Umanism și idealitate

În viață se petrec lucruri extraordinare. Când văd lucruri extraordinare, oamenii plâng, aplaudă, se emoționează. Cel mai rău se emoționează americanii, dar nici românii nu stau de-o parte. Despre lucrurile extraordinare se vorbește în presa scrisă și la televizor. Un om a căzut de la etajul 10 și n-a pățit nimic. Altul mănâncă sticlă. Altul are o minte brici cu care învârtește pe degete matematica. Altul a scăpat o fetiță de la înec din cascada Niagara.

A supraviețuit singur în Everest. S-a îndrăgostit de o femeie surdă, fără mâini și fără picioare și nu-și imaginează viața cu nimeni altcineva. N-are niciun ban și crește singură 12 copii. Și-a regăsit mama după 40 de ani. La 5 ani are o voce miraculoasă. S-a născut orb și pictează remarcabil.

Chiar și mai puțin de atât ne reține atenția. Drogurile, bolile, sarcinile premature, familiile instabile, toate subiectele lumii postmoderne ne fixează în fața televizorului. E lumea noastră, o recunoaștem. Sunt oamenii lângă care trăim sau am putea să trăim.  Dacă cineva trece peste un obstacol existențial major, dacă cineva cade grav, dacă cineva devine inuman, aflăm ceva despre lumea noastră, ne instalăm într-un orizont și o perspectivă.

Cu toată decăderea învățământului de tip umanist, trăim într-o lume umanistă. O lume care nu-și propune schimbarea omului, schimbarea lui interioară în bine, pentru că îi respectă libertatea atât de mult, încât nu crede în orientarea și edificarea lui în valoare.

Umanismul postmodern e un asistent pasiv al omului, o soră medicală care pune un plasture fără să privească pacientul în ochi sau privindu-l cu o compasiune distantă. Compasiunea ideologică, cea care există numai în virtutea cartei drepturilor omului, nu și a  inimii.

Cetățenii lumii trăiesc și li se pare normal să trăiască fără să viseze mai mult decât le îngăduie realitatea. Li se pare normal să facă copii, să se înmulțească adică, să aibă familii, un loc de muncă, prieteni și din când în când să li se întâmple lucruri neprevăzute. Să fie consolați, să se vadă la televizor sau pe internet. Li se pare normal să fie normali. Normalitate în care se integrează și anormalul bolilor, deficiențelor, accidentelor, fenomenelor excepționale sau supranaturale chiar. La cam atât se rezumă umanismul.

Un singur lucru nu mai văd în tot acest peisaj. Ceva a devenit mai rar și mai anormal decât toate anomaliile la un loc:  conștiința valorii, a bunului și necesarului spiritual, sau idealul urmărit o viață întreagă, cu asiduitate nebună, cu riscul de a nu fi crezut de nimeni sau crezut de toți excentric și nesănătos. Grija de a-ți fi crescut vederile interioare cu o maternitate care să întreacă în iubire toate mamele.

Acest lucru care nu se vede cu ochiul liber, nu se vede nici de presă, nici de televizor, nici de filme, nici de filozofia umanistă postmodernistă. Ceea ce înseamnă că umanismul nostru este de consum, este utilitar și nu privește niciodată la desăvârșirea umanului, ci numai la protejarea unei umanități discursive în mecanica ei existențială.

Raportarea la trecut

Trecutul e mai mult un sentiment decât o amintire. Mai bine zis, amintirea e prea puțin importantă. Amintirea poate să fie urâtă, dar iertarea să o îmbrace într-o lumină nouă și caldă. Sau amintirea poate să fie frumoasă dar invidia să o facă puțin străvezie, încețoșată.

Pentru conștiința noastră, timpul e propria sa haină. El îmbracă ziua de ieri în culorile estompate ale inimii. Din perspectiva prezentului, timpul trecut e … trecut, dar din perspectiva trecutului, timpul prezent e un trecut care se întâmplă.

Începi să ai percepția prezentului ca trecut atunci când rănile trecutului devin nevindecabile, devin hăuri primitoare de noi și noi dureri. Dar pentru aceasta mintea trebuie să se îngroape în legăturile timpului, să se lase străbătută de el ca de un accelerat, fără drept la replică, fără drept la apărare.

Ființa care se face cablu pentru curentul electric al vremii nu se arde, ci devine aptă pentru veșnicie. Pasagerii lumii și ai timpului vor să te calce în picioare, fără să înțeleagă că ei sunt cei prinși în capcană, ei sunt cei care n-au prins trenul din zbor și acum stau pe loc când totul se învârte.

Timpul e impermeabil când stai pe loc. Când accepți să te traverseze atunci vezi lumea, se înmulțesc și se acutizează simțurile. Al șaselea simț, cel al timpului care trece, spală totul în jur, ca mașina care spală străzile, și ia cu sine praful iluzionist că prezentul îți aparține.

Mintea, în colaborare cu timpul care trece creează o cu totul altă realitate decât realitatea: una sordidă sau una infinit mai sensibilă.

Nu știu dacă noi avem vreodată sentimentul morții sau avem numai simțul că timpul a început să stea, a început să nu mai fie.

Toleranţă şi prejudecată

În septembrie 1907, papa a condamnat erezia modernistă în enciclica Pascendi dominici gregis. Până acum, nicio Biserică ortodoxă nu a anatematizat vreun curent literar sau artistic.

Există doi mari scriitori, Tolstoi şi Kazantsakis, care au fost daţi anatemei de Biserica Rusă şi, respectiv, Biserica Greacă, dar nu un curent literar în întregime. Trebuie precizat însă că, pentru concepţia ortodoxă, anatema nu este o condamnare (şi cu atât mai puţin nu e soldată cu arderea pe rug), ci o constatare, a autoexcluderii cuiva din sânul Bisericii.

Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Română nici măcar nu a luat atitudine, oficial, faţă de vreun scriitor sau om de cultură care s-a manifestat împotriva ei, cu atât mai puţin nu a avut iniţiativa propunerii unei anateme.

Când Părintele Dumitru Stăniloae a reacţionat împotriva filosofiei necreştine a lui Blaga, reacţiile din partea intelectualităţii au fost şi rămân dure, deşi are tot dreptul să-şi fi exprimat punctul de vedere.

Atitudinea faţă de Ortodoxie din mediile noastre ştiinţifice şi academice este adesea asimilabilă cu cea a românilor scăpaţi prin Europa şi America şi care nu-şi recunosc etnia.

Dacă aleg să vorbesc în termeni specifici teologiei ortodoxe, sunt pasibilă de neştiinţificitate şi susceptibilă de recurs la superstiţii.

De ce numai omoousios şi teoptia sunt termeni superstiţioşi, nu şi numinos sau mysterium tremendus?

Filosofia occidentală, ca şi arta şi literatura, este plină de zei (îi reciteam, zilele acestea, pe Hölderlin şi Heidegger) şi exhibă adesea o viziune religioasă necreştină, dar nu atee. De asemenea, uzează de un vocabular teologic specific ariei catolice şi protestante, fără ca prin aceasta să devină superstiţioasă unui ochi atent ştiinţific.

Dacă eu îmi manifest intransigenţa faţă de vreo religie anume, imediat se sesizează forul interior al unei conştiinţe democratizate, aparţinând unui interlocutor cu dioptrii diferite de ale mele, dar dacă îmi permit să solicit aceeaşi echidistanţă, ştiinţifică, faţă de ortodoxia mea, obţin zâmbete reci şi seci, compătimitoare.

Cartea bună de furat

“Sunt semne că, în Ţările Române, furtul cărţilor a apărut în veacul al XVI-lea. Briganzii, străini sau autohtoni, includeau cărţile între celelalte obiecte ale raptului, evident insensibili la valoarea lor spirituală şi atenţi doar la preţul afişat de materialele scumpe pe care ele le încorporau.

N-avem de ce să-i bănuim de pasiuni bibliofile pe cazacii lui Timuş Hmelniţki, care au jefuit bisericile şi mănăstirile din Iaşi şi din împrejurimi, iar despre seimenii răsculaţi în timpul lui Constantin Şerban, cronicarul ne spune limpede că, devalizând lăcaşurile de rugăciune, vindea cărţile bisericii la târg [înseamnă că era cine să le cumpere! - n.n.].

Am putea afla însă, în această sustragere a cărţilor – a celor manuscrise întâi şi apoi a celor tipărite – o dovadă a interesului (care depăşea riscurile făgăduite de sacrilegiu, căci volumele, cele mai multe, erau depozitate în biserici [şi deci erau furate din biserici - n.n.]) pe care acest obiect cultural începea să-l stârnească în spaţiul românesc. Acest interes va spori pe măsură ce mijloacele de multiplicare vor evolua, iar volumele ce slujeau Biserici, edificării spirituale ori delectării vor deveni alcătuiri înconjurate de stimă.

Această consideraţie – care semnala, în fond, funcţia importantă a cărţii în societatea românească – nu slăbeşte (dimpotrivă!) atunci când limba în care erau scrise aceste cărţi devine vernaculară [...].

Românul medieval era convins că scrisul putea eterniza, putea nemuri, era trainic, putea forţa veşnicia. Cei ce fac însemnări pe cărţi n-au nicio îndoială în această privinţă: Scris-am eu, Dimitrie Bumbacilă cu mâna de ţărână. Şi mâna va putrezi dară scrisoarea în veac să va pomeni sau Această scrisoare am scris eu, Nicolae Dobrovoi [...] scris-am cu mâna de ţărână, mâna aceasta va putrezi iară cuvintele acestea n-or mai putrăzi…”

Dan Horia Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea românească veche, Ed. Polirom, 2006, p. 131-132.

Subtilităţi nebăgate în seamă. Tăceri şi păreri

G. Călinescu scrie, în Istoria sa (în capitolul D. Cantemir: filosof şi romancier), că, “ajuns domn în 1685, Constantin-vodă [Cantemir], exasperat de mustrările Costinilor, care-l făceau dobitoc, vru să dea lui Dimitrie (Antioh fu trimis ostatec la Poartă) toată ştiinţa lumii”.

Fraza lui Călinescu stârneşte râsul, dar acum să nu vă închipuiţi că Miron Costin sau altul din familia Costinilor se duceau la domnitorul Constantin Cantemir, care era neînvăţat, şi îi spuneau: Amice, eşti dobitoc. Asta e din altă epocă.

Dobitoc era de fapt, aici, un cuvânt din Psaltire (Ps. 48, 12: Şi omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor), pe care omiliile tradiţionale îl repetau cu privire la cei care nu ştiau să citească, cei care erau datori şi puteau să se instruiască dar nu o făceau şi, în consecinţă, nu puteau să citească şi să cunoască Scriptura.

Omul care nu e stăpân peste patimile sale (cu harul lui Dumnezeu), acela e dobitoc şi nu poate fi raţional (Sf. Antonie cel Mare) dacă nu citeşte şi nu învaţă din Scriptură şi din Sfinţii Părinţi.

*

În cei vreo 1000 de ani în care nu sunt date despre dacii sau vlahii din nordul Dunării, există totuşi unele note lapidare, care mai mult ne zăpăcesc. Ba suntem viteji, ba suntem hoţi, ba suntem oameni paşnici integraţi Bizanţului, cel puţin ca atitudine, şi ascultători de Constantinopol, ba suntem nestatornici, dezorganizaţi şi chiar puţin necanonici.

Dacă le citeşti, te trec toate sentimentele, de la bucurie la indignare şi la disperare, dar mai ales, ajungi la concluzia că… nu poţi să înţelegi nimic.

Până la urmă, e bine că ne atestă existenţa. E rău că nu putem să discerne ceea ce este credibil şi ce nu din aceste scurte povestiri lacunare despre strămoşii noştri. Ele înfăţişează numai o versiune, a unei părţi interesate uneori şi într-un anumit context să-i denigreze.

Şi mai târziu, după sec. XIII-XIV, când începem să deţinem mai multe date istorice, situaţia nu se schimbă, la nivelul relatărilor ostile, numai că de data aceasta ştim şi reversul, adică motivaţiile şi contextul precis în care cineva se exprima negativ faţă de noi.

Cum se înţeleg toate acestea? Istoricii (bizantini mai ales) scriau despre noi arar, când era vorba de un conflict cu vlahii, şi în caz de conflict nu-ţi lauzi adversarul. Iar în ce-i priveşte pe călători, aceştia au adesea ochi pentru curiozităţi şi de multe ori probabil că şi exagerau ca să pară că au văzut cine ştie ce.

E ca şi cum ai vrea să studiezi istoria recentă a României neavând decât  relatările media străine, despre copii abandonaţi, ţigani, sărăcie şi hoţie. Acestea există, dar mai exsită o realitate foarte bogată şi dincolo de ele. Tocmai despre această realitate bogată timp de 1000 de ani a strămoşilor noştri, după retragerea aureliană, noi nu ştim nimic.

Dar un popor nu supravieţuişte neavând fundamente solide, o societate şi o religie care să-i asigure perpetuarea, unitatea. S-ar părea că dacii/vlahii/românii, au continuat să trăiască după un model social arhaic, dacic, multă vreme, până la formarea primelor state româneşti.

Taina cea mai mare este a ortodoxiei lor, pe care n-a putut-o dezrădăcina nimeni, cu toate încercările şi luptele în acest sens, deşi catolicii şi mai târziu protestanţii au avut toate armele şi toate condiţiile şi au încercat toate tertipurile şi represiunile cu putinţă. Singura dezbinare reuşită a fost biserica unită.

Spre exemplu, pe la mijlocul secolului XVII, după ce principii calvini ai Transilvaniei îi scriseseră până şi patriarhului ecumenic Chiril Lukaris cerându-i să fie de acord cu trecerea românilor ardeleni la calvinism (ceea ce patriarhul a refuzat printr-un răspuns ce reafirmă unitatea spirituală şi etnică a românilor), este numit supraintendent calvin al Bisericii românilor un oarecare Gheley, care era adeptul metodei paşilor mici, fiind convins că “astfel cum s-au făcut cu alte naţiuni şi ei [românii] cu vremea vor fi înghiţiţi în marea ungurească-calvină”. Am fost? N-am fost.

Rămâne ceea ce au sesizat şi istoricii: un mister şi o minune: poporul român.

Cugetări mai vechi

Liniştea e epifania lui Dumnezeu.

Noaptea e un templu al tăcerii grele de lumina stelelor.

Fiecare dangăt de clopot e o picurare de Rai în auzul lumii.

“Dumnezeu n-are stil”, spune Picasso. Numai oamenii au stil.

Crede în Dumnezeu numai cine poate distinge Raiul pe pământ.

Ce este filosofia? Umbra omului.

Dai muzica la maxim ca să-ţi auzi singurătatea.

Tăcerea e o nelinişte.

În înserările sufletului mă cobor în lumina lină a rugăciunii.

Atmosferă de gând

Alaltăieri mă uitam cum plouă şi cum lovesc picăturile în geam şi deodată m-a cuprins un sentiment de smerenie şi de mulţumire că am un acoperiş, că e mare minune că nişte ziduri şi o casă ne apără de intemperii. Asemenea gânduri şi sentimente simple nu sunt naive, ci clipe de luminare şi liniştire , după ce trecem prin zile grele. Sunt o iradiere de nevinovăţie în fiinţa noastră, de la Dumnezeul cel milostiv, care ne şopteşte că Părintele e alături, nu e departe, nu a plecat nicăieri.

*

Păcatele înseamnă stres, înseamnă muncă grea împotriva mântuirii tale. Curăţia înseamnă linişte şi odihnă, relaxare. Ideologia modernă şi postmodernă şi triumfalismul vanitos al celor care îşi iubesc patimile declamă zgomotos că păcatele îţi aduc fericirea şi că sfinţenia e monotonă şi tristă. Însă practica m-a învăţat o cu totul altă realitate. Neîncrederea în Dumnezeu şi depărtarea de El, alipirea de gândurile deznădejdii şi ritmul lax al vieţii duhovniceşti îmi produc epuizare psihică şi fizică, nelinişte şi durere spirituală sfâşietoare.

*

Pentru cei proaspăt convertiţi, rugăciunea, viaţa în Biserică pare epuizantă, însă nefericirea lipsei de rugăciune şi de atenţie la starea lăuntrică nu se compară, ca suferinţă interioară, cu toată epuizarea provocată de rugăciune. Efortul rugăciunii şi al atenţiei înalţă, înnobilează, smereşte, uşurează sufletul. Tristeţea indolenţei şi a ignoranţei nu face decât să te taie lent cu un ferăstrău şi să te cufunde în adâncul supărării şi al întunericului.

*

Ortodocşii sunt toţi nişte înapoiaţi. Ortodoxia nu a lăsat şi nu lasă România să progreseze (de aici până la să extirpăm această Biserică nu mai sunt mulţi paşi). A reafirmat-o şi CTP de curând – chiar mi-era dor s-o mai aud. Ortodoxia n-a făcut niciodată nimic pentru români. Dar catolicismul, domnule CTP şi toţi consangvinarii anti-Ortodoxie, a adus mult bine României? Dar baptismul? Dar islamismul? Dar mozaismul? Dar…ateismul? Cu ce măsuraţi? Cum faceţi calculele? Aveţi un echer special? Dac-aş afla şi eu…

*

Dacă s-ar face un sondaj de opinie, s-ar afla că majoritatea elevilor cred că Eminescu a fost un mare arogant. Un altul a fost Mircea Eliade… Pe unii din aceşti tineri i-am întrebat dacă ar fi în stare să scrie măcar o poezie ca Eminescu sau câteva zeci de mii de pagini, ca Eliade… Nu pot…, dar, totuşi, cei doi, de ce se credeau atât de superiori…?

Prostiei celei mai mocirloase din zilele noastre nu îi place nicio fiinţă care să îi dea lecţii, cu atât mai puţin un munte de om care să îi arate mărunţenia, microparticula de creier şi bun simţ aflată în plin proces de erodare rapidă. Să mă mai mir că Elena Băsescu candidează la europarlamentare?

*

Inima plină de lacrimi este inima generoasă pe fiecare zi, dăruitoare, jertfitoare. Dorinţa de divertisment neîncetat e o lipsă de adâncime a inimii. Oamenii nu mai vor să fie profunzi pentru că au învăţat că pot să trăiască în lume şi fără verticalitate morală şi fără canion spiritual. Ce nu pot să înţeleagă din experienţa lor este că vine o zi în care tot ce ştiu nu le va mai fi de niciun folos şi că toată pedagogia mundană, a hoţiei şi a parşiveniei, în care pot să-şi ia doctoratul, va fi mai de lepădat decât murdăria de pe stradă pe care o ocolesc cu dispreţ.

Palmele lui Dumnezeu sunt grele pentru cei care nu înţeleg cât sunt de bune.

*

Întoarcerea cu gândul întru nimic, la nimicnicie, e foarte smeritor. Eşti un nimic care face pe deşteptul în faţa Creatorului său. Un nimic care se crede autonom, căruia i se pare că are la el cheia vieţii şi a morţii, când nu ştii prea bine nici ce să faci cu orele pe care le pierzi. Înţelepciunea, luminarea, harul care vine de la Dumnezeu sunt minunile fără margini, binefacerile incalculabile pe care ştiu să le aprecieze cei care au trăit diferenţa între întunericul pasivităţii cotidiene şi geniul iluminării de la Dumnezeu.

Nu sunt două sentimente contradictorii, ci eşti…în două fiinţe diferite: când eşti în prima nu îţi aminteşti de a doua şi când eşti în a doua mori de ruşine şi nu vrei să te recunoşti în prima.

*

Cuvintele sunt banale. Oricât ar părea ele de magnifice, singur adevărul fiinţei le susţine existenţa.

Cum zic moldovenii: nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala

Aşa glăsuia ieri mândrul modovean Vladimir Voronin. Şi ca să fie absolut sigur c-am înţeles mesajul, a mai adăugat încă un proverb modovenesc: Frate, frate, da’ brânza-i pe bani.

Vrând-nevrând, Voronin a recunoscut, colac peste pupăză, că suntem fraţi – şi-atunci rămâne că moldovenii şi cu ruşii sunt veri primari, ceea ce l-ar putea înfuria pe unchiu Putin, dacă ar afla de fluctuaţiile lingvistice ale patriotului de serviciu din Chişinău. De, fiecare pasăre pe limba ei piere. Sau gura păcătosului adevăr grăieşte.

Acuma, să mă ieraţi că nu ştiu de care parte a Prutului or fi aceste proverbe, dar în mod sigur ştiu că Voronin, mârâind spre România, avea faţă de prim-secretar fără tigvă, pus pe reprimare, şi gângăvit cu ceva aromă de vodkă kieveană. Sau, cum se zişe pe moldovieneşte, bou-bourean, în frunte codălbean. Pe româneşte nu ştiu cum s-o mai zice. O să caut în dicţionar.

Însă mă frământă ceva şi mai mult decât atât. În cruda-mi naivitate, am mereu impresia că inepţii şi mistificări cât munţii de mari, după cele ale secolului XX, nu se mai pot naşte atât de gogonate. Adică trăiesc cu speranţa unor gogonate mai mici, pe cât mă străduiesc să mă scutur de aceste minciuni ca de praf şi să mai avertizez şi pe alţii.

La 20 de ani de la Revoluţia română, am avut ocazia să mă uit la Voronin ca la Mondenii. Nu mai ştiu unde e comedia şi unde e realitatea.În slugărnicia şi în inocenţa lui ucigaşă, preşedintele Republicii Moldova era fericit că poate să fie un actor important, că o să le arate el românilor, ce puternic e. Nu-l interesa că dincolo de poza virilă stă tragedia multor oameni. Cum nu-i interesează pe mulţi, nici dincolo, nici dincoace de Prut.

Tragedia multor oameni, a multor indivizi luaţi separat, dar şi a unui popor întreg. Însă aceasta din urmă nu mai contează, când ţi se dă şansa să devii cineva mare, important, să-ţi cumperi o stea gonflabilă pe scena istoriei, să devii preşedinte, parlamentar, euro-parlamentar…orice, doar nume mare să-ţi faci şi la televizor să apari şi leafă bună să ai.

Oamenii mari cu adevărat spun ce cred şi atunci când nimeni nu-i răsplăteşte pentru adevăr, când sunt ignoraţi şi lăsaţi de-o parte. Puterea de-a rămâne fidel adevărului nu ţine de oamenii mici la suflet şi avizi de propăşire grabnică. Ţine de cei care văd dincolo de orizontul orizontului, în perspectiva veşniciei. Şi nu doar la nivel declarativ.

Chingile suferinţei fac oamenii să fie reali, ca pe basarabenii care au ieşit în stradă. Cât despre bucureştenii preocupaţi în aceste zile la ce fast-food o să mănânce…ei nu au semănat în aceste zile cu fraţii morţi în Revoluţie. Încă suntem fraţi, şi dincolo de Prut, şi dincolo de moarte. Care mai suntem şi când limba nu ne dă de gol.

E bine că trăim!

Trăim într-o ţară plină de corupţie. Bine că trăim. Că, virgulă, cu corupţia, mai vedem noi ce facem, ne descurcăm noi într-un fel. Trăim în mijlocul corupţiei: e ca şi cum ai spune, trăim în mijlocul poluării, trăim cu ameninţarea bombei atomice. Şi ce dacă? Vorba e că trăim, că ne continuăm existenţa, că suntem…bine, sănătoşi.

Societatea e coruptă pentru că e ea coruptă. Noi nu suntem corupţi, noi supravieţuim într-o lume murdară. Înnotăm în noroi, pentru că a plouat afară şi s-a făcut mocirlă.

Da, lumea din jur e coruptă. Trebuie să umbli cu plicul după tine. N-am umbla cu plicul, pentru că nu suntem milionari, dar vezi că trebuie să umbli cu…poşta. Să faci pe poştaşul. Mai dai un salariu. Mai aduci o barză. Adică, acolo unde curge banu, vine barza. Altfel, barza se duce şi ea în ţările mai calde, unde nu plouă aşa de des.

La noi, la români, barza a început să vină mai rar, pentru că nu mai avem coşuri pe acoperiş, unde să-şi facă cuib. Sau nu mai avem primăvară, pentru că s-au dat peste cap anotimpurile. Sau s-a făcut atât de frig în mintea noastră, că n-am mai văzut o barză de zece ani.

Vai de corupţia noastră! O să vină ăştia de la Uniunea Europeană şi o să ne…someze să nu ne mai corupem. Dragă Vasilică/Vasilica, te rog să nu-l mai corupi pe Mitică! Că e şi el om şi nu poate să rabde…corupţia şi o dă şi el la altul. Te rog frumos!

În viaţă trebuie să te descurci. Dacă asta e viaţa, trebuie să te descurci cu ea cum poţi. Tu nu eşti rău, tu nu eşti avar, tu nu eşti self-lover, dar viaţa te transformă într-un om care n-ai vrea să fii, dar eşti. Viaţa e o corupţie în aer liber, cu guvernanţi care seamănă cu cei de la televizor. Şi viaţa te guvernează ca pe o vrabie: nici n-apuci să ciripeşti. Crezi că trăieşti, crezi că ai trăit o viaţă, dar de fapt nici nu ai ciripit de două ori.

Aşa că te rog: nu ne mai da lecţii despre viaţă! Mai bine ia nişte lecţii, de la cei care ştiu ce e viaţa, care cunosc pedagogia vieţii. Ia şi învaţă cum se mănâncă aerul pe pâine, cum miroase banul a asfalt încins, cum să dai din tine sudori, ape întregi, alergând dintr-o ţară într-alta, ca să vezi cum devine mai dulce culoarea cerului din exil.

Dacă nu te educi singur, o să te educă viaţă: o să te educă până o să te ducă unde trebuie, unde n-ai visat niciodată să ajungi, dar unde colţul triunghiului bermudelor din zodia ta, a capricornului în rac, stabilise de mult că o să ajungi. Şi dacă ai crezut că îţi faci singur visele, nu te aşteptăm să te trezeşti.

Asta e viaţa. Şi dacă n-ar fi nici corupţie, n-ai simţi că eşti viu şi că trăieşti. Dacă n-ai simţi dimineaţa că începe un nou raliu cu viaţa ta sau dacă n-ai simţi oboseala ca un urs din poveşti jucând pe mădularele tale, ai zice că nici nu merită să trăieşti. Aşa, te mai înviorezi, îţi mai aminteşti de viorele… Să trăiască! Ce bine că trăim!

Râmniţi la…Sfinţi!

A râmni înseamnă a pofti. De obicei, a pofti la cârnaţi sau la sarmale sau la alte bunătăţuri culinare, din care vezi că se înfruptă alţii, iar tu stai şi te uiţi.

Dar poţi să râmneşti uitându-te la Icoana unui Sfânt sau citind Sfânta Scriptură? S-ar părea că nu, căci pentru lumea modernă în căutare de distracţie, Sfinţii zugrăviţi în Biserici sunt mohorâţi şi trişti, iar creştinii noştri obişnuiţi nu citesc nici Sfânta Scriptură, nici Sfinţii Părinţi, că doar n-om vrea să se călugărească.

Aşadar, cum să râmneşti la un… Sfânt?

Şi totuşi, exact asta ne învaţă şi ne cere Sfântul Neagoe Basarab, scriind mai întâi către fiul său, Theodosie: Fătul meu, râmneşte blândului şi dumnezeiescului bărbat, lui David, care fu gonit din scaunul împărăţiei sale de fiu-său, Avesalom şi [care] căuta să-l ucidă. Iar el [Sfântul David] nu se mânie pe dânsul, nici nu avu pizmă pe dânsul, nici îl blestemă, ci când auzi că fu spânzurat de păr de un crac de copaci şi însăgetat, lui nu-i păru bine, nici se bucură (…), ci se urcă în casele cel înalte şi slobozi glas mare de plângere…

Frumuseţea duhovnicească şi virtutea trebuie să ne facă să râmnim cu toată inima la ele!

Cogito…

În Ortodoxie cel mai greu lucru nu e atât să cobori cu mintea şi cu conştiinţa în adâncul iadului sufletesc propriu, cât mai ales să repeţi această coborâre de nenumărate ori, după ce te-ai ridicat şi ai simţit mila şi iertarea lui Dumnezeu.

Greu e să te cobori iarăşi după ce te-ai crezut reabilitat, înnoit, împăcat cu Dumnezeu, după ce ai crezut că ai început să te vindeci, si fii mai bun. Şi scufundările acestea cumplit de dureroase să le repeţi nu o dată, nu de două ori, nu de zece ori, ci de mii sau zeci de mii de ori într-o viaţă de nevoinţă. Cred că aceasta este insuportabil pentru mulţi.

Îmi amintesc de Sfântul Siluan Athonitul care spunea că mulţi sunt cei care au trăit o dată extazul duhovnicesc, care au ajuns la vederea luminii dumnezeieşti, dar puţini cei care, pierzând această stare, au mai avut puterea să se mai coboare pe ultima treaptă a infernului pocăinţei, ca să se smerească şi să ajungă iarăşi la contemplarea luminii necreate a Sfintei Treimi.

*

Puterea de a crea este intim şi indisolubil legată de puterea de a admira, de a iubi, de a da întâietate altora. Dacă nu eşti în stare să admiri şi să crezi că alţii fac lucruri mai bune decât tine, dacă nu ai capacitatea să recunoşti virtuţile altora, care le întrec pe ale tale, puterile creatoare ale sufletului se lichefiază cu timpul şi mor.

Invidia se naşte acolo unde omul ştie că are în el forţă creatoare, conştiinţa lui mărturiseşte despre aceasta, dar nu vrea să recunoască nemunca şi lenevia sa şi atunci priveşte cu ochi rău sporul şi frumuseţea care răsar din cel care cooperează cu Dumnezeu, spre a-şi împlini vocaţia şi latenţele duhovniceşti.

Aşa încât cel invidios e de două ori vinovat: pentru că nu face şi pentru că urăşte sporirea harului în altul. Cea mai uşoară reţetă pentru a te lumina la minte şi a înainta în înţelegere şi cunoaştere este a alunga din inimă invidia şi a da loc mult în suflet puterii de a iubi şi a admira virtuţile altora.

*

Ortodocşii online au adus politica în prim-plan, ca atitudine religioasă. Nimic despre viaţa ortodoxă, nimic despre simţiri duhovniceşti personale, nimic despre experienţe, nimic despre lumea lăuntrică a ortodoxului, nimic despre nevoinţa şi ispitele proprii, nimic despre oamenii pe care i-ar putea cunoaşte, nimic despre munca de cunoaştere şi de cercetare.

Simpla afirmare de sine ca ortodox şi afişarea belicoasă faţă de ereziile secolului, înţelese ad-litteram de la Sfinţi şi Fericiţi Părinţi ai Ortodoxiei. Asta e tot ce caracterizează pe tinerii blogări ortodocşi fără nume, care formează echipe şi grupuleţe ca să acapareze audienţa, cu un recital lamentabil care glisează între mirceabadism şi zosoism. Măcar cei doi îşi dau numele şi nu se ascund în spatele smereniei…

În rest, numai atitudini comerciale şi interese financiare, interese de grup şi afirmare de sine vanitoasă  la nişte oameni ortodocşi care se comportă rebel şi nihilist ca adolescenţii de liceu, ca tinerii rock sau emo. Nicio dovadă de echilibru, de discernământ, nicio reflecţie la impresia pe care o lasă vituperanţa ortodoxă în faţa celor din afară care ne judecă. Numai îmbufnare, pietism şi puritanism de cel mai prost gust neortodox.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Orizonturi…

În mod sigur, ne aşteaptă un drum lung în 2009…

O anumită atmosferă ne face umerii grei, unii anunţă nori de criză. Când crezi că e uşor apar poveri din senin, iar când ţi se pare mai greu, deodată greutatea se transformă în lumină.

Tensiunea maximă a stresului se numeşte bucurie lină şi adâncă, dar şi suprafaţa bucuriei e un ţunami în devenire.

Cum am putea să înţelegem ciocanele care se abat peste noi? Şi totuşi duritatea fierului ne face oameni. Oameni care sting focul răutăţii din ei.

Se pare că ne aşteaptă un an auster. Câteodată şi austeritatea harului, deşi neaşteptată şi dureroasă, ne face bine, pentru că ne lasă timp să ne gândim bine pentru ce ne strângem lacrimile.

Pentru cei ce călătorim pe marea vieţii, limpezirile harului sunt steaua polară şi busola  inimii noastre. Eu m-am luat întotdeauna după inimă, am învăţat să plâng cu lacrimi lăuntrice şi să râd în tăcere.

Dacă privim înainte, drumul pare lung, interminabil…, dar dacă privim înapoi e la fel. Chiar dacă au un aer de gheaţă, zilele care vin pot să fie o lumină compactă pentru vremuri şi mai viitoare.

Psa. Gianina

Ispitite Pisania! Cercetaţi Scripturile!

Observăm tendinţa oamenilor moderni pentru specializarea cuvintelor numai într-un singur sens. Cuvintele cu sens dublu provoacă neînţelegere, confuzie sau ilaritate.

Şi totuşi, în mod normal ar trebui ca termenii limbii noastre să aibă dublu sens, pentru că şi realitatea în care trăim are două faţete şi oamenii au o personalitate care poate să încline balanţa spre bine sau spre rău.

Aşa încât dualitatea semantică a cuvintelor nu ar trebui să fie motiv de schismă interioară. Nu cuvintele în sine s-ar diviza semantic, ci oamenii percep schimbarea sensului în funcţie de realitate.

Însă, ca să fii agil în a percepe sensurile limbii, e nevoie de ochi pătrunzător în adâncurile psihologice şi spirituale ale vieţii şi ale umanităţii. Omul simplu, care înţelege unificat viaţa, care percepe sensurile plenare şi unitare ale existenţei, nu are nevoie de specializări unilaterale ale lexicului, pentru că înţelege felul cum o realitate lingvistică se pliază pe o realitate concretă.

Oamenii simplificaţi ai lejerităţii moderniste, care nu vor să gândească reflecţia lumii în vocabular ci vor doar să salveze aparenţele însuşirii unui limbaj culturalist-elitist, zâmbesc şi râd prosteşte atunci când nu înţeleg adâncimile gândirii şi ale vorbirii care pare simplă pentru că este abisală.

Ei sunt promotorii unei dialectici elementare, după calapodul minţii lor, care poate, la nevoie, să uzeze de termeni neologici pretenţiosizaţi dar unilateralizaţi semantic şi care plafonează înţelesurile şi desfiinţează profunzimile.

Neologismele, folosite inteligent şi cu măsură, au rolul de a reflecta şi mai bine sensurile vechi ale limbii, de a le pune în valoare, de a nuanţa şi a adînci reflxiile limbii. Atunci când doar se face paradă de termeni ştiinţifici şi neologici, în loc să capete adâncime, dimpotrivă, limbajul este superficializat la maximum, se exprimă idei ieftine în cuvinte goale de semnificaţii.

Verbul a ispiti are astăzi mai mult un sens negativ. Nu mă ispiti! înseamnă nu mă cerceta ca să mă învinovăţeşti, nu căuta să-mi găseşti defecte ca să mă acuzi. Însă înţelesul vechi al cuvântului presupunea o valoare pozitivă, în principal, nu una negativă. Însemna a cerceta, a citi, a investiga spre a cunoaşte, cu scopuri fericite.

Semantica negativă este reversul medaliei, adică reversul unei realităţi pe care Dumnezeu a creat-o bună, frumoasă, iar perversitatea umană în conlucrare cu cea demonică au transformat-o mental într-o percepţie deformată.

Ca să exprimi această latură negativă, nu e nevoie să specializezi semantic cuvintele şi să păstrezi numai accepţiunea peiorativă. Pentru că un asemenea demers lingvistic are drept consecinţă nefastă crearea unui reflex exclusiv negativ în conştiinţă.

Limba pe care o vorbim exprimă lumea. Felul în care se reflectă lumea în limbajul nostru ne formează lăuntrul spiritual şi reflexele religioase în conştiinţă, pentru că lexicul, cuvintele sunt materialul principal al exprimării spiritualităţii noastre.

Dacă limba pe care o instrumentăm ne imprimă în subconştient preeminenţa unei realităţi negative, e greu să schimbi în mod teoretic o percepţie profundă însuşită prin vehicularea cotidiană a limbii.

Pentru că dracul este cel care ne ispiteşte de obicei, conform uzanţelor limbii noastre, mulţi nu mai înţeleg de ce Îi spunem Domnului Şi nu ne duce pe noi în ispită. Şi tot prin acest mecanism sunt înţelese şi interpretate prost multe lucruri din Sfânta Scriptură, mai ales de către cei care doresc să ne răstălmăcească, ca să-şi justifice indolenţa şi lupta lor cu Dumnezeu.

Însă a ispiti înseamnă  a cerceta, iar nu ne duce pe noi în ispită înseamnă: nu ne lăsa în cercetarea diavolului, nu ne lăsa, Doamne, să fie ispitită virtutea şi credinţa  noastră mai presus de puterile noastre. Pentru că noi ştim că diavolul ne cere ca să ne cearnă ca pe grâu (Lc. 22, 31), şi în toate zilele “umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I. Petr. 5, 8).

Ispitaite Pisania (Cercetaţi Scripturile, In. 5, 39) a fost îndemnul cel mai asiduu al istoriei noastre. El solicita cercetarea, citirea, învăţătura Sfintelor Scripturi şi a sfintelor porunci dumnezeieşti, iar nu ispitirea perfidă a lor.

De multe ori oamenii zilelor noastre pun prostia şi nepriceperea lor  mai presus de studiu şi de adevăr. Consideră ideea fixă a minţii lor sau prejudecata peste care nu pot să treacă, ca fiind adevărul intim al fiinţei lor sau chiar adevărul ultim al vieţii. Pentru că li se pare mai uşor aşa decât să stea să mai caute surse şi să compare dovezile. Îi doare junghiul sau cancerul, îi doare apropierea morţii, dar pe puţini îi mai doare că nu caută adevărul, că nu Îl caută pe Dumnezeu sau mântuirea sufletelor lor.

Psa. Gianina Picioruş

Cuvinte cu două tăişuri sau pe muchie de sens

Ce e un om scăpătat? Este un om care a avut odată o situaţie bună, era bine văzut în lume, dar a scăpătat, adică a sărăcit. Scăpătaţi înseamnă însă oameni săraci, prin derivare de sens, prin extinderea înţelesului numai a jumătate din definiţia de mai sus. Cred că există şi un sat pe undeva, Scăpătaţi, deşi nu sunt sigură…

E un cuvânt mai vechi al limbii române şi cred că nu mai este folosit decât regional. Rămâne însă splendoarea metaforei, a imaginii plastice din mintea oamenilor. Pentru că iniţial, nu oamenii scăpătau, ci soarele scăpăta la asfinţit. Mai întâlniţi prin cărţile de literatură expresia era pe la scăpătat când…, adică, pe la asfinţitul soarelui.

Ca să-l compari pe omul care sărăceşte şi decade din mărirea lui, cu soarele care apune, îţi trebuie nu numai forţă plastică, imaginaţie şi inteligenţă, dar şi motivaţia ca să proiectezi fiinţa umană pe scena cosmică şi să-i descoperi un asemenea avatar proeminent în priveliştea lumii.

Şi motivaţia se află într-o religie şi o credinţă adâncă a oamenilor care au aflat un astfel de echivalent şi care acordă bogăţiei omului demnitatea darului dumnezeiesc, faţă de care omul este iconom şi nu posesor. Ca omul să fie înlocuibil cu soarele, trebuie să fie valorizat adânc. În societatea şi religia egipteană, ca şi în alte religii păgâne, expresia nu s-ar fi putut naşte în mentalul colectiv, pentru că ar fi fost considerată o blasfemie la adresa faraonului şi a zeilor.

Demnitatea solară poate fi transferabilă omului numai când el e înveşmântat cu chipul lui Dumnezeu şi e înzestrat cu avuţia părintească a strălucirii harului Său.

Dacă noi astăzi am pierdut multe sensuri este pentru că am pierdut valoarea de adevăr a pildei duhovniceşti conţinută în cuvintele şi expresiile româneşti vechi.

Psa. Gianina

Aşteptând zăpada…

De ce aşteptăm zăpada? Pentru că e unic de frumoasă, pentru că schimbă cenuşiul iernii, pentru că schimbă cenuşiul sufletului, pentru că e o feerie pentru copii şi pentru inimile sensibile, pentru că ne aminteşte de puritatea şi inocenţa în care trebuie să ne îmbrăcăm, pentru că inspiră linişte adâncă, tăcere ochiului şi auzului contemplativ, pentru că, îmbinată cu frigul, ne vorbeşte despre asceza dură prin care ajungem la frumuseţea şi curăţia duhovnicească, pentru că ne mustră întunericul, zgomotul şi haosul lăuntric. Poate şi pentru altele…

Psa. Gianina

Despre ură şi resentimente

De ce nu scriu oamenii pe bloguri lucruri serioase? Pentru că nu consideră că semenii lor, din ziua de astăzi, merită ceva mai mult, şi anume un efort deosebit din partea lor. Pentru că au un dispreţ desăvârşit pentru ceilalţi oameni, chiar dacă nu îl exprimă.

*

Oamenii care Îl urăsc pe Dumnezeu sunt aceia care nu ştiu să găsească nicio ieşire din suferinţa lor. Sunt persoane profund nemulţumite de unul sau mai multe lucruri: de cine sunt, de ceea ce fac toată ziua, de locul unde s-au născut, de părinţii, soţul/soţia, copiii şi familia pe care o au, de viaţa lor, de facultatea pe care au/n-au făcut-o şi de serviciul pe care îl au sau nu îl au, de colegii de muncă, de oamenii care îi înconjoară, de felul cum arată, de ţara în care trăiesc…

Una dintre acestea sau mai multe sau toate la un loc constituie motivul unei dureri care îi ţine închişi ca într-o cuşcă şi îi face să se simtă exasperaţi că nu pot evada în niciun fel. Ei ar dori să evadeze din această realitate, să o desfiinţeze şi să o înlocuiască cu ceva…nedefinit, cu o altă existenţă pe care o conturează numai parţial, dar care şi-ar avea, la rândul său, neajunsurile ei.

Singura ieşire, singurul mod de evadare e credinţa în dreptatea lui Dumnezeu şi în pedgogia Lui cu omenii, dar ei n-o pot lua în considerare, pentru că sunt prea preocupaţi să-L urască pe acest Dumnezeu şi să-L facă responsabil pentru suferinţele lor, pe care le resimt ca insuportabile.

Sunt persoane care strâng durerea în ele însele la nesfârşit, nemulţumirea, dar fără să caute sau să vadă nicio finalitate pozitivă, nici cea mai mică, în această chinuire. Nu pot să observe nicio urmă de bine pedagogic, măcar în perspectiva unui viitor apropiat, dacă nu în veşnicie. Şi nu numai că nu văd niciun sens în suferinţă, dar pe deasupra colectează în ei înşişi o ură colosală, o ură de Dumnezeu şi de oameni pe care amabilitatea socială nu o poate disimula întotdeauna, chiar dacă ei încearcă să-şi camufleze asperităţile sentimentale.

În lumea în care trăim noi astăzi, însă, adeseori nici nu se mai încearcă disimularea resentimntului, a enervării şi revoltei interioare, ci ele sunt proiectate, cu din ce în ce mai multă ostentaţie, asupra celor pe care oamenii şi-i subordonează în mod mental, sub multiple aspecte (reale sau fictive), şi pe care îşi propun să se răzbune ca să simtă o satisfacţie şi o eliberare, din chingile umilirii şi ale nemulţumirii de sine.

Debuşeurile artificiale pe care le oferă propaganda comercială, prin care devii specială dacă foloseşti rimelul sau vopseaua de păr nu ştiu care sau arăţi impecabil dacă ai pantofii lustruiţi, nu ţin de foame. Adică, nu adapă foamea reală a spiritului de libertate interioară, nu te împacă cu tine însuţi, cu cine eşti, cu felul cum te simţi în sufletul tău. Artefactele sau accesoriile moderne te lasă acelaşi om însingurat, chinuit de suferinţe nevindecate, pentru că acelea nu vindecă plăgile interioare şi nu pot să cosmetizeze estetica spiritului omenesc.

Ridurile interioare se şterg prin rugăciune şi linişte sufletească, prin potolirea patimilor, prin apetenţa spre asceză şi calmarea agitaţiei poftelor care te asaltează. Acesta este singurul mod de liniştire, singurul nurofen pentru tortura suferinţelor cotidiene.

Există oameni pe care suferinţa grea şi multă îi doboară, îi nimiceşte şi alţii pe care multiplele suferinţe nu îi ucid, dar îi fac un ghem de ură şi de resentimente – ceea ce e tot o ucidere, spirituală, lentă şi chiar mai dureroasă decât prima. Întâlnirea cu ei e ca întâlnirea cu o lamă de cuţin, gata să acţioneze. Când vezi asemenea oameni trebuie să te rogi pentru ei, să te linişteşti tu şi să te rogi pentru ei, pentru că au nevoie, de fiecare dată când îi vezi sau îţi aminteşti de ei.

*

Scriem pe blog pentru că ştim că există semeni care au nevoie de o vorbă bună, de ceva mai mult decât glume, bârfe şi cancanuri, de o încurajare sau de o înţelepţire într-un anumit sens. Scriem pentru că noi ne-am bucurat de cei de la care am primit mângâiere şi înţelepţire. Ştim că şi noi, dacă putem oferi un răspuns, e bine să-l dăruim celor care sunt îndureraţi că nu îl află. Luminarea unei înţelegeri e un prag spre mai multă lumină, iar pragurile trebuie construite.

Psa. Gianina Picioruş

El Greco şi influenţa Ortodoxiei în arta modernă

Modernismul picturilor lui El Greco este surprinzător pentru epoca în care el a trăit şi a pictat (1541-1614). Pictorul care îi cerea papei să i se permită să repicteze Capela Sixtină, pe motiv că Michelangelo nu ştia să picteze, care este considerat un precursor al expresionismului şi cubismului, era un grec originar din Creta, născut într-un mediu preponderent ortodox, pe nume Domenikos Theotokopoulos, nume cu care s-a semnat toată viaţă, păstrând şi grafia cu litere greceşti (Δομήνικος Θεοτοκόπουλος).

Theotokopoulos (care înseamnă fiul Maicii Domnului) sau El Greco, crezând în forţa geniului său mai presus de toate, s-a integrat în viaţa artistică şi religioasă a Europei renascentist-iluministe, pentru a avea posibilitatea de a-şi exprima plenar talentul de pictor. Italia şi Spania acelor vremuri l-au privit însă cu suspiciune până la moarte, pentru că venea din Răsăritul ortodox şi pentru că pictura sa nu se integra în canoanele catolico-renascentiste cu care contemporanii săi erau obişnuiţi. A trebuit să declare în scris, inclusiv în testamentul său, că este un catolic ferm convins, pentru ca să se asigure de protejarea şi conservarea operei sale, care totuşi a căzut în dizgraţie până în secolul XX, când a fost redescoperită. Viziunile sale, care depăşesc cu mult concepţiile renascentiste sau baroce ale vremii, fac din El Greco un precursor evident al curentelor moderniste din pictura europeană.

Dacă ne gândim că şi în literatură, creatorul romanului psihologic modern este Dostoievski, care provine tot dintr-un spaţiu de cultură şi tradiţie ortodoxă, începem să ne punem serios întrebarea dacă sunt fondate acuzaţiile aduse Ortodoxiei şi Bisericii Ortodoxe, anume că ar reprezenta un factor de stagnare pentru dezvoltarea artelor şi culturii. E adevărat că Ortodoxia şi concepţiile sale isihaste combat ideea de abandonare a omului în voia imaginaţiei care poate deveni un colector al patimilor.

Dar, în acelaşi timp, este adevărat şi faptul că unii dintre cei mai mari artişti ai lumii sunt ortodocşi sau provin dintr-un areal de gândire şi de cultură ortodoxă, care i-a influenţat profund, mai înainte de a se lansa în cariera artistică. Am mai spus şi în altă parte că, în ce priveşte cultura română, cei mai mari scriitori şi artişti, inclusiv avangardiştii care au revoluţionat gândirea artistică europeană a veacului trecut, sunt persoane care pleacă de la o mentalitate tradiţională şi reformulează tehnicile şi expresia artistică, exprimând însă o viziune profundă care are fundamente în gândirea veche a lumii ortodoxe şi bizantine.

Întorcându-ne la El Greco, tabloul de mai sus, care îl înfăţişează pe Mântuitorul, se apropie mai mult de exigenţele artei bizantin-ortodoxe decât de picturile catolice, care sunt esenţial diferite. O trăsătură evidentă a viziunii răsăritene şi ortodoxe, pe care El Greco o reproduce în tablourile sale, este hieratismul figurilor umane şi opţiunea spre subtilizare a imaginilor, spre deosebire de tradiţia catolică a accentuării carnaţiei, chiar şi atunci când e vorba de persoane sfinte sau de îngeri.

Alte tablouri, prin accentul pus pe culoare şi pe expresivitate, pe reliefarea durerii în locul unui realism exterior, arată o înrudire de spirit, într-un anumit sens, cu arta lui Albrecht Dürer (1471-1528), spre exemplu. Accentul pus pe durerea umană, pe suferinţă fără descoperirea niciunei raze de sprenaţă, în expunerea chinurilor sau a răstignirii Domnului sau a martiriului Sfinţilor, va constitui o altă extremă a picturii apusene, dezvoltată de data aceasta în mediul protestant, germanic. El Greco, venind cu influenţe ortodoxe, însuşindu-şi tehnici picturale ale renascentismului veneţian, dar exprimând şi o tensiune dramatică care va forma latura esenţială a expresionismului german, se află undeva la confluenţa dintre Ortodoxie, catolicism şi protestantism, ca viziune picturală.

Psa. Gianina Picioruş

Convorbiri cu durerea

Începi să simţi că trăieşti în această lume când durerea ei devine durerea ta de cap, durerea membrelor tale, o parte din suferinţa pe care o porţi zilnic. Altfel lumea e exterioară, e un spectacol interesant, anost sau dezgustător, dar nu lumea ta, nu viaţa ta.

Când viaţa ta primeşte lumea în ea, oamenii devin de la sine un interior al interiorului tău. Păcatele lor se adaugă la păcatele tale, frumuseţea lor e o rază de lumină într-un tunel, atunci când apare.

Milioanele de oameni şi milioanele de maşini şi de metrouri, de străzi şi de reclame, de oraşe şi iarăşi de oameni sunt o greutate sufocantă dacă o vezi fără Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu te face să nu întorci ochii, să nu îngheţi de spaimă, să nu înnebuneşti sau să nu te închizi în preocuparea egoistă numai de tine însuţi.

Vederea acestei lumi uriaşe cu dureri uriaşe nu e uşor de suportat nici măcar pentru postmodernii care nu sunt obişnuiţi decât cu această lume. Şi ei derapează, intră în panică şi fac lucruri necugetate…

Durerile lumii de azi sunt un non-sens mai mare decât non-sensurile trecutului. Însă paradoxul mântuirii noastre este să ne lăsăm pătrunşi de sensul non-sensului. Să vedem în ceea ce nouă ni se pare cea mai mare aberaţie a istoriei de până acum un sens al mântuirii, un scop către care mergem. Lucru imposibil dacă mila lui Dumnezeu nu ne face să simţim un fir de nisip din greutăţile şi durerile pe care ea le duce, ale acestei lumi grele.

O lume din materiale grele, fără supleţe spirituală, construită pe ideea de masivitate, gândită ca să te strivească, să te demoleze chiar şi numai privind-o. Şi tu îi fărâmi forţa cimentului şi a oţelului dacă poţi să trăieşti în ea, dacă respiri şi o asumi în fiinţa ta care pare atât de precară, dar pe care harul o face o furnică în stare să ducă greutăţi mult mai mari decât a sa proprie.

Psa. Gianina Picioruş

O floare de gând

În viaţă
trebuie să faci faptele bunătăţii
aşa cum vezi
culoarea unei flori
din viteza trenului

Psa. Gianina

Să comunicăm…în cuvinte!

Am văzut mai multe reclame care spuneau ceva de genul: să comunicăm dincolo de cuvinte! Însă noi nu comunicăm pe cât ar trebui în cuvinte, în cuvinte adevărate, sincere, reale, ca să simţim nevoia unei împărtăşiri de sine pe care cuvintele n-o pot epuiza.

Nu, noi chiar vorbim, cel mai adesea, nu în cuvinte ci dincolo de cuvinte. Nu suntem darnici ca să ne punem sufletul în cuvinte ca pe palme, în faţa aproapelui. Nu ne spunem cuvintele pe care le simţim şi le gândim, ca să nu ne consumăm inima, ci s-o lăsăm să moară de… scleroză.

Ne înţelegem mai mult din necuvinte, din sentimente, fapte, presimţiri, intuiţii. Ne simţim unii pe alţii şi ne pipăim cu inima cuvintele, pentru că majoritatea covârşitoare a oamenilor nu crede în cuvinte. Aşa cum femeile nu cred în poezie, în ciuda a ceea ce se spune. Şi eu am constatat asta cu mirare. Poezia e o nobilă inutilitate artistică, ca s-o parafrazăm pe d-na de Stael, nu din cauza teoriei literare la modă, ci pentru că am devenit, mulţi dintre noi, superspecializaţi în pragmatism.

Aproape că nu ascultăm cuvintele, ci le privim în ochi, să vedem dacă ne mint sau dacă e vreo umbră de adevăr în ele. Vorbim şi înţelegem ceea ce nu spunem sau ceea ce spunem altfel decât în cuvinte.

Aşa încât poţi să te întrebi dacă suntem cu adevărat cuvântători sau dacă folosim vreodată limbajul la maxima lui potenţa de a ne exprima în afară, de a ne evacua din noi înşine spre ceilalţi.

Oamenii adevăraţi se simt în cuvinte…, din cuvinte. Cuvintele lor nu sunt doar literatură. Există o literatură care e doar… literatură şi o literatură care e arta de a fi viu în cuvinte, unde cuvintele sunt magnetice, te catapultează direct în întâlnirea cu cel care te ia martor al fiinţei sale. Nu te poţi fofila printre coperţi, în spatele mesei de lectură, pentru că eşti sau devii şi tu gol în faţa celui care scrie, care se dezbracă de orice faţadă înaintea ta şi te surprinde cu uimirea necalculată.

Cuvintele care sunt adânci şi ies din izvoare adânci ale sufletului au un mod de a izbi conştiinţa care le face să semene cu altceva, şi care n-are nicio legătură cu estetica. Cei care-L ascultau pe Hristos Domnul spuneau că niciodată n-a vorbit nimeni ca El, ca Omul Acesta. Cuvintele Sale erau unice, ca şi minunile Sale, pe care nimeni nu le mai făcuse în Israel. Ele puneau în uimire, făceau să încremenească oamenii, să recunoască imediat maipresusul de tot ceea ce ştiau sau întâlniseră ei vreodată.

Hristoa era Dumnezeu în modul cel mai evident şi în cuvinte, în cuvintele care nu erau ca ale oamenilor, ca ale poeţilor, ca ale filosofilor, şi nici măcar ca ale Sfinţilor Prooroci, ci mult mai mult decât toate la un loc.

Cuvintele au greutate. Un cuvânt greu te loveşte mai tare ca lemnul. Un cuvânt bun, cu adevărat bun, te poate scoate din boală, din durere sau din letargie. Ele, cuvintele nu există fără noi, dar ele respiră fiinţa noastră acolo unde le împlântăm.

Toate învăţăturile lumii se păstrează în cuvinte şi se cântăresc în fapte. Pentru că, cuvintele, cuvintele altora sau cuvintele lui Dumnezeu spuse tainic în inima noastră, ele nasc oameni. Cuvintele se actualizează în oameni, ştampilează caractere, şi prin ei nasc alte cuvinte.

Acolo unde cuvintele sunt false, ipocrite, poate că ar trebui să le numim altfel. Poate că ar trebui să găsim un alt nume pentru acest mod de a comunica cifrat, de a-ţi afişa lăuntrul ca ultrasecret. Aşa după cum iubirea care nu e decât necesitate biologică poate ar trebui să primească şi ea o altă denumire, mai propice – cum de altfel i se şi zice, mai nou, chimie sau fluturaşi.

Vorbim cuvinte care sunt doar sunete sau vorbim din straturile aurifere ale fiinţei noastre? Unii nu cred că suntem şi aur, ci doar gorile. Însă cuvintele pot să-i transforme, dacă nu sunt cumva de piatră cremene.

Psa. Gianina Picioruş