Înţelepciune paremiologică…

Dacă prostia ar durea, nu s-ar mai pomeni. Dacă am fi oameni, nu am fi struţi. Dacă tăcerea e de aur, de ce nu se vinde la piaţă? Dacă am învăţa să convieţuim, am iubi şi copacii din curtea vecinului.

Când nu mai ai ce vinde, vinzi ce nu ai. Când nu mai ai ce spune, spui ce nu crezi sau ce niciodată nu gândeşti. Când te priveşti în oglindă, afară apune soarele.

Te doare în pălăria altuia, pentru că pe capul tău nu se potriveşte. Socrate credea că fericirea a inventat-o Descartes, când a zis că noi muncim în timp ce gândim. Sau că gândirea e condiţionată de a fi mai înainte de a crăoni. Dar pe cine mai interesează a fi sau a muri?

Eşti ce gândeşti, chiar dacă nu mănânci ce gândeşti. Ceea ce gândeşti şi simţi te face să fii o iarbă sau o lebădă. Dacă mori, nu mai ai timp să regreţi. Dacă eşti instabil, te dor nervii.

Dacă e pace pe pământ, e iarnă la poli. Când eşti şmecher, ai aerul că nu ai nevoie de aer. Dacă înaintezi în timp, poţi prinde trenul din urmă. Cine ştie câştigă. Cinstea nu se cumpără. Cine înţelege are parte.

Semnificaţia ploii e ploaia însăşi. Când te mănâncă palmele, înseamnă că o să te culci pe o ureche. Viaţa nu revine la anul, pentru că nu e pe ecrane. Câinii merg cu covrigi în coadă când te doare coada de pomană. Dacă te priveşte cineva din spate, numai atunci poţi să-ţi vezi ceafa.

Râsul te provoacă la somn, dacă umorul nu te învaţă de bine. Lemnele sunt scumpe vara, dacă iarna ai visat la pepeni. Gâştele par lebede atâta timp cât le dai orz. Adu-ţi aminte de viitor, ca să cunoşti trecutul. Deşi nici prezentul nu stă ca apa.

Psa. Gianina.

Moda şi istoria care nu trece

Patefonul sau gramofonul nu mai cântă pentru noi. Pentru că nu mai cântă pentru noi muzica din prima jumătate a secolului XX. Putem să înţelegem cuvintele ei, dacă este muzică românească sau dacă ştim şi alte limbi, putem să fim anticari, colecţionari, fascinaţi de mirosul altor epoci, dar nu putem, nu mai putem să mai înţelegem o epocă, care a murit. Celor care n-am trăit-o, ea ne rămâne într-o foarte mare măsură ilizibilă fiinţei noastre, oricâte date şi mărturii am avea despre ea.

Bunicii noştri ascultă emoţionaţi ecourile forfotei unei lumi apuse. Dar nici pentru ei această muzică nu e viaţă reală, spontană, ci melancolie, pentru că nu poţi să trăieşti în trecut. Trecutul e o filă de carte pe care ai citit-o demult şi ai dat mai departe. Oricât ai vrea să o citeşti din nou cu ochi virgini, ea nu va mai fi nouă niciodată.

Aşa cum am prezentat lucrurile până acum, le-am făcut să pară o lege a firii. Însă convingerea mea ultimă nu este aceasta, pe care am expus-o. Lucrurile care nu rămân în fiinţa noastră, care se strămută din sufletul nostru odată cu trecerea timpului, sunt acelea care nu au atins coardele cele mai profunde ale inimii umane. Moda este un astfel de lucru, care se adresează periferiei sufletului. Pentru unii ea este interesantă sub aspectul ei momentan, spontan, la timpul prezent, pentru alţii ajunge să fie interesantă de-abia când devine cavou, sarcofag, muzeu de antichităţi.

Unora le place mirosul vieţii, altora cel al morţii. Însă şi unii şi alţii, dacă nu caută viaţa adevărată, dacă vor numai patimile de la viaţă sau numai istoria mumificată de la trecutul lumii, atunci nu caută nimic şi nu înţeleg mare lucru, nici din ce trăiesc, nici din ce studiază.

Am început de la patefon şi de la înţelegerea muzicii. Asta pentru că mi se pare că muzica este cel mai perisabil aspect al modei sau unul dintre cele mai perisabile. Perisabilitatea ei e mai uşor de observat într-un context în care simţi imediat când ceva nu-ţi mai place, nu te mai caracterizează sau nu te-a caracterizat niciodată. Eu, ca româncă, pot să ascult muzică uşoară românească, hip-hop românesc sau rock sau manele şi să nu vibrez deloc sau foarte puţin, doar faţă de anumite versuri sau de o nuanţă muzicală. În schimb, pot să ascult o melodie din cine ştie ce secol şi chiar din alt areal etnografic, care să mă facă să uit că respir.

Asta pentru că moda nu vorbeşte un limbaj universal, inima sinceră însă da. Moda este numai deflagraţia egoismului, a dorinţei de a epata, de a te arăta emancipat. Ea nu se preocupă de impact, de urmări profunde, de veşnicie. Ea nu vrea să ţipe în urechile tuturor durerea sau frumuseţea care e prea multă în sine, ci să dea cu tifla, să concureze, deşi nu are fundamente reale în existenţă, nu are o chemare adevărată şi nici o motivaţie abisală pentru a se manifesta.

Odată cu moda curge însă prin noi şi pe lângă noi şi o altă istorie, care face abstracţie de modă. O istorie care ne face oameni, care ne pregăteşte pentru orizonturile nemuririi, care ne învaţă pragurile şi abisurile sufletelor noastre. Cele două conlocuiesc în această lume. Pe când moda însă face numai spume la suprafaţa râului şi nu învaţă nimic din adâncurile care nu se văd, istoria adevărată ştie să contemple suprafaţa şi să se adâncească şi mai mult în matca sa înţeleaptă.

Psa. Gianina.

Adâncimea iubirii

 

Sentimentele puternice nu sunt insuflate de lucruri periferice, neesenţiale. Cei care îşi cunosc adâncul sufletului ştiu să iubească adâncimea şi se îndrăgostesc de ea când o văd.

Aspectele exterioare ale asemănării între oameni nu îi leagă pentru mult timp şi nu îi ţin împreună, nedespărţiţi orice s-ar întâmpla. Şi orice aspect al relaţiilor inter-umane, oricât ar părea de important, este oarecum periferic, dacă nu Îl presupune pe Dumnezeu ca fundament al său.

Cel care întemeiază înţelegerea, prietenia, iubirea între oameni este Însuşi Dumnezeu şi numai Dumnezeu. Doi oameni pot să aibă, mai mult sau mai puţin aparent, foarte multe lucruri în comun. Însă dacă toate aceste lucruri nu sunt unificate şi adâncite în iubirea lui Dumnezeu, relaţia dintre cei doi poate fi sortită eşecului, chiar dacă ar fi un lucru de neînţeles, omeneşte vorbind.

Şi aceasta s-ar întâmpla tocmai pentru că este gândită şi percepută de cei implicaţi numai la nivel uman, pentru că i se refuză dimensiunea profunzimii supraumane.

Iubirea e însă absurdă în coordonate strict umane şi ea nu poate fi posibilă decât dacă se extinde dincolo de limitările acestei lumi. Vorbind paradoxal, dar adevărat, nu poţi să iubeşti decât privind cu ochii în veşnicie şi aruncându-te în braţele milostivirii dumnezeieşti, căci ce iubire e aceea care se socoteşte pe sine extrem de perisabilă, sortită unei scurte stagiuni şi unei extincţii rapide?

Şi invers, poate părea că nu există multe lucruri în comun între doi oameni, însă dacă Dumnezeu fundamentează iubirea lor, atunci fundamentată este şi rămâne, chiar dacă e o enigmă pentru cei din jur, care nu au ochi să străbată interiorul sufletelor.

Dumnezeu este Iubirea fără de Care nu ne putem înţelege iubirea. În iubirea de Dumnezeu şi în relaţia noastră cu Ziditorul şi Părintele nostru stă ascunsă taina iubirii noastre, în revărsarea de dragoste a harului Său învietor stă toată înţelegerea şi adâncirea sufletului nostru, cunoaşterea şi iubirea noastră pentru celălalt.

Prezenţa Lui în iubirea noastră este unica garanţie, unica linişte, stabilitate, permanenţă şi aprofundare a ei. Absenţa lui Dumnezeu năruie şi cele mai fulminante relaţii şi iubiri, în timp ce prezenţa Sa apropie şi uneşte chiar şi ceea ce părea distinct şi străin.

Psa. Gianina.

De-construcţia interioară

Deconstructivismul nu este numai un curent artistic, ci şi o activitate duhovnicească, prin care construim şi reconstruim şi iarăşi destructurăm realitatea gândurilor care încearcă să se sedimenteze în noi înşine.

Gândurile au maleabilitate în fiinţa umană, sunt fluctuante până la momentul în care devin beton armat, în care, dacă loveşti, s-ar putea să te pomeneşti cu reacţii cu totul neaşteptate de la un om pe care l-ai crezut liniştit şi înţelegător, deschis unei discuţii.

Distincţia între momentul în care gândul era încă flexibil şi cel în care a devenit inert, este distincţia pe care nu o fac oamenii pe care nu-i interesează ce se întâmplă în interiorul lor, care primesc îmbătrânirea gândurilor în ei înşişi fără să-şi pună problema dacă sunt bune sau nu, dacă era cazul să se lupte cu ele sau nu, dacă acestea îi fac mai buni, pe zi ce trece, sau, dimpotrivă, mai răi, mai egoişti, mai intoleranţi.

Ortodoxia propune acest deconstructivism duhovnicesc zilnic, prin care omul se autoanalizează în amănunt, îşi dezbracă de un milion de ori haina gândurilor, îşi dezmembrează fiinţa interioară, a concepţiilor, a pasiunilor şi a cugetărilor, pentru a le reîmbrăca din nou şi a vedea care i se potrivesc cu adevărat, care îi fac bine, care îl construiesc ca un om frumos.

Cărămizile gândurilor pot fi adesea stricate, numai unele dintre ele, dar astfel să strice întreg edificiul fiinţial pe care încercăm să-l zidim în viaţa aceasta. Aşa încât aceste cărămizi trebuie puse şi date jos şi repuse de nenumărate ori la temelia inimii, pentru a vedea dacă ele întreţin viaţa sau aduc moartea.

Analiza lumii pe care o vedem cu ochii trupeşti şi sufleteşti, precum şi a patimilor şi a gândurilor, ar trebui să fie o ocupaţie neîncetată, un jurnal care se scrie şi se rescrie mereu în mintea noastră. În definiţia Sfinţilor Părinţi, activitatea duhovnicească presupune ca ortodoxul să fie o enciclopedie umblătoare a lumii lui, dar şi un artist desăvârşit, chemat să împlinească cea mai grea operă de artă: un autoportret mântuit.

Psa. Gianina.

De ce ne plac măslinele… negre?

Despre măsline ştiu că mi-ai plăcut dintotdeauna. Nu cred că mai pot spune acelaşi lucru şi despre alte fructe. Portocalele şi bananele, spre exemplu, care acum îmi plac foarte mult, ţin minte că nu îmi plăceau deloc când eram copil, cu toate că erau o delicatesă rară pe atunci.

Însă măslinele au ceva neobişnuit al lor şi acest neobişnuit este culoarea lor neagră, când sunt coapte. Am stat şi m-am gândit că nu mai ştiu alte fructe negre, dimpotrivă, celelalte fructe au culori foarte îmbietoare.

Cum ne plac atât de mult măslinele, dacă sunt… negre ? Nu cred că e o întrebare fără sens. Cei care nu suportă să vadă negru, fac în acest caz abstracţie de culoarea măslinelor sau uită pur şi simplu fobia lor şi demonstrează astfel că reticenţa la negru nu este decât o prejudecată.

Mulţi oameni nu suportă culoarea negru, sunt, dacă pot spune aşa, melanofobi. Nu suportă să se îmbrace în negru sau să vadă pe alţii îmbrăcaţi în negru sau să aibă în casă obiecte de culoare neagră. Spun că îi deprimă, că le aminteşte de moarte, că îi fac să aibă o stare pesimistă.

Personal, a trebuit să îmi mai decolorez vestimentaţia, pe care o prefer neagră, de obicei, pentru că lumea din jurul meu nu se simte confortabil lângă negru. Pentru noi, negrul odihneşte mintea, face să se domolească zvăpăierea patimilor, potoleşte înălţarea cugetului, întoarce simţirea şi gândirea spre sobrietate adâncă. Este culoarea unei distincţii smerite, a unei vieţi prin care se străvede moartea dar pe care moartea nu o stăpâneşte.

Ortodocşii, clerici şi monahi mai ales, dar şi mulţi mireni, se înveşmântează în negru pentru că se îmbracă în smerenie şi în amintirea morţii. Iau acum veşmântul pocăinţei pentru ca să se îmbrace în haină de nuntă la înviere. Şi tot aşa preferă în preajma lor obiecte şi lucruri de culoare închisă, care să nu le aplece inima spre deşertăciuni.

Negrul însă nu este o absenţă, un întuneric, ci o culoare a luminii. (O lege a fizicii spune, dacă nu mă înşel, că negrul este cel care absoarbe toate culorile.) Şi la fel este şi în lumea duhovnicească, după mărturia unor Sfinţi care, în timpul vieţii, au văzut cu duhul pe alţi Sfinţi îmbrăcaţi în cel mai frumos negru cu putinţă.

Frica de negru e o superstiţie. Dacă fugim de negru, nu fugim decât de o conştiinţă vinovată. Căci îndepărtând gândul morţii de la noi, nu îndepărtăm şi moartea şi Judecata care ne aşteaptă.

Însă negrul este o culoare a vieţii, ca oricare alta. O culoare care ne predispune la interiorizare, reflecţie şi pocăinţă, e adevărat, dar aceasta nu este un lucru rău. Negrul nu e urât, cum pretind cei care preferă rozul excedentar, ci negrul poate fi şi foarte frumos. E o culoare a vieţii. Ne-o dovedesc şi măslinele, şi lalelele negre şi multe lucruri şi vietăţi cărora le stă foarte bine în negrul lor natural. Dar şi oamenii care se îngroapă în adâncirea de sine, fiindcă iubesc viaţa veşnică.

Psa. Gianina

Cum e când începi să vezi

Poruncile lui Dumnezeu sunt iubite pe măsură ce împlinirea lor instaurează în om ceea ce omul nu a visat niciodată mai înainte de a începe să le împlinească.

Atunci când omul începe să simtă apropierea harului dumnezeiesc, înţelege că transformarea care se produce în el nu are legătură cu nimic pământesc, nu seamănă cu niciun sentiment şi cu niciun gând omenesc experiat până atunci. Dragostea lui se aprinde şi mai tare pentru lucrurile pe care omul trupesc le urăşte, pentru că le simte ca dureroase şi constrângătoare: postul, faptele ascetice, smerenia, pocăinţa, compasiunea, iubirea jertfelnică.

Intrând dulceaţa mângâierii dumnezeieşti în suflet, fiinţa noastră se lipeşte cu ardoare şi de uneltele care o fac accesibilă, uneltele ascetice care par rele celor care iubesc confortul şi o viaţă comodă, fără dureri interioare.

Oamenii care detestă pocăinţa şi asceza ortodoxă şi le consideră nebunie, fanatism, fundamentalism, prostie, habotnicie sau în alte feluri, nu s-au despărţit niciodată de comoditatea gândirii şi a experienţei lor cotidiene, savurate la maxima ei banalitate şi ludicitate. Sau numesc revolta lor pasivă, intelectualistă, drept o atitudine spirituală, o repoziţionare conştientă [în cunoştinţă de cauză], în raport cu trăirea ortodoxă a poruncilor lui Dumnezeu. În realitate, ei nici nu ştiu la ce se referă această trăire, pentru că nu s-au apropiat niciodată, nici măcar în intenţie, de vreo simţire ortodoxă.

Despre cei care nu percep nimic din cele ce există, fiind orbi din naştere, nu cred că e corect să spunem că văd întuneric înaintea ochilor, pentru că nici măcar întuneric nu văd. Ei nu au noţiunea de întuneric la fel de mult cum nu au nici noţiunea de lumină. Percepţia lor vizuală este o experienţă care nu le permite să aibă vreo înţelegere despre vedere, în niciun fel.

Consider că la fel sunt şi cei care nu au experienţa atingerii harului pocăinţei, câtuşi de puţin. Nici ei nu pot înţelege decât experienţa lor de viaţă îngustă, la nivel simţual şi raţional-mental, atât pe cât puterea lor raţională se apleacă asupra studiului mediului receptat, în mod epistemic. Dar nu pot înţelege nici întunericul păcatului şi nici lumina iubirii lui Dumnezeu. Pentru ei, predica împotriva păcatelor e doar un discurs arid, pentru că întunericul lor le este imperceptibil şi nu au cunoştinţa şi conştiinţa diferenţei dintre întuneric şi lumină.

Păcatele încep să devină vizibile de abia atunci când încep să se disloce din sufletul omului. De abia atunci când încep să cadă ca nişte văluri mari de pe inimă, devin vizibile. În timp ce, în paralel, omul simte mângâieri şi întăriri de la Dumnezeu, experiază prezenţa Sa prin minuni şi lucruri negândite până atunci şi inconceptibile pentru minte, fără ajutorul harului.

Dar toate se petrec la un nivel de profunzime spirituală insondabilă pentru cei care rămân străini de orice experienţă duhovnicească.

Psa. Gianina.

Nevoinţă şi simplitate

 

Dacă nu mai scrii o vreme, uiţi cum e să scrii. Dacă nu mai citeşti, uiţi cum e să citeşti. Dacă nu mai priveşti, uiţi cum e să vezi. Dacă nu mai te comporţi cu bunătate, uiţi cum e să fii bun. Dacă nu mai iubeşti, uiţi cum e să iubeşti.

Duhovnicia nu e matematică, nu e calcul, în sensul că Dumnezeu nu răspunde omului după prezumţiile şi calculele sale. Însă, aşa după cum iubirea pentru un om se păstrează în inima noastră prin exerciţii de dragoste, prin gesturi şi preocupări afectuoase faţă de cel iubit, aşa şi iubirea pentru Dumnezeu se aprinde şi se ţine aprinsă prin nevoinţă, care este un exerciţiu ascetic, cerut de Domnul în Sfânta Scriptură, pentru că duhul este osârduitor, dar trupul neputincios.

Cultura română modernă a încercat, prin Noica, să-şi improprieze modelul creştin-ortodox al uceniciei, al părintelui / maestrului care formează ucenici, şi a îndrăgit, într-o anumită măsură exerciţiile de admiraţie. Şi oricât ar fi de demolator spiritul modern şi postmodern al acestei epoci istorice, totuşi, spaţiul cultural îşi asumă cu mândrie ideea de exerciţiu performativ şi antrenamentul intelectual intens, precum şi cunoaşterea în etape evolutive.

Numai că aceeaşi cultură seculară, în tandem cu teologia protestantă şi neoprotestantă, proclamă categoric că relaţia cu Dumnezeu este un facilă, care nu are nevoie de nevoinţa ortodoxă a înţelegerii teologice şi mistice. Cel puţin la nivel declamativ, pentru acestea, Dumnezeu este uşor de înţeles şi de experiat, arătându-se foarte vexate de exigenţele Ortodoxiei cu privire la pregătirea omului de a se uni cu harul lui Dumnezeu şi de a rămâne împreună cu el.

Pentru gândirea seculară sau cea de tip protestant, apropierea de Dumnezeu este pur cognitivă şi este o culme a imediateţii  şi a facilităţii. Simplitatea lui Dumnezeu, concluzionată ca atare din Sfintele Scripturi înţelese literal, fiind sinonimă cu elementaritatea gândirii, pentru protestanţi sau pentru neo-gnosticii lumii de azi.

Nevoinţa ortodoxă este un exerciţiu de iubire. Este un antrenament duhovnicesc, aşa cum a şi fost numită încă din primele veacuri creştine. Este o sumă de fapte şi de atitudini interioare prin care ne dovedim aplecarea inimii. Ea este adevărata simplitate şi normalitate a relaţiei cu Dumnezeu, atâta timp cât, pentru a înainta în cunoaştere şi în relaţiile interpersonale la nivel uman, cheltuim atâta efort, ne antrenăm zilnic (fizic, intelectual şi spiritual) şi ştim să percepem progresiv maturizarea noastră interioară.

Psa. Gianina.

Iarna ca o mireasă

 

 

 

De ce ne bucură zăpada? Pentru că albul ei acoperă cenuşiul nostru cotidian. Şi dacă nu presimţirea duhovnicească a purităţii ar fi cea care să ne bucure cu adevărat, de ce s-ar mai bucura copiii atâta, ei, care au inima mai puţin coruptă decât noi?

Am auzit multă lume din Bucureşti, cu vreo lună în urmă, manifestându-şi dorinţa ca să ningă de Crăciun şi de anul nou, pentru că aveau dor să ningă în aceste perioade, ceea ce nu s-a mai întâmplat de ceva timp, cel puţin pe aici, pe la noi. Şi nu cred că îşi doreau să meargă la patinaj sau la săniuş, sau să se bată cu bulgări. Undeva în adâncul lor, aveau nevoie să simtă şi să perceapă un semn vizibil de la Dumnezeu, al înnoirii şi al curăţirii. Omul care nu mai stă foarte aproape de Biserică, vorbeşte cu Dumnezeu prin semnele naturii.

Şi credem că Dumnezeu a dat această ninsoare pentru că a ascultat rugăciunile şi dorinţa de frumuseţe din multe inimi care tânjeau după ea. Căci  Dumnezeu împlineşte chiar şi dorul nelămurit al sufletului, dacă este după ceva bun, sfinţitor, înălţător.

A nins şi puţin viscolit, dar azi-noapte s-a oprit viscolul şi a început să ningă lin, bogat frumos. O ninsoare cu pace, ca şi când ar fi nins har. Ca şi înainte de Crăciun.

E o zăpadă care ne face bine, care ne bucură şi ne aduce aminte de nevinovăţie şi de îmbrăcarea cu haina albă de nuntă, pe care trebuie să o săvârşim în viaţa aceasta.

Aduceţi-vă aminte că şi poeţii noştri au văzut adesea iarna ca o mireasă, şi aceasta ca un reflex al conştiinţei lor ortodoxe şi ca o integrare într-o hermeneutică de veacuri a Ortodoxiei.

Psa. Gianina.

Istorie şi veşnicie

 

Ce sunt secvenţele de viaţă şi de istorie care alcătuiesc existenţa noastră pământească? Par  tăieturi dintr-un film comun, dar consecinţele lor sunt enorme în veşnicie. Veşnicia noastră depinde de aceste pelicule ce alcătuiesc filmografia personală pe care o numim trecutul nostru.

Când priveşti lucrurile din perspectiva veşniciei, a consecinţelor incomensurabile ale actelor noastre, viaţa noastră pare cu adevărat o pânză de păianjen care ţine un elefant. Ca pânza de păianjen sunt anii noştri şi suflarea noastră, zice Psalmistul (Ps. 38, 15; 89, 10). Şi această pânză străvezie ţine pe ea soarta noastră veşnică.

Focalizând astfel existenţa cotidiană, realitatea nu mai este banală, ci şocantă, insuportabil de tragică.

Şi tocmai iresponsabilitatea şi lejeritatea umană alcătuiesc cele mai dramatice şi mai feroce scene de privit, pentru o inimă sensibilă. Debusolarea şi  trăirea vieţii la întâmplare, în voia curentului, sau, mai bine zis, în voia patimilor, este ceea ce îi conduce pe oameni la un deznodământ foarte dureros pentru ei. Cu cât trăiesc mai mult fără nicio ţintă, ataşaţi de confortul şi uşurătatea unei existenţe fără implicaţii profunde, cu atât şocul întâlniriii cu suferinţa, cu adevărul, cu moartea, este mai înfricoşător, mai de neîndurat.

Omul este o fiinţă care poate şi trebuie să îşi asume responsabilităţi cosmice, fiindcă a fost creat ca stăpân al universului şi el influenţează, prin faptele sale, ecosistemul duhovnicesc al lumii actuale. La parametrii istorici în care trăim, păcatele noastre poluează lumea, până când Hristos va transfigura această lume şi păcatul nu o va mai ameninţa.

E incredibil însă felul în care omul trăitor pe pământ,  care se vede slab şi muritor,  nu vrea să se gândească nici măcar câteva minute pe zi, la veşnicia sa, la statutul şi condiţia sa ca fiinţă umană. Dacă s-ar interoga pe sine zilnic, chiar şi cel mai necredincios om ar vedea că nu este în stare să-şi convingă propria conştiinţă de mortalitatea sa eternă,  să se intimizeze cu perspectiva extincţiei sale definitive, cu toate argumentele ştiinţifice şi logice la care ar putea face apel. Poate doar să ignore clipa morţii, dar nu şi să se obişnuiască cu ea.

În faţa morţii, omul îşi pierde stoicismul, serenitatea filosofiei cu care şi-a îmbălsămat mintea, ideile despre nemurirea amintirii sale, în care va trăi secole de-a rândul ca un faraon într-o piramidă. Şi cu toate că moartea este realitatea vieţii cea mai zdrobitoare, cea mai infailibilă şi mai inargumentabilă, totuşi omul nu se gândeşte la ea, nu şi-o aplică mental sieşi, nu îi calculează consecinţele.

Atât de iraţional este omul care se pretinde raţional! Nu degeaba Filocalia începe cu aceste cuvinte ale Sfântului Antonie cel Mare: “Oamenii se socotesc raţionali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali”. Şi puţini sunt cei raţionali cu adevărat, cei care au vedere lungă ca să privească dincolo de orizontul strâmt al istoriei şi să vadă veşnicia, cei care se luptă cu minţirea de sine şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu neîncetat pentru că le-a deschis ochii.

Psa. Gianina.

Adevărul care este pretutindeni şi în toate

“A spune adevărul este cea mai mare binefacere”, spunea Sfântul Fotie cel Mare. De multe ori, o problemă la fel de mare ca şi aflarea adevărului, este cum să spui acest adevăr, cum să îl exprimi ca să fii înţeles.

În dorinţa noastră de a face cunoscut şi altora ceea ce noi credem cu toată fiinţa, trebuie să ţinem seama că cei mai mulţi dintre oameni nu doresc să afle adevărul plecând de la adevăr către ei, ci invers, pornind de la ei către adevăr.

Oamenii te urmează nu atunci când le arăţi cât de mari sunt ideile tale sau cât de sfinte sunt idealurile tale, ci cât de mult îi înţelegi şi le vrei binele. Cât de mult eşti dispus să le dăruieşti şi lor acest bine suprem în care tu crezi şi pe care tu îl ai şi îl trăieşti. Dacă nu le arăţi şi cum să ajungă la el şi cum să trăiască frumuseţea indescriptibilă despre care tu afirmi că este experiabilă, ba poate fi şi veşnică, ei nu vor să ştie despre o frumuseţe inegalabilă şi despre un bine absolut pe care să îl adore fără să îl cunoască şi să îl trăiască.

Tocmai asta e problema, că în lumea de azi, eşti obligat ca, în prezentarea adevărului ortodox, să nu pleci de la dogme şi Icoane, de la teologie şi lucruri sfinte, de la ceea ce te înconjoară pe tine, ceea ce este atmosfera inimii şi a minţii tale, ci să pleci de la lucrurile pe care oamenii le înţeleg ca frumoase şi nobile, pe care le admiră şi pentru care muncesc ca să le creeze.

Nu este o invenţie, acest fel de abordare potmodernă, pentru că şi Sfântul Pavel, propovăduind grecilor, le-a lăudat poeţii şi nu i-a denigrat. Ce era să le spună, că poeziile lor sunt desfrânate şi că nu sunt nimic pe lângă propovăduirea lui Hristos? Epopeile şi creaţiile lor, de care ei erau atât de mândri? Îl mai asculta cineva, dacă le-ar fi spus un adevăr mai mare, care întrecea mintea lor?

Aşa şi astăzi. Dacă omul cu care te întâlneşti face şi el un mic lucru bun şi frumos, îi lauzi buna aplecare spre bine, şi asta se numeşte propovăduire. Nu e teologia Sfântului Grigorie de Nazianz, dar dacă numai astfel poţi să comunici cu omul, ce poţi să faci? Şi nu e întotdeauna vina lui că e neştiutor.

Câţiva ageamii, care n-au înţeles încă felul de a vorbi teologic cu lumea postmodernă, inedit, al părintelui Dorin (sunt însă mult mai mulţi cei care s-au prins), se arată nemulţumiţi de unele postări ale sfinţiei sale, care nu sunt însă decât fotografii ale lumii de azi, dar din care răzbate o urmă de bine, o undă de frumuseţe, de la care putem să plecăm în dialogul nostru cu oamenii.

Dacă începi de la Sfânta Scriptură cu un satanist sau de la Icoane cu un eretic, nu mai ajungi niciodată la niciun rezultat. Pe de altă parte, credincioşii noştri care se şochează şi condamnă un preot au un ierarh pe care îl văd vorbind cu o samarineancă sau cu un păgân, în loc să se bucure, arată că sunt departe de a-şi fi făcut intimă dragostea lui Hristos. Şi dacă nu iubeşti oamenii pe care vrei să îi converteşti cu adevărat, nici nu îi vei converti niciodată la Ortodoxie, pentru că Ortodoxia vorbeşte ca de la iubire la iubire.

Dacă omul îşi iubeşte copilul, îşi iubeşte munca lui, muzica lui, arta lui, calculatorul lui, ideile şi ideologia lui, trebuie să pleci de la iubirea lui ca să îl duci la iubirea lui Hristos. Cum ai putea să pleci de la teologia pe care tu o iubeşti, dar pentru care lui Dumnezeu încă nu i-a deschis ochii şi inima?

Adevărul este pretutindeni şi în toate, trebuie doar pus în evidenţă, reliefat.

A spune adevărul este cea mai mare binefacere. Şi cea mai mare artă şi ştiinţă este a te face avatarul acestui adevăr şi al acestei iubiri, în faţa fiecărui om în parte, a te transfigura mereu într-o altă hieroglifă, pe care să o descifreze omul din faţa ta şi în care să fie lizibil Hristos.

Psa. Gianina

Cum ajungem să fim răi ?

Răutatea este o săturare de bine. Ea se instalează atunci când, cu conştiinţa mai mult sau mai puţin împăienjenită, alegem răul, deşi ne dăm seama că mai există şi o altă variantă. Noi simţim în noi înşine cum ni se strânge inima pungă şi cum nu mai încape în noi iertarea, înţelegerea, condescendenţa, compătimirea, iubirea sau prietenia faţă de aproapele, simţim că ceva se schimbă în rău, dar ni se pare că e o decizie bună, că e mai bine pentru noi aşa.

Nu ne dăm seama că închiderea în egoismul propriu, întemniţarea îndărătul a multe ziduri groase de auto-apărare, nu ne protejează de suferinţe. Dimpotrivă, ne aduc şi mai multă, cu mult mai multă prostie şi întunecare pe cap. Laolaltă cu o nefericire enormă, extremă, inexprimabilă, care nu mai este incidentală şi exterioară, ci curge din inima noastră, permanent, ca un râu neoprit.

Perdeaua egoismului şi a răutăţii e groasă pe minte şi pe inimă. Când dracii devin locatarii permanenţi ai sufletelor noastre, generozitatea, dragostea şi iertarea par o prostie, o afacere păguboasă. În lumea de astăzi e la putere replica dură, vulgară, jegoasă, cuvântul care să te satanizeze, destinat să te arunce în cea mai adâncă mocirlă. Însă cei care recurg la retorica trivialităţii tenebroase, nu înţeleg că prin apelul la ea îşi descoperă, ei singuri, provenienţa lor de la periferia gândirii şi a iubirii, ferentarismul placid al emoţiilor.

Şi mai mult decât replica scabroasă, e iubită şi recuzitată înjunghierea pe la spate, complotul, premeditarea îndelungă a răzbunării. Toate acestea, care ne răpesc anii vieţii şi fac din noi nişte oameni astupaţi în coşciugul răutăţii, fără ceruri noi care să se deschidă zilnic în faţa ochilor inimii. Prin care să intrăm ca prin nişte uşi în nădejdea pentru cele viitoare.

Singuri ne facem răi, ne ofilim sufleteşte. Nu ne trezim la vreme că plutim pe un râu al sentimentelor negative, că ne tăiem singuri bucuria şi speranţa vieţii, că ne furăm seninătatea şi farmecul fericirii. Păcat.

Psa. Gianina Picioruş

De ce ne face bine gingăşia?

Pentru că poartă de grijă. Pentru că arată nevinovăţie.

Psa. Gianina

Dumnezeu ne-a răspuns cu mult înainte!

Dumnezeu a preîntâmpinat în Sfânta Scriptură toate nedumeririle, întrebările şi frământările oamenilor. Nicio întrebare nu a rămas fără răspuns în această carte inspirată de Duhul Sfânt. Dacă citeşti adesea Psaltirea, care conţine Scriptura pe scurt, observi - poate cu mirare - nu numai că se cuprind aici lămuriri despre toate evenimentele esenţiale, de la începutul şi până la sfârşitul lumii, dar şi răspunsuri legate de toate frământările umane.

Dumnezeul nostru a dat răspunsuri pentru toată lumea: pentru teologi, pentru filosofi, pentru necredincioşi, pentru eretici, pentru artişti, pentru învăţaţi, pentru evoluţionişti, etc. Vă miră? Şi totuşi aşa este. Dumnezeu ne-a făcut pe noi şi nu noi (Ps. 99, 2). Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă (Ps. 113, 9). Zis-a cel nebun în inima sa: “Nu este Dumnezeu” (Ps. 52, 1).

Cei ce spun că Dumnezeu nu vorbeşte cu oamenii, mint. Dacă ar vrea să audă glasul Lui în inimile lor, atunci şi-ar arăta bunăvoinţa prin faptul de a-I citi cuvintele şi de a dori să le înţeleagă şi să asculte ceea ce El are să ne spună, cu atenţie, ca faţă de Dumnezeu care e mai profund decât toate profunzimile umane. Ar vedea că Dumnezeu ne cunoaşte foarte bine şi ne-a anticipat toate doleanţele. Ar cunoaşte astfel că El este foarte aproape, că ne aude ţipătul inimii, deşi noi nu vrem să Îi alinăm Lui dorul de oameni prin împlinirea poruncilor Sale mântuitoare.

Psa. Gianina

A te odihni

 

Liniştea ne odihneşte, ne face bine. Frumuseţea e pace a inimii şi pacea inimii e frumuseţe. Dacă ştii să păstrezi pacea în lume, viaţa ta devine o adiere dorită pentru ceilalţi.

Psa. Gianina

De ce sunt galbene frunzele toamna?

În aceste zile am văzut de multe ori frunze galbene, în copaci, pe jos în iarbă sau pe astfalt. Aici, în Bucureşti, lumea e mai preocupată cu celularele lor sau cu privitul blocurilor de sticlă, care se ridică din ce în ce mai multe, cu shopingul, cel mai adesea, însă nu şi cu reflecţia. Cineva - o colegă profesoară mai în vârstă - îmi spunea că natura ştie să îmbătrânească frumos, însă oamenii nu ştiu toţi să facă aceasta.

M-am întrebat şi eu adesea de ce sunt frunzele aşa de frumoase când mor. De ce natura ştie să fie atât de frumoasă când moare. Şi cred că e un reflex paradisiac, pe care ni l-a lăsat Dumnezeu, spre contemplare şi amintire. Tradiţia noastră ortodoxă spună că, imediat după căderea din Rai, Sfinţii Protopărinţi Adam şi Eva, şi fiii lor, mai puteau încă vedea Raiul, de pe pământ. Cumva, de la distanţă, nefiind încă pervertiţi în sufletul lor, aşa cum au devenit oamenii ulterior.

Şi mai spune tot Sfânta noastră Tradiţie că în Eden, roadele pomilor cădeau şi putrezeau, dar că putrezirea aceea nu era ca acuma, ci plină de mireasmă îmbătătoare (a se vedea şi Fericitul Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sofia, 2001). Aşa încât, cred că frumuseţea naturii toamna, veşmântul plin de bogăţie în care se îmbracă acum, când moare, şi care seamănă cu veşmintele preoţeşti ortodoxe, este semnul belşugului harului care este în Rai. Auriul acesta al frunzelor mai ales seamănă cu aurul harului din Icoane.

Frunzele sau iarba sau roadele care mor acuma, se îngălbenesc şi se usucă, nu te îngrozesc, ca trupurile omeneşti, ci dimpotrivă, te îmbată cu frumuseţea lor, miros frumos. Noi, părintele Dorin şi cu mine, mirosim fructele răscoapte înainte de a le mânca, ne place mireasma merelor şi a perelor de toamnă, culese din curte.

Frumuseţea aceasta a toamnei este poate, ceea ce mai vedem noi din Paradis, ceea ce mai putem contempla, dacă avem ochii inimii deschişi, din felul cum arăta Edenul, acolo unde chiar şi moartea vegetaţiei era plină de mireasmă duhovnicească neîntrecută.

Oare ce ar fi fost dacă şi frunzele şi fructele ar fi mirosit ca stârvurile? Viaţa noastră ar fi fost incomparabil mai grea, dar Dumnezeu S-a milostivit de noi şi ne-a lăsat mireasma frumoasă a naturii vegetale murind, pentru ca să ne aducem aminte de pomii Raiului, să ne fie dor de Edenul Părinţilor şi să ne dorim o moarte frumoasă, care să lase mirosul amintirilor bune, măcar, în urma noastră.

Ca şi cântecul de lebădă, bogăţia şi înmiresmarea veşmintelor autumnale sunt un semn de la Dumnezeu, că trebuie să ne îmbrăcăm cu haină frumoasă a harului când murim, ca să ne întoarcem acolo de unde am căzut şi unde e izvor de lumină şi frumuseţe veşnică.

Psa. Gianina

Frumuseţe

Inimitabilul Feodor M. Dostoievski

Când Dostoievski spunea că frumosul va slava lumea, se referea la ceva mistic, nu era doar o simplă metaforă.

Păgânii au venit înapoi, la adevărata credinţă în Dumnezeu, prin poarta, lăsată deschisă, a frumuseţii, a măreţiei universale. Contemplând cerurile şi toată natura, Sfântul Avraam a ieşit din pământul său şi din neamul său idolatru şi a venit în pământul pe care i l-a dat Domnul, Care l-a făcut pe el tată al mulţimii de credincioşi.

La fel au făcut şi filosofii Antichităţii şi, prin cugetarea la măreţia şi frumuseţea cosmică, au ajuns la concluzia că există un singur Principiu al universului, o singură Cauză a lui şi că nu o mulţime de zei desfrânaţi au creat lumea.

Cei 7 înţelepţi ai Antichităţii, deşi nu au ajuns la adevăratul Dumnezeu ca Sfântul Avraam şi urmaşii săi credincioşi, totuşi au venit în atingere cu harul şi s-au luminat puţin la minte faţă de contemporanii lor idolatri şi aceasta prin contemplarea zidirii lui Dumnezeu.

Uneori oamenii o apucă pe căi greşite şi îşi pierd busola morală şi spirituală. Glasul conştiinţei este adânc înăbuşit de fapte rele şi nu se mai aude strigătul său în fiinţa oamenilor decăzuţi.

Atunci, cerurile care spun slava lui Dumnezeu, adică frumuseţea creaţiei care îţi taie respiraţia, mai este în stare să smerească inimile şi să înţelepţească oamenii.

Civilizaţia şi tehnologia modernă au produs cel mai mare rău, în opinia mea, prin întunecarea orizontului natural al omului, prin faptul că l-au rupt de contemplarea universului, care a devenit accidentală pentru fiinţa umană civilizată, computerizată.

Însă Dostoievski credea că va veni din nou timpul, când frumosul va salva lumea.

Orice inimă care iubeşte frumosul, frumuseţea ingenuă, Îl iubeşte şi nu Îl poate urî pe Hristos. Hristos e Frumuseţea cea veşnică şi creatorul frumuseţii, Cel după care tânjeşte tot sufletul ortodox, ca să se sature nesfârşit de vederea preadulce a feţei Sale şi de lumina Sa neînserată.

Psa. Gianina.

Dreptul la linişte

De ce trebuie să mai şi tăcem? Ca să auzim şi ce are să ne mai spună şi sufletul. Conştiinţa noastră are un glas adânc pătrunzător, dar care nu se aude de gălăgia gândurilor.

Tăcerea din sufletul nostru, când popoarele de gânduri (vorba lui Eminescu) nu mai vociferează e asemănătoare cu liniştea dintr-o pădure, unde numai foşnetul frunzelor, păsările şi izvoarele se aud, dar ele nu te irită, ci te adâncesc în tăcere, în contemplaţie. La fel e glasul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, ca o adiere lină, odihnitoare.

Acolo unde vorbeşte conştiinţa spre smerenie, unde se aude glasul harului, e un suflet străbătut de un susur dulce al cugetării pătrunzătoare şi al înţelepţirii minţii.

Sfinţii noştri Părinţi au fost întotdeauna nişte dumnezeieşti poeţi ai vieţii paradisiace, ai vieţii cu Dumnezeu, de aceea şi sunt numiţi în slujbele noastre, privighetori ale teologiei sau alăute duhovniceşti. Însă dulceaţa şi liniştea cuvintelor şi ale glăsuirii lor sunt puţin înţelese sau căutate astăzi.

Patimile au devenit poezie şi artă, în literatură şi cultură, odată cu Renaşterea şi Umanismul, iar poezia adevărată, dumnezeiască stă nedescifrată în hieroglife (ale cuvânt de la Eminescu, desemnând arta bisericească) pentru care mintea pătimaşă nu mai are cheia înţelegerii. Deşi această cheie nu este decât gândirea şi simţirea natură, curată, a omului în deplinătatea frumuseţii sale originale.

Odată cu arta şi cultura bisericească, Dumnezeu a fost expulzat din societatea civilizată, din spaţiul public, pentru ca să nu mai aibă loc nici în suflete, pentru ca oamenii să uite de El.

Dacă patimile omeneşti, de orice culoare, într-o imensă varietate, sunt expuse după dorinţe şi posibilităţi, ca fiind umane, adică reprezentative pentru firea umană, Dumnezeu în schimb este exilat din peisajul public, sub pretextul respectării libertăţii de opinie şi a exprimării libere. Mai pe scurt, nu am voie să „incit” la credinţă public, dar am voie să rup o Biblie public, sau să îmi bat joc de orice religie vreau. Atunci mă exprim liber, mă dezinhibez.

Avem, prin urmare, dreptul la tăcere când e vorba de mărturisirea credinţei noastre. Însă nu avem şi dreptul la linişte interioară. Deşi avem nevoie de multă linişte, pentru că afluxul de comportamente, imagini şi manifestări postmoderne care contravin moralei noastre ortodoxe, ne obosesc, ne epuizează mental şi psihic, şi nu aflăm insule de frumuseţe publice în care să ne odihnim inima. Realitatea vieţii noastre cotidiene ne oferă adeseori senzaţia că ni se anulează vocaţia interiorităţii, a profunzimii, ba chiar şi vocaţia gândirii.

Am dreptul să aud muzică tare pe stradă, în maşini sau în magazine, am dreptul să văd imagini pe care nu doresc să le văd, afişate la proporţii supralicitate, am dreptul să înţeleg că orice dorinţă pătimaşă şi trupească e binevenită spre expunere şi reduplicare la orice oră şi loc, cu respectarea doar a legilor comerţului privat şi public. Am multe drepturi de acest fel. Dar nu am deloc bucuria să mă liniştesc privind imagini cuvioase sau ascultând muzică ortodoxă în public sau pur şi simplu să nu mai inhalez drogurile publicitare fără limite şi fără morală.

Concluzia este că Dumnezeu nu are loc în spaţiul citadin, iar credincioşii nu pot decât să-şi adapteze social, prin atrofiere, simţurile şi mentalitatea religioasă, ca să nu deranjeze vecinii de drum alergici la har. Nedreptatea este evidentă, dar nimeni nu contestă această realitate. Mi s-ar părea normal ca, dacă eu întorc capul sau mă fac că nu aud ce nu-mi place, ceea ce îmi ofensează sensibilitatea, să facă acelaşi lucru şi cei care nu suportă manifestările şi comportamentul ortodox, pentru ca să nu fim nevoiţi numai noi să ne comportăm schizoid în societate: la Biserică şi acasă într-un fel, iar în public să fim ca lumea.

Şi noi avem dreptul la oaze de spiritualitate în spaţiul public, în care să ne simţim că respirăm în voie, că ne odihnim mintea şi sufletul. Însă cei care discreditează Biserica şi pe credincioşi au o intoleranţă în plină recrudescenţă, ajungând, din ce în ce mai atroce, să ceară eliminarea din orizontul public a tot ceea ce nu le este pe plac, a tot ce le aminteşte de Dumnezeu şi de morală. Oare până unde vor merge cu aceste aberaţii? Ne vor cere în curând liber-cugetătorii să ne dărâmăm Bisericile, pentru că le ies prea des în cale şi li se face rău când le văd? Sau să le acoperim cu o glugă de pânză, să nu-i mai jeneze pe cei ce-L urăsc pe Dumnezeu?

Dreptul la necredinţă e aşadar garantat şi respectat cu stricteţe. Dar ce ne facem cu dreptul de a fi cine suntem, de a ne aminti cine ne-au fost strămoşii şi cum au trăit ei, de a vrea să fim după chipul lui Dumnezeu şi să trăim după cum au trăit Părinţii noştri? Ideologia postmodernă se străduieşte din răsputeri să şteargă din conştiinţa românilor urmele educaţiei tradiţionale, iar majoritarii noştri ortodocşi stau destul de pasivi şi nu ştiu cum să facă faţă atacurilor din toate părţile. Mulţi se îngrozesc, dar nu reacţionează prea evident.

E greu să ne păstrăm liniştea sufletului în mijlocul unui vacarm pătimaş. E nevoie de construirea unei chilii a inimii în care să coborâm insesizabil pentru cei din jur. Sau, cum ne învaţă Sfânta Scriptură, să ne zidim cetatea sufletului cu ziduri inexpugnabile ale umilinţei şi nădejdii în dreptatea lui Dumnezeu.

Să tăcem şi să vorbim. Să tăcem când vor să vorbească patimile din şi în noi, şi să vorbim când trebuie să mărturisim cine suntem.

Psa. Gianina.

Valea smereniei

“Dacă crinii răsar mai cu seamă în văi, atunci şi Acela, care Se aseamănă acestora răsare în sufletele smerite; căci spune Mirele Cuvântul: Eu sunt un crin al văilor [Cânt. Cânt. 2, 1]” , Cf. ***”Scrieri filocalice uitate”, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 18.

Aceste cuvinte îi aprţin Fericitului Ioan Carpathiul.

Hristos S-a numit pe Sine un crin al văilor, care creşte în sufletele care se fac pe ele însele văi de smerenie, care se adâncesc în pocăinţă.

Crinul înseamnă şi curăţie, şi frumuseţe, gingăşie, o frumuseţe delicată şi plină de nevinovăţie. În văile smereniei Hristos Se sălăşluieşte cu blândeţe, umplând de frumuseţe şi de splendoare a nevinovăţiei, sufletele care s-au adâncit în sine, în cugetarea smerită.

Valea este un loc al smereniei. În Psalmi, pământul este numit valea plângerii, în care, nevoindu-se pentru curăţirea păcatelor sale, omul smerit pune suişuri în inima sa.

Aşa încât, orice vale este un loc de smerenie.

Lucian Blaga identifică în conştiinţa poporului român o matrice stilistică de tip ondulatoriu, care descrie alternanţa deal-vale. Această matrice spirituală este ilustrată însă foarte bine de psalmul de care vorbeam, în care omul exilat din Paradis în valea plângerii, prin lacrimile şi pocăinţa sa fierbinte, pune suişuri peste suişuri în inima sa, înălţându-se ca un deal şi ca un munte al înţelepciunii şi al sfinţeniei, deşi este şi vale a smerenie în acelaşi timp.

Ritmul acesta ondulatoriu sesizat de Lucian Blaga şi Vasile Conta în spiritualitatea românească a fost formulat de-a lungul vremurilor prin cadenţa rugăciunii isihaste, care a fost mereu vie, din primele secole creştine şi până astăzi, în Biserica românească, împărăteasă pe munţii şi văile în care se retrăgeau sihaştrii.

Sihastru este un termen pur românesc, o formaţie lingvistică românească, după cum observa Fericitul D. Stăniloae. Sihaştrii erau cinstiţi ca Sfinţi de către tot poporul, pe care-l învăţau despre văile sufletelor săpate şi adăpate de izvorul lacrimilor, unde înfloreşte Crinul-Hristos, Falorea cea preafrumoasă a curăţiei.

Cultura românească a fost timp de 1800 de ani una a rugăciunii isihaste. Dovadă este cuvântul sihastru, dovezi sunt peşterile şi chiliile sihaştrilor din toată România, dovezi sunt primele Cazanii româneşti, în care au fost selectate texte ale marilor Sfinţi isihaşti. Sfântul Calist Patriarhul, spre exemplu, este cel mai amplu utilizat în Cazaniile româneşti, mai înainte de renaşterea isihastă a Sfântului Paisie Velicicovski.

Dovezi sunt şi primele scrieri literare româneşti, care identifică, alături de marii voievozi ai românilor pe Sfinţii pustnici, ca făuritori ai unui trecut glorios al românilor şi al culturii şi al limbii române.

Biserica Ortodoxă Română a fost vatra culturii româneşti timp de aproape două milenii iar spiritul poporului român a fost ritmat [rytmizomai] după rugăciunea neîncetată, isihastă, care i-a şi dăruit matricea stilistică de deal-vale, de care vorbea Blaga.

Psa. Gianina Picioruş.

Articolele teologice ale preotului Daniel Vraciu din rev. “Felicia”

• Maica Domnului, Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu (AN II, NR.67, JOI, 4 OCTOMBRIE 2007)
• Legea iubirii (AN II, NR.66, JOI, 27 SEPTEMBRIE 2007)
• Solutia rugaciunii (AN II, NR.65, JOI, 20 SEPTEMBRIE 2007)
• Si tu ai ales (AN II, NR.64, JOI, 13 SEPTEMBRIE 2007)
• Masura judecatii (AN II, NR.63, JOI, 6 SEPTEMBRIE 2007)
• Moartea unui Patriarh (AN II, NR.62, JOI, 30 AUGUST 2007)
• Biserici Ortodoxe (AN II, NR.61, JOI, 23 AUGUST 2007)
• Biserici Ortodoxe (AN II, NR.60, JOI, 16 AUGUST 2007)
• Biserici Ortodoxe (AN II, NR.59, JOI, 9 AUGUST 2007)
• Biserici Ortodoxe (5) (AN II, NR.58, JOI, 2 AUGUST 2007)
• Biserici Ortodoxe (4) (AN II, NR.57, JOI, 26 IULIE 2007)
• Biserici Ortodoxe (3) (AN II, NR.56, JOI, 19 IULIE 2007)
• Biserici Ortodoxe (2) (AN II, NR.55, JOI, 12 IULIE 2007)
• Biserici Ortodoxe (AN II, NR.54, JOI, 05 IULIE 2007)
• Lumea dupa chipul si asemanarea noastra (AN II, NR.53, JOI, 28 IUNIE 2007)
• Sa nu luati numele Iubirii in desert! (AN II, NR.52, JOI, 21 IUNIE 2007)
• Hristos ne invata sa iubim (AN II, NR.51, JOI, 14 IUNIE 2007)
• Evanghelii (AN II, NR.51, JOI, 14 IUNIE 2007)
• Evanghelii (AN II, NR.50, JOI, 7 IUNIE 2007)
• Cui îi mai pasa? (AN II, NR.49, JOI, 31 MAI 2007)
• Cincizecimea (AN II, NR.48, JOI, 24 MAI 2007)
• Înaltarea Domnului (AN II, NR.47, JOI, 17 MAI 2007)
• Jertfa cea Noua (AN II, NR.46, JOI, 10 MAI 2007)
• Bucurati-va! (AN II, NR.45, JOI, 3 MAI 2007)
• Toma, fericitul necredincios (AN II, NR.44, JOI, 26 APRILIE 2007)
• Sa nu uitam! (AN II, NR.43, JOI, 19 APRILIE 2007)
• Învierea Domnului (AN II, NR.42, JOI, 12 APRILIE 2007)
• Golgota (AN II, NR.41, JOI, 5 APRILIE 2007)
• Ultimul drum spre Ierusalim (AN II, NR.40, JOI, 29 MARTIE 2007)
• Asumarea Crucii (AN II, NR.39, JOI, 22 MARTIE 2007)
• Sfântul Grigorie Palama - teologul luminii dumnezeiesti (AN II, NR.38, JOI, 15 MARTIE 2007)
• Nevoia de Ortodoxie (AN II, NR.37, JOI, 8 MARTIE 2007)
• Calatoria Postului (AN II, NR.36, JOI, 1 MARTIE 2007)
• Înfricosatoarea Judecata (AN II, NR.35, JOI, 22 FEBRUARIE 2007)
• Pilda Fiului Risipitor (AN II, NR.34, JOI, 15 FEBRUARIE 2007)
• Pilda Vamesului si a Fariseului (AN II, NR.33, JOI, 8 FEBRUARIE 2007)
• Traditie si traditii (AN II, NR.32, JOI, 1 FEBRUARIE 2007)
• Întoarcerea la Evanghelie (AN II, NR.31, JOI, 25 IANUARIE 2007)
• Dumnezeu este Persoana (AN II, NR.30, JOI, 18 IANUARIE 2007)
• Botezul Domnului (AN II, NR.29, JOI, 11 IANUARIE 2007)
• Nasterea Fiului lui Dumnezeu (AN I, NR.28, JOI, 21 DECEMBRIE 2006)
• Postul Craciunului (AN I, NR.27, JOI, 14 DECEMBRIE 2006)
• Radiestezia - erezie sub acoperire (AN I, NR.26, JOI, 7 DECEMBRIE 2006)
• Sfântul Apostol Andrei - un sfânt nedreptatit (AN I, NR.25, JOI, 30 NOIEMBRIE 2006)
• 2007 - Anul Sfântului Ioan Gura de Aur (AN I, NR.24, JOI, 23 NOIEMBRIE 2006)
• Dumnezeu vinovat! (AN I, NR.23, JOI, 16 NOIEMBRIE 2006)
• Cine este aproapele meu? (AN I, NR.22, JOI, 9 NOIEMBRIE 2006)
• A noua Fericire (AN I, NR.21, JOI, 2 NOIEMBRIE 2006)
• Fericiti cei prigoniti pentru dreptate (AN I, NR.20, JOI, 26 OCTOMBRIE 2006)
• Fericiti facatorii de pace (AN I, NR.19, JOI, 19 OCTOMBRIE 2006)
• Fericiti cei curati cu inima (AN I, NR.18, JOI, 12 OCTOMBRIE 2006)
• Fericiti cei milostivi (AN I, NR.17, JOI, 05 OCTOMBRIE 2006)
• Fericiti cei ce flamânzesc si înseteaza de dreptate (AN I, NR.16, JOI, 28 SEPTEMBRIE 2006)
• Fericiti cei blânzi (AN I, NR.15, JOI, 21 SEPTEMBRIE 2006)
• Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mângâia (AN I, NR.14, JOI, 14 SEPTEMBRIE 2006)
• Fericiti cei saraci cu duhul (AN I, NR.13, JOI, 7 SEPTEMBRIE 2006)
• Grauntele de mustar (AN I, NR.12, JOI, 31 AUGUST 2006)
• Timpul Bisericii (AN I, NR.11, JOI, 24 AUGUST 2006)
• Adormirea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria (AN I, NR.10, JOI, 17 AUGUST 2006)
• Schimbarea la Fata a Domnului nostru Iisus Hristos (AN I, NR.9, JOI, 10 AUGUST 2006)
• Vindecarea slabanogului din Capernaum (AN I, NR.8, JOI, 3 AUGUST 2006)
• Viata vesnica (AN I, NR.7, JOI, 27 IULIE 2006)
• Prorocul de care a ascultat Dumnezeu (AN I, NR.6, JOI, 20 IULIE 2006)
• Astrologia - o forma de idolatrie (AN I, NR.5, JOI, 13 IULIE 2006)
• Cuvinte despre adevar si înselare (AN I, NR.4, JOI, 6 IULIE 2006)

Psa. Gianina.

Părintele Daniel Vraciu,
Preot al „Aşezământului studenţesc Sf. Ap. Andrei”, din Bucureşti.

Despre singurătate

 

Singurătatea e un frig care ne pătrunde adânc în oase. Când e tânăr, omul caută companii şi tovărăşii multiple. La bătrâneţe însă, se vede fără să vrea strâns cu uşa vieţii, se simte constrâns să rămână singur cu conştiinţa sa, de gândul morţii apropiate.

Sărăcia, boala şi singurătatea sunt lucrurile de care ne temem cel mai tare. De multe ori se premerg una pe alta sau vin împreună. Ele ne amintesc cine suntem, ce suntem, cât suntem, în caz că am uitat.

Însă singurătatea veşnică ne-o hotărâm singuri, de aici, în funcţie de cât de mult dorim să fim cu Dumnezeu în viaţa aceasta şi de cât dor de oameni avem.

Suntem singuri şi atunci când nu ne vedem păcatele care ne fac singuri. Iubirea care ne dez-însingurează nu e un sentiment omenesc, ci e un dar de la Dumnezeu. El se dăruieşte celor care iubesc, pe măsură ce sporesc în dragoste.

Omul care suferă împreună cu alţii nu este singur, însă cel care se iubeşte numai pe sine este foarte singur, chiar dacă are mulţi prieteni. Cei ce pot să sufere pentru păcatele lor şi pentru alţii nici nu ştiu cât sunt de fericiţi, cât sunt de dăruiţi de Dumnezeu, în timp ce aceia care sunt fericiţi în egoismul lor, nici nu ştiu cât sunt de nefericiţi.

Psa. Gianina