoxă, dar şi ipocrizia persoanelor interpelatoare. Acestea mimează o ignoranţă inocentă, agreată de postmodernitate. O ignoranţă care naşte însă, o mulţime de idei şi de nedumeriri, care mai de care mai sfidătoare la adresa Ortodoxiei. Pare o scamatorie cu idei care ies din pălăria minţii, fără ca să aibă nicio realitate în spate.

Purtătorii lor, Coperfielzi ai iluzionismului ideatic-agnostic, par şi ei că le gândesc la cald, vor să bată aparenţele şi să ne facă să credem că sunt nişte căutători inocenţi ai adevărului, care nu fac decât să-şi pună semne de întrebare. Strategia este folosită din plin şi cu oarecare succes de Prigoană şi Oreste, spre exemplu, dar şi de alţii. Însă, importantă este imaginea, nu realitatea, doar ştiţi deviza! În acelaşi timp, reprezentanţii Ortodoxiei sunt proiectaţi drept nişte oameni fideli unei unice perspective şi care nu mai pot să iasă din tradiţia lor şi să mai gândească liber. Liberi sunt numai aceia care îşi ţin gândurile lor într-un joben fantomatic.

Cei care nu ne tolerează credinţa şi comportamentul nostru ortodox, care nu ne tolerează nici măcar dreptul să ne-o apărăm, aceştia ne etichetează ca intoleranţi şi lansatori de pietre împotriva lor, când ei au toate drepturile şi noi din ce în ce mai puţine! Ei lapidează Biserica şi credinţa ortodoxă, din toate poziţiile, şi nu susţin niciodată un dialog onest cu ortodocşii, ci numai dialoguri regizate, cosmetizate abil în favoarea lor.

Psa. Gianina

Prea multă alergare şi nervozitate

Suntem prea stresaţi? Dacă da, remediul nu e şi mai multă enervare. Unul din paradoxurile societăţii noastre este că, pe cât mai mult se înmulţesc apelurile la toleranţă şi protestelele împotriva discriminărilor, pe atât fenimenul escaladării urii (sociale, de rasă, de toate felurile) este mai abrupt.

Motivele sunt regăsibile în fundamentele şubrede ale campaniilor pentru toleranţă, fundamente care nu implică dragostea dezinteresată de oameni, ci ideologii politice, sociale, rasiale, sexuale, etc. Oamenii învaţă nu ce e bine, ci ce e mai rău din aceste campanii publicitare, învaţă să se prevaleze de forţă, de aroganţă, de legi interpretabile, de intoxicarea publicitară, de circumstanţe favorabile. Pe scurt, învaţă nu să iubească şi să respecte, ci să profite.

E o lecţie pe care demonii o predau foarte bine în minţile oamenilor care nu îşi mai ridică gândul la Dumnezeu, ca să deceleze adevărul din vacarmul de afirmaţii despre ce trebuie să gândeşti şi să faci. Ei văd că alţii profită şi vor să facă la fel. E o goană după bani şi privilegii, care îi face pe românii noştri să fie într-o perpetuă stare de alertă, de pândă. Există o ofertă undeva? E altundeva rost de un câştig uşor şi repede? Se aude de vreo bursă sau loc de muncă bine plătit, aici sau înstrăinătate, dacă se poate? Oamenii au urechile ciulite să nu scape ocaziile care s-ar putea ivi.

Unii spun că au muncit toată viaţa şi răsplata muncii lor nu e nici pe departe pe măsura eforturilor. Alţii se cred mai îndreptăţiţi pentru că sunt tineri şi le e frică să nu scape din mână oportunităţi cu care nu ştiu dacă se vor mai întâlni. Tinerii sunt crescuţi şi educaţi cu o mentalitate de avari, de apucători, şi tocmai de aceea nici nu îi mai interesează, pe mulţi, educaţia şi cultura lor înşişi, ci scopul pragmatic, utilitarist prin excelenţă, a tot ceea ce ei întreprind.

Omeneşte gândind, fiecare ar avea dreptate. Însă duhovniceşte gândind, nu mai au tot atâta dreptate, pentru că supravieţuirea darwinistă e pusă pe primul plan şi urmărită asiduu, în timp ce rugăciunea către Dumnezeu e aproape ignorată sau uitată într-un colţ prăfuit al inimii, pentru ca cetăţenii să-şi rezolve cum ştiu ei mai bine problemele, şi abia apoi să ceară firav şi ajutor de la Dumnezeu, sau să mulţumească şoptit. Iar asta se şi cheamă uneori: eu am credinţa mea în inima mea, credinţă intimă. Nu o fac publică. Deşi cred că sunt mai credincios decât mulţi care se duc la Biserică.

Prin goana după ocazii şi oprtunităţi, oamenii trăiesc şi gândesc febrilizaţi, au ochi şi mişcări de urmăritori, sunt atenţi să profite, să râdă, să ia în batjocură, să ajungă mai în faţă. Iar starea lor se transmite, e contagioasă. Patimile sunt contagioase. Alergarea lor pe stradă sau pe culoarele metroului nu ţine numai de necesităţi imediate şi de economia timpului, ci şi de un ritm pătimaş, impus de câţiva alergători, care dau tonul. Dacă există şi oameni simţiţi şi eleganţi, care ştiu să meargă şi să aibă o ţinută echilibrată, atunci maratoniştii de ocazie se ruşinează brusc şi iau atitudine de oameni civilizaţi.

Diferenţa se vede însă din context. Un român european care se transformă în mahalagiu în mijlocul unora din această teapă, pentru că nu suportă să fie combătut de nişte mojici, îşi arată implicit extracţia. Caragiale este jucat foarte des, mult mai des în afara scenelor de teatru.

Pentru un om care vrea să fie atent la patimile sale şi la gândurile rele pe care i le inculcă dracii în cap şi în inimă, e greu să stea atent pe deasupra şi la atâta incitare la violenţă şa la nervozitate pe care i-o transmit concetăţenii cunoscuţi sau necunoscuţi. E nevoie de multă răbdare, iertare şi rugăciune, ca să nu devenim una cu ceea ce spunem că urâm, să nu ne transformăm în patimi umblătoare, împotriva cărora spunem că luptăm. E greu, dar tocmai de aceea e sfinţitor şi mântuitor.

Patimile te pot face să uiţi de virtuţi, după cum şi inversul e valabil. Ţipătul copiilor, al familiei sau al propriilor nevoi te pot face să uiţi că mai e şi Dumnezeu care te priveşte. Suntem neputincioşi, demonii ne asaltează, ne strâng cu uşa, dar Dumnezeu e după uşă, e la capătul ispitei. Precum e cu noi şi în ispita însăşi, deşi ni se pare că luptăm singuri. Suntem egoişti însă, de aceea ne credem singuri.

Psa. Gianina

Ortodocşii cred şi cercetează

Crede şi nu cerceta este un dicton imputat ortodocşilor. Reproşul constă în faptul că ei ar crede în Dumnezeu fără să [aibă voie să] cerceteze, să verifice existenţa Sa. Acest dicton sau felul în care este înţeles şi replicat spre admonestarea credincioşilor, este însă cu totul fals.

Ortodocşii nu cred fără a cerceta. Dimpotrivă. Hristos a spus: cercetaţi Scripturile. Asemenea, toată istoria Creştinismului ortodox consemnează apelul Sfinţilor Părinţi la a cerceta Sfintele Scripturi şi cărţile Sfinţilor, precum şi la a contempla şi a înţelege raţiunile lumii. Ei au avertizat că toată răutatea din om este consecinţa lipsei studiului, a cercetării.

Pe de altă parte, a cerceta în dictonul respectiv este interpretat exclusiv ca a cerceta ştiinţific, a căuta dovezi ştiinţifice ale existenţei lui Dumnezeu. Cum Dumnezeu nu poate fi reperat cu aparatura creată de om, concluzia detractorilor noştri este că noi nu cercetăm, căci - zic ei - am vedea că Dumnezeu nu apare pe niciun radar omenesc şi ne-am convinge astfel, ne-am lepăda de credinţa noastră oarbă.

Aceasta nu înseamnă însă nici pe departe că noi nu avem dovezi. Ba da, avem dovezi şi încă din belşug. Atât dovezi spirituale, interioare, cât şi istorice, ştiinţifice, logice şi de bun simţ. Ele sunt pretutindeni, atât de ubicue încât unii nu mai pot să le mai vadă. E ca în proverbul în care nu mai poţi vedea pădurea din cauza copacilor.

Există, cum zicem noi, nor de mărturii, chiar dacă aceste dovezi ale credinţei în Dumnezeul cel Adevărat, s-a încercat să fie eliminate, încetul cu încetul, de-a lungul timpului, mai precis de câteva sute de ani încoace. În perioadele de repăgânizare a lumii, a Renaşterii şi a Iluminismului, s-a renunţat treptat, la dovezile reprezentate de profeţiile Sibilelor şi la alte proorocii ale Antichităţii, apoi la tradiţia creştină cuprinsă în Vieţile Sfinţilor, adică la hagiografii, care au fost considerate basme, pentru ca până la urmă să vină Baruch Spinoza şi să afirme că întreaga Scriptură este o adunătură de poveşti inventate de oameni. Confesiunile protestante şi neoprotestante, la rândul lor, au renunţat la toată Tradiţia Bisericii, în timp ce catolicii privesc dubitativ spre mulţi Sfinţi ai Bisericii Una. Aşa încât unii dintre cei mai mari Sfinţi şi Teologi, ca Sfântul Dionisei Areopagitul, Sfântul Isaac Sirul sau Sfântul Simeon Noul Teolog, sunt pseudologizaţi sau aruncaţi în categoria ereticilor, spre a fi discreditaţi. Apologia noastră are însă un suport masiv de îndreptăţiri.

În acelaşi timp, este evidentă purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu oamenii. După cum e evident şi faptul că evoluţionismul este ilogic şi nedemonstrabil, pentru că nu se poate concepe existenţa veşnică a materiei, reconversia nimicului în creaţie, a materiei anorganice în materie organnică sau a materiei inanimate în fiinţe vii, ori a fiinţelor iraţionale în fiinţe raţionale. Sunt tot atâtea praguri sau hăuri de netrecut, în ceea ce ar trebui să fie explicaţia evoluţionistă.

Pe de altă parte, fiecare credincios ortodox are dovezi personale şi intime, care se verifică şi se confirmă prin mărturia tradiţiei şi a contemporanilor care trăiesc viaţa vie a Bisericii.

Reproşul de a fi oameni fără dovezi şi fără apetenţă pentru cercetare vine aşadar din partea unor persoane cu o concepţie haotică despre Biserică şi despre credincioşii ei. Cei care ne acuză, ei sunt cei care cred în ce cred ei şi nu cercetează adevărul.

Psa. Gianina

Jurnalismul de rutină

Viciul cel mai de seamă al jurnalismului practicat astăzi este predictibilitatea. Presa românească a devenit foarte previzibilă, în felul în care prezintă lucrurile şi reacţionează în diverse momente. Se înscrie astfel într-o atitudine generalizată de pasivitate şi monotonie, deşi pretinde că vrea să ne scoată din eclipsa emoţională. Ştirile şocante sau pline de cruzime, culese dintr-o realitate frustă, zic că vor tocmai să ne trezească din somnolenţă. Ele fac însă contrabandă cu informaţii pe nervii noştri. În urma ei, consumatorul de media este cel care pierde, pentru că el se aşteaptă perpetuu să fie luat prin surprindere, dar aşteptarea lui este deturnată spre zdruncinarea lui psihică, spre încărcarea lui cu obsesii şi psihoze.

Invitat la Altfelul de duminică, Robert Turcescu a mărturisit că meseria de ziarist a devenit într-o proporţie covârşitoare una de rutină. Jurnalistul îndeplineşte un rol rutinat într-un trust de presă sau de tv, care are reguli stricte, în care el nu este decât o furnică într-un muşuroi uriaş, o furnică neînsemnată, la orice palier s-ar afla, pentru că oamenii însemnaţi sunt numai cei cu bani, care conduc afacerile de presă.

Jurnalistul trebuie în primul rând să devină un bun vânzător de ştire, să fie productiv, dacă vrea să se ducă buhul despre el, că e un ziarist bun. Iniţial el este numai o calfă, care învaţă un milion de reguli, în care, dacă nu se îneacă, trece mai departe, spre nivelul următor, unde trebuie să fi înţeles „cum merg lucrurile”, cui să se supună, ce să spună.

Orice jurnalist, oricâtă notorietate şi-ar câştiga, este întotdeauna dependent financiar de un boss care nu are nimic de-a face cu jurnalismul. Boss-ul îl poate arunca afară oricând, pe diferite motive. Creativitate şi genialitatea unui ziarist sau ale unui creator de programe tv prea puţin contează, dacă ele nu se supun unor interese ale trustului, unei politici editoriale care dictează ce trebuie să gândeşti şi să exprimi, în linii mari, „dacă vrei salariu de la noi”.

Şeful cel mare, big brother, se poate şterge pe pantofi cu genialitatea ta, dacă nu corespunzi, dacă enervezi în vreun fel, dacă nu eşti maleabil la nesfârşit. Aşa s-a întâmplat cu Teo Trandafir şi era să se întâmple cu puţin timp în urmă şi cu Victor Roncea.

Într-o lume normală ar trebui ca nu cei care au inimă şi minte pline de frumuseţe să se umilească în faţa celor care au bani, ci cei care au bani să îi roage să lucreze pentru ei. Însă noi nu trăim într-o lume normală, ci într-una care se străduieşte masiv să ne facă să credem că trăim într-o lume normală. E de fapt o lume care ne vinde en gros aparenţe (o angrosistă a aparenţelor), iar cumpărătorii se aleg cu mâna goală.

A spune că e o lume cosmetizată e prea mult, pentru că nici măcar nu încearcă să-şi cosmetizeze imaginea, cum adesea se afirmă. Nu, ci pur şi simplu încearcă să convingă conştiinţa noastră că urâtul e frumos, că oribilul e simpatic, că nebunia e normalitate. Dacă nu vreţi să credeţi, înseamnă că nu vreţi să vă integraţi în societatea civilizată, că n-aţi evoluat, că nu sunteţi destul de maturi pentru exigenţele postmoderne!

A prezenta urâtul sau grotescul drept frumos este o deviză în lumea artistică de peste trei sute de ani. Fenomenul nu face azi decât să fie transplantat în viaţa cotidiană şi să fie dus la extrem de cei care promovează în mod subversiv satanismul, prin multiple canale, mai oculte sau mai puţin părut oculte. Ideologia satanistă foloseşte un limbaj ermetizat în diverse medii şi împrejurări, inclusiv în vestimentaţie, prin care devine accesibilă tuturor grupurilor sociale, dar mai ales la tineri.

Neutralitatea şi obiectivitatea mediei vizavi de evenimentele cotidiene sunt doar concepte scrise pe ce apă nu curge. Însăşi selecţia informaţiilor, pentru care se depune multă rutină (R. Turcescu), presupune un act sever de (modificare prin) interpretare a realităţii. Perspectiva din care este privită realitatea este deja un comentariu complet al ei. Chiar şi felul în care potriveşti camera de filmare, eventual fără a mai rosti nici un cuvânt în plus. De unde No comment pe Euronews.

A-ţi selecta ştirile, deşi ele par a fi la voia hazardului, este însă rezultatul unei poziţionări jurnalistice care nu e în nici un caz echidistantă. Aceasta vizează, şi la români, implementarea de mentalităţi şi atitudini în acord cu principiile politice şi sociale ale zilei.

Aşa încât avea dreptate Turcescu. Foarte puţine lucruri în presă mai au de-a face cu spontaneitate şi creativitatea, ca şi cu libertatea de opinie. Totul este bine trucat, încât să pară un comentariu inocent, însă inocenţa este jucată cu destul de mult talent dramatic. Imaginea ca şi cuvântul ţin de profesionalism: de la indignarea furioasă a lui CTP până la zâmbetul profesionist al Andreei Esca şi de la încruntarea cu efect a lui Turcescu până la masca greu digerabilă a lui Tatulici.

Mass-media, ca şi agitaţia politică, ne oferă spectacole, circ, la care să ne placă să ne uităm, pentru ca să nu cerem mai multă implicare şi responsabilitate. Ziariştii se preschimbă tot mai definitiv într-un sindicat care-şi apără indemnizaţiile. Problema mea e că în timp ce ei îşi protejează pâinea, ni se spune că ei luptă să facă dreptate oamenilor al căror glas nu se aude.

La ora actuală, blogurile ar fi singurele soluţii pentru afişarea cu adevărat liberă a opiniilor şi de ele ar putea să profite mulţi oameni, care ar avea ceva de spus. Însă tocmai aici e buba: mulţi nu îşi găsesc cuvintele pe gratis sau, altfel spus, fără remuneraţie şi recunoaşteri publice, nu le mai rămân multe de comentat pe lume.

Dacă la tipar aveam acces cu mare greutate, acum avem cel mai uşor şi mai la îndemână mod de a (ne) comunica: articolul şi cartea electronică. Asta până când nu se inventează o formă de cenzură pe internet sau până când blogurile nu vor deveni remunerabile şi, prin urmare, confiscabile de către trusturi.

Dar, până acolo, nu mulţi aleg să facă bine gratuit şi să se dăruiască şi altora.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Dreptul la linişte

De ce trebuie să mai şi tăcem? Ca să auzim şi ce are să ne mai spună şi sufletul. Conştiinţa noastră are un glas adânc pătrunzător, dar care nu se aude de gălăgia gândurilor.

Tăcerea din sufletul nostru, când popoarele de gânduri (vorba lui Eminescu) nu mai vociferează e asemănătoare cu liniştea dintr-o pădure, unde numai foşnetul frunzelor, păsările şi izvoarele se aud, dar ele nu te irită, ci te adâncesc în tăcere, în contemplaţie. La fel e glasul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, ca o adiere lină, odihnitoare.

Acolo unde vorbeşte conştiinţa spre smerenie, unde se aude glasul harului, e un suflet străbătut de un susur dulce al cugetării pătrunzătoare şi al înţelepţirii minţii.

Sfinţii noştri Părinţi au fost întotdeauna nişte dumnezeieşti poeţi ai vieţii paradisiace, ai vieţii cu Dumnezeu, de aceea şi sunt numiţi în slujbele noastre, privighetori ale teologiei sau alăute duhovniceşti. Însă dulceaţa şi liniştea cuvintelor şi ale glăsuirii lor sunt puţin înţelese sau căutate astăzi.

Patimile au devenit poezie şi artă, în literatură şi cultură, odată cu Renaşterea şi Umanismul, iar poezia adevărată, dumnezeiască stă nedescifrată în hieroglife (ale cuvânt de la Eminescu, desemnând arta bisericească) pentru care mintea pătimaşă nu mai are cheia înţelegerii. Deşi această cheie nu este decât gândirea şi simţirea natură, curată, a omului în deplinătatea frumuseţii sale originale.

Odată cu arta şi cultura bisericească, Dumnezeu a fost expulzat din societatea civilizată, din spaţiul public, pentru ca să nu mai aibă loc nici în suflete, pentru ca oamenii să uite de El.

Dacă patimile omeneşti, de orice culoare, într-o imensă varietate, sunt expuse după dorinţe şi posibilităţi, ca fiind umane, adică reprezentative pentru firea umană, Dumnezeu în schimb este exilat din peisajul public, sub pretextul respectării libertăţii de opinie şi a exprimării libere. Mai pe scurt, nu am voie să „incit” la credinţă public, dar am voie să rup o Biblie public, sau să îmi bat joc de orice religie vreau. Atunci mă exprim liber, mă dezinhibez.

Avem, prin urmare, dreptul la tăcere când e vorba de mărturisirea credinţei noastre. Însă nu avem şi dreptul la linişte interioară. Deşi avem nevoie de multă linişte, pentru că afluxul de comportamente, imagini şi manifestări postmoderne care contravin moralei noastre ortodoxe, ne obosesc, ne epuizează mental şi psihic, şi nu aflăm insule de frumuseţe publice în care să ne odihnim inima. Realitatea vieţii noastre cotidiene ne oferă adeseori senzaţia că ni se anulează vocaţia interiorităţii, a profunzimii, ba chiar şi vocaţia gândirii.

Am dreptul să aud muzică tare pe stradă, în maşini sau în magazine, am dreptul să văd imagini pe care nu doresc să le văd, afişate la proporţii supralicitate, am dreptul să înţeleg că orice dorinţă pătimaşă şi trupească e binevenită spre expunere şi reduplicare la orice oră şi loc, cu respectarea doar a legilor comerţului privat şi public. Am multe drepturi de acest fel. Dar nu am deloc bucuria să mă liniştesc privind imagini cuvioase sau ascultând muzică ortodoxă în public sau pur şi simplu să nu mai inhalez drogurile publicitare fără limite şi fără morală.

Concluzia este că Dumnezeu nu are loc în spaţiul citadin, iar credincioşii nu pot decât să-şi adapteze social, prin atrofiere, simţurile şi mentalitatea religioasă, ca să nu deranjeze vecinii de drum alergici la har. Nedreptatea este evidentă, dar nimeni nu contestă această realitate. Mi s-ar părea normal ca, dacă eu întorc capul sau mă fac că nu aud ce nu-mi place, ceea ce îmi ofensează sensibilitatea, să facă acelaşi lucru şi cei care nu suportă manifestările şi comportamentul ortodox, pentru ca să nu fim nevoiţi numai noi să ne comportăm schizoid în societate: la Biserică şi acasă într-un fel, iar în public să fim ca lumea.

Şi noi avem dreptul la oaze de spiritualitate în spaţiul public, în care să ne simţim că respirăm în voie, că ne odihnim mintea şi sufletul. Însă cei care discreditează Biserica şi pe credincioşi au o intoleranţă în plină recrudescenţă, ajungând, din ce în ce mai atroce, să ceară eliminarea din orizontul public a tot ceea ce nu le este pe plac, a tot ce le aminteşte de Dumnezeu şi de morală. Oare până unde vor merge cu aceste aberaţii? Ne vor cere în curând liber-cugetătorii să ne dărâmăm Bisericile, pentru că le ies prea des în cale şi li se face rău când le văd? Sau să le acoperim cu o glugă de pânză, să nu-i mai jeneze pe cei ce-L urăsc pe Dumnezeu?

Dreptul la necredinţă e aşadar garantat şi respectat cu stricteţe. Dar ce ne facem cu dreptul de a fi cine suntem, de a ne aminti cine ne-au fost strămoşii şi cum au trăit ei, de a vrea să fim după chipul lui Dumnezeu şi să trăim după cum au trăit Părinţii noştri? Ideologia postmodernă se străduieşte din răsputeri să şteargă din conştiinţa românilor urmele educaţiei tradiţionale, iar majoritarii noştri ortodocşi stau destul de pasivi şi nu ştiu cum să facă faţă atacurilor din toate părţile. Mulţi se îngrozesc, dar nu reacţionează prea evident.

E greu să ne păstrăm liniştea sufletului în mijlocul unui vacarm pătimaş. E nevoie de construirea unei chilii a inimii în care să coborâm insesizabil pentru cei din jur. Sau, cum ne învaţă Sfânta Scriptură, să ne zidim cetatea sufletului cu ziduri inexpugnabile ale umilinţei şi nădejdii în dreptatea lui Dumnezeu.

Să tăcem şi să vorbim. Să tăcem când vor să vorbească patimile din şi în noi, şi să vorbim când trebuie să mărturisim cine suntem.

Psa. Gianina.

O lectură ortodoxă a reclamei

Dacă oamenii ar privi mai atent calupurile publicitare din mass-media ar învăţa multe despre patimile umane. Patimi care sunt mai degrabă panistorice decât postmoderne. Contemporaneitatea ne oferă, e drept, o recrudescenţă a aplombului public şi mediatic al unor patimi pe care le doream aplanate, pe care veacurile creştine reuşiseră să le tempereze, prin înălţarea conştiinţei şi a cugetării umane la adevărata vocaţie a asemănării cu Dumnezeu.

Am avea multe de învăţat, dacă am privi spoturile publicitare ca pe nişte momente inedite de anatomie a psihologiei umane decadente, în loc să ne concentrăm asupra mesajului comercial, lăsându-ne teleghidaţi de scenariul dramatic şi hiperconcentrat al reclamei.

Filosofia reclamei porneşte de la exploatarea deficienţelor sau a neajunsurilor naturale ale fiinţei umane, pe care le revalorifică în interes propriu. Pilula publicitară e un hap halucinogen. Ea e destinată tranchilizării cu remedii consumabile a privitorului, potenţial cumpărător. Ea vorbeşte celui care aspiră perpetuu la eludarea planului spiritual din viaţa lui.

Însă, dacă ignorăm targhetul publicitar, avem o panoplie aproape completă a comportamentelor omului fără Dumnezeu. Găsim aici tot ce are nevoie insomniacul de credit imobiliar, doritorul de telefon, maşină, televizor. Îl găsim pe el şi pe rivalul său, pe care trebuie să îl întreacă neapărat.

Nu contează dacă rivalul e fictiv sau real: el trebuie să îl întreacă! Nu numai Gigi Becali vrea o maşină performantă, ci tot românul cu salariu mediu. Pe acest român, pe care îl deplâng reporterii cu lungi şiruri de lacrimi de crocodil îl manipulează reclamele. Românul mediu este românul reclamelor, care e dispus să plătească, cu tot venitul său modest, sume care să îi elogieze orgoliul.

Reclamele nu sunt numai sufletul comerţului dar şi oglinda societăţii. Ele educă comportamente sociale, le creează, ne creează vestimentaţia, dieta, viaţa intimă…Un mare procent din impulsurile sexuale transmise prin mass-media sunt mesaje codificate, ambalate frumos, poleiate.

Aproape că nu există reclamă care să nu aibă un subterfugiu erotic sau grandilocvent. Ridicarea apetitului sexual şi al egoului, preamărirea lor sunt un bonus al reclamei, pentru ca potenţialii cumpărători să ştie că ce cumpără…e foarte bun!

Altfel spus, mesajul autoidolatru şi cel erotic vin la pachet. Însă pe cine indignă, pe cine revoltă tupeul şi egoismul sau libidinalul? Dacă ripostezi înseamnă că eşti nebun. Ce, nu îţi place să fii lăudat, adulat?! Ce, nu îţi place să ai relaţii, aventuri cu o damă bună?!!

Rezultatul: egolatrizarea şi erotizarea cumpărătorului. Nu mai vorbim de matanoia, de schimbarea minţii prin pocăinţă, ci de vicierea minţii prin imagine, prin tentaţii multiple, rafinate.

Dacă reclamele la revitalizante ne prevestesc moartea, există şi reclame care ne propun să ne salvăm frumuseţea fizică cu orice preţ. Ni se arată lipsurile, deficienţele noastre…dar fără încărcătură morală. Reclama nu are chef de morală şi nici de credinţă. Reclama are nevoie de bani, de manipularea care…aduce bani.

Priviţi mai atent conţinutul reclamelor! Disecaţi-l din punct de vedere al omului credinţei, al credinţei ortodoxe şi vedeţi ce iese! Veţi vedea că reclamele stau în umbra morţii şi a sărăciei, a deznădejdii celei mai mari, că ele maschează cortina suferinţa şi a neputinţei umane. Dacă ştim să privim vom avea profit duhovnicesc! Priviţi…adânc, ca să fiţi adânci!

Psa. Gianina Picioruş.

Părintele Rafail Noica despre filmul rusesc “Ostrov “

Filă audio; 24:06 minute, aici.

Pr. Dorin.

Evenimentele mici ale…dialogului

Orice eveniment din viata noastra, oricat de mic, il putem sarbatori impreuna. Orice bucurie poate fi impartasita. Numai sa incepem la un moment dat si sa nu ne mai oprim din destainuri. Nu credeti ca este posibil?

Pr. Dorin.

Tabloidul ne mananca

In masura in care am facut reclama unei emisiuni sau unei persoane pe blog, afluenta m-a coplesit deodata. Oamenii au cautat o marca si mai putin un subiect de discutie, o opinie, sau o alta voce. Castiga astfel numai cel prezentat peste tot, abtibildul si pierdem din vedere o multime de alti oameni, care erau tot la fel de buni ca si cei pe care ii cautam noi sau si mai buni. Ne lasam dusi de nas, mai pe sleau.

Pr. Dorin.