Tinerii necrofagi

Impostura știe să demoleze. Nu c-ar avea ceva de arătat, dar în mod sigur are ceva de dărâmat, pentru că asta e piatra ei de temelie. Cine are nevoie de ruine pentru a se construi pe sine, cine caută nod în papură tot timpul, fără să propună nimic autentic și original, fără să se ridice la valoarea celor pe care încearcă să-i dinamiteze, e o nulitate care va și rămâne identică, mereu, cu idolul sinelui.

Cred că cel mai oripilant lucru pentru societatea nouă românească este că tinerii ei au învățat că cea mai ușoară formă de supraviețuire e necrofagia. Spre deosebire de vulturii care își așteaptă victimele să moară, aceștia dau și o mână de ajutor, chiar mai multe mâini. E drept că, în așteptarea unei prăzi mari și a unui ospăț serios, beneficiază și de impulsionarea unor vechi colegi de generație și rivali ai celor răniți.

Pentru cine n-a înțeles parabola, mă refer la un fenomen detestabil, care afectează, din păcate și sfere mai înalte,  mai culturalizate. Cu puțină (puțin mai multă) susținere din spate, tinerii necrofagi se execută (la ordine) și execută pe cine trebuie.

Fac curățenie în „pădurea tutelară”, cu aplombul tinereții, cu siguranța trufașă că, dacă sunt niște mediocri notorii și fac gălăgie mare, n-o să aibă niciodată nimic de pierdut. Și așa nu aveau mare lucru de câștigat sau de așteptat de la viață, și așa se miră că i-a lovit norocul fără veste, că au șansa să-i devore pe cei la care altădată priveau cu spaimă, dosindu-se, însă, tot în spatele unui veteran – care mai târziu s-ar putea să aibă surpriza, neplăcută, de a sfârși de colții protejaților pe care i-a deprins cu sângele.

În spatele respectabilității și a opiniei libere se dau bătălii surde pentru bani și notorietate, uneori și pentru posteritatea numelui. Cei ce nu au nimic de pierdut (pentru că, repet, nu s-au gândit vreodată că ar putea, ei, trăi ușor și bine din frenezia asasinatului moral – deși probabil că visau) sunt și cei mai categorici în a face ordine. Ordinea lor și a celor care i-au recrutat cu un asemenea scop precis. În timp ce locotenenții au înțeles că apărarea cea mai bună e avansarea prin orice mijloace în poziții cât mai înalte și cât mai mult timp intangibile.

Ceea ce n-au înțeles ei și nu vor înțelege este că în spatele lor rămâne praful. Și câteodată pulberea. Și că îi trag după ei pe cei care îi susțin și îi avansează, scoțându-i din mocirla anonimatului și a laxității intelectuale.

Rămâne după ei tinicheaua unor cuvinte și a unor cărți care nu mai spun nimănui nimic. Rămâne zvonul îndepărtat al unor bătălii de orgolii. Rămâne ceața deasă care se va coborî inevitabil și peste tumultul acestei epoci, nepătrunsă decât arar de câte un ochi curios și nedispus la compromisuri cu oameni morți.

Considerații despre literatura română veche

Cât de învechită e literatura veche românească?

Dan Horia Mazilu

Chiar nu mai avem nevoie de literatura romana veche?

Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.

Fiecare cultura – spunea un mare filosof al nostru – fiinteaza ca un ansamblu de solutii pe care spiritul unui popor le da istoriei – adica timpului – si conditiilor geografice – adica spatiului; heterogenia fiecarei culturi trebuie sa produca, in cazul unor intrebari si al unor raspunsuri corecte, imaginea spiritului creator al comunitatii in chestiune. Sigur ca aceste intrebari nu pot fi globale, dupa cum nici raspunsurile nu vor fi atotcuprinzatoare. S-ar naste pericolul eterogenitatii si solutia nu o poate oferi decat secventialitatea. Marile epoci se cade sa fie chestionate separat, iar raspunsurile asamblate dupa aceea.

Evident ca prima intrebare, intrebarea primordiala, trebuia, cred, sa incerce a deslusi substanta si caracteristicile celor dintai organizari spirituale ale romanilor. Ea nu se poate adresa decat literaturii vechi (sau medievale), caci in acea vreme – nesatisfacator delimitata pana acum (iata o prima tema de dezbatere), au fost codificate marcile duhului romanesc.

Sa constatam ca acest depozit de raspunsuri – literatura romana veche (ii propunem cititorului sa accepte, macar pentru discutia de fata, aceasta sintagma impusa de o traditie a cercetarii) – este tratat, in anii din urma, cu tot mai putin interes. Se intampla acest lucru, in chip bizar, tocmai in vremea care, pe de o parte, a eliminat toate oprelistile ridicate candva in cercetarea aportului Bisericii si a literaturii ei – furnizoare a cartii si a propunerilor privind cele dintai temeiuri pentru o miscare cu caracter cultural si literar cat de cat coerenta, constienta de menirea ei – intr-un timp cand spatiul unde s-a nascut acest neam fremata de primejdii, cand asezarile politice erau incipiente, iar ordinea sociala abia isi cauta, trudnic, rosturile – si capabila sa produca, in timp, elementele unor definiri particulare, iar pe de alta parte, ofera toate deschiderile trebuincioase unor cercetari in stare sa dovedeasca mersul sincron (in genere) al scrisului romanesc cu evolutiile europene.

In aceasta fraza – parca nesfarsita – se afla suficient de multe teme (ce pot fi oricand transformate in motive) care sa sustina relatia cu literatura veche. Pentru abordarea acestor teme, scrisul vechi romanesc ar trebui sa fie cunoscut. Or, intr-o „biblioteca“, cea romaneasca, unde nici macar textele lui Dimitrie Cantemir nu au fost editate in intregime, este greu de pretindem asa ceva. Depozitele de carte veche pot oferi material de lucru editorilor pentru inca vreo cateva decenii. Cu conditia ca acesti editori sa existe… In clipa de fata, ei pot fi numarati pe degetele a doua maini: cercetatorii vechisti din institutele Academiei Romane (cu cateva realizari remarcabile, caci vreo cateva dintre multele edituri in functie acum nu sunt deloc ostile tiparirii textelor vechi) si cativa universitari incapatanati (tot mai putini, din pacate, pentru ca filologia clasica este pe cale de disparitie, iar slavistica s-a stins). Si numarul lor va scadea constant, pentru ca literatura veche trebuie cunoscuta. Iar scoala de pana la universitate pare a fi delegat altcuiva aceasta indatorire.

Un text vechi se citeste mai ales la porunca programei scolare (caci el, desi precursor al unei discipline retorice remarcabile, nu mai poate provoca delectii stilistice lectorilor de azi); elevii ar trebui sa plece din liceu cu cateva nume in minte si cu cateva texte in amintire. Dar programa actuala a invatamantului preuniversitar nu mai ingaduie astfel de situatii. Literatura romana veche abia daca este prezenta, Cantemir (sa ramanem langa acest nume – emblema a romanitatii) abia daca este pomenit… (Literatura veche era predata in liceu si in perioada interbelica si dupa reforma invatamantului; in anii dintre cele doua razboaie mondiale existau manuale alternative – doar trei pentru fiecare disciplina si pentru fiecare clasa de liceu, iar scrisului vechi ii era repartizat un an intreg, iar manualul – unul dintre cele trei – era semnat de Adamescu).

Secventa aceasta fundamentala a istoriei literaturii romane mai traieste acum in universitati. Si acolo, insa, defectuos plasata in economia semestrelor, fiindca averea ei este mai greu de insusit in primul an de studii.

Scrisul nostru vechi ar trebui sa reprezinte in continuare un obiect predilect al cercetarii literare. Obstructiile – o spun din nou – nu vin acum din partea caselor de editura. Anii din urma au adus in librarii contributii remarcabile, dar, daca cercetam actele de identitate ale autorilor, vom vedea ca anii lor sunt multi. Prin urmare, tot vechea scoala (remarcabila, dar marcata, uneori, de vechile habitudini)… Tinerii sunt putini. Nu lipsesc – din fericire – in totalitate, dar figurile lor nu au cum sa umple o sala de seminar… Si cata nevoie ar fi de ei pentru rezolvarea „temelor“ de care vorbeam mai sus si a altora.

Ei ar putea sa contribuie la fixarea limitei intre Vechi si Modern in literatura romana (caci istoricii de la Cluj, de pilda, au o opinie, parerea academicianului Razvan Theodorescu difera de a lor, iar ipoteza propusa de mine se deosebeste de ambele) ar putea sa parcurga textele vechi cu ochii lor proaspeti si cu instrumentele acestui timp, ar trebui sa-i convinga pe cititori ca poemul „Viiata lumii“ al lui Miron Costin este, de fapt, un florilegiu de poezie antica scris in duh baroc, ori ca nu stiu care cronicar – nici noi nu-i cunoastem numele – s-a priceput sa afle in literatura bizantina motivul „intalnirii dintre monah si imparat“ (subordonat temei „regelui care consulta un mag, un ghicitor, un proroc“) si sa-l adapteze, innobilandu-si compunerea. Nu degeaba mi-am intitulat cartea la care tin cel mai mult „Recitind literatura romana veche“. Textele vechi trebuie parcurse din nou, nu doar rasfoite, si comorile lor, cercetate prin grile adecvate, aduse la lumina.

Aceste comori reprezinta indreptatirea indiscutabila a incizarii numelui romanului Dimitrie Cantemir (fiindca tot l-am pomenit de doua ori) pe frontonul unei vestite biblioteci din Paris, alaturi de numele celor mai mari glorii ale umanitatii. Este, pana una-alta, singurul…

Elvira Sorohan
Restructurarea invatamantului superior

Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.

Restructurarea scolii superioare, aplicata grabit si in domeniul Literelor, aduce dupa sine o ingrijoratoare scadere a nivelului, in loc sa-i aduca un spor. Impunerea „programului Bologna“ se intampla intr-un moment prielnic tuturor confuziilor si contestarilor ce tind sa pulverizeze, de la radacina si pana in varfurile culturii si literaturii romane, tot ce e valoare caracteristica.

Furia de a pune eticheta „expirat“ pe opere reprezentative pentru ce va fi fost, la un moment dat, mentalul romanesc, parte din ce a fost si este dintotdeauna, nu va fi potolita prin reducerea duratei studiilor universitare de profil umanist. Dimpotriva, va fi intetita. Pare ca o eminenta cenusie pregateste „materia“ pentru un tratat de „nimicologie“, cum spunea cerchistul I. D. Sarbu. Cine incurajeaza fenomenul, chemand la posturi de televiziune, spre manipularea unui tineret oricum ratacit, niste negativisti semidocti, fara opera, condamnati la complexe? Este acesta inca un mare rau, le mal roumain postcomunist. O ciudatenie suicidara, un blestem.

In aceste conditii, speranta ramane in scoala, cu precadere in scoala superioara, adica in Universitate. Cu un program redus la trei ani de studiu, cum erau vechile institute pedagogice, ironizate de universitatile traditionale, nu risca invatamantul superior umanistic sa abdice de la menirea initiala si perfect rationala? In facultatile de Litere, unde se intra fara examen de admitere, se resimte deja o dramatica prabusire a nivelului cultural, in general, si a pregatirii de profil, in special. Submediocritatea se generalizeaza alarmant, iar capii scolii romanesti asista netulburati la un sacrificiu care ne va costa pierderea personalitatii specifice, traditional aparata de invatamantul umanistic. E un tip de invatamant care pune in lumina sunetul unic al artelor romanesti, intre care literatura are un rol de prim ordin.

Facultatile de Litere, asa cum erau organizate pana acum trei ani, formau nu numai profesori, dar in general oameni de larga cultura literara romaneasca si universala. Fenomenul literar se studia in istoria lui, ca devenire valorica. Selectia valorilor era un criteriu operant hotarator pentru calitatea si limbajul exegezelor. Indiferent de perioada predata, profesorul cult si talentat ca didact intretine interesul studentilor. Din experienta se stie ca nu materia face prestigiul profesorului, ci profesorul face prestigiul materiei. Si asta cu atat mai mult cu cat numarul orelor saptamanale de literatura romana ale unui student este de patru, in timp ce, printr-o disproportie inadmisibila, pentru un elev din clasele terminale ale unui liceu umanist este de cinci plus doua. Profesorii universitari, ingrijorati de pregatirea viitoare a absolventilor fara masterat si doctorat, nu-si mai pot asuma deplina responsabilitate.

Este absoluta nevoie sa se mentina predarea fenomenului literar romanesc in evolutia lui, pe criterii estetice, bineinteles, nu fracturat si fracturile reluate concentric. Orice istorie are un inceput. Scrisul original romanesc (nu traducerile) din perioada medievala reprezinta un moment fara de care nu se poate concepe evolutia stilului narativ. Este un punct de referinta implicat adanc in coerenta procesului de constituire a valorilor din secolele urmatoare, ce nu s-au nascut din nimic. Ex nihilo, nihil. Moralismul, fibra constitutiva a mentalului romanesc, a coborat in cuvinte expresive pentru prima data in naratiunea cronicarilor. In buna traditie latina, ei au concentrat sensul lectiei istoriei in maxime, proverbe si cugetari care au traversat secolele. Si-au organizat astfel discursul, incat el sa aiba functie modelatoare pentru cititor. Se face dovada ca au intuit rostul pragmatic al scrisului.

Din operele lor s-a constituit prima serie narativa, alcatuita ca organizare, stil si scop dupa acelasi canon. Este o matrice stilistica ale carei urme se citesc in literatura de evocare istorica pana in secolul XX. Creatorii de „scene istorice“ si-au recunoscut sursa in seria narativa a cronicilor, iar astazi nu se mai face nici macar efortul minim de a accepta ceea ce ei au acceptat, ca au trait pe creditul naratiunii vechi. Unde ne sunt astazi prozatorii modelatori de constiinte morale? Nu-i avem, dar ii negam pe cei vechi, intr-o maniera paguboasa pentru personalitatea prozei romanesti, profund marcata de accentul moralizator, mostenit si din stilul sententios, cu asupra de masura, al fictionalei „Istorii ieroglifice“, ca si al „Tiganiadei“. Ele insele desprinse din magma celei dintai naratiuni originale in limba noastra.

De vrem sa aflam originea noului, n-o putem face decat daca ne intoarcem la timpul intemeietorilor. Specialist clasic in istoria literaturii engleze, Saintsbury decreta ca „vechiul fara nou e o piedica, iar noul fara vechi e o prostie extrema si iremediabila“. Asadar, nu putem comite greseala, cu incalculabile consecinte, de a taia radacinile literaturii proprii. Traditia nu e un punct fix, e un pattern mereu perfectibil. Cum spuneau Calinescu si Paul Zarifopol, trebuie sa ai un gust rafinat printr-un lung exercitiu cultural ca sa poti asculta pulsatia inca vie a textelor vechi. In aceste texte e conservata imaginea umanitatii noastre medievale, atat cat putea fi de spirituala in context. Istoria mentalitatilor are in aceste texte vechi, citite cu instrumente moderne, un generos punct de plecare. Sa fim la fel de seriosi si responsabili, incat sa repetam, odata cu Miron Costin: „Biruit-au gandul sa…“ ne integram traditia.

Bogdan Cretu

De la Hegel, preafrumoasa soata a Strutocamilei, la Nea Goe Basarab

Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.

Mai are literatura veche cititori? A avut, de fapt, ea vreodata un public larg, nu egal, dar macar apropiat ca numar de cel care urmareste literatura contemporana? Cine mai citeste, azi, vechile pagini ale cronicilor sau romanul lui Cantemir ori „poemationul eroi-comico-satiric“ al lui Budai-Deleanu? Mai nimeni, s-o recunoastem. Ceea ce conventional numim literatura veche a fost mereu un obiect de studiu inaccesibil maselor largi. Rarii studiosi s-au mai aplecat asupra operelor celor din vechime, nu cititorii obisnuiti. Si nici macar criticii literari, care nu prea au detenta filologica, obligatorie in cercetarea acestui sector vitregit. Vi-l imaginati pe Alex. Stefanescu scriind comprehensiv despre „Istoria ieroglifica“? Mai bine nu…

Cum intamplarea face ca unul dintre cursurile pe care, de putina vreme, le predau la Literele din Iasi sa fie chiar cel de literatura veche, ma voi feri sa comit niscaiva ipoteze pandite de riscul unor „densitati periculoase“ si va voi impartasi doar cateva aspecte pitoresti, dar elocvente, ale experientei mele cu studentii din anul I. Prima constatare pe care sunt nevoit sa o fac, inca de la primele intalniri cu ei, de la primele tentative de dialog, este ca absolventii de liceu, care au obtinut note foarte mari la bacalaureat, nu au habar de ceea ce reprezinta inceputurile literaturii romane. Au in schimb prejudecati pe necitite: presupun ei ca ar fi vorba de ceva plictisitor, greoi, care nu are cum sa-i atraga.

Nu manifesta nici macar deschiderea de a-si bate cat de cat capul: Antim parca le-ar placea, dar nu sunt dispusi sa invete cate ceva despre retorica sacra, Ureche e cam sec, Miron Costin cam cicalitor, iar Neculce, ei, da, Neculce aduce cu ce se scrie in tabloidele de azi: e cronicarul barfitor si foloseste cuvantul „curva“. Le place, fireste, episodul celei de a doua domnii a lui Dumitrasco Voda Cantacuzino, de unde afla ca existau si in secolul al XVIII-lea proteze dentare. Poate vi se pare ca e de saga, dar nu e: exact acesta este nivelul la care e perceputa literatura veche. Pentru ca vin din liceu cu ideea inerta ca important intr-un text este ce anume transmite el, nu cum o face. Inutil sa mai adaug ca si particularitatile unui limbaj datat ii incurca destul de mult.

Care e, totusi, solutia de a ii atrage? Am incercat sa ii fac sa se apropie de cronicari prin mijloacele narativitatii, simplificate destul de mult. Letopisetele nu sunt literatura propriu-zisa, ci doar prin ricoseu, dar discursul narativ, rudimentar de regula, aici si-a deprins ticurile. E un fel de protoliteratura… Ii plimb prin Eco si incerc sa ii fac sa aplice cateva concepte in analiza unor fragmente, dar din „Sase plimbari prin padurea narativa“ retin de obicei deosebirea dintre filmele porno si celelalte. Lucrurile mai merg cum mai merg: din cronicari, din „Viiata lumii“ si din „Psaltirea“ lui Dosoftei mai pricep cate ceva… Cartile populare le plac, ca sunt povesti, chiar daca e mult misoginism in „Povestea lui Sindipa filosoful“ si nu prea se lamuresc ei ce l-a apucat pe Sadoveanu de a rescris textul in „Divanul persian“. Limba veche are surprizele ei, care uneori pot atrage… Pana la un punct insa.

Iar acest punct este Dimitrie Cantemir. Rar student care sa citeasca in intregime romanul. De vreo cinci ani, de cand fac seminarii la literatura veche, am intalnit unul singur. Ambitios tare, baiatul… Lucrurile generale, legate de mecanismul alegoriei animaliere si de structura romanului sunt destul de limpezi, cand le expun. Cand trecem insa la lucrul concret pe text, totul se complica. In ce limba o mai fi scriind si Cantemir asta? Ce e cu sintaxa asta sucita, cu topica asta nefireasca? De unde sa stie, saracutii, ca ei latina nu au facut nici in liceu si nu fac nici in facultate?

„Istoria ieroglifica“ pretinde o lectura-studiu, iar ei nu prea sunt obisnuiti cu asa ceva… Prin urmare, analiza unor fragmente trebuie sa depaseasca, mai intai, stadiul de traducere propriu-zisa. Cand fac acest efort, cu care nu sunt invatati, se simt atat de obositi, incat totul devine un talmes-balmes in capul lor. Daca ar fi dupa mine, as pune romanul lui Cantemir in programa de la ultimul an sau in cea de la Master. E nevoie de mai multa experienta pentru a deslusi si a degusta cum trebuie romanul printului moldav.

De cele mai multe ori, studentii fac ceea ce stiu ei ca trebuie sa faca: invata pe de rost. Si atunci sa vezi boacane, gafe, rateuri… Marea problema este ca ei vin din liceu cu o cultura generala extrem de precara: nu stiu mai nimic despre umanism, despre iluminism, nu au o idee corecta despre literatura romana in diacronia ei. Cum sa ma mai mir ca o studenta il considera pe Hegel soata Strutocamilei? Ca doar de la Helgea la Hegel e doar un pas. Sau ca alta considera ca Ibraileanu ar fi nici mai mult, nici mai putin decat un personaj din subsolul „Tiganiadei“. Ce sa mai spun cand intalnesc scris intr-o lucrare, negru pe alb, „Nea Goe Basarab“? Ca domnul Goe al lui Caragiale s-a facut mare si a devenit student la Litere? N-ar fi exclus… Desigur ca exista si exceptiile imbucuratoare, dar ele sunt atat de rare, incat nu reusesc sa stearga impresia negativa pe care majoritatea o imprima.

Si atunci? Daca nici printre literati cartile vechi nu-si mai afla cititori, ce concluzie putem trage? Ca literatura medievala, atata cata este ea, va ramane un domeniu destinat exclusiv cercetatorilor chitibusari, filologilor rabdatori? Cred ca da… Reeditarile din ultima vreme ofera mai multe editii filologice decat de uz scolar. Nu e un semn ca ne indepartam prea usor de niste texte inca neexplorate pana la capat? Totusi, fara aprofundarea acestui sector al literaturii autohtone, multe altele iti raman cam necunoscute. Chiar poti citi „Levantul“ fara sa stii nimic despre „Tiganiada“? Chiar poti pricepe de ce proza noastra de fictiune demareaza atat de greu fara sa stii care era stadiul naratiunii nonfictionale in secolele XVII-XVIII? Si oare anumite poeme din Eminescu nu te trimit la „Viiata lumii“, a lui Costin? Care, e drept, te trimite automat la poetii antichitatii…

Lucrurile se leaga, iar eclipsa pe care literatura veche o traverseaza se explica, in mare masura, prin lipsa de cultura a studentului mediu. Accesul e conditionat de minimele cunostinte pe care, din pacate, liceul de azi nu prea le mai asigura unui absolvent. Ca sa apreciezi, de pilda, „Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie“, e nevoie sa stii cate ceva despre traditia cartilor de morala princiara, de la „Principele“ lui Machiavelli, la „Orologiul domnilor“ al lui Antonio de Guevara, tradus la noi de Nicolae Costin ori „Curteanul“ lui Baltassare Castiglione. La fel, pentru a te putea bucura de virtuozitatea parodica a „Tiganiadei“ trebuie sa fi parcurs, in afara de marile epopei, „Batrachomiomahia“, „Gli animali arlanti“, „La secchia rapita“ si tot asa… Cine mai e dispus sa faca tot acest efort? Studentul de la Litere? Nu prea cred…Sa fie solutia rescrierea acestor capodopere? Au existat incercari, nu foarte reusite… Si, oricum, „Istoria ieroglifica“ repovestita e orice altceva, numai „Istoria ieroglifica“ nu…

In concluzie, cred ca trebuie sa ne consolam cu ideea ca literatura veche e Cenusareasa literaturii romane. Ca ea devine un domeniu destinat doar cunoscatorilor. Eu unul cred ca e pacat…

Laura Lazar Zavaleanu
Un bine necesar

Cazul literaturii romane vechi ilustreaza o problema curriculara si nu numai. Nu mai e un domeniu substantial in facultati, studentii nu se mai inghesuie la cursurile de „veche“, cercetatorii ei sunt din ce in ce mai demotivati. Din curs obligatoriu, trendul directioneaza literatura romana veche spre zone marginale: a devenit o disciplina fundamental optionala, exotica adica periferica, un segment care nu mai suscita interes decat acrosand alte discipline extraliterare, ca imagologia, antropologia, sociologia. Ce mai reprezinta azi, pe piata ideilor, literatura romana veche, si ce mai reprezinta ea pe piata valorilor estetice? Acestea sunt cateva dintre chestiunile pe care incearca sa le puncteze cercetatorii si profesorii de „veche“ invitati la dezbaterea din acest numar.

Care e interesul actual al tinerilor (studenti si cercetatori) pentru literatura veche? O percep ca pe o corvoada, ca pe o materie „de umplutura“, cu care e bine sa-si incheie cat mai repede conturile si s-o uite dupa aceea, sau exista si pasiuni „reale“ in directia asta?

Ceva din sensul subsidiar al intrebarilor, asa cum se percepe el in ansamblu, pare sa sugereze ca pornim de la premisa unei indiscutabile crize a receptarii literaturii romane vechi. Daca miza avuta in vedere se refera, punctual, la locul pe care ar trebui sa-l ocupe domeniul in discutie in contextul dinamicii universitare actuale – cu transformarile continue de curricula, cu adaptari si ajustari repetate, intr-un efort cu inflexiuni sisifice vizand asezarea in matca bologneza a reformelor invatamantului romanesc – , cu siguranta varianta in care literatura romana veche ar putea fi redusa la statutul de optional nu poate decat sa dea impresia unui scenariu de apocalipsa a literelor, unde, din lipsa de priza la realitatea imediata, pulsanda, ar suporta acelasi regim literatura premoderna, ori, de-a valma, pasoptistii, clasicii, interbelicii, ba chiar si o parte considerabila a autorilor contemporani. Daca, dimpotriva, sistemul de referinta este cel amplu, panoramic, al istoriei literaturii romane in cadrul careia literatura veche ar parea sa aiba nevoie neintarziata de tehnici de resuscitare, cred ca, din fericire, spaimele milenariste nu ne vor tulbura nici de data aceasta.

Desi, probabil, cu o campanie de promovare a imaginii nu la fel de spectaculoasa si controversata ca tot ce iese pe piata – si nu numai pe piata culturala, unde PR-ul este, inca, destul de ezitant – la ora actuala, mi-as permite sa sustin ca receptarea literaturii romane vechi se afla sub bune auspicii, gratie, fie unui zeu al literelor (un Teuth platonician autohtonizat), fie, pur si simplu, unor profesionisti experimentati sau unor cercetatori tineri aplicati. Chiar daca nu mai exista, ca la inceputul secolului, o Catedra consacrata exclusiv domeniului asupra caruia ne focalizam acum atentia, pot fi punctate cateva repere esentiale. Mai concret, reintroducerea studiului literaturii vechi in manualele de literatura romana din liceu promite, ca prim spatiu de contact, recuperarea perspectivei diacronice (putem spera iar ca, reasezati la locul lor, poetii „de dinainte de Eminescu“ nu vor mai fi „Barbu si Arghezi“ numai pentru ca programa scolara, conceputa pe criterii tematice, propunea spre predare intai textele lor) si, deja, un necesar nivel de familiarizare cu autorii perioadei si opera acestora, ori cu trasaturile marilor curente culturale, ca sa notam numai cateva dintre avantajele semnificative.

Intr-o a doua etapa, la facultatile de litere, cursul de literatura romana veche, plasat, in planul de invatamant, pe parcursul intregului semestru intai al primului an, nu numai ca nu permite studentilor sa o perceapa ca pe „o materie de umplutura“, ci se constituie ca materie fundamenala, cea dintai cu care intra in contact noii invatacei. Este adevarat, varianta fericita a studierii domeniului pe parcursul intregului an universitar provoaca, inca, nostalgie, insa si in aceasta formula condensata, cursul cu statut magistral, finalizat cu un examen caruia i se atribuie un numar maxim de credite, depune marturie despre recunoasterea importantei legitime a acestei etape a istoriei literare romanesti, fara intelegerea careia nu ar fi trunchiata numai intreaga receptare a spatiului literar in ansamblul si in dialectica sa intrinseca, ci ar fi, in realitate, imposibila. Specialistul si-ar asuma astfel, in mod cu totul lipsit de logica demonstratiei, dar si de deontologie profesionala, izbucnirea literaturii moderne din neant, un fel de nastere nenaturala din apele marii, care, de data aceasta, n-ar mai fi sustinuta, asemenea nasterii Afroditei, de frumusetea mitului.

„Pasiunile reale“ ale caror baze se stabilesc in acest cadru curricular se materializeaza, in urmatoarele etape, prin lucrari de licenta sau disertatii de masterat. Existenta, la Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti a unor Studii Aprofundate cu specializarea Literatura romana medievala, sau a unui Masterat de Literatura romana veche si premoderna la Universitatea din Pitesti confirma o data in plus nivelul de interes pe care il suscita domeniul nostru de interes. Doctoranzii aflati sub coordonarea stiintifica a specialistilor de referinta in literatura romana veche – d-na prof.dr. Elvira Sorohan, d-na prof.dr. Doina Curticapeanu si dl. prof. dr. Dan Horia Mazilu – realizeaza studii laborioase, mizand nu numai pe acribia si spiritul academic al cercetarilor, ci si pe originalitatea interpretarii textelor deja intrate in circuit sau pe aducerea in lumina, din manuscrise, a unor pagini nesupuse inca publicarii. In aceasta directie, Scoala de Vara de la Manastirea Cozia, coordonata de Dl. prof. dr. Dan Horia Mazilu, la care au participat, incepand cu anul 2000, studenti, masteranzi si doctoranzi pasionati de literatura romana veche, se impune tocmai prin efortul de descifrare si publicare a unor manuscrise inedite de secol al XVIII-lea aflate in biblioteca manastirii oltene.

Ce-i de facut in privinta literaturii vechi? E un „rau necesar“ pentru „cei mici“? Ar trebui redusa la statutul de optional? Poate fi rescuscitata prin noi metode de lectura / strategii de predare? Daca da, care?

Nu numai ca scrisul vechi nu este „un rau necesar“ pentru „cei mici“ (ar fi, poate, de amintit ca, la Facultatea de Litere a Universitatii „Babes-Bolyai“, in planurile mai vechi de invatamant, literatura franceza medievala era studiata abia in anul IV, de catre „cei mari“, pornind nu numai de la considerentul dificultatilor de limba, ci si al celor legate de complexitatea si efortul hermeneutic matur pe care il presupun textele timpului), dar el este receptat, chiar de protagonistii perioadei, ca un „bun necesar“, aproape indispensabil supravietuirii cotidianului care consuma si tulbura. Din aceasta perspectiva, o insemnare pe un manuscris transilvanean de pe la 1762 – „Eu, Nicolae, mai mic de toti, am facut aceasta putintica minune , fiind ostenit de barda…“ – nu mai vorbeste doar despre momentul scrierii sau impodobirii cartii, ci poate fi citita, cu ochiul contemporanului fracturist, ce-si focalizeaza atentia pe reactia individuala imediata, ca vers al unui poem.

Literatura „pentru oamenii mici“ (Catalina Velculescu), construieste, asadar, imaginea unei kalokagathii traite zi de zi, unde binele si frumosul scrierii ofera, in cele din urma, o alternativa de acces la frumusete si intelepciune, intr-o varianta autohtona a neoplatonismului bizantin. Tocmai de aceea, intr-o contemporaneitate ce pare sa sucombe sub semnul scatologicului, al uratului omniprezent, al licentiosului ca arta poetica a revoltei si autenticitatii absolute, iata ca literatura veche nu doar ca nu pare deloc ca ar trebui resuscitata, ci, mai mult, inca ne mai trezeste pe noi, resuscitandu-ne ea prin idealul sau estetic trait ca solutie ontologica, fara sa faca, in acelasi timp, rabat de la adevarul realitatii necontrafacute.

Poate ca aceasta si este una dintre metodele care pot pastra deplina bucuria intalnirii cu textele vechi: lectura lor proaspata, cu ochiul contemporanului mirat ca mare parte din ceea ce el declara acum ca avangarda absoluta a fost deja scris si trait. Nu blestemul repetitivitatii modernului obsedat de originalitate si de neputinta ei, ci binecuvantarea celor care, scriind, se scriau pe ei insisi, povestindu-se, ca sa se salveze de intunericul uitarii, si se defineau, precum Miron Costin, ca purtatori de cuvinte (logophoros).

Care este raportul dintre „interpretare“ si „suprainterpretare“ in literatura veche? Tot incercand sa „reactualizam“ fenomenul, nu cumva riscam sa-l transformam intr-un fenomen exotic, impregnat cu un anume procent de spectaculos si chiar de vulgarizare, si asta doar ca sa nu ne pierdem „clientii“?

Caius Dobrescu vorbea, intr-un numar recent al revistei „Cultura“, despre capacitatea „Istoriei ieroglifice“ de a ne reprezenta, prin traducere, pe piata occidentala a ideilor, mizand pe fascinatia pe care ar putea sa o produca „o fabula filozofica autobiografica, plina de semnificatii ezoterice si de ironii, inventata de un print levantin care avea atat veleitati de alchimist, cat si de filozof al Luminilor“. Ne intoarcem, in acest fel, la raportul decelat intre „interpretare“ si „suprainterpretare“, precizand, astfel, cealalta latura pe care o propune arhitectura textelor vechi: cea evazionista, a fabulosului, a exceptionalului acceptat ca real, a miraculosului ca parte din viata cotidiana.

Minunile, spatiile utopice perfecte sau inspaimantatoare sunt receptate de medieval ca apartinand unei realitati de multe ori altfel decat a lui, dar nu mai putin adevarate. Traind in vecinatatea lui Dumnezeu (vezi vietile sfintilor si apocrifele) sau peregrinand in cautarea „locului unde odihneaste ceriul“ (Dosoftei) ori a Imparatiei Regelui Ioan, omul Veacului de Mijloc accepta ca totul e posibil si stie sa se bucure de poveste, vindecandu-se de neasezarea cumplitelor vremi printr-un proces de chronoterapie. Textul farmakon construieste, astfel, spatii compensatorii sau punitive (literatura apocaliptica), impunandu-le, pe langa criteriile estetice, pe cele etice. Revenim, in acest fel, la principiul kalokaghatiei, dar si la problema autonomiei esteticului pe care o aduceati in discutie.

Propunand subiecte „exotice“, spectaculoase prin insasi natura lor, literatura romana veche se salveaza de la a deveni ea insasi „fenomen exotic“.

Care mai e statutul cercetatorului de literatura veche? Mai poate el miza pe un factor strict estetic, sau e nevoit sa bata palma cu metodele „extraestetice“ (studii culturale, neoistorism, sociologie, imagologie etc.) ca sa poata rezista pe piata ideilor?

Adaugand, prin conceptia de viata a perioadei, principiului estetic intotdeauna si pe cel etic, ea obliga la cercetare interdisciplinara. De altfel, literatura romana veche (si ma intreb daca numai ea) si receptarea ei n-au mizat niciodata „pe un factor strict estetic“, iar faptul ca „a batut palma cu mijloacele extraestetice“ nu i-a adus, nicidecum, vorba cronicarului, vreo micsorare, ci, dimpotriva, i-a asigurat cadrul amplu de desfasurare interpretativa si actualitatea ideilor.

Valorizand trecutul din perspectiva integratoare, cu ambitia exhaustivului si a autenticitatii, cronicile obliga si la cercetare neoistorista. Construite pe o cultura a diferentei, a alteritatii, din care se construieste imaginea celorlalti, dar si imaginea de sine, textele Veacului Mijlociu reclama, in egala masura, instrumentele imagologiei, ale studiilor culturale, ale istoriei mentalitatilor si ideilor. Nu poti avea perspectiva completa a spiritului secolului al XVIII-lea romanesc daca nu citesti, de exemplu, si lucrarile remarcabile ale unor autori ca Stefan Lemny sau Daniel Barbu.

Mai mult, traind intr-o lume saturata de imagini si de simboluri, medievalul isi defineste lumea in ele si prin ele. Fie ca sunt creatii literare sau picturale, ele incifreaza, in fapt, aceleasi structuri ale imaginarului. Analiza conjugata de text si imagine (realizata, in exercitiul de relationare a similitudinilor culturale si artistice din spatii geografice si temporale diferite, tocmai pentru a demonstra privilegiul oferit de lectura textelor literaturii romane vechi dublate de iconografia perioadei), propusa de prof. dr. Doina Curticapeanu studentilor ce i-au frecventat cursurile, intr-un moment in care tehnica aplicata acestui domeniu era prin excelenta noua, configureaza, iata, itemii inca unei metode esentiale de lucru.

De altfel, toate aceste elemente demonstreaza ca relatia cu literatura romana veche este una dialogica, interactiva. Spre deosebire de literatura moderna si contemporana, textele medievale nu „raman in asteptarea lecturii“ (Paul Ricoeur). Ele isi creeaza cititorul, plasandu-l in tesatura operei, interogandu-l, formandu-l. De aceea, cercetatorul domeniului trebuie sa fie flexibil si deschis tuturor provocarilor la care este supus „iubitul cetitoriu“. Si, mai ales, sa raspunda cu proba iubirii, proba empatiei, a comprehensiunii, a participarii la poveste.

Pentru ca o literatura ce defineste iubirea ca forma absoluta de comunicare cu celalalt, fara de care orice act, oricat de aproape de idealul de perfectiune umana, este aneantizat, nu risca sa isi piarda actualitatea decat intr-o cultura sau o civilizatie ce si-ar nega, autodistructiv, accesul la cuvant: „Daca s-ar sui un om in ceruri si ar vedé marirea si frumusetea lui Dumnezeu, si stralucirea soarelui si a lunii si a stelelor si toate celelalte splendori si bucurii ceresti, ar fi ca nimic, daca nu ar avea un om cu care sa poata discuta intre ei cum a fost si ce a vazut “ („Floarea virtutilor si a obiceiurilor“, ed. Pandele Olteanu, p.39).

Chemat sa impartaseasca extazul trairii splendorii lumii acesteia si a celei de dincolo de ceruri, cum spun personajele platoniciene, statutul cercetatorului de literatura romana veche ramane unul prin excelenta privilegiat. El trebuie doar sa stie sa asculte povestea, sa-i recepteze/ descifreze sensurile si sa transmita mai departe bucuria.

Sursa

Considerațiile sunt și ele mai vechi, dar nu învechite, ci… foarte actuale.

De ce nu-mi plac constrângerile

Nu înțeleg oamenii care se arată mai întâi generoși, ca mai apoi să devină indignați și sangvinari pentru că n-am făcut ce vroiau și se așteptau ei să facem.  Unii introduc accesele/excesele lor parentale în relația cu ceilalți și încearcă să devină despoții vieții tale, să-ți facă bine cu forța, fără să-i fi invitat să facă pe tutorii.

Pentru mine e greu să accept un asemenea fel de relație, pentru că simt că dragostea care vrea să mă călăuzească, cu forța, nu mă mai lasă să respir. În viața mea am mers întotdeauna după inimă și nu după rațiuni practice, oricât m-ar fi pisat necesitatea și logica vieții. N-am dat niciodată doi bani pe logica vieții când simțeam că trebuie să fac altceva. Așa am făcut toate alegerile esențiale din existența mea.

Vocația e un indicator negreșit. Mai reperde pierde câinele de vânătoare urma vânatului decât își poate pierde instinctul omul care și-a simțit chemarea. De aceea, a ști ce e mai bine pentru mine când nici nu mă cunoști prea bine și când inima și conștiința mea mă duce drept, e o pretenție absurdă.

Aceasta nu este pasionalitate, nici fierbințeală a sângelui, nici mergere cu capul în nori, pierdut în abstracțiuni. Să nu încurcăm termenii. Eu vorbesc de curgeri pe prundișul cel mai afund al sufletului, acolo unde simți temelia tare, unde e piatra incasabilă și imuabilă a ființei tale nerenegabile.

Uneori – sau adeseori – viitorul nu se vede cu ochiul liber. Și cu toate acestea ochiul inimii are privirea cea mai pătrunzătoare, dincolo de orizonturile realității. Dacă te lași să cazi în plasa fatalistă a realității imediate, ai pierdut pariul cu tine, te faci ceea ce nu ești.

Dacă, în schimb, vrei să fii ceea ce nu ai fost niciodată – adânc, meditativ, interiorizat, tăcut, smerit, jertfitor de sine -, atunci devii ceea ce ești. Orice e mai puțin decât atât e o pierdere de sine, o pulverizare de existență. Deși poate părea că ai de toate sau că ai multe din ce-ți dorești, nici nu realizezi că satisfaci nevoile altora, ale unei lumi informe, că ți-ai propus să fii întotdeauna o mască, să nu te trăiești pe tine.

Iar acestea nu sunt sloganurile lumii postmoderne, care te îndeamnă să te adulezi pe tine și să trăiești numai pentru tine, pentru că egoismul nu înseamnă decât a împumuta masca lumii. În schimb, când te trăiești așa cum te vrea Dumnezeu, atunci nimic de la tine nu-i mai place lumii și pari absurd, nebun, idealist, aerian. Dar tu, cel ce vrei să fii ceea ce te învață inima lăuntric, nu ești aerian, doar că ai mutat orizonturile dincolo de hotarele logice ale lumii acesteia.

Când mă apropii de cineva, vreau ca sfera lui de experiență să interfereze cu a mea și să formeze o mulțime comună, cât mai vastă, dar nu să se suprapună perfect, pentru că nu este normal și posibil. Dacă încerci să ștergi experiența unui om și să-i suprapui concluziile tale existențiale și nu să-i transferi generos hardul tău sentimental și valoric, atunci îl anulezi, îl faci mulțime vidă și nu o personalitate dinamică, pentru că crezi că viața ta i se potrivește mai bine. Dar viețile noastre sunt unice, atât de unice încât e o blasfemie să vrei să te reduplici experiențial în altcineva, chiar dacă ar fi copilul tău.

Noi creștem învățând din toate părțile – chiar dacă ideologia postmodernă ne vrea insulari și brownieni – și de aceea o singură soluție nu e niciodtă definitivă și totală. Dumnezeu însuși nu ne impune soluția Lui, ci ne ivește în cale răspunsuri ca să ne ajute, fără să ne constrângă conștiința și libera voință. Dumnezeu ne ajută în sensul în care și ființa noastră se simte împlinită.

Libertatea adevărată e cea care se bucură de libertatea altuia. Cel care nu respectă libertatea altuia nu are el însuși nicio libertate – și nu este un sofism ieftin.

Toleranţă şi prejudecată

În septembrie 1907, papa a condamnat erezia modernistă în enciclica Pascendi dominici gregis. Până acum, nicio Biserică ortodoxă nu a anatematizat vreun curent literar sau artistic.

Există doi mari scriitori, Tolstoi şi Kazantsakis, care au fost daţi anatemei de Biserica Rusă şi, respectiv, Biserica Greacă, dar nu un curent literar în întregime. Trebuie precizat însă că, pentru concepţia ortodoxă, anatema nu este o condamnare (şi cu atât mai puţin nu e soldată cu arderea pe rug), ci o constatare, a autoexcluderii cuiva din sânul Bisericii.

Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Română nici măcar nu a luat atitudine, oficial, faţă de vreun scriitor sau om de cultură care s-a manifestat împotriva ei, cu atât mai puţin nu a avut iniţiativa propunerii unei anateme.

Când Părintele Dumitru Stăniloae a reacţionat împotriva filosofiei necreştine a lui Blaga, reacţiile din partea intelectualităţii au fost şi rămân dure, deşi are tot dreptul să-şi fi exprimat punctul de vedere.

Atitudinea faţă de Ortodoxie din mediile noastre ştiinţifice şi academice este adesea asimilabilă cu cea a românilor scăpaţi prin Europa şi America şi care nu-şi recunosc etnia.

Dacă aleg să vorbesc în termeni specifici teologiei ortodoxe, sunt pasibilă de neştiinţificitate şi susceptibilă de recurs la superstiţii.

De ce numai omoousios şi teoptia sunt termeni superstiţioşi, nu şi numinos sau mysterium tremendus?

Filosofia occidentală, ca şi arta şi literatura, este plină de zei (îi reciteam, zilele acestea, pe Hölderlin şi Heidegger) şi exhibă adesea o viziune religioasă necreştină, dar nu atee. De asemenea, uzează de un vocabular teologic specific ariei catolice şi protestante, fără ca prin aceasta să devină superstiţioasă unui ochi atent ştiinţific.

Dacă eu îmi manifest intransigenţa faţă de vreo religie anume, imediat se sesizează forul interior al unei conştiinţe democratizate, aparţinând unui interlocutor cu dioptrii diferite de ale mele, dar dacă îmi permit să solicit aceeaşi echidistanţă, ştiinţifică, faţă de ortodoxia mea, obţin zâmbete reci şi seci, compătimitoare.

Pesimism, valoare, istorie, viaţă…

Cea mai mare prostie pe care o poate face un om cu pretenţii de scriitor sau de gânditor este aceea de a fabrica “opere” pe măsura epocii sale.

Pe multe dintre “personalităţile” zilelor noastre nu le înalţă valoarea, ci vremurile, ideologia zilei. Dar când vor trece vremurile de acum, scrierile lor se vor îneca în viitor. Viitorul nu suportă rebuturile…

Credeam că adevărul e ca un soare în lumea noastră, că toţi oamenii îl văd, pentru că e arhivizibil. M-am înşelat amarnic. Puţini sunt cei care gândesc, care mestecă realitatea şi viaţa de zi cu zi, care înţeleg cu adevărat ceea ce se petrece cu noi.

Majoritatea fie nu cunoaşte, fie alege să trăiască bine, mai degrabă decât să afle adevărul despre lume.

Însă cei care aleg binele efemer, fericirea oportunităţii călduţe, pe riscul unor cărţi mici şi proaste sunt profund pesimişti, sceptici în sinea lor, chiar dacă nu se întrevede dezolarea, cu totul, în ceea ce au scris.

Optimismul lor e fragil şi angoasat. De ce? Pentru că atunci când faci lucruri proaste arăţi că eşti sceptic. Când nu lupţi, când stai degeaba, când taci, arăţi că eşti sceptic, că eşti necredincios.

Când nu percepi că Dumnezeu a umplut lumea de frumuseţe, pe care ţi-o întinde ca să o cunoşti, ca pe o carte cu milioane de pagini, arăţi că eşti sceptic.

Despre Mihail Eminescu mulţi au spus că era profund pesimist. Unul dintre cei care a spus această nerozie era viu interesat ca să se justifice şi, în acelaşi timp, ca să se spele pe mâini.

Însă e o mare diferenţă între a fi adânc îndurerat pentru nedreptăţi de tot felul…şi a fi pesimist. El nu era un pesimist, ci un om îndurerat, înspăimântat de câte lucruri rele se pot petrece pe lumea asta.

Monahii reali şi creştinii reali, cei care percep profund lucrurile nu pot fi sceptici, dar sunt îndureraţi. Nu ai cum să nu suferi văzând atâtea orori, sacrilegii, păcate înfiorătoare. Durerea vine la contactul cu aceste realităţi dure, pe care nu le poţi trece cu vederea, decât dacă eşti un om insensibil.

Un Eminescu pesimist e o contradicţie în termeni, pentru că un scpetic nu ar fi scris atâtea pagini profunde câte a scris el, pe care abia le putem transcrie în ani buni de zile.

De ce cartea proastă şi mică şi ideologizată nu are nicio şansă în faţa viitorului? Pentru că, cine nu are curaj să spună adevărul e falimentar pentru exigenţele viitorului.

Publicaţii şi premiaţii, şi aplaudaţii, şi recompensaţii sunt, mai ales, oameni care vor să trăiască acum şi să moară pentru viitor, pentru viitorul valoric. Şi, bineînţeles, e o alegere pe care o fac, dar cu care încurcă adevăratele valori, ca să trăiască şi să se exprime.

Am ajuns la o concluzie nefericită însă: mulţi dintre ortodocşii noştri sunt adânc pesimişti, pentru că nu au curajul să se manifeste ca atare, ca oameni credincioşi, şi asta în mod firesc şi nu prozelitist, fără să indispună prin excesul de fariseism.

Şi eu am crezut odată, că ortodoxul trebuie să se manifeste ca un om fără patimi, pentru ca nu cumva să smintească, când, de fapt, ipocrizia fără margini e cea mai mare piedică în calea întoarcerii oamenilor la Dumnezeu. Trebuie să spunem cine suntem, şi cu relele şi cu bunele noastre, pentru că aşa e cel mai cinstit şi aşa suntem noi, oamenii reali, care suntem şi ortodocşi.

Predica ortodoxului în lume nu e numai crucea de la gât şi un anume fel de a te îmbrăca şi a vorbi, ci şi munca lui, onestitatea lui, jertfa şi osteneala lui în folosul aproapelui.

Pentru că Ortodoxia nu e doar o sumă de idei frumoase, ci e trăirea, pe toate planurile vieţii tale a prezenţei lui Dumnezeu în noi şi în lume.

Cărţile nu se scriu pentru ca să umplem cu ele vitrinele şi bibliotecile, ci pentru ca cei care le scriu şi pentru ca cei care le citesc să se întoarcă, prin ele, la gustul real al vieţii cu Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur îşi dorea să nu fi fost nevoit să scrie niciun rând, ci toţi oamenii să fi fost înţelepţi şi sfinţi şi să fi experiat ei înşişi viaţa cu Dumnezeu.

Când cărţile se fac pentru raft sau pentru CV, pentru că trebuie să mai treci de o treaptă birocratică, ele sunt moarte şi nefolositoare din start. Viitorul le va conserva într-un colţ, din inerţie, sau nu le va conserva deloc.

Muncitori, ţărani, intelectuali!

La asta ne-a întors, ieri, domnul Băsescu. Pentru cei care nu ştiu, era ordinea strică în care se puteau enumera clasele sociale în România comunistă şi nelipsita formulă de adresare într-un discurs politic, în acele vremuri.

Însă ieri, se terminaseră tinichigii din ţară şi-a intrat preşedintele în panică. Dacă se terminau filosofii, intelectualii, nu era nimic alarmant, că şi-aşa nu îşi găseau loc de muncă…

Domnul Băsescu acomodează vechea mentalitate, de tovarăş, cu noua mentalitate, comercială. În mintea tânărului român naiv şi convins că există o cale uşoară de a reuşi în viaţă, care să evite gândirea prea multă, tâmpiţii lui Băsescu se suprapun peste huliţii nurds din filmele americane, cu care nimeni nu vrea să se împrietenească, pentru că învaţă toată ziua şi nu sunt de gaşcă. Ceva de genul:

Băsescu nu e inocent la treaba asta. Şi el se uită la filme şi ştie că un segment mai mare sau mai mic de adolescenţi agreează ideea renunţării la învăţătură pentru o soluţie rapidă şi bănoasă. Probabil că nu tocmai cea cu tinichigii sună perfect… Dar în esenţă, preşedintele poate părea că are dreptate când denigrează învăţământul şi, în subsidiar, învăţătura.

Ştie că idealul, drimul e altul, mai aproape de acesta:

Dar Băsescu ne-a mai anunţat şi altădată, candid, că a fost un elev mediocru, care nu s-a dat în vânt după şcoală. Elitele intelectuale şi-au ales cel mai potrivit om pe care să-l susţină! Ironia soartei e că pe preşedinte l-a mâncat limba şi a ales exemplul tocmai cu… filosoful, care nu e bun de nimic.

Îi sugerăm o melodie  pentru campania elecorală:

Dincolo de darea în stambă şi de polemicile electorale însă, ceea ce sunt obligate să reţină tinerele generaţii este că educaţia e zadarnică, e nefolositoare, că mintea e bună numai pentru a gândi pervers, profitor.

Cei care pervertesc mintea tinerilor uită să le menţioneze un lucru esenţial: prostia nu e o lipsă de informaţii detaşabile de tine însuţi ca persoană, prostia e un viciu, ca şi fumatul, ca şi băutura, ca şi violenţa, e un rău individual şi public. Prostia, lipsa de educaţie dăunează grav sănătăţii spirituale şi mentale!

Fericitul Nicolae Steinhardt atrăgea atenţia că am uitat, în ultima vreme, să numărăm în rândul păcatelor capitale, prostia şi frica. El a vorbit mult despre acestea două, unei societăţi care nu se gândea la ele şi credea că nu sunt păcate grele.

Cei care încearcă să ocolească educaţia nu o fac pentru că sistemul de învăţământ din România, la ora actuală, ar fi opresiv. Dimpotrivă, e prea permisiv, a devenit foarte relaxat în ultimii ani şi la orizont, după cum merg lucrurile, nu se întrevede  îmbunătăţirea situaţiei.

Dacă Băsescu ne vrea o ţară de muncitori şi de ţărani (înţelegând prin acestea două titulaturi depreciative, pentru oameni proşti, neşcoliţi, manipulabili), din care intelectualii să dispară sau să rămână o mână de oameni, de sămânţă, dacă acesta este visul scump al preşedintelui care se pozează la lansări de carte numai din raţiuni practice şi dacă e în stare să ni-l mărturisească, cu voce sonoră, sper doar să devină curând o amintire urâtă a unei gafe penibile.

Previziuni tehnologice

În ciuda crizei economice globale în extindere, oamenii nu vor renunţa la gadgeturi nici în 2009 În loc să arunce banii pe restaurante, filme sau escapade de weekend, ei vor prefera să investească cu plăcere în noi surse de divertisment tehnologic, spun specialiştii, iar asta înseamnă, de exemplu, ecrane TV mai mari, conectate la console de joc Sony Playstation 3, Microsoft Xbox 360 sau Nintendo Wii.

Bugetele de austeritate vor atrage cu sine şi înmulţirea unor aplicaţii de telefonie mobilă gratuite sau la preţuri reduse, potrivit publicaţiei Business Week. Consumatorii vor avea parte, astfel, de softuri online mai ieftine pentru iPhone-ul de la Apple, pentru BlackBerry RIMM, dar şi pentru diverse telefoane dotate cu sisteme de operare de la Nokia, Microsoft sau Google.

În plus, specialiştii intervievaţi de CNNMoney estimează şi că mulţi consumatori vor trece, în 2009, de la telefoanele mobile clasice la gadgeturi dotate cu e-mail şi acces la internet şi vor cumpăra servicii sau softuri speciale destinate „web-ului mobil”.

Primele pe listă în acest sens sunt aşa-numitele smartphone-uri, avântate pe piaţă de succesul unor dispozitive precum iPhone, BlackBerry sau Asus Eee PC, îmbrăţişate tot mai mult de corporaţii pentru funcţionalitatea sporită pe care o oferă faţă de laptop.

Până în 2012, întăreşte revista PC Magazine, 75% din toate telefoanele vândute în SUA vor fi smartphone-uri şi, până în 2015, acestea vor ajunge să acapareze 65% din vânzările globale. Smartphone-urile nu numai că vor include mai multe aplicaţii, completează Business Week, dar vor fi capabile să ducă la bun sfârşit şi sarcini mult mai complexe decât acum. Ca un exemplu, recunoaşterea vocală va fi mai precisă şi mai des întâlnită în rândul aplicaţiilor de telefonie mobilă.

Totodată, se aşteaptă ca 2009 să aducă şi o dublare a vânzărilor de netbook-uri – laptopuri portabile foarte uşoare, ieftine şi eficiente pentru folosirea internetului, care au determinat o scădere a preţurilor la laptopurile tradiţionale.

Pe de altă parte, scrie PC World , „reţelele vor fi stoarse precum lămâile” din cauza avalanşei audio-video care le supraîncarcă, urmând să se ajungă la un fel de criză a lungimii de bandă. Cu toate acestea, toată lumea se va îndrepta spre “cloud computing”, care devine rapid una dintre cele mai competitive pieţe din lumea IT-ului şi care îmbină puterea de calcul, spaţiul de stocare şi componenta software pe internet, într-o reţea complexă şi imensă de servere.

Totodată, un nou set de servicii, numite „asistenţi de internet”, adaugă Business Week, vor ajuta dispozitivele wirelles să trimită comenzi altor computere sau unor servere, în căutare de informaţii necesare utilizatorilor. Aplicaţiile mobile, printre care AroundMe de la iPhone, sunt îndreptate deja în această direcţie, sub forma unor servicii care îţi spun, de exemplu, atunci când aterizezi într-un oraş străin, ce evenimente culturale vor avea loc în acea zi, făcându-ţi rost şi de bilete pentru ele.

La fel, desktopurile virtuale vor fi peste tot în 2009, prevede PC World, graţie securităţii şi vitezei lor. „Virtualizarea” ajută companiile să reducă costurile operării unor servere, permiţând ca o singură piesă de hardware să ruleze sisteme sau aplicaţii rulate anterior pe mai multe computere.

Vânzarea PC-urilor va scădea în prima jumătate a lui 2009, estimează PC Magazine, numai că piaţa va fi revitalizată spre sfârşitul anului, după ce Microsoft va lansa sistemul de operare Windows 7. Această preconizare este bazată pe precedente: de fiecare dată când colosul lui Bill Gates a dezvoltat un nou sistem de operare pentru consumul de masă, vânzările la computere şi laptopuri au crescut covârşitor în primele 24 de luni, excepţie făcând doar Vista.

În plus, piaţa PC-urilor va avea de câştigat şi de pe urma scenariului cum că, din cauza crizei economice, cei rămaşi fără slujbe îşi vor pune pe picioare, la anul, mici afaceri pentru a supravieţui, având cel mai probabil nevoie de computere pentru a-şi asigura traiul.

Portalul Yahoo! Tech presimte însă pentru 2009 o explozie a sistemelor GPS, incorporate de tot mai multe gadgeturi, de la telefoane mobile la camere foto şi MP3 playere hibride. Asta în timp ce oamenii se vor preocupa de răspândirea ecologiei în rândul industriei, renunţând la metale grele şi chimicale periculoase în favoarea unor diskuri din bambus sau a unor acumulatori cu energie solară pentru gadgeturile lor.

Sursa

Linişte de sărbători

Sărbătorile Sfinte ale iernii, culminând cu Naşterea Domnului, ar trebui să ne determine să vorbim numai despre pace şi linişte, despre multă împăcare şi liniştire lăuntrică. Ar trebui să fie momente de respiro, de pauză contemplativă pentru toţi creştinii, de adâncire interioară şi reflecţii profunde la viaţă, la viitor, la sensul existenţei şi al istoriei, la ce greşeli nu trebuie să mai repete şi de care să se ferească, la cum să fie mai blânzi şi mai smeriţi şi să evite traiectoria ideologiilor contrate, care încearcă să le sucească minţile.

O primă ieşire a noastră la supermarket ne-a făcut să ne îngrozim, din păcate, după ce, în ajun, aflasem de la televizor  că o mulţime de năvălitori într-un supermarket american au călcat în picioare şi au ucis un paznic, la deschiderea sezonului de reduceri de preţuri. Nu mă îndoiesc că dacă şi la noi ar fi vorba de 20000 de oameni, ca la americani, care să dea năvală într-un magazin, s-ar lăsa cu morţi şi răniţi, ca pe câmpul de luptă, aşa cum s-a întâmplat peste ocean.

Nu era oră de vârf când am fost noi la cumpărături şi nici reduceri de preţuri prea mari, nici ajun de Sfântul Nicolae, de Crăciun sau Revelion şi nici produsele nu erau pe sfârşite, ca să zici că nu mai găseau bieţii oameni ce să pună pe masă. Şi totuşi plutea o atmosferă de nervozitate demonică, satanică, un nor de intoleranţă încât te aşteptai ca să primeşti un pumn din senin, în orice moment, pe cine ştie ce considerente.

Am luat contact cu starea de spirit de cum am intrat înăuntru. Nu mai existau decât coşuri mici şi un cărucior mare stricat. Cu acelaşi scop ca şi noi se uita în jur şi o doamnă în vârstă, respectabilă după înfăţişare, mică de statură şi care inspira compasiune în acea debandadă. I-am vorbit zâmbind, crezând că dânsa nu este din peisaj, că nu iubeşte rumoarea şi degringolada  nervilor care se desfăşura sub ochii noştri. Însă mi-a răspuns îmbufnat şi a înşfăcat cu disperare neprevăzută primul cărucior care a apărut, după ce iniţial intenţionase să-l ia pe cel stricat, şi apoi a pornit glonţ spre rafturi, trântind câteva coşuri în cale.

Am scăpat fără incidente majore din supermarket, doar căruciorul nostru a încasat un picior contondent din partea unui domn care avea probleme severe cu nervii şi care buşea toate persoanele ce-i stăteau în cale. Atât de multă precipitare pentru ziua de 1 decembrie, aşa de patrioate să fi fost persoanele cu pricina, încât să ajungă la gesturi incalificabile pentru a-şi cumpăra câteva produse pe care, cu toată agitaţia, aveau tot timpul din lume să le ia?

În ce ne priveşte, nu înţelegem când au înnebunit oamenii aşa de repede. Şi cum înnebunesc oamenii tocmai în zilele cele mai sfinte, cum îşi pierd cumpătul şi nervii şi orice urmă de raţionalitate când ar trebui să se odihnească lăuntric şi să se bucure. Nici stresul, nici sărăcia şi nici aglomeraţia nu explică ceea ce am văzut zilele acestea, în mod personal sau la televizor!

Aşa încât ne gândim să ne facem din timp cumpărăturile de Crăciun, ca să evităm, cât se poate, o demenţă care n-are nicio legătură cu aşezarea sufletului de sărbătoare. Fotografia pe care am ales-o pentru a ilustra acest articol exprimă tocmai contrariul stării pe care o exhibă supermarketurile bucureştene şi vânzoleala haotică din magazinele lumii civilizate.

Coca-cola ne anunţă în clipul publicitar, cu frenezie, că sărbătorile vin, la fel şi alte firme ne îndeamnă, făcându-şi reclamă, să ne bucurăm de sărbători. Ceea ce nu înţeleg este ce fel de sărbători au început să aibă oamenii în cap, pentru că de Hristos şi naşterea Lui pentru mântuirea lumii nu numai că nu pomeneşte niciun clip publicitar, dar şi ceea ce se vede cu ochiul liber în inimile oamenilor, avizi de preţuri ieftine, seamănă mai degrabă cu sărbătoarea Furiilor eline sau cu alte celebrări şi orgii păgâne – avem în vedere şi alte moduri, care au devenit curente, de a-ţi petrece sărbătorile.

Ca o conexiune interesantă cu nervozitatea inopinată a populaţiei de sărbători, am citit pe vreo 2-3 bloguri faptul că oamenii înjură Crăciunul şi toate sărbătorile când văd ce aglomeraţie nebună şi ce revărsare de nervi întâlnesc pe străzi şi în magazine şi în tot locul. Să fie o coincidenţă, care să n-aibă nimic de-a face cu răutatea infernală pe care am văzut-o declanşându-se fără niciun motiv temeinic în aceste zile de odihnă care ar trebui să fie sfântă pentru toţi?

Noi nu credem în astfel de coincidenţe ci mai degrabă ştim că păpuşarul demonic se zbenguie şi caută să încurce firele şi să le facă, cât mai de nedescurcat cu putinţă, pentru oamenii care nu judecă duhovniceşte şi nu înţeleg în ce plase de peşte se avântă.

Psa. Gianina

Pro tv, Harry Potter şi respectarea libertăţii de conştiinţă

Noul spot publicitar al Pro tv-ului (pe care eu l-am văzut aseară), destinat să promoveze filmele sezonului, cuprinde şi câteva replici semnificative. Printre filme, Harry Potter…

Ca din întâmplare, prima dintre replici este: Nu cred în Dumnezeu, cred în ştiinţă.

Ni se va spune că e o inocenţă, că respectiva televiziune n-a vrut să insinueze nimic… că nici prin gând nu-i trece să promoveze ateismul… că e o pură întâmplare… că s-a nimerit să fie aleasă aceasta replică şi să fie pusă prima la rând… Într-un cuvânt, o serie de coincidenţe.

După care urmează un alt moment publicitar, scurt: Pro tv: gândeşte liber! Cât de liber?!?

Cum însă noi nu mai credem într-o asemenea pură coincidenţă, ne întrebăm la rândul nostru, tot cu inocenţă, dacă mai e cazul să ne mirăm când vedem la postul respectiv, în toate reportajele care privesc Biserica – sau în majoritatea cât mai covârşitoare a lor – numai comentarii negative şi răuvoitoare.

Psa. Gianina Picioruş

Paradoxal

Ce, nu vi se pare frumos ceea ce vedeţi mai sus…omul remodelat astfel? Înseamnă că n-aveţi gusturi…pe măsura emancipării umane! Am întrebat odată un tânăr de vreo 16 ani:

- Nu te doare?

- Ba da, mă doare ăsta din buză (mai avea şi 3 cercei în ureche), da’ numai când râd sau vorbesc mai mult. În rest… nu mă doare. Mă făcea una odată să râd în autobuz…şi nu puteam. Aia se mira de ce nu râd, până i-am zis că e nasoală, ca să mă lase în pace…că mă durea. Mi la pus unu’ în parc, fără anestezic. Îmi venea să plâng, da’ era lume…n-am plâns o lacrimă! Ce să fac, altfel nu atrag cu nimic atenţia…trebuie să atrag şi eu cumva atenţia…

Ce mai…ca să trăieşti în capitală sau ca să fii cool, trebuie să faci multe, inimaginabil de multe, altfel nu eşti…interesant. N-ai putea fi interesant şi fără să faci atât de multe lucruri care îţi pierd timpul, banii şi îţi mutilează corpul? Nu! Nu şi nu! Dacă n-ai pielea tăbăcită la solar, dacă n-ai celulare bengoase, cu display de 2 m, câteva cuie bătute în sprâncene şi un şirag de cercei în urechi…nu eşti om.

Nici tu nu eşti om dacă nu eşti om ca el sau ca ea. Pentru că unul ca el sau una ca ea dau tonul la umanitate. Ei sunt path-ul spre viitor, future – cum am auzit că se zice în filme, un viitor care nu e viitor dacă nu e haotic, dacă nu e dezaxat de paranormal. Oamenii se panichează, intră în sevraj dacă e prea multă linişte, prea multă normalitate…dacă nu-şi primesc procentul de anormalitate.

Noi trebuie să mâncăm adrenalină pe pâine, să ne sculăm fascinaţi de viteza adrenalinei care să ne facă superluminici. Nu contează că nu suntem superluminici, nu contează că ne torturăm singuri, că ne mutilăm fizic şi psihic, în toate felurile. Dacă automutilarea corespunde unui stil de viaţă, atunci stilul este viaţa, cum spunea Buffon, încă de acum trei secole.

Dacă nebunia unei patimi sau a tuturor patimilor e un ideal de viaţă şi o ideologie de mase, trebuie să laşi nebunia în pace, chiar dacă ea străpunge trupuri şi le maltratează, le schingiuieşte în modul cel mai oribil cu putinţă, dar şi cel mai evident cu putinţă. Ţi se cere nu doar să respecţi libertatea nebuniei, ci şi să te conformezi ei, să te instalezi comod în noua viziune a libertăţii de exprimare.

Ca ortodox, nu poţi să nu stai să te întrebi: de ce rugăciunile noastre de exorcizare sunt o rămăşiţă a obscurantismului medieval, pentru unii, iar bodypiercing-ul sau alte sporturi care stâlcesc fiinţa umană nu le par deloc aceloraşi oameni ca epave recondiţionate ale celui mai involut şi mai sălbatic păgânism, ale unor timpuri la care n-am mai dori să ne mai întoarcem niciodată?

Psa. Gianina Picioruş

Când nu vrei să ieşi pe uşa din faţă a facultăţii, poţi să ieşi şi prin cea…din spate

Uşa din faţă, de la intrare, arată cam aşa, când vii la admitere:

Iar uşa din dos, la ieşire, se accesează pe aici:

Anunţul acesta e de pe un site studenţesc “serios”. Executorul la comandă de lucrări de diplomă sau masterat nu e nici genial, nici Mafalda, ci un compilator de ocazie, care are la dispoziţie munca altor studenţi conştiincioşi exprimată în asemenea lucrări ştiinţifice, pe care dumnealui le mixează, le colajează, dacă nu cumva livrează teza intactă. Cumpără, frate, e de calitate, marfă a-ntâia, e de firmă!

Nu ne putem imagina cu ce conştiinţă iese un student din facultate după ce a apelat la asemenea servicii. Nici nu vrem să ştim cum a trecut examenele până acum şi nici cu ce fel de caracter o să defileze mai departe, în viaţă. E uşor de dedus… Însă, tocmai astfel de personaje nu-şi ascund de ruşine profilul în umbră, ci se infiltrează cu toată infatuarea cât mai la vârf.

Ceea ce nu ştiu profitorii tineri e că vine o oră a scadenţei, mai devreme sau cât de târziu, vine un ceas în care ceva sau cineva te face de ruşine, sau se sparge buba prostiei şi ajungi să calci singur în străchini, fără să te împingă nimeni să cazi. Conştiinţa aceea, pe care mulţi astfel de oameni o consideră o relicvă a evului mediu întunecat şi a superstiţiilor religioase, se transformă pe dinăuntru într-o oglindă hidoasă, malformată, cu care e infernal de convieţuit dar cu care trebuie să trăieşti zi de zi. Adică, cu tine, de care nu poţi să divorţezi când nu te mai suporţi. De acesta nu te poate despărţi primăria şi nici nu îl poate curăţi cel mai bun înălbitor de pe pământ. Doar pocăinţa, dar aceea e grea şi istovitoare.

Dacă de nevastă poţi să divorţezi, sau de soţ, dacă te poţi lepăda de copii sau de părinţi, poţi să-ţi iei lumea-n cap şi să te duci singur cuc pe alt meridian ca să trăieşti altă viaţă, dacă poţi să consideri că orice om e dispensabil şi că nu există niciun prieten pe care să nu-l înlocuieşti, totuşi, există o persoană de care nu te poţi dezlipi aşa cum o faci cu celelalte, pe care nu o poţi arunca la coş. Şi aceasta eşti tu însuţi, tu-ul pe care vrei să îl faci fericit prin furt, prin ultragierea altora.

Ceea ce nu ştii tu este că simţi din ce în ce mai mult nevoia să fii hoţ şi să faci mai mult rău, pentru că din ce în ce mai mult nu mai poţi să te suporţi, pentru că răul pe care îl faci ţi se pare singurul lucru excitant, interesant, singurul la care te pricepi, la care eşti bun. Şi ajungem la început, la faptul că vrei să fii bun la ceva, de fapt, vrei să fii crezut deştept, descurcăreţ, supravieţuitor în orice situaţie, doar că ai considerat că munca nu e de nasul tău, că munca e pentru proşti şi şmecheria pentru băieţii deştepţi.

Utilitarismul ieftin al băieţilor şmecheri se termină ca berea din halbă dar se termină în eşec. Chiar dacă mass-media ne bombardează cu ştiri despre luxul şi lejeritatea existenţială a celor care se ocupă toată viaţa numai cu învârteli, ca să ne ia ochii şi să ne pironească dorinţele numai asupra bogăţiei confortabile, vedem şi ştim că rata divorţurilor, a consumului de droguri, a sinuciderilor, a morţilor în singurătate şi nefericire este mult mai mare şi mai înfiorătoare când e vorba de astfel de personaje, decât la cei care transpiră conştiincios şi cotidian. Şi aceste din urmă ştiri ar trebui să ne facă să reflectăm cu mult mai mult decât o poză sexy sau cu o maşină extravagantă.

Hoţia începe devreme şi se termină rău. Pacea e în interiorul tău şi în jurul tău, dacă ştii să munceşti pentru ea. Dacă te prefaci, dacă te faci că lucrezi, rămâi cu o bucată de hârtie pe care scrie diplomă egală ca valoare cu chitanţa de la gaze, când o priveşti.

Psa. Gianina Picioruş

Previziuni pentru România

În 2008, peste 40% din populaţia României locuieşte în mediul rural, puţin peste 11% din adulţi au terminat o facultate, iar aproape jumătate din copii sunt sub nivelul standardului european de alfabetizare. Avem doar 228 de kilometri de autostradă şi cel mai prost sistem de sănătate din toată Europa.

Peste 22 de ani, lucrurile vor fi radical diferite, dacă e să dăm crezare Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă, elaborată de guvern.

Românii vor trăi atunci în opt arii metropolitane, iar gradul de urbanizare va ajunge la 70%. Drumurile vor fi conforme cu reţelele europene de trafic intens. Serviciile vor asigura 65% din produsul intern brut (PIB), iar creşterea economică se va „domoli” la 4,2%.

Documentul face şi o previziune sumbră: în 2030 vor rămâne doar 19,7 milioane de români, pentru ca, în 2050, populaţia să se „prăbuşească” la 16,7 milioane.

Va creşte însă spectaculos speranţa de viaţă: în 2050, aceasta va fi de 82 de ani pentru femei (faţă de 75,4 ani în prezent) şi de 77,5 ani pentru bărbaţi (acum, 68,7 ani).

Strategia pentru dezvoltare durabilă a României arată că până în 2030 vom fi adoptat deja euro, vom fi intrat în spaţiul Schengen, iar economia va fi bazată pe servicii.

Până să atingem nivelul de dezvoltare din UE avem de recuperat decalaje uriaşe faţă de Occident, în condiţiile în care puţină lume mai are răbdare să prindă modernizarea României. Experţii estimează că în 2050, România va avea doar 16,7 milioane de locuitori.

Deocamdată, după indicatorii de dezvoltare durabilă – învăţământ, sănătate, transporturi, dezvoltare regională, agricultură – ne situăm la sfârşitul clasamentului european, sub ţările noi membre ale UE.

Strategia, adoptată de guvern, estimează că, în viitor, economia României se va baza pe dezvoltarea serviciilor – 65% din PIB, în 2020. Vom adopta moneda europeană în 2014. Unul dintre obiectivele pentru 2020 este decuplarea creşterii economice de degradarea mediului. Protejarea mediului necesită însă cheltuieli mari: 18 miliarde de euro, numai în perioada 2007-2013.

Două noi centrale nucleare în 2030

Strategia fixează şi ţinte energetice, între care: menţinerea suveranităţii naţionale asupra resurselor primare, obţinerea a 33% din energie din resurse regenerabile în 2010 şi construirea a două noi centrale nuclear-electrice până în 2030. Tot atunci, vom avea 8 metropole: Bucureşti, Timişoara, Constanţa, Iaşi, Braşov, Cluj- Napoca, Craiova şi zona Galaţi – Brăila.

Documentul, care urmează să fie adoptat de parlament şi prezentat Comisiei Europene, face referiri şi la orientările de politică externă pe douăzeci de ani: amplificarea parteneriatului strategic cu SUA, sprijin pentru extinderea NATO, un rol bine definit în Uniunea Europeană.

De la autostradă la drumuri transeuropene

Avem deocamdată doar 228 km de autostradă, 21.500 km de drumuri naţionale şi locale modernizate şi un număr mare de accidente pe şosele – 743 de morţi la un milion de călători. În perioada 2007 -2013 vor fi dezvoltate reţelele de transport transeuropene şi va fi relansat transportul maritim prin porturile de la Marea Neagră şi Dunăre.

Sănătatea, sub media noilor membrii UE

Suntem pe ultimul loc în Europa la indicatorul mortalităţii infantile şi la îmbolnăvirile de tuberculoză, iar infrastructura sistemului de sănătate este sub media ţărilor care au aderat la Uniune după 2004.
Doar în 2013 cetăţenii ar putea beneficia de acces egal la serviciile de bază de sănătate. Vom încerca să recuperăm decalajele, în perioada 2008-2010, construind 28 de noi spitale de urgenţă.

Doar 16,7 milioane de români în 2050

Strategia face referire la tendinţele de îmbătrânire şi de micşorare a populaţiei, datorate ratei scăzute a natalităţii şi exodului tinerilor. Vom scădea treptat, de la 21,2 milioane în 2013, la 19,7 milioane în 2020 şi la 16,7 milioane în 2050. Strategia estimează că tendinţa de emigrare se va menţine, consemnând şi numărul emigranţilor: 2 milioane. Speranţa de viaţă în 2050 va fi de 82 de ani la femei şi 77,5 la bărbaţi.

Cea mai rurală ţară europeană

România este singura ţară din Uniunea Europeană cu 45,1% din totalul populaţiei care locuieşte la ţară. Aceasta beneficiază de servicii medicale precare.

În plus, cu o rată generală de 46,9% din elevi sub nivelul alfabetizării ştiinţifice, avem un decalaj de 14 la sută diferenţă de şcolarizare între mediul urban şi rural. Doar 11,7% din adulţi au studii superioare. Abia în 2030, învăţământul ar putea atinge nivelul mediu european.

În privinţa agriculturii, strategia recomandă adoptarea unui nou plan pentru anii 2014-2020, pentru ca în 2030 să ajungem să avem produse agricole compatibile la nivel european. Acum avem 4.256.152 de exploataţii agricole, mai mici de 5 hectare, iar lucrul câmpului este afectat de lipsa de unelte şi a sistemului de irigaţii.

Fondurile UE, sursă de creştere a PIB

Absorbţia completă a fondurilor structurale şi de coeziune europene va aduce un supliment de creştere a PIB de 15-20% până în anul 2015, conform Strategiei. Ponderea acestora la PIB în 2008 este de 2,5 % şi în perioada 2010-2013 va fi de 3%.

Pe de altă parte, contribuţia României la bugetul comunitar se va reduce treptat, de la 0,98% din PIB, în 2008, la 0,7 – 0,8% în 2013. Strategia estimează că, până în 2014, aprecierea leului faţă de moneda euro va continua în limite moderate.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Cum stă treaba cu generaţia…X?

Studiul realizat de BBDO arată că persoanele cu vârste cuprinse între 30 şi 44 de ani sunt dependente de muncă şi de consum

Românii din Generaţia X sunt mari admiratori ai lui Florin Piersic, ai trupei Phoenix şi fani ai Madonnei. Ei se lasă adesea influenţaţi de ambalajul produsului cumpărat.

Oamenii care formează Generaţia X sunt cei cu o carieră de succes, care se străduiesc să îmbine viaţa de familie cu cea profesională şi să-şi menţină optimismul nealterat, cu o atitudine relaxată în viaţă.

Această categorie de persoane este preocupată de performanţă profesională mai mult decât generaţia precedentă. Faţă de Generaţia Y (tinerii între 18-29 de ani), Generaţia X vrea să obţină bani prin muncă multă şi echilibru emoţional.

E interesant faptul că această categorie este în egală măsură interesată de muncă, dar şi de consum, comportament întâlnit în special în România. Aceştia sunt impacientaţi şi idealişti în ceea ce priveşte atingerea scopurilor, dar se simt foarte rar răsplătiţi pentru munca pe care o depun.

Generaţia X, mulţi şi bogaţi

În comparaţie cu reprezentanţii Generaţiei X din alte 12 ţări incluse în studiul BBDO, românii fac cumpărături în funcţie de aspectul ambalajului.

„Denumită de multe ori generaţia pierdută, Generaţia X este acum la putere. Este targetul perfect al oricărui marketer: mulţi şi bogaţi. În România, aceasta are un statut aparte”, explică Ştefan Chiriţescu, Head of Planning Graffiti BBDO.

Faţă de persoanele din ţările din vestul Europei şi America de Nord, Generaţia X a României şi-a petrecut jumătate din viaţă în comunism. „Şi, cu toate acestea, generaţia nu pare deloc pierdută. Din contră, acum recuperează toată perioada neagră de privaţiuni pe care a traversat-o”, spune Ştefan Chiriţescu.

Studiul desfăşurat la nivel internaţional în 18 ţări pe un eşantion de 5.208 persoane a identificat trei subcategorii ale Generaţiei X: „Călătorii”, „Sofisticaţii” şi „Ocrotitorii”.

„Călătorii” îşi trăiesc viaţa la maxim, îl iubesc pe Nelson Mandela, dar nu mănâncă de la McDonald’s. Cu toate acestea, numai 34% din ei sunt mai fericiţi acum decât pe vremea când aveau 18 ani. „Sofisticaţii” îşi concentrează atenţia pe grupuri mai restrânse de prieteni, pe confort şi pe modă.

Eroii lor sunt Madonna şi E.T. La rândul lor, „Ocrotitorii” îşi protejează foarte mult copiii, oferindu-le acestora o educaţie competitivă. Ei îşi doresc ca brandurile să le completeze lumile perfecte şi sunt cei mai fericiţi reprezentanţi ai Generaţiei X.

Generaţia X şi simbolurile ei

Iconurile persoanelor cu vârste cuprinse între 30 şi 44 de ani sunt cele clasice, din perioada tinereţii lor. Ei asociază cu libertatea personaje precum Charlie Chaplin, Bugs Bunny, Florin Piersic şi formaţia de muzică folk, Phoenix.

Echivalentul stabilităţii pentru generaţia X sunt membrii trupei Beatles şi vestitul cowboy, John Wayne. De asemenea, antieroii acestei generaţii sunt Darth Vader (personajul negativ din „Războiul Stelelor”) şi Saddam Hussein. Simbolurile neconvenţionale ale acestor persoane sunt Madonna, Marilyn Monroe.

Brandurile reprezentative pentru stilul de viaţă al generaţiei X sunt cele care susţin interacţiunea socială, familia, prietenii şi conectarea la informaţii. Mărcile de referinţă pentru ei sunt Google, Nokia, Microsoft, Sony, iar cele de lux sunt Mercedes şi BMW.

Adidas este un brand ce relaţionează cu stilul de viaţă al generaţiei X. Conform studiului realizat de BBDO şi Proximity în asociaţie cu Mercury Research, peste 30% dintre persoanele intervievate resping brandurile tradiţionale româneşti, cum ar fi Gambrinus, Eugenia sau Carpaţi, dar şi fast-foodul american McDonald’s.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

O “Introducere în literatura română” profund ortodoxă

Apărută pe piaţă în anul 2007 şi având 754 de pagini…cartea de faţă este unul dintre cele mai ortodoxe puncte de vedere asupra istoriei literaturii române şi a valorii ei ca atare. Ea se află încă pe piaţă, costă 50 de lei şi recenzează din punct de vedere valoric şi spiritual întreaga literatură românească, având excursuri şi despre literatura universală  în ansamblu.

Psa. Gianina

Mesaj, peste timp, pentru contemporani şi pentru clasa politică…

- Dară urmaşii acelor romani?
- Ce să vorbesc de ei? Toţi oamenii
Pigmei sunt azi pe glob… dar ei
Între pigmeii toţi sunt cei mai mici -
Mai slabi, mai fără suflet, mai mişei.
Romani sau daci, daci sau romani, nimic
N-aduce aminte de-a voastră mărire.
Orice popor, oricât de prăpădit
O piatră va găsi sau o bucată
De fier ori de aramă, ca să sape
Cu ea urmele-adânci ce le-aţi lăsat -
Voi oameni mari, ce staţi acum cu zeii
Şi ospătaţi cu ei – în colbul negru
Uitat ş-uşor al vechiului pământ.
Dar ei… De-ar merge-n sud şi nord – nimica.
Sunt ca o laie de nomazi şi de lăieţi
Ce stau deocamdată numai pre pământul
Ce l-au cuprins, spre a fi alungaţi
De alt popor mai tare, iubitor
De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina
Şi gloria celor e sunt. (…)
Romanii vechi şi mândri,
Învingătorii lumii, au devenit
Romunculi…
(…) vorbesc franţuzeşte şi fac politică.

(Mihai Eminescu – Odin şi poetul)

***

Psa. Gianina.

Boli de român

Românul are o boală: să fie şef. Să fie sus. Vrea să experimenteze bogăţia dar mai ales cum e să dai ordine. Se simte exaltat să dea ordine. Pluteşte. E într-o asemenea beţie când simte că alţii depind de el, încât ia în piept toţi norii care se rotesc pe lângă el, dar mai cu seamă trage în piept pe toţi care au nevoie de el. Pe cei cărora ar trebui să le slujească, să le rezolve problemele.

În fericirea lui explozivă, are nevoie ca toată lumea să calce cu respect pe lângă el, să meargă cu inima ticăind, să simtă el un dulce tremolato sub crusta impecabilă a costumului de subaltern. Şi chiar dacă e şef la informaţii CFR, la tejgheaua de la care trebuie să cumperi repede un fiştecuş, chiar dacă e secretară sau vânzătoare la poştă, se cheamă că tot şeful tău e, atâta timp cât ai nevoie de el sau de ea. Se cheamă că e deasupra ta, că poate să te privească de sus, pentru că te rogi să facă ceva pentru tine. Îţi e superior.

Ca să nu mai vorbim de patroni sau de oameni politici. Ajungem deja la înălţimi ameţitoare ale insensibilităţii. Nu mai urcăm aceste Everesturi contemporane, pentru că s-ar putea să ne epuizăm până în vârf. Şi poate că nu e o boală numai a românilor sau poate că românii au făcut transfuzii masive de egoism şi semeţie patronarială ca să ajungă într-un asemenea stadiu. Ar fi de ajuns să mă uit 10 secunde la emisiunea cu Donald Trump ca să mă apuce mizantropia – dacă n-aş fi om credincios şi n-aş şti să-mi aplanez durerea şi enervarea.

Ce mă stupefiază e că şefii cei mai răi sunt tocmai oamenii care au luat-o de jos şi care au călcat peste câteva cadavre – nu numărul contează, cum ar zice Stalin – pentru ca să ajungă mai sus. Care simt o plăcere malefică, infernală să-i tortureze pe cei care sunt cum erau şi ei odinioară, nu cu mută vreme în urmă. Aceştia par a avea pereţii inimii de beton armat. Iar după ce nu mai sunt în funcţii se înmoaie ca ceara şi redevin aceiaşi linguşitori umili de altădată.

Şi pentru că viciile merg în pereche, şi boala şefiei se însoară cu boala linguşirii, a celor care ştiu ce le place şefilor. Şi aşa se dublează numărul celor de care nu poţi să treci mai departe. Dacă nu aştepţi ajutor de la Dumnezeul Cel drept şi Care S-a smerit pentru noi, robii Săi.

Psa. Gianina.

Televizorul care te priveşte

Se întâmplă, din ce în ce mai adesea pe la noi, să stai faţă în faţă cu un om şi să te simţi televizor. Cum aşa? Nu că pe faţa ta ar rula programe sau meciuri de fotbal, dar aşa eşti privit. Ţintă, fără scop şi fără atitudine. Te întorci pe toate părţile, te întrebi ce ţi s-o fi deschiat sau ce s-o fi rupt pe tine sau ce-ai îmbrăcat pe dos. Sau poate ai ceva în păr. Nimic. Atunci? Şi totuşi eşti focalizat în continuare, minute în şir.

Asta o dată, de două ori, de trei ori… de zece ori, până nu te mai întrebi dacă o fi bluza de vină. Nu te mai întrebi. Te uiţi şi tu mustrător la cel care te filmează cu ochii, care te bagă cu forţa în telenovela minţii lui. Ai înţeles deja că pentru fantezia lui telenovelistică eşti un stop cadru dintr-un final de secvenţă. Nu are rost să te descoşi ce ar fi rău cu tine, să-ţi roteşti ochii din cap până-n picioare, doar-doar oi pricepe motivul atentei examinări.

Şi asta pentru simplul motiv că nu e atentă şi nici măcar nu e examinare. Ci e o simplă holbare, năucă, prăpăstioasă. Poţi să te dai pe tobogan pe o asemenea privire, pentru că aluneci în hăuri subterane unde nu e nimic, nicio gândire, nicio raţiune. Omul te priveşte fix, nici cu ură, nici cu simpatie, nu înţelege nimic despre tine, nu te evaluează în nici un fel, dar i se pare că eşti un personaj bun de privit, o escapadă pentru relaxarea ochilor săi. Dacă nu are televizor la el, dacă încă nu-şi poate cumpăra ochelari cu televizor miniatural montat pe ei, atunci alege din mulţime personaje care să joace în filmele reveriilor lui terne. Tu poţi să fii unul dintre ele.

Habar aveai când ai plecat de-acasă că o să ajungi să joci într-un film, în cutiuţa de filmare a unui creier obosit, care cere o pauză de televizor. Poţi să nu dai importanţă. Poţi să treci mai departe nepăsător sau poţi să trezeşti omul din visare şi să-i spui politicos, pe stradă sau în metrou: Să vă dau şi o telecomandă? Uneori reacţia e promptă, alteori tot mai întârzie o secundă-două, până se trezeşte omul. Înţelege că s-a uitat a prost şi e disconfortat. Întoarce capul, dar nu spune „mă scuzaţi”.

E lezat că filmul acesta l-a inclus pe el ca personaj negativ, când el vroia să-i manipuleze pe ceilalţi, fără consecinţe. Până acum n-a mai întâlnit filme care să iasă din ecran şi să îl ia la rost pentru felul cum le priveşte. De aceea e înciudat, dar va ajunge el acasă şi se va răzbuna uitându-se la vreo 5-6 emisiuni una după alta. Şi ele n-o să riposteze.

Psa. Gianina.

Gândire dogmatică şi gândire ideologică

Există obiceiul, printre intelectualii patriei, mai mult sau mai puţin elitişti dar musai liber-cugetători, de a refuza unui dialog orice fel de argument biblico-teologic sau care ţine de morala creştină, pe motiv că este dogmatic. Cu acest cuvânt se pune lacăt discuţiei şi dogmaticul este pus la zid. Motivaţia aceasta e repertoriată cu veselie şi la niveluri mai vulgare, de către cei care vor întotdeauna să te dea gata cu o logică auzită şi împrumutată.

Stau însă şi mă întreb: oare cel care ne recuză sub pretextul acestui dogmatism, domnia sa nu gândeşte, la rândul său, ideologic? Sau dânsul, printr-o operaţie chirurgicală specială, a fost epurat de orice ideologie şi gândeşte pur ca un bebeluş?

Ca să vorbim mai pe şleau, ţie, omule, care nu eşti dogmatic ca mine în gândire, ţi se pare că eu m-am născut cu această gândire dogmatică sau că m-a îndoctrinat Biserica fără ştirea mea, exluzând opţiunea mea liberă (deşi trăim vremuri în care predania Bisericii ajunge cu greu la oameni şi e înţeleasă corect încă şi mai greu), în timp ce tu, liber-cugetătorul, ai trecut şi treci prin viaţă şi prin lume neatins de nicio influenţă ideologică, de niciun fel de filozofie sau gândire anti-religioasă.

Adică, ai deschis brusc ochii asupra lumii, plin de candoare, şi ai cugetat limpede în aceeaşi secundă în care ai văzut oameni, flori şi copaci, munţi şi plaiuri: toate acestea nu sunt create de niciun Dumnezeu, Dumnezeu nu există, materia este infinită şi cosmosul acesta minunat este rezultatul unei evoluţii de milioane şi miliarde de ani.

În timp ce eu, credinciosul oarecare, m-am lăsat dogmatizat de Biserică, tu gândeai liber ca pasărea cerului, purificat şi imun la orice ideologie, filozofie, mişcare culturală, curent, context istoric, social, politic şi economic, mediu familial, bagaj genetic, substrat caracterologic, etc. Deşi amândoi ne-am născut şi trăim în aceeaşi realitate, eu sunt infestat de religie, iar tu eşti imaculat şi neclătinat de nicio adiere de gând!

Să te cred?

Fratele meu necredincios (sau adesea credincios în altceva decât în Ortodoxie, dar care te dai de liber-cugetător), eşti un ideolog ipocrit şi vulgar, dacă consideri că nimeni nu-ţi observă diletantismul, doar pentru că te-ai integrat în trendul vrăjmăşiei la adresa Bisericii.

Gestul tău, de a reduce pe cineva la tăcere prin argumentul dogmatismului, nu e decât o poziţionare intolerantă, care interzice celuilalt opţiunea de a crede în Dumnezeu şi de a se prezenta oricând, în orice situaţie, fără teamă, ca un credincios în învăţăturile Bisericii. Şi nu ne pari deloc perspicace sau genial, ci un om care coboară la un nivel reprobabil, ca să scuipe peste tot ceea ce nu înţelege şi nu preţuieşte.

Psa. Gianina.

Argumente de gang

 

Aşa numesc eu argumentările luminatelor capete care binevoiesc să considere religia o prostie şi pe Dumnezeu  o superstiţie. La adăpostul unei ideologii postmoderniste ultramediatizate şi al unei politici europene şi mondiale favorabile ateismului (sau politeismului), nenumăraţi domni şi doamne, de o statură mai mult sau mai puţin neînclinată de soartă, îşi vădesc în direct pe sticlă sau îşi descoperă din peniţă, adevărata lor adâncă cugetare.

După ce, în probleme de politică, în materie de taxe şi impozite, de Băsescu şi Tăriceanu, ori în chestiuni vitale de Prigoană şi Elodia, Botezatu ori Vali Vijelie, stimaţii filozofi empirici se revelează pe înşişi în analize psiho-sociale, politico-economice, în dizertaţii ample sau alegorii silogistice contra cronometru, ca să demonstreze poporului rupt de gânduri, cât cu cât fac cât şi de ce nu e albul crem, aceiaşi subtili şi tenace cogitatori ai României democrate ne pleznesc, spontan, cu nişte perechi de palme ale reflecţiei despre Dumnezeu şi religie, de adormim cu ochii deschişi. Domniile lor ţin morţiş să ne trezim din toate visele cele frumoase şi cu putinţă de visat despre toleranţă, civilizaţie şi democraţie.

Şi cum fac dânşii un asemenea gest congruent cu ţinuta de gânditor de la Hamangia şi neintenţionat violent la adresa stupizilor de credincioşi în fantasmele religiei şi ale Ortodoxismului? Păi simplu, în mod cartezian, de la cogito ergo sum. Adică: mai lasă-mă, bă, cu Dumnezeul tău, în pace, că ştiu eu să-mi trăiesc viaţa şi nu m-a trăznit pân-acu’ Dumnezeul tău. Nu vorbesc frumos despre Dumnezeu? Mă doare-n paişpe, dă-mă-n judecată, să vedem care instanţă o să-ţi dea ţie dreptate.

Zic ce vreau, că sunt liber şi te-njur pe tine, credinciosule, pentru că pe altcineva n-am voie. Numai pe tine dacă te-njur şi pe Dumnezeul tău, nu e nicio calomnie, aşa că obişnuieşte-te, că-ţi trag nişte articole peste ochi şi nişte analize socio-religioase, de nu te vezi. Şi te asigur că n-ai unde să ripostezi şi că, dacă încerci să te aperi, o să ne batem joc de tine şi mai rău, până la abjecţie, aşa, ca să ne distrăm şi noi, că suntem băieţi de gaşcă şi ne place veselia.

Cam aşa se (d)enunţă adevărul băieţilor deştepţi şi cultivaţi, despre Dumnezeul bătrân şi cu barba albă (ca să nu mai adaug aici şi alte epitete dejectate de minţile democratice), despre popii burtoşi şi profesorii de religie insuportabili, care debitează inepţii, despre credincioşii eşuaţi în evul mediu întunecat. Mai au şi alte argumente academice? Da’ mai e nevoie? Mai vrei multe?

Întrucât adâncul gândirii s-a epuizat epistemic în largi demonstraţii despre cum pleacă berzele şi de ce iese Băsescu vara cu sania, e de-a dreptul o insolenţă să mai cerem postum bun simţ, argumente valide, întemeiere solidă în afirmaţii. Las’, neicusorule, c-a demonstrat ştiinţa toate, bine că s-au inventat microscoapele, nouă nu ne-a mai rămas decât să dăm pe gât toate blasfemiile cu putinţă, c-am arătat anterior că suntem filozofi, că ştim să despicăm firul vieţii în patru. Şi în zece şi în cincizeci, dacă e nevoie. Cine mai se-aşteaptă să vorbim cu sens şi cu raţiune şi despre Dumnezeu, teologie şi religie? Noi nu, că deja ne-am epuizat. Dai o bere?

Psa. Gianina.

Discriminaţii care discriminează

Dacă nouă nu ne place Dumnezeu, nimeni nu trebuie să vorbească despre El! Dacă nouă nu ne plac icoanele în şcoli, trebuie să le dăm afară! Dacă nouă nu ne convine creaţionismul, ci numai evoluţionismul, înseamnă că numai evoluţionism trebuie să studiem!

Dacă nouă nu ne plac misticii şi îi considerăm nebuni, atunci nebuni trebuie să-i considere toată lumea şi să facă ani grei de închisoare pentru nimic!

Dacă pe noi ne enervează însemnele şi veşmintele religioase şi ne plac numai accesoriile extravagante sau sataniste sau vestimentaţia deşănţată, atunci să dispară din faţa ochilor noştri tot ceea ce ne enervează şi mai ales tot ce e ortodox, pentru că asta ne enervează cel mai tare!

Aşa sună în urechile conştiinţei oricărui ortodox apelul la libertatea de conştiinţă pe care tot felul de reprezentanţi ai societăţii civile îl fac: dacă ne enervaţi, trecem peste voi cu buldozerul aşa-ziselor drepturi individuale, pe care tot noi le inventăm.

Voi nu aveţi dreptul să existaţi şi să vă manifestaţi conform conştiinţei voastre, pentru că Inchiziţia a ars oameni pe rug în evul mediu şi voi toţi vă identificaţi cu Inchiziţia şi vă faceţi vinovaţi de crimele ei.

Ce avem noi, ortodocşii, cu Inchiziţia, nu ştiu, dar ştiu că a devenit o adevărată fantomă care bântuie multe minţi de atei şi pe care ne-o flutură triumfători de câte ori vrem să spunem ceva, să ne argumentăm poziţia.

Apărătorii unor drepturi pe care nimeni nu le încalcă pun pe seama teologiei şi a gândirii ortodoxe tot felul de interpretări care le aparţin în exclusivitate, fără să aibă vreun sfert de secundă timp să asculte o argumentare  care se întemeiază pe milenii de viaţă şi de cugetare creştină.

Ei ne definesc după cum îi taie capul, şi tot ei ne amendează cu legi europene (mai mult sau mai puţin) care nu sunt aplicabile automat spaţiului ortodox, întrucât nu au fost elaborate pentru un asemenea perimetru spiritual.

Drepturile noastre sunt călcate în picioare pentru a se respecta drepturile… celor care nu le cer, dar în numele cărora luptă şi militează cu fermitate organizaţii fantomatice, ieşite din neant, care însă câştigă proces după proces împotriva Ortodoxiei.

Avem dreptul să nu ne închinăm la icoane în şcoli, dar nu şi dreptul să ne închinăm. Avem dreptul să învăţăm despre evoluţionism, dar nu şi dreptul să nu învăţăm despre evoluţionism, dacă nu vrem. Avem dreptul să legăm pe cineva, pentru a-l împiedica să-şi facă singur rău, dar nu şi dreptul de a face exact acelaşi gest din motive religioase.

Foarte recent, la un jurnal de ştiri, a fost prezentat un copil bolnav de SIDA care trăia într-un spital legat fedeleş de medici, pentru că altfel se lovea întruna.

Aveau dreptul să-l lege, pentru că era bolnav cu trupul, dar un demonizat care se manifestă cu mult mai rău, nu poate fi legat şi tratat cu mijloace duhovniceşti – mai ales dacă el asta cere şi preferă şi merge de unul singur la Mănăstire în acest scop – , pentru că ne pasc ani mulţi de puşcărie şi oprobriul public.

Dacă drepturile nu sunt drepturi în mod egal pentru toată lumea, dacă nu se măsoară cu aceeaşi măsură, atunci nu se pot numi drepturi civile, ci dictatura unui singur punct de vedere, care devine cu adevărat discriminatoriu faţă de cei care nu-l pot împărtăşi.

Libertatea de gândire şi de opţiune, dacă se respectă numai într-un singur sens, în sensul în care este pe placul ideologiei postmoderne, nu se mai numeşte atunci libertate, ci cu adevărat o inchiziţie ipocrită, care practică tocmai ceea ce afirmă că detestă.

Psa. Gianina